Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)
1889-06-20 / nr. 139
Fag. 554 du-’l cum se simte, Eminescu răspunse, că are dureri în tot corpul, care îi causeazâ mult rău. Din nenorocire . . . aceste momente lucide n’au ţinut mult, căci după o jumătate de oară, bietul Eminescu începu din nou să . . . aiureze. Doctorul Sutzu căută să-’l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o oară, când doctorul Sutzu întră din nou la el, de astădată îl găsi întins . . . fără nici o suflare. Eminescu murise. Doctorul Sutzu făcu cunoscut această scrie tuturor prietenilor sei şi membrilor consiliului de familie ce s’a constituit Marţia trecută. Corpul seu a fost îndată transportat în o altă cameră a ospiciului, în apropierea biroului doctorului Sutzu. Stătea întins pe un pat şi era învălit cu un zăbranic. Faţa îi e foarte slăbită şi are mai multe sgărieturi, care au provenit din causa mâncărimii ce suferia el, în urma dorinţei domnului Titu Maiorescu, s’a proces la autopsia cadavrului lui Eminescu. S’a constratat, spune „Constituţionalul“, că creerii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate că erau în stare de înnolare (ramoliţie). Emisferul stâng singur cântăria 595 gr., cel drept 555, fără cerebel. Partea psichică a creerilor era aproape total ulcerată, în emisferul stâng chiar şi cea psichomotrice, membranele creerilor injectate şi aderente. Circumvoluţiunile mult desvoltate şi adânci. Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerare grăsoasă a ţesutului muscular; la rădăcina aortei s’a constatat începutul unui proces ateromatos, car’ valvulele inimii erau intacte. Degenerarea grăsoasă s’a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesuturile ficatului, care bine înţeles, era puţin ipertrofiat. Splina în stare iperemică şi de degeneraţiune. Amicii marelui poet au deschis o listă de subscripţiune pentru îmormentare. Guvernul însă s’a însărcinat cu toate chieltuelile de îmormentare, în „Democraţia“ cetim: Ieri — Duminecă — la oarele 3, rămăşiţele mortuare ale poetului Eminescu au fost transportate de la ospiciul dlui Dr. Sutzu la spitalul Brâncovenesc și depuse în camera mortuară, unde dnii doctori Sutzu și Alexianu au făcut autopsia cadavrului. S’a constatat, că creerii aveau o greutate de 1400 grame. Greutatea aceasta este unică în felul ei, deoarece, precât seim, creerii marelui poet Schiller în stare normală abia o întreceau cu câteva grame. Corpul răposatului poet Eminescu se află şi astăzi depus în camera mortuară de la spitalul Brâncovenesc, de unde a fost ridicat la oarele 1 şi a fost depus în biserica „Sfântului George-nou“. Unii doctori Alexianu şi Sutzu împreună cu alţi medici au făcut la oarele 11 o nouă examinare a creerului ilustrului răposat. împrmântarea va ave loc astăzi, Duminecă, la oarele 5 p. m. la cimiterul Belu. Organizarea paradei de împrmântare se va face pe contul statului. Mulţime de coroane vor fi depuse pe coşciugul marelui poet, dintre care una prea frumoasă din partea presei. La parada corpul defunctului Eminescu a fost depus în biserica „Sfântului Georgencu“, adus pănă aci în carul de morţi al spitalului Brâncovenesc. Acest poet, care a întrupat în forme noue şi atât de puternice sentimintele şi gândirile lui uriaşe, a murit în vîrstă de 40 de ani. S’a născut în Botoşani la 1849. ’Şi-a făcut studiile gimnasiale la Cernăuţi şi Blaj, car’ cele academice la Viena şi Berlin, întorcându-se în ţeară, Eminescu a ocupat pe rînd mai multe funcţiuni, într’un rînd fu numit revisor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vasluiu. Altădată fu însărcinat cu predarea limbii germane