Tribuna, februarie 1889 (Anul 6, nr. 25-47)

1889-02-01 / nr. 25

Anul VI Sibliu, Mercuri 1/13 Februarie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., l/2 an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., la an 7 fi. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l0 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un îî um­or costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Februarie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­Ziarului „TRIBUNA“. Preoţîmea noastră. Ca în­totdeauna, aşa şi de astă-dată vom fi foarte obiectivi. Ca în­totdeauna, aşa şi de astă-dată vom tracta şi despre preoţimea noastră singur şi numai din curatul punct al românismului şi nici­­decât din punct de vedere confesional. Noi ţinem că preoţimea română este mai întâiu a poporului român cre­ştin, şi numai în a doua linie a biseri­cilor confesionale, care se basează pe in­­stituţiunile lor curate şi adevărate ro­­mânesci. Şi numai sub scutul institu­­ţiunilor noastre bisericesci ne-a conser­vat biserica română limba, datinile şi tot ceea­ ce ne-a rămas cu caracter ro­mânesc din întunerecul vremilor. Con­­servându-le biserica toate aceste, s’a con­servat pe sine însuşi, în bisericile noas­tre, ca în nisce lăcaşuri vrednice de sfin­ţenia lor, bătrâna preoţime română a păstrat cu multă pietate documente vechi istorice, scriind totodată cu mult adevăr vitregimea sau bunătatea timpului în care a trăit. Chiar şi astăz­i, după sute de ani, filologul, istoricul, archeologul cearcă munţii, cearcă văile, cearcă îm­­prăşciatele cătune cu bisericile şi mă­năstirile lor, şi ca din o mare necunos­cută scot şi dau la lumină fiecare sa­vant în tagma lui atâtea şi atâtea pre­ţioase, care pentru noi Românii valo­rează mai mult decât avuţiile lui Cra­­sus şi Cres şi mai mult decât înţelep­ciunea lui Solon. Şi cu câtă glorie nu este încunu­nat trecutul bisericii române, care odată era una şi nedespărţită! Gloria bisericii este gloria poporului român. Preoţimea noastră bătrână, dar­ românească, susţi­nând cu tărie la tot ceea­ ce a fost ro­mânesc în timpurile despre care facem amintire, ne face, ca încântându-ne de dînsa, să o punem actualei preoţimi ro­mâne ca pe o oglindă, în care văzând trecutul, să se insufle de mândrie, să se reculeagă şi să urmeze trecutului. Oameni fără multă sciinţă de carte şi fără cultură mai înaltă aveau cârja pastorală ca toiag, graiul ca învăţătură ; ei şi familiile lor ca tot atâtea pilde. Trebue să ni-­i închipuim pe bătrânii noştri preoţi ca tot atâţia apostoli ai ade­vărului credinţei creştine şi ca tot atâţia apostoli ai românismului. Şi nu în biserici măreţe ca cele de astăzji, pe care le vedem ridicate şi ri­­dicându-se în atâtea şi atâtea comune, predicau ei cuvântul dojcesc, ci în bise­rici simple şi aproape acoperite cu paie vorbiau ei poporului; şi nu de pe am­von, ci din uşa împărătească, dar­ ceea­ ce vorbiau era purces din inimă şi suflet. Poporul îi înţelegea şi urma orbesce învăţăturii şi sfatului lor. Părinţi adevăraţi erau ei turmei lor, nu năimiţi; păstori erau ei, care erau în stare a-’şi pune sufletul pentru oile lor cuvântătoare. Ear’ poporul îi adora. Şi de atunci pănâ în ziua de astăzi au­­cjim rostindu-se cu multă pietate cla­sicul : „Părintele nostru.“ Bătrânii preoţi „părinţii“ morali fiind, moral a rămas poporul nostru pănă în cjiua de astăzji. Şi după­ cum „l­u­­mina lui Christos“ luminează tu­­turor, chiar aşa lumina bătrânilor pă­rinţi cu rucle de neîntrecută frumseţă luminează până în cjiua de astăzi. Caractere mari şi integre, virtuţi neîntrecute. Vorbele erau faptele lor; apărarea neamului era cea mai sfântă şi neadormită a lor îngrijire. Urmând întru toate canoanelor bisericesci, ţineau şi dînşii soboarele lor, din care cu multă şi netăgăduită iscusinţă a apărut nevă­tămată credinţa noastră, şi numai nea­dormiţii