Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)

1889-06-01 / nr. 123

ariul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai micij Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., lji an 3 fl. 50 cr., 1/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 11, an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Joi 1/13 Iunie 1889 Apare în fiecare zi de lucru ------------iffni bbbm—1S INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Iunie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 31 Maiu st. v. Perciunatul guvernamental din Budapesta ’şi-a înarmat de sfintele sărbători ale Rusaliilor nasul seu semitic cu nisce ochielari trandafirii, prin care trandafiriu ’i s’a părut în aceste s zile de sărbători creştinesci întreg regatul Ungariei cu toate stările şi făpturile dintr’însul. El vede Ungaria mare, tare şi fericită sub înţeleaptă oblăduire a faimosului seu stăpân Coloman Tisza. Vede pacea naţională şi politică în lăuntru consolidată şi vede Ungaria sigură contra oricărei încercări de sguduire din partea vreunui curent opus intenţiunilor actualului guvern. Lui nu-i e frică nici de naţionalităţi, nici de confesiuni, nici de reacţiune, nici de antisemitism, nici de agitaţia opoziţiilor maghiare din parlament, căci este sigur, că firea sănătoasă a poporului le va respinge pe toate şi va urma plină de recunoscinţă şi mai departe pe providenţialul bărbat de stat, care acum de 15 ani cu atâta dibăcie conduce destinele Ungariei. Şi retrând astfel consolidată „pacea naţională, politică, socială şi confesională“, el află, că e grozav de frumos presentul, în care trăesc cetăţenii regatului ungar, şi privesce cu linişte în viitor. Ba în disposiţia lui trandafirie merge de astădată atât de departe, încât stai şi te miri, că oare în adevăr „Pester Lloyd“ este acela care vorbesce! Căci audiţi, vedeţi şi miraţi-vă, la ce conclusiune ajunge! Nici mai mult, nici mai puţin, decât la atâta, că în faţa arcadicei stări de lucruri, pe care el a descris-o, sânt utopii, sânt chimere fără noimă a mai voi să înlocuesci deosebirile etnice prin unitatea de limbă sau a le face să dispară, amalgamisând totul şi ajungând la unitate în cultură. „Fie“ — încheie acest minunat articol, — „deosebirea de limbă şi cultură în patria noastră oricât de variată, câtă vreme sentimentele patriotice ale diferitelor neamuri se întrunesc într’un singur mănunchiu de radie, nu ne temem de viitorul Ungariei, nici de puterea ei de resistenţă faţă cu încercările, de care anul viitor abia o va scuti“. Astfel vesteşte guvernamentalul german în ziua de Rusalii în anul Domnului 1889 ! Ei bine, dacă numai pe jumătate ar fi adevărate şi premisele şi conclusiunea lui, apoi ar trebui se exclamăm şi noi, — poate pentru ântâia dată decând trăim cu poporul maghiar pe acelaşi petec de pământ, — că extra Hungariam non est vita! Dacă în aceste timpuri agitate, când conscienţa naţională a popoarelor este atât de trează şi sensibilă pănă la histerie, când pretutindenea în giurul nostru vedem mişcându-se şi afirmându-se fel de fel de curente, între care acela al reacţiunii retrograde nici nu este cel mai periculos, dacă astăji, zecem, am fi ajuns la acel punct fericit, ca să putem constata în statul, ai cărui cetăţeni sântem, domnia păcii pe terenul naţional, confesional, social şi pe toate celelalte terene, apoi am exclama şi noi plini de recunoscinţă : ,,Jos cu pălăria şi preaslăviţi şi voi Românilor pe Coloman Tisza şi ocârmuirea lui fericitoare!