Tribuna, martie 1889 (Anul 6, nr. 48-73)

1889-03-01 / nr. 48

Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai platindu-se înainte. Sibiiu, Mercuri 1/13 Martie 1889 Apare în fiecare zi de lucru ! Nr. 48 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; si timbru de 30 cr. ’ Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază." Un minăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Martie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 28 Februarie st. v. Tot pe coarda cea vechie! Presa guvernamentală din Budapesta a anunţat lumii, că între Români car’ se mişcă irredentismul! Ear’ motivul, basa faptică, pe care îşi răzima husarii publicistici ai guvernului insinuarea aceasta, este şi acum tot atât de nimicnică, tot atât de perfidă şi de mincinoasă ca şi de alte ori. Se luăm de pildă pe conducătorul presei maghiaroane guvernamentale, pe „Pester Lloyd“. Intr’una din spirile sale politice publicate în Niul de Dumineca trecută, acest perciunat lacheu al domnului Coloman Tisza spune cetitorilor săi, că „Gazeta Transilvaniei“ provoacă pe Români să se mișce și ei și să pretindă, ca limba românească să fie respectată în armata comună, ceea ce se poate cere pe basad lui 9. Art. de lege I. din 1807, pe care ’l-a scos la iveală în decursul desbaterilor asupra legii militare contele Albert Apponyi. Mai departe zace perciunatul patriot : „în interesul unei asemenea mişcări agitează şi „Tribuna“ din Sibiiu, car’ „Telegraful“ din Bucuresci, vorbind într’un articol despre acelaşi obiect, aruncă deja masca de pe faţă şi ţine sus steagul irredentismului românesc“. Care va se afică, şi „Gazeta Transilvaniei“, şi „Tribuna“, şi „Telegraful“ bucurescean agitează pentru unul şi acelaşi lucru, şi deosebirea este numai aceea, că cele două dintâiu, fiindcă apar pe teritorul statului ungar, vorbesc mai cu perdea, mai mascat, precând pe confratele din regatul românesc nimica nu-l reţine de a se da aşa cum este, de a ridica sus steagul irredentismului românesc, în chipul acesta ne presentă publicului maghiar şi alte foi guvernamentale, între care şi „guvernamentalul de bunăvoe“ „Neues Pester Journal“. Să vedem acum pe ce basă se fac aceste insinuări. Este astăcji în deobşte cunoscut, că parlamentul maghiar prin scandaluri ne mai pomenite a obţinut dela cercurile competente într’ale apărării generale concesiunea, ca la examenele de oficeri în reservă ale voluntarilor să li se dee tinerilor voea de a se folosi, dacă nu cunosc îndeajuns limba germană, de limba maghiară a statului, respective limba oficială croată. Este cunoscut şi aceea, că proiectul de lege militară, așa cum a fost presentat dietei ungare și cum a fost primit în consiliul imperial din Viena, dă fiecărui examinând voea de a se folosi de limba sa maternă sau de altă limbă, pe care o posede mai bine, dacă n’ar fi în stare să-’și formuleze răspunsurile în limba de serviciu a armatei, în limba germană. Noi am accentuat în mai multe rânduri, că această concesiune făcută şovinismului intolerant maghiar este o nedreptate, care nu se poate motiva cu absolut nimic, decât cu tendențele maghiarizatoare ale parlamentului maghiar. Și verbând, că acest parlament își motivează pretensiunea sa cu aceea, că o pretinde „naţiunea întreagă“, văitând că toate organele de publicitate, chiar şi cele guvernamentale, vorbiau de o mare agitaţiune, care a cuprins ţeara în contra acestui punct din novela militară, am accentuat, că Românii, care încă fac parte însemnată din ţeara şi din naţiunea politică, nu consimt şi nici că pot consimţi cu aceea, ca limba lor să fie desconsiderată şi în armata comună, unde jertfa de sânge a floarei tinerimii lor este într’o formă considerată