noştri duşmani au fost aceia, care au lucrat cu mult vicleşug şi cu nerăsbită răutate la ruptura ce domnesce astăzi pe terenul confesional între fii de acelaşi sânge. Dumnezeu atotputernicul, care scie toate, nu ne lasă, ca acest rău, care pănă astăzji a sbiciuit poporul român, să-’l ascm­em sau să-’l punem în spi­narea bătrânilor noştri părinţi. Precând am deschis puţin perdeaua trecutului, nu ar fi fără reson ca să pri­vim cine e, ce face şi de ce aspiraţiuni este condusă preoţimea noastră de a­­stăzji ? Rar am avut o pasiune să ne ocupăm în coloanele acestui chiar cu aceste ponderoase şi de multă însemnă­tate întrebări. Astăzi, încât cade în ca­drul unui cjiar politic, voim ca să răs­pundem la aceste întrebări, rămânând ca­­j­aristica noastră bisericească să se ocupe de ele mai în detail. Preoţimea noastră este urmaşa b­ă­­trânilor părinţi din trecut. Nimenea nu va fi în star de a nega această aser­ţiune. Cel­ ce ar face contrarul, s’ar pune pe sine însuşi în conflict cu în­treagă preoţimea noastră şi totodată cu întreagă opiniunea publică românească, această obiecţie, de răspuns, nu ştiu ce ar pute­a fi ce- Arta nu se poate dejosi na­­i mult decât o dejosesc vederile aceste. Pentru­ că presupunând, că sculptura ar pute imita stofe tocmai aşa de bine ca şi pictura, Laocoon ar trebui să fie necondiţionat îmbrăcat ? N’am perde nimic prin această îmbrăcăminte? O îmbrăcăminte, o operă a mânilor sclave, este tot atât de frumoasă, cum este un corp orga­­nisat, opera vecinicei înţelepciuni? Avem lipsă de aceeaşi pricepere, este egal meritul, este aceeaşi cinste să imitezi un corp ori o haină? Voesc ochii noştri să fie amăgiţi numai, şi le este indiferent cu ce-­i amăgesci? La poet îmbrăcămintea nu e îmbrăcă­minte ; ea nu acopere nimic; închipuirea noas­tră pătrunde pretutindenea. Laoceon al lui Virgil poate fi îmbrăcat ori ba; închipuirea noastră vede durerea lui în fiecare parte a trupului, tot aşa ca şi celelalte. Pentru fan­tasie, frumseţă lui îi este legată, dar’ nu-i acoperită. Nu, legătura aceasta nu împedecă nimic, ci mai mult ne întăresce noţiunea ce ne-o facem despre nenorocirea suferindului. Demnitatea sa preoţească nu-’i ajută nimic, însuşi simbolul acesta ce-’i câştigă pre­tutindenea activitate şi stimă — e umezit şi violat de veninoasele bale. Dar’ artistul a trebuit să evite această idee latendă, dacă nu voia să sufere ce e prin­cipal. De-’i lasă lui Laocoon numai această legătură, expresia s’ar fi slăbit tare mult. f­runtea ar fi fost • acoperită parţial, şi frun­tea este locul expresiei. Dacă el a iert-Preoţimea noastră de astăzji este în ma­­joritatea ei absolută de şcoalele medii, absolută de facultăţile teologice, susţi­nută şi crescută în seminare bine orga­­nisate, aşa încât putem crice cu oare­care mândrie, înzestrată cu sciinţele teo­logice în măsură destul de îmbucură­toare. Avem astăzi, mulţumită Domnu­lui, o mulţime de doctori în şciinţele sacre, avem după toate aceste o preo­ţime, care pusă la ur­­rie, ne promite multă speranţă. Dacă facem acum o comparare între trecut şi present, ajun­gem la resultatul, că în privinţa cul­turală şi scientifică preoţimea noastră a făcut progrese. Şi noi credem că va fi deajuns, dacă, mângâiaţi fiind, o constatăm aceasta. Eare prin această constatare am scis foarte mult. Să vedem însă ce face această preoţime înzestrată cu aşa de frumoase cunoscinţe ? Să spunem oare adevărul ? îl vom spune! ! Precând putem con­stata progres deoparte, pe atunci cu oare­care mâchnire constatăm regres pe terenul vieţii publice. Ce face preo­ţimea noastră ? Omul, fie tânăr, fie bătrân, dacă este acasă el cu el singur, stie ce şi cum să lucre în ori­ce împregiurări ale vieţii. Preoţimea noastră, crescută şi in­­struită bine în seminare, apoi întreţi­nută cum se cade, se dedă oare­cum cu niste idei de tot abstracte în anii cres­­cerii