“ Şi dezece ori am Z’cei preaslăvit să fie, dacă această mult dorită pace ar îndemna în sfîrşit pe rasa maghiară şi pe oamenii ei conducători să abandoneze odată idealurile utopice cu „unitatea de limbă şi cultură“ şi cu „statul naţional“. Numai cât amara realitate, trista experienţă a trecutului şi a presentului, atât de lămurit ne spune, că şi premisele şi conclusiunile din articolul de Rusalii al lui „Pester Lloyd“, iubind adevărul nu le poţi numi cu alt termin, decât minciună şi care minciună! Minciună este, că naţionalităţile şi confesiunile ar fi împăcate cu actuala stare de lucruri şi cu posiţia ce li s’a creat într’însa, minciună este vestirea păcii pe celelalte terene, minciună colosala mulţumire a „poporului“ cu guvernul actual, minciună pretinsa părere a perciunatului, că a venit sfîrşitul tendenţelor de amalgamisare şi unificare ale elementelor etnice; cu un cuvânt minciună este tot articolul din cap pănă în sfîrşit. Ca să dovedim nimicnicia acestui lanţ de minciuni, debitate cu un tupeu adevărat semitic, ca să reproducem numai cuvintele, prin care menţionatul articol ilustrează pretinsa împăcare a naţionalităţilor. „. . . Nu numai elementele şi nu numai puterile externe ne sunt astăzi favorabile, ci şi în lăuntru ne bucurăm de acea pace, care este una dintre condiţiunile de vieaţă ale unui stat alcătuit din diferite elemente etnice şi limbistice şi totodată una dintre cele mai importante garanţii ale viitorului statului nostru, în decursul desbaterii budgetare din urmă s’a lăudat din toate părţile vechia şi tradiţionala concordie a Rutenilor noştri cu elementul alcătuitor de stat, a actor Ruteni, ai căror cei mai deaproape înrudiţi dela Nord-Ost, se zice că se pregătesc la lupta nimicitoare contra întregului apus „putred.“ Şi în săptămâna trecută s’a întâmplat, că floarea literaturii noastre contimporane a ţinut o sărbare în onoarea unui poet naţional sârbesc din Ungaria şi a dat prilegiu la o sărbare înălţătoare a înfrăţirii spirituale cu Serbii noştri, şi toate aceste într’un timp, când Şerbilor de dincolo de Sava li se atribue intenţiuni ostile tocmai contra noastră. Slovacii din Nord-Vestul patriei noastre au încetat demult a mai fi un element nepaernic, şi lărmuitorii din mijlocul lor ne amintesc numai vorbele lui Goethe, că „este căţelul din grajdul nostru, care voeşte se ne însoţească pretutindenea şi al cărui lătrat dovedesce numai, că noi şedem în şele.“ Şi cu Românii din Sud şi Sud-Est trăim deja în bunişoară pace, şi lucru curios, că aceasta cu atât mai mult, cu cât mai neclare şi mai complicate sunt stările interne în România, în care ajutătorii noştri daco-români de mulţi ani au văitat ţeara dorinţelor lor. Şi în sfîrşit, ce se ţine de Iaşii de dincolo de Királyhágó, suntem convinşi, că supărarea lor politică nu va ţine mai mult ca pănă la săvîrşirea reformei administrative, acum inevitabilă, şi că în decursul acestui important proces de evoluţiune se va da prilegiul dorit în amândouă părţile, de a complana divergenţele, care şi aşa demult nu mai sunt acute, ceea ce va face din Iaşi tot atât de entusiasmaţi patrioţi ungari de limbă germană, cum au fost în toate vremile cei din Scepus“. Cine cunoasce numai câtuşi de puţin raporturile interne, vede cât colo, că icoana ce o dă aici organul guvernului despre situaţiunea naţionalităţilor nemaghiare este o minciună, în care nu ştim ce să admirăm mai mult, tupeul cu care a fost concepută, sau obrăznicia cu care este presentată lumii. Oricare om în oarecare cunoscinţă de causă scie, că şampania beată de scriitorii maghiari în onoarea poetului şerb Ioanovici, pentru că acesta a tradus în sârbesce mai multe piese din literatura maghiară, nu însemnează nici decât împăcarea naţiunii sârbesci, care persistă ca şi în trecut întru a-şi afirma individualitatea