ca şi a Maghiarilor. Am SUS dai departe, că parlamentul maghiar nu s’ar pută gera într’ această cestiune ca representant al ţerii întregi, dacă ar face şi Românii pe cale legală ceea ce Maghiarii au făcut cu atâta gălăgie, dacă s’ar întruni şi ’şi-ar precisa şi ei posiţia faţă cu legea militară. Am ajis în urmă, că ceea ce este drept şi echitabil în ceealaltă parte a monarchiei, trebue să fie drept şi echitabil şi la noi, şi că avem datorinţa patriotică, de a pretinde şi noi ceea ce s’a acordat fraţilor noştri din Bucovina şi celoralalte naţionalităţi austriace, şi a protesta dacă nu ni se dă. în acelaşi sens au pledat şi colegii noştri dela „Gazeta Transilvaniei“, în articolul, cu care se ocupă maghiaronul germano-jidan, ei s’au provocat la §. 9 al legii din 1807, citată în dietă de contele Albert Apponyi, publicat mai ântâiu în „Sieb. d. Tageblatt“ şi după acesta şi în „Jim’ul nostru, şi au dis în conformitate cu adevărul, că acesta este pe partea noastră, căci în el nu de limba statului, nici de limba oficială este vorba, ci de limba maternă a recruţilor, care se pretindea să o sce oficerii şi suboficerii, cărora erau împărţiţi aceştia. Iată irredentismul nostru! Din atitudinea serioasă şi patriotică a presei naţionale române, din faptul, că ea a protestat contra nouei nedreptăţi ce se face naţionalităţii române din ţerile coroanei ungare şi a îndemnat pe Români să protesteze şi ei, din împregiurarea, că am cerut să ni-se dee şi nouă ceea ce s’a dat în aceeaşi monarchie altor naţionalităţi mai puţin numeroase şi mai puţin importante ca noi, îşi iau husarii presei guvernamentale dreptul, de a ne bănui de tendenţe irredentiste, care prin nimic nu le-am manifestat! Ei bine, dar’ atunci de iredenţa română se ţine şi nîifusverul de resboiu din Viena, unde s’a redactat proiectul originar de lege militară, căci noi n’am cerut altceva, decât ceea ce acesta de bunăvoe ne-a oferit. Irredentist este atunci însuși guvernul unguresc, care multă vreme a stăruit pentru primirea fără nici o reservă a acestui punct din legea militară, a pus chiar cestiunea de cabinet în faţa lui şi a cedat numai când şovinismul agitat era să-l cotropească! Tot atât de motivată este şi legătura, în care ne pun guvernamentalii cu colegii noştri de la „Telegraful Român“ din Bucuresci. Aceşti onorabili confraţi fac ceea ce fac pe socoteala lor proprie. Pe noi, şi după cât ştim noi, pe Românii austro-ungari puţin îi privesce ce efect au teoriile şi ameninţările lor asupra politicilor maghiari. Poate ca pe aceştia câte-odată îi sparie, câte-odată l îngrijesce, dar mai des îi îndeamnă să caute urmele mişcării irredentiste de pe hârtia celor dintâiu şi între Românii de aici. Caute cât le place. Tendenţe irredentiste aici nu vor afla între oameni serioşi, şi putemfice preste tot nu. Românii noştri sunt oameni cu mult mai cuminte, decât ca să se avente la idei nerealisabile, a căror profesare le-ar spoii numai suferințele. Cine vrea să se convingă, se poate convinge, că adevăr grăim, car’ cei dela „Telegraful Român“ răspundă conscienței lor proprii, că bine fac, causa Românilor o servesc, când dau, dacă în adevăr dau, politicilor maghiari prilegiul să ne bănuească de tendențe, care nu le avem. Dar, ce atâta vorbă. Este lucru foarte comod pentru presa guvernamentală să ne bănuească de legături cu irredentismul și este totodată și foarte lucrativ, mai ales acum în mijlocul desbaterilor asupra legii militare, când guvernul şi partidul seu pot spune Maghiarilor, că oposiţia şi cu deosebire contele Apponyi a dat naţionalităţilor prilegiul să-şi arete pretinsele tendenţe centrifugale şi că numai acest guvern este în stare să le ţină în freu. Căci la