şi geografiei la şcoala comercială din Iaşi. Având un capital de cunoscinţe întinse, el se aruncă înziaristică, unde ocupă locul de prim-redactor al Ziarului „Timpul“, până în momentul fatal al declarării boalei sale. Acum patru ani, poetul a fost lovit de o boală crudă, care nu iartă niciodată și care tîrăe victima sa spre mormânt. Vindecat relativ, poetul recăzu în două rînduri într’o crisă nervoasă, care se isprăvi cu nebunie. Acum câteva luni el suferi de crisipela, care însă începea a se vindeca. Alaltăieri seara el se plânse de o durere acută în piciorul drept. Bând un păhar de lapte, el se culcă în pat pe la oarele 11, ca să nu se mai trezească. După părerea doctorilor, moartea a provenit din apoplexie. Eminescu a fost conservator în vederile lui politice. Doi poeţi au ieşit din adâncul instinctelor conservatoare ale ţerii acesteia: „Veselul Alexandri“, cum îl numia Eminescu, şi „Melancolicul Eminescu“. Amândoi au înţeles, au iubit şi au cântat vieaţa românească. Alexandri, într’o vreme, când obiceiurile şi gusturile străine nu o atinsese încă, o contempla cu plăcere şi cu o deosebită satisfacere sufletească. Eminescu, care vedea dispărând ultimele sale crâmpee, o privia cu melancolie şi o cânta cu durere. Prin moartea lui Eminescu se face un gol atât de mare în literatura românească. Şi el ni-a fost aşa de drag tuturora, şi dacă el în poesia „Mai am un singur dor“ Zice: Şi cum n’oiu suferi De-atuncia ’nainte, Cu flori m’or trocni Aduceri aminte, a dispar’că din inimile noastre aceste vorbe. Noi îl vom iubi totdeauna şi îi vom păstra numele lui ca sfânt pe paginele istoriei literaturii române, zicem şi noi ca „Naţionalul“. Schopenhauer zicea, că regretul ce simţim când moare un om vine de acolo, că cu fiecare om care moare se duce o lume întreagă, lumea ce o purta în creerul seu. Ce săzicem, când lumea care s’a stîns cu moartea lui Eminescu era atât de mare, atât de frumoasă şi bogată, mai atât câtă e necesară să’şi desvolteze puterile şi să le folosească pentru societate? Pe scurt, cestiunea este: statul este scop sau omul din el ? Când Ludovic XIV. a afis: Statul sânt eu! — ilusiunea lui cea mai mare şi mai periculoasă nu a fost că el s’a socotit pe sine drept statul, ci că a socotit statul de ce e mai înalt, mai superior. Dar’ ilusiunea regelui o aveau şi supuşii lui, timpul lui o împărtăşia ca şi trecutul cel lung, ca şi secolul viitor şi ca cei mai mulţi dintre contimporanii noştri. Statul este patul lui Procusteu, omul este întins ori căsăpit pănă încape în el. Statul, leagănul omenirii, este sicriul ei. Statul este D-leu şi preot deodată, şi toate jertfele după care se lăcomesce preotul, le cere Dumnezeu Superstiţiunea aceasta este ereditară. Ce învaţă încă şi astăzi tinerimea în şcoală? Să admire Sparta, să iubească constituţiunea spartană. Dar’ dacă cei mai înţelegători ar fi liberi să aleagă între traiul dintr’un stat ca preamărită Spartă sau de sub guvernul blastămat al vechii Veneţii, ei nu ar şovăi deloc, în Veneţia era cel puţin jumătate omul liber, sensualitatea; ba ea era favorisatâ de guvernul pezevenchiu. Dar’ Spartanii beau şi mâncau pentru stat, precum cugetau, simţiau şi lucrau numai pentru el. Spartanii aveau un stomach comun, precum aveau un spirit şi o inimă comună. Dacă Sparta era flămândă, mâncau toţi Spartanii; dacă statul dormia, horcăiau toţi cetăţenii. Asta merită laudă ? LvciîTg a fost mai bun^_degj| A fost mai rău. Robespiere a jertfit oamenii. Lycurg omenirea. Robespierre ’i-a jertfit, el nui-a măcelărit. El nu era măcelar de oameni, precum cred babele şi bărbaţii copilăroşi; el era un cetăţean bun în sensul