ei. Tinerii îşi fac munţi de aur în creerii lor. Văd vieaţa de tot uni­lateral şi numai în părţile cele pline de făgădueli. Gată cu studiul, păşesce în vieaţa publică, care aici se rostogo­lesc ilusiile anilor juvenili. Mult ’i-au promis anii tinereţei şi puţin îi satisface vieaţa vin cura animarum11. E căsătorit, îl cuprind copiii. Tre­bue crescuţi aceştia. Venitele poate nu sunt aşa după­ cum îşi cugeta atunci, când cugeta numai pentru dînsul sin­gur. D’apoi dacă mai are şi o soţie nevrednică de a fi soţia unui preot? Omul nostru s’a înglodat. Omul nostru se perde în desperare; retras dela vieaţa socială, vine în contact zilnic cu toate păturile parochienilor sei, şi vedem că adese­ori din oamenii cei mai mult pro­miţători se aleg nişte oameni delă­­saţi . . ! ! Sunt alţii dintre preoţi, în care este înăscută pofta de câştig. Adunarea de averi preste averi este ultima lor dorinţă. Sunt alţii „speculanţi“. Sunt în fine alţii, care fac totul pentru popor, luptându-se pe toate căile pen­tru apărarea drepturilor poporului, ne­­gligându-­şi chiar propriile sale interese familiare. Biserica lor, şcoala lor, casele fu­ la strigăt expresia în batirul frumseţii, aici a jertfit datina în batirul expresiei. La antici de altfel datina a fost un lucru foarte neînsemnat. Ei au simţit, că scopul suprem al artei lor ’i-au dus la totala ei jertfire. Frumseţă este scopul acesta suprem, îm­brăcămintea a inventat-o lipsa, şi ce are de a face arta cu lipsa? Conced că există şi o frumseţă a îmbrăcămintei; dar’ ce este ea faţă cu frumseţia formelor omenesci ? Şi cel ce poate realiza ce e mai mare, se va îndes­tuli cu ce e mai mic? Eu tare mă tem, că şi cel mai desăvîrşit măiestru în îmbrăcăminte ne arată tocmai prin desteritatea aceasta ce-­i lipsesce, lor şi familiile lor sînt adevărate centre d­e c­u­lt­u­r­ă, în vieaţa socială sunt oameni vrednici, ba chiar cercaţi pentru ori­ce societate onestă. Iubindu-se pe sine, sunt iubiţi din partea altora. Avem în fine preoţime, care se ocupă special cu sciinţele teologice, şi avem un fru­mos număr ce cultivă artele frumoase. Făcând acum o comparaţie între preoţi şi preoţi, suntem siliţi a constata, că avem mai mulţi preoţi care îşi caută de ale lor . . ., decât care să aibă în vedere propria lor parochie sau chiar numai jumătate din interesele publice româneşci. La aceasta contribue multe împre­giurări. Preoţimea noastră, ieşită în mare parte singur şi numai din po­porul de rînd, este lipsită de averi materiale. Afară de aceea nefiind asi­gurată soartea preoţimii noastre cu ceva hotărît, decât numai cu stela pa­­rochială, este şi silită de împregiurările în care se află, ca să se retragă de lume, neputând şi nefiind în stare a sta faţă cu mulţi dintre aceia, cu care poate ar voi să vină în atingere. în acest punct greşesc mult aceia, care vin şi aşteaptă multe şi multe de la preoţi, fără a se uita la acea tristă îm­­pregiurare, că murind preotul fără a fi în o privinţă sau alta asigurat, fa­milia lui rămâne aproape pe uliţile pa­­rochiei spre compătimirea oamenilor de inimă. Alta este starea preoţilor cato­lici şi evangelici. Soartea lor şi a fa­miliilor lor este asigurată, şi încă cum ! ? Pănă când preoţimea noastră nu va fi dotată barem pe jumătate cum este spre pildă cea catolică, pănă atunci şi chiar în timpul modern, — să cjicem modern, — nu mult putem aştepta dela preoţime.. S’ar pută obiecţiona, că să trâească eu cât are şi din ce are!! Dar’ dacă cu ocasiunea intrării în pa­rochie nu are nimic sau aproape ceea­­ce are după femeie? Nu-­i rămâne decât să muncească din greu şi cu puterea braţelor cu furca şi cu coasa. De aici vine apoi, că mereu facem : câta d e c ă d u t omul!! De bună seamă a decădjut, pentru­ că nu mălaiul cearcă traiul, ci traiul umblă după mălaiu. Aceasta este causa, pentru care mulţi, în loc să vină în ajutorul preo­ţimii