urma urmelor numai aceasta voesc husarii guvernamentali să facă plausibil prin bănuirile lor mincinoase. FOIŢA „TRIBUNEI“. Sublocotenentul Iergunoff. De Ivan Turgenich. Traducere de loan Popovici. i. într’o seară Kusma Wassilievici ne istorisi earăşi povestea sa. în fiecare lună ne-a povestia cu conscienţiositate, ca cea mai desăvîrşită, care noi o ascultam tot cu aceeaşi plăcere, deşi o cunosceam din fir în păr. Particularităţile, dacă îmi este iertat a le numi astfel, răsăriau în obârşia poveştii ca bureţii în giurul tulpinei. Şi fiindcă noi cunosceam caracterul prietenului nostru, nu ne cădea cu greu să acoperim omisiunile şi ştirbiturile. însă acum Kusma Wassilievici e mort, şi nefiind nimenea în lume, care să-şi poată istorisi poveştile, ne-am hotărît a le face cunoscute obştiei. II. Se întâmplă înainte cu patrufleci de ani, pe timpul când Kusma Vassilievici era încă tinăr...........El însuşi mărturisia despre sine, că pe atunci ar fi fost un păunaş de ficior, cu faţa ca laptele, cu buze vişinii, cu păr creţ şi cu ochi de şerpe...........Noi mi-am crezut vorba, deşi din toate aceste nimic nu se observa la el.... şi nu vedeam în Kusma Wassilievici decât un om cu un exterior obicinuit, cu o faţă comună aproape somnoroasă şi cu un trup greoiu şi respingător. Dar’ nu trebue să uităm, că toate frumseţile sunt supuse vremii. Din vremile fuduliei, Kusma Wassilievici mai păstra unele semne. Chiar şi la bătrâneţe purta pantaloni cu smoaie, îşi strîngea talia în corset, îşi încreţia părul pe frunte şi îşi ungea musteţele cu o substanţă persiană, care de altmintrelea batea mai mult în roşu, ba batea chiar şi în verde, numai în negru nu. Cu toate aceste Kusma Vassilievici a fost un nobil vrednic de toată stima, deşi la preference“ îi cam plăcea să chiorească în cărţile vecinului; însă aceasta o făcea el mai mult din economie decât din lăcomie, căci nu-’i plăcea să-’şi peardă banii numai aşa fără de rost. Dar’ destul de Kusma Vassilievici, să începem vorba. III. Aşadar, povestea se începe primăvara, în oraşul Nikolaieff, zidit pe atuncia, unde Kusma Vassilievici a fost trimis în afaceri oficioase. Slujba ca sublocotenent la flotă. Stăpânirea şi-a încredinţat, ca unui ofiţer harnic şi credincios, priveghierea unor clădiri în apă şi din când în cândi se puneau la disposiţie sume însemnate, pe care el, spre mai mare siguranţă, le purta într’o cingătoare sub cămaşă. Şi în fapt Kusma Vassilievici ducea vieaţă harnică, retrasă şi exemplară, cu toatecă era tânăr. Se feria cu îngrijire de toate faptele nepotrivite, nu prindea cărţile în mână, ba chiar şi societăţile le incungiura, aşa încât cei mai domoli dintre soţii sei îl numiau „fecioară“, care cei mai răpiţi îl porecliră „somnorosul“ şi „picior de iepure“. Kusma Vassilievici avea numai un cusur: inima îi era atrasă prea mult de partea femeiască. Dar’ şi acestor patimi le punea el frâu şi niciodată nu s’a lăsat a fi răpit de ele. Seara se culca de vreme, se scula odată cu dimineaţa şi îşi îndeplinia datorinţele cu sfinţenie. Singura lui distracţie era preumblările de seara pe stradele cele mai îndepărtate, în vieaţa lui n’a cetit nici-o carte, de teamă că sângelei se va sui în cap, şi în fiecare primăvară lua o beutură particulară în contra prisosinţă sângelui. Kusma Vassilievici după ce îşi desbrăca uniforma, o curăţia cu îngrijire, apoi pleca în paşi regulaţi dealungul gardului grădinilor cu pomoroace, se opria des şi minunându-se, de frumseţile naturii, rupea câte o floricică spre aducere aminte, simţindu-se oarecum mulţumit.......... însă cu totul altă plăcere îi umplea sufletul întâlnind pe „micul Cupido“, adecă pe o drăgălaşă fetiţă de cetăţean, cu braţele goale, pe