sa naţională faţă cu po litica actuală de maghiarizare. Asemenea soiut este, că nici Românii, nici Saşii, nici Slovacii, întru nimic nu s’au abătut în privinţa aspiraţiunilor lor politice dela atitudinea lor de pănă acum, şi nici nu se vor abate, câtă vreme politicii maghiari vor persista prelângă politica lor actuală, care în faptă nu recunoasce aici în Ungaria altă naţionalitate afară de cea maghiară, car’ celorlalte le acordă numai dreptul de a se contopi în aceasta. Minciună este istoria despre împăcarea naţionalităţilor, care nici-când n’au fost mai nemulţumite ca astăiji, şi minciună şi ipocrisie este aerul ce-’şi dă „Pester Lloyd“, ca şi când lui şi celor de o pânză cu dînsul între naţionalităţi nu le trebuesc decât „patrioţi unguri de altă limbă“. Patrioţi reali şi cu tragere de inimă pentru ţerile coroanei Sfântului Ştefan sânt şi au fost în toate vremile fiii naţionalităţilor nemaghiare, dar cu atâta nu se mulţumesce politica panmaghiară de astăji, ci ea este îndreptată direct spre stingerea naţionalităţilor în favorul rassei predominante. Ear’ aceasta nu o primesc fiii naţionalităţilor nemaghiare, ci se luptă cu toată hotărîrea pentru conservarea naţionalităţii lor, ear’ lupta va fi cu atât mai energică, cu cât mai cutezătoare devin din cei întâi încercările de maghiarizare. Aceasta este starea adevărată a lucrului în privinţa naţionalităţilor, şi aceasta fiind, mai mult ca de sine înţeles este, că tot atâtea minciuni sânt şi vorbele despre temeiul ce se poate pune pe pacea dintre naţionalităţi ca garanţie a viitorului în vederea încercărilor, carefacem şi noi că aşteaptă patria comună în timpuri soleneeu cât de apropiate. Cam tot acelaşi temeiu se poate pune şi pe pacea confesională şi socială şi pe toate pretinsele succese ale guvernării dlui Tisza, căruia supusul seu slujitor atâtea merite’îi atribue întru fericirea Ungariei. Căci adevăratul adevăr este, că prelângă nemulţumirea naţionalităţilor, Ungaria mai este bântuită şi de decadenţa economică, de efectele administraţiei păcătoase şi de corupţiune şi demoralizare pe toate terenele şi în toate păturile poporaţiunii. Această posomorită stare de lucruri îşi va avea efectele sale nedorite mai curând sau mai tânjiu, dar mai ales în caşul, când echilibrul intereselor internaţionale va ave să fie restabilit prin evenimente sângeroase. Ear’ pentru o asemenea eventualitate este bine, ca nici duşmanii, nici aliaţii noştri să nu afle adevăratul adevăr şi să nu cunoască slăbiciunile noastre. Cei dintâiu pentru ca să nu tragă folos din ele, ear’ cei din urmă pentru ca în ochii lor să nu scadă valoarea ajutorului, la care au să conteze din partea noastră. Şi de aceea înţelegem, că minciunile despre fericirea şi mulţumirea Ungariei s’au debitat tocmai în organul german al guvernului, care are menirea să informeze străinătatea despre stările de lucruri dela noi. Numai cât durere, în vremea sceptică de astăzi nici prietenii, nici duşmanii nu-şi iau informaţiunile din cătare de ale fondurilor de disposiţiuni. FOIŢA „TRIBUNEI". Palide rose... Palide rose’ţi alegi din grămada de flori, Palide gânduri prin minte îţi trec ca fiori. Chip neuitat, şi totuşi uitat ani întregi. Par’că încerci din fărîmi de-amintiri să închiegi. Tinăra faţă frumoasă şi vie era . . . Braţul vînjos în braţe ce bine strîngea . . . Ochii cei blânzi şi totuşi atât de ’nfocaţi . . . Fost-au de-atunci oare alţii aşa minunaţi ? ... Mâna prin părul buclat şi ca noaptea de ’nchis Blând să ’ţi-o treci... fără seamăn de dulcele vis! . . . Buzele roşii ce ş’astăzji te ard în visări . . . Fost-au de-atuncia pe lume aşa sărutări? . . . Nalt ca un paltin ... pe umerii laţi capu ’n sus . . . Prinţ şi poet, ah, şi numai iubirii supus . . . Ca printr’o ceaţă aşa-’l vecji nainte-’ţi aici. — Numai, femeie, prin minte nu-’ţi trece să-’iJici: — Neagră de roşie roşă, e tinăr frumos, Neagr’a fost soartea ce ’n calea’mi fatală te-a scos! Unde sânt roşele roşii ca buzele lui ? . . . Palide rose îţi place la sim’ţi că pui! Al. I. H. într’un mod atât de vrednic de compătimit. Dăm aici câteva scrii amănunte despre starea sănătăţii lui. Un prieten al poetului, care ’l-a cercetat, scrie despre Eminescu în „Araţionalul” următoarele: * * * ’L-am văcut. Şi fără voe ’mi-au venit în minte versurile lui: Şi prin gându-’mi trece vântul, Capu-’mi arde pustiit, Aspru, rece, sună cântul Cel etern neisprăvit. Unde-’s şirurile clare ? Din vieaţă-’mi să le spun? Ah! organele-’s sfarmate Şi măiestrul . . . e nebun! Eminescu, cea mai mare glorie literară a neamului nostru, sfîrşesce vieaţa-’i de miserii în casa de nebuni. Acela care a îndrumat poesia românească pe cărări necunoscute pănă atunci; acela care a legat forma cea mai artistică cu fondul cel mai adânc; acela care în adevăr a făcut o şcoală ce nici-când nu va peri, şi care domnesce astăzi oriunde e talentul, — se stînge par’că nici nu ar fi fost, uitat de toţi, de neamuri şi de prieteni, de întreaga tinerime, care printr’însul s’a născut moralicesce.* # * Cum m’a văitat, m’a recunoscut, ’mi-a zis pe nume şi m’a îmbrăţişeat. Nenorocitul poet are, par’că clipe de luciditate, care însă imediat dispar, lăsând loc unei incoherenţe spăimântătoare. „Ah! Ia uită-te, cum seamănă Pasteur cu Maiorescu! Şi tu seameni“, îmi spuse mie, „seameni cu Kant! Bietul Kant, mare om ! Am învăţat la el, la Heidelberg... Te rog să-mi aduci toate volumele lui... Eu seamăn cu Schiller şi cu Faust al lui Goethe. Am să mă sinucid!... Aşa a făcut şi Hamlet!... Mare om e Shakespeare ! Ce tragedian!... Dar’ Kant!... Kant!... Unde mai găsesci un Kant!... A murit la 1885!... Am să mă duc să-’l văd la Heidelberg!... Am să vorbesc cu el!... Da, am să mă sinucid şi eu la Hamlet!... Am să-’mi prefac vieaţa în nimic şi sângele nu vin de Drăgăşani!. .. Să mor!... Şi apoi... cu vinul să mă vindec!... Ce mare om e Kant!...“ Cam aceste sunt cuvintele lui. Şi iarăşi fuma, 4*c®n£I: „Ţigara e cel mai bun iad!“ Şi scrie, scrie mereu, fără intrerumpere, pe orice petec de hârtie. Pomenesce mereu de limba arabă, de limbile slave, de limba sanscrită, toate însă fără nici un şir. Apoi începe a recita versuri din Omer, din Oraţiu, din Virgil, şi în urmă spune cuvinte fără nici un înţeles, dar cu un ritm perfect, cu voce cadenţată, gravă, pătrunzătoare. Şi iarăşi cade pe gânduri, mai mult rupe ţigările decât le fumează, scrie, scrie necontenit litere fără nici un rost, cuvinte, din care cea mai mare parte sunt: Kant, limba sanscrită, limba arabă. * * * Boala lui e incurabilă. Astăzi nu mai e nici o nădejde de vindecat. „Ce curios lucru!“ îmi spunea domnul Dr. Sutzu, care’l îngrijesce, „toţi poeţii cei mari ai ţerii sunt loviţi de boala aceasta. Eliade, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, toţi au fost victimele ei.. . Dar’ e positiv, că bietul Eminescu e victima unei prea mari frământări intelectuale. Astăzi, când e nebun, şi tot se vede într’însul cât a cetit. „Dacă nu va muri de vre-o boală accidentală, de o pneumonie sau cine ştie de ce alta, apoi are să se sfîrşească printr’un ramolisment total. Din ce în ce perde memoria, ideile îi devin confuse, aşa că deja nu-’şi mai aduce aminte de fapte mai recente. Incoherenţa în vorbă dovedesce, că o parte a creerului e deja în stare de ramolisment, şi această boală progresând, va veni o vreme, când nu-’şi va mai aduce aminte de nimic, nu va mai ave nici o idee, absolut nici una.