prin regularea parochiilor şi do­tarea lor, îi încungiură şi nu află alte cuvinte, — baremi de compătimire, — decât de batjocură şi de despreţ. Şi acum să ne uităm la aceea im­­pregiurare nu neînsemnată, că adecă preotul învăţând 16—20 ani la şcoală, vine mai puțin dotat chiar decât în vă­cala afară frumoasă, nu putură concede că ar fi din vremi mai tânjit. Trebuia să fie din vremea în care arta era în cea mai desăvâr­­șită înflorire, pentru că merita să fie. Am dovedit, că ori­cât de frumoasă este icoana lui Virgil, artiștii tot nu au putut fo­losi unele trăsături dintr’însa. Deci tesa, că o descriere bună poetică trebue să dee şi un tablou bun şi că poetul a descris bine numai atunci, când artistul îl poate urmări în toate tră­săturile, trebue mărginită. înainte de ce am întări prin pilde această mărginire, suntem aplicaţi a o presupune, şi aceasta nu­mai cugetând la sfera mai largă a poe­­siei, la terenul nemărginit al închipuirii noa­stre, la spiritualitatea icoanelor ei, ce pot e­­xista lânga altele, ori­cât de multe şi variate, fără de a se conclude ori influenţa una pe alta, precum, vechi bine, s’ar întâmpla aceasta cu lucrurile sau cu semnele naturale ale lor, în marginile strîmte ale spaţiului sau ale vremii. Dar’ dacă cel mai mic nu poate cu­prinde ce-i mai mare, ce-i mai mic se poate cuprinde in ce-’i mai mare. Voesc să -ji° '• dacă toată trăsătura poetului nu poate ave a­­celaşi efect bun pe plan sau în marmoră, poate­ că toată trăsătura, de care se folosesce artistul, ar ave un efect atât de bun şi în opera poetului? Fără îndoeală că-i frumos, căci ce găsim într’o operă artistică, nu gă­­sesce ochiul nostru că ar fi frumos, ci prin ochi închipuirea noastră. Aceeaşi icoană dlar’, deşteptată în închipuirea noastră prin semne ţătorul din parochia sa, care în mare mesură a asudat puţin şi câştigă mai mult. Acesta este un adevăr, care nu trebue să-’l codim...!! Şi totuşi avem atâţia preoţi ? Aşa e, avem preoţi! Dar’ causa este a o căuta în miseria poporului. La susţinerea unui tânăr la facultăţile filosofice, juri­dice sau medicinale se recer bani! De unde să dee mulţi, foarte mulţi dintre economii noştri sute şi mii, când de-a­­bia trăesc de pe o­­­i de alta. Şi prelung, toate aceste ne tre­­buesc preoţi „harnici“. Aşa este, ne trebuesc preoţi, car’ după­ ce astăzji îi avem cu studii, să nu-’şi uite de studiu, să nu-’şi uite că menirea lor este a deş­tepta şi mereu a deştepta pe alţii. Nu se poate scusa preoţimea numai cu aceea, că are să se lupte pentru exis­tenţa sa. Nu, pentru­ că nu tot timpul îl petrece muncind la câmp. Este des­tul timp în Dumineci şi sărbători, preste noapte şi seara, ca să se ocupe cu cetirea, cu scrierea şi cu alte lucruri folositoare pentru preot şi parochia lui. Oratoria sacră ar trebui să fie pen­tru preoţii noştri un studiu de predi­lecţie. Şi la acest loc trebue să accentuăm, că acest studiu este aproape negres chiar şi în seminarele centrale. Puţini ora­tori bisericesci avem. Eara aceasta din causa nepregătirii clerului în timpul cât studiază facultatea teologică, în puterea cuvântului sacru stă frumseţă unui preot. Cu cuvântul misei şi străbaţi ori­ce inimă împetrită. Nu putem decât să recomandăm studiul oratoric de obligat pentru cle­ricii seminariali. Trei, patru şi cinci oare ar trebui să fie la săptămână pen­tru retorică. Când va fi desvoltată în această direcţiune posiţiunea noastră, atunci de sigur vom pută citice, că nu ne mai plângem de ceea­ ce ne plângem astăcji. Astăcji, chiar astăcji cu acest cler luminat, ne îngrozim de predicile multor preoţi..!! Causa este pentru­ că nu au şcoală. Sciinţă ar fi, lipsesc, însă măiestrul!! Precând bătrânii no­ştri vorbiau simplu, scurt şi la înţeles, astăcji să nu-­ţi treacă prin minte a pune pe hârtie proposiţii din cuvântul sacru, că poate să fie acru. Nepregătire, ne­­pregătire!! Nu