cap cu o batistă legată sub bărbie, ce se grăbia spre casă, ducând un pachetaş subsuoară. Şi fiindcă Kusma Vassilievici, după cum el însuşi ne-a spus, avea inimă bună, dar’ modestă, n'a prins niciodată vorbă cu „micul Cupido“, ci zimbind se uita lung după dînsul. Apoi scoţând câteva oftate din inimă, plecă spre casă cu aceiaşi paşi regulaţi; cufundat în gânduri, se punea la fereastră, fumând tutun tare dintr’o pipă de spumă, dar dela naşul seu, un inspector de poliţie neamţ. Aşa îi treceau flirele, nici vesel®, nici amare. IV. într’o seară pe amurgite, Kusma Vassilievici, mergând prin o stradă laterală spre locuinţa sa, aufli îndărătul lui paşi grăbiţi şi vorbe întrerupte de oftări, întorcându-se vărru o fată, aproape de douăfleci de ani, cu faţa de tot plăcută, dar’ spăriată şi plângând. Din toate se vedea, că a lovit-o vreo nenorocire mare şi neaşteptată. . . . Fugia cum se cade, şi în fugă se poticnia; vorbind cu sine însăşi, gemea şi dădea din mâni. Părul călat pe spatei se despletise, şalul (pe atunci nu erau burnuse şi mantile) îi era prins numai în câteva ace. . . Era îmbrăcată ca o fată de cetățean. Kusma Vassilievici se trase la o parte, însă compătimirea îi învinse frica, și când fata îl ajunse, își duse curtenet mâna la șapcă și o întrebă că d® ce plânge? „Poate“, — frise el punându-și mâna pe cuțitul de vânat, — „poate ca soldat pot să-’ţi ajut ceva. . .“ Fetiţa stătu pe loc şi în prima clipă nu înţelese bine ce voia dela dînsa, însă după aceea se bucură, că avea prilegiu să-’şi descarce inima, şi începu săi se plângă într’o rusească stricată: „O! Doamne, die oficer“, sflise, ea şi lacrimile curgeau şiroaie pe faţa ei plăcută. „Ce nenorocire! D-fleu a’o bată ! Ne-a sărăcit de tot. ... O, Doamne! Bucătăreasa ne-a furat toate, toate. . . Argintăria, casseta, ba chiar şi hainele, şi ciorapii, şi săculeţul pentru împletitul cu ace al mătuşii . . ., car’ într'însul era şi o monedă de 25 de ruble. .. Soli d-ta, în o cutiuţă şi două linguri suflate ... şi blana. . . Oh ! . . Şi eu toate aceste le-am spus dlui inspector de poliţie, dar’ dl inspector de poliţie ’mi-a flis: „Du-te, nu cred eu de aceste, nu vreau să mai aud nimic, nimic . . ., şi d-ta eşti o poamă bună.“ Eu flic: „O! Doamne . . ., dar’ blana! . .“ Bar’ el: „Nimic nu vreau să aud, m’am săturat. . . „Și o astfel de vătămare, die oficer!“ ’Mi-a tjis: „Cară-te. . .“ „Dar' unde să mă duc?“ Și fetița începu earăși să plângă, de credeai, că sare cămașa de pe ea, apoi sdrobită se lăsă pe brațul tinerului sublocotenent. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 28 Februarie st. v. Situaţia politică în lăuntru şi în afară. Aducând desbaterile din parlamentul maghiar în legătură cu evenimentele ce s’au petrecut la graniţele sudice ale monarchiei noastre, „Neues Pester Journal“ îşi termină prim-articolul din numărul seu dela 10 Martie. cu următoarele aprecieri nu tocmai optimistice : „Dacă mai adaugem la incalculabilitatea absolută a stărilor politice interne şi urmările posibile, ba chiar pro ■ babile ale schimbărilor ce s’au întâmplat la graniţele noastre din Sud, trebue să recunoascem, că prospectele, cu care ne apropiem de primăvară, sunt de tot posomorite. O politică internă, careşi-a gatat sciinţa şi care preste tot nu ştie ce să înceapă, şi o politică externă, care se basează pe cunoscuta credinţă şi pe constanţa politică a dnului Ristici, ele împreună formează o situaţie, care în adevăr nu e potrivită de a ne umple cu o jalnică bizuinţă, începe a dispără speranţa, că actorii acestei situaţii vor fi în stare, prin puterea lor proprie şi pe cale naturală, să descurce nodul, pe care multe complicaţiunil-au înodat de tot, în presimţirea