“ » » * Aceea ce însă este întristător, e că nimenea nu se gândesce la dînsul. Camera ’i-a votat o pensiune de 250 fr. pe lună, dar’ acea pensiune n’a ridicat-o nimenea pănă acum, căci nimenea nu s’a dus la tribunal ca să ceară autorisaţiunea. De aproape patru luni, nenorocitul se găsesce în casa de sănătate a dlui Dr. Sutzu. Se scie, că acest institut este privat. Redacţiunea „României Libere“ a făgăduit, că va avă grija chieltuelilor, dar’ până azi dl Dr. Sutzu n’a primit nici un ban. Toate chieltuelile lui le poartă dl Dr. Sutzu, care nu seim pănă unde va mai pute împinge această generositate, pentru care toţi oamenii cu simţire trebue să-i mulţumească. * * * Un alt Ziar din Bucuresci, „Universul“, scrie : Un confrate a făcut o visită la spitalul doctorului Sutzu, ca să se informeze de starea marelui şi nenorocitului poet Eminescu. Iată ce ne relatează el: „La spital suntem introduşi în cabinetul doctorului Sutzu, şi după Zec® minute sosesce Eminescu însoţit de supraveghietorul seu. „Eminescu ni s’a părut excesiv de slab; obrajii îi sânt afundaţi şi pare şi mai slab, pentru că ’i s’a ras barba la spital; ochii îi sânt rătăciţi. „A schimbat cu noi mai multe vorbe şi a început a ne recita din autori grecesci şi latinesci. „Nenorocitul poet arătă multă recunoscinţă doctorului Sutzu, care’l caută. „S’a arătat foarte fericit, că a primit visita câtorva prieteni, ale căror numea le-a spus. „Eminescu se ocupă toată Ziua cu scriere de manuscrise fără nici un înţeles; pretinde că sânt traduceri din Homer, din Tacit şi din Cicero. „Marea sa preocupaţie preste c‘ este să adune tot ce găsesce, funduri de cutii de chibrituri, bucăţele de lemn etc., toate aceste lucruri mici sânt pentru dînsul bani, galbini; după ce-şi umple cu dînsele buzunarele, cere să vadă pe doctor, le numără bucată de leu- Sănătatea lui Eminescu. Piarele de preste munţi ne aduc scrii tot mai triste despre sănătatea poetului Eminescu. Acest talent uriaş îşi sfîrşesce vieaţa Nr. 123 Egali în faţa legii. Erau în antica Eladă un fel de oameni, filosofi sefbceau ei şi dascăli, a căror profesiune, destul de productivă după vremuri, era să înveţe pe oameni a spune minciuni îmbrăcate în forma adevărului. Pe strade şi în pieţe ei erau admiraţia mulţimii de gură-cască, amatoare atunci, ca şi în vremurile noastre, de pişicherlicuri, şi exasperarea adevăraţilor filosofi, dascăli ai adevărului şi ai dreptei cugetări. De atunci e multă vreme; de această plagă însă omenirea nu s’a scăpat; această boală a cugetării înfloresce şi în veacul al 19-lea; Tarsimachi, Protagori, Callikhi răsar şi profesează (zilnic în mijlocul nostru. Pentru acest soiu de oameni adevărul e fleac; aparenţa adevărului e totul. Cu acest cuvânt de ordine şi cu puţină dibăcie ei reuşesc, din nenorocire prea adeseori, să ducă în rătăcire spirite mai slabe, mai leneşe, şi-şi asigură astfel în discuţiuni succese ... . . . Din nenorocire însă succese momentane, trecătoare, care se spulberă ca orice minciună la cea mai mică suflare a adevărului. Dreapta judecată a multor oameni poate fi sedusă, dar niciodată nu sufere multă vreme jugul minciunii. Oameni din această școală sunt şi cei care au născocit sofismul, de care vrem să ne ocupăm aci. Că adecă nimenea în statul ungar n’are dreptul să fie nemulţumit, căci toţi sunt egali în faţa legii. Iată o trasă, care la prima aurire şi mai ales asupra unor oameni, care nu prea au habar de referinţele interne ale noastre sau le cunosc numai din scrieri maghiare, poate să aibă efectul dorit de sofiştii noştri.