ne va fi greu a sei după cele de pănă aici descrise, care pot fi aspiraţiunile clerului nostru!! Din câte părţi nu aue­im plângeri pre­ste plângeri contra preoţimii! Adese­ori sunt fondate aceste plângeri. Şi cu atât sunt mai bătătoare la ochi, cu cât adevărul se descopere şi iese la lumină prin ele. Şi la acest loc arbitrare sau naturale, va produce totdeauna aceeaşi plăcere, deşi nu în același grad. Mărturisind însă aceasta, trebue să recu­nosc, că mie îmi para cu mult mai neînțe­leasă presupunerea, că Virgil ar fi imitat pe artiști, decât ’mi-a părut contrarul. Dacă ar­tiștii s’au luat după poet, îmi sciu da seamă și sciu răspunde despre toate abaterile lor. Ei au trebuit să se abată, pentru­ că aceleaşi trăsă­turi ale poetului le-ar fi pricinuit în sferele lor incomodităţi, care nu se manifestează la el. Pentru­ ce a trebuit însă să se abată poetul? Dacă s’ar fi luat în toate fidel după grupă, nu ne-ar fi presentat şi aşa o icoană exce­lentă ? Eu înţeleg bine, cum fantasia lui inde­pendentă­­l-a putut duce la cutare şi cutare trăsături; dar’ motivele, pentru care raţiunea lui a crec­ut că trebue să transformeze trăsă­turile frumoase ce le-a avut el înaintea ochilor în alte trăsături, nu le pot pricepe. Mie chiar îmi pare, că dacă Virgil ar fi avut de model grupa, cu greu s’ar fi putut opri să te lase oare­cum să ghicesci în odarea celor trei corpuri. Ea mi-ar fi atins vederea foarte vioiu, el ar fi simţit o impresiune foarte nimerită, şi el ne-ar fi presentat-o mult mai evident şi în descrierea sa. Am spus, nu era vremea să o zugrăvească acum. Nu, dar’ poate­ ca în umbra, unde trebui să o lase poe­tul, ar fi ajuns un singur cuvânt mai mult să o pună hotărât în evidență. Ce a putut des­coperi artistul și fără de acest cuvânt la poet, poetul nu ar fi lăsat neexprimat, dacă ar fi văitut la artist. FOIŢA „TRIBUNEI“. Laoceon. Da Gotthold Ephraiui Lessing. Traducere de Lucreţia Suciu. V. (Urmare.) Nu ştiu cum s’a întâmplat ea criticii au trecut total cu vederea deosebirea aceasta din­tre opera artistului şi descrierea poetului cu privire la încolăcirile şerpilor. Ea înalţă în­ţelepciunea artiştilor tot atâta, ca şi ceealaltă deosebire ce o găsesc toţi, fără să cuteze să o laude, ci mai mult să o scuse, înţeleg deo­sebirea în îmbrăcăminte. Laoceon al lui Vir­gil apare în ornamentul său preoţesc; şi în grupă este, şi el şi fiii sei, gol de tot. Se­­ji°e că sunt oameni ce ar fi aflând, că aceasta e o mare nepotriveală, ca un fiiu de rege, un preot, să fie presentat gol la o jertfă. Și criticii respund acestor oameni cu toată se­­riositatea, că într’adevăr este o eroare în con­tra datinei, dar’ că artiștii au fost siliți să o facă, pentru­ că nu pot da figurilor lor o îm­brăcăminte cuviincioasă. Sculptura — dr­c ei — nu poate imita nici un soiu de stofe; cre­ţele groase produc un efect neplăcut; dintre două incomodităţi au ales deci pe cea mai neînsemnată şi au păcătuit mai bucuros îm­potriva adevărului, decât să fie defectuoşi în îmbrăcăminte. Dacă artiştii vechi ar rîde de VI. E greu se admiţi că Virgil a imitat statua. Presupunerea mea, că artiştii au imitat pe poet, nu le ia nimic din mărimea lor. Ba mai mult, prin această imitaţie înţelepciunea lor se pune în lumina cea, mai frumoasă. Ei au urmărit pe poet, fără de a se lăsa să fie seduşi de el câtuşi de puţin. Ei au avut un model, dar’ fiindcă trebuia să­’l strămute acest model dintr’o artă în ceealaltă, au avut şi destulă ocasie să cugete şi ei. Şi aceste gânduri ale lor ce se văd în abaterea dela model, documentează, că ei au fost tot așa de mari în arta lor, ca și poetul în a sa. , Dar’ acum vreau să întorc presupune­rea , să s ficem­ c& poetul a imitat pe artiști. Sânt erudiți ce primesc de adevăr această presupunere. Că ar fi având motive istorice, nu stiu. Dar’ fiindcă ei au aflat opera din­­ Nr. 25

Next