penibilă a unor lucruri nesigure ce stăpânesce spiritele, opinia publică se concentrează în ideea banală, că lumea îşi va ajuta ea cum va pută, şi în sfîrşit, dacă nu mai este nici un ajutor, va veni, ca şi în dramele antice, vre-un deus ex machina, spre a resolva problemul, faţă cu care factorii parlamentari se vor simţi impotenţi. Că deocamdată lumea nu va ieşi din ţîţîni, asta putem să o aşteptăm cu oarecare siguranţă, dar, că situaţia generală se presentează foarte posomorită în toate direcţiunile, acesta e un lucru sigur, de la care opinia publică nu se poate retrage“. între împărtăşirile sale despre abdicaţiunea regelui Milan, corespondentul vienez alziarului „Times“ citează următoarele vorbe ale exregelui, pe care acesta le-ar fi spus numitului corespondent cu prilegiul unei convorbiri din vara anului 1887 : „Privesce d-ta la soartea tuturor domnitorilor din aceste mici state orientale, care se află între Rusia şi Austria. Nici unul dintre aceia nuşi-a sfîrnit guvernarea în pace. Mihaiu din Sârbia şi Danilo din Montenegro au fost asasinaţi, Cuza din România, Gavriil şi Aleco-Paşa din Rumelia orientală au fost alungaţi, car’ Alexandru de Battenberg a fost transportat din Bulgaria. Toţi aceştia au fost luaţi de pe tron în momentul când voiau să inaugureze o politică independentă. Eu am făcut tot ce am putut spre a scutura jugul rusesc, dar’ priveste situaţia Sârbiei pe chartă şi întreabă-te însuşi, cum pot eu să încep o politică naţională fără de a veni în colisiune cu Austria?“ Schimbarea de tron în Serbia. Din incidentul schimbării de tron în Serbia, oficiosul rusesc „Le Nord“ asigură, că Rusia aşteaptă de la Ristici urmarea unei „politice în adevăr naţionale“ în contrast cu politica, pe care a urmat-o regele Milan. Foaia din cestiune declară mai departe de nebasate toate temerile cu privire la o conturbare a păcii. în Montenegro domnesc o mare bucurie din causa abdicaţiunii lui Milan. în catedrala din Cetinie s’a ţinut din acest incident un serviciu dumne- zeesc festiv, car’ Duminecă a fost un dineu de curte la principele Nicolae. Seara multe case au fost iluminate. Din România. Vineria trecută am publicat o telegramă din Berlin, după care foile berlineze independente, vorbind de abdicaţiunea lui Milan, susţineau, că aceasta e de a se privi drept un succes al Rusiei şi că acum ar veni rîndul la România. Foaia rusească „No vo ie Vremia“ încă a publicat un articol privitor la România, fecând, că abdicarea regelui Milan este consecvenţa învrăjbirii sale cu Rusia. „După principele de Battenberg este rîndul regelui Milan, şi e cu putinţă, că în curând să fie rîndul regelui Carol al României“. La aceste „Epoca“, organul guvernului din România, răspunde în numărul seu de la 10 Martie următoarele: „Trebue să nădăjduim, că organele rusesci mai automata decât „Novoie Vremia“ se vor însărcina de a da răspunsul cuvenit articolului în cestiune şi vor îndrepta necuviinţa şi lipsa de tact a organului liberal. în adevăr, nici-un incident de natură a sdruncina bunele noastre relaţiuni cu imperiul vecin nu s’a produs, încât să poată autoriza un limbagiu atât de atingător pentru amorul nostru propriu naţional. Avem şi voim a ave cu toate puterile fără dinstincţiune relaţiuni deopotrivă cordiale; aceasta însă întru-cât vom fi plătiţi cu reciprocitate de acele puteri şi întru-cât ele sa vor abţine de orice fel de amestesc în afacerile noastre interne, ziarul „Novoie Vremia“, sub cuvânt de a se plânge de o închipuită învrăjbire şi având aerul de a dori, ca Rusia să cultive cu România relaţiuni cordiale, caută tocmai a înăspri bunele relaţiuni existente şi a da un nou aliment unei oarecare prese, fără ecou la noi în țeară.