celei mai curate credinţe. Statul era Dumnezeul lui, statul lui, cel republican, e tot atâta. Era absolutist. Iacobinul n’are lipsă de apostasie, ce să fie un roialist bun; roialistul n’are lipsă să-’şi schimbe credinţa, ca să facă ce a făcut Bressiére. Amândoi luptă pentru putere, alle-se ea în ori ce mână; amândoi se luptă în contra libertăţii, intervenia ori cine pentru ea, principii ori poporul. Nu este necesar să cercetăm, ce au voit oamenii, când s’au întrunit în societăţi de cetăţeni ; ei nu au voit, ei nu s’au întrunit cu chibzueală, ci s’au luat după îndemnul naturii lor. Căldura şi iubirea, care împreună premerg şi în creaţiunile lumii etice lumina şi idea, care disting; convingerea vine după faptă. Şi avem să ne lămuriră, ce a voit natura, când a îndemnat pe oameni să formeze reuniuni cetăţenesci. Care ’i-a fost scopul: reuniunea sau cei ce s’au unit? Societatea avea să fie în slujba acestora ori ei în slujba societăţii? Membrele să poarte corpul ori corpul să poarte membrele? Ne amăgim ca totdeauna, dacă credem că nam- ce, numai de specie şi lasă pe jina tendenţei lor de inservatorii pentru ” Specia este şirul infinit al fiinţelor finite; omenirea este nemurirea oamenilor muritori. Scopul naturii este să încolţească toate puterile în fiecare om, să se desvolteze, să dee toate florile şi roadele şi producentul să se bucure şi să guste din toate. Dar’ faptele omului durează mai mult decât activitatea lui, omul moare înainte de a se fi copt toate fructele lui, înainte de a-şi fi folosit toate productele. Cel ce trăesce moştenesce pe cel mort, pentru ca moştenirea să nu rămână nefolositâ şi să se strice. El toarce mai departe firul că- zut din mâna celui mort şi împlinesce ce a început el. O dorinţă a perit ca simbure în trecut, presentul îngrijesce de sămănătură şi viitorul rupe fructul realizării. Această continuă înlocuire, această moştenire a puterilor şi productelor omenesci este omenirea, cum îi zicem noi. Dar’ precum numai existentul este domn în spaţiu şi momentul în timp, aşa rămâne şi omul, care este unicul scop al naturii, şi omenirea, ce a fost ori va fi, sunt numai mijloacele ei. Dar’ activitatea fiecărui om a trebuit să fie mărginită prin măsură, timp şi loc, şi relaţiunile oamenilor au trebuit să fie arangiate, pentru ca toate puterile tuturor oamenilor să se desvolteze, pentru ca nici una să nu se consume singură, nici una să nu înghită pe alta, nici un om să nu strîmtorească pe celalalt. Legile cetăţenesci au realisat această stare legală numită stat. f» ce chip mărginesce statul feluritele naturi «de, şi dacâ nu s’ar sei, nu ar fi de lipsă să mai discutăm. Ne-am obicinuit să întemeiem dreptul domniei pe fidelitate şi credinţă; numai dela dreptul libertăţii cerem dovezi de documente exacte şi martori valabili. Aşadar, geniul omenesc se folosesce de legi, pentru a aduce pe protegiaţii sei la cea mai mare perfecţie; căci libertatea este mărginită numai pentru ca se-şi reverse puterea ei de vieaţă prin toate membrele omenirii. Dar’ bun este numai mijlocul de care odată te poţi lipsi. Un mijloc necesar pe vecie nu e bun, şi e o dovadă, că nu e potrivit pentru ajungerea scopului. Legile trebuesc să aibă calitatea: să se poată face superflue sau, dacă nu, ele au fost şi vor fi superflue. Dar’ în ce fel pot deveni legile superflue, dacă libertatea va trebui să fie mărginită totdeauna? Prin aceea, că ele vor educa pe cetăţean pentru legalitate, că îl învaţă să asculte de vocea sa, cum asculta mai nainte de vocea străină, şi să-’şi mărginească voinţa precum îşi mărginia mai nainte fapta. Cu cât se apropie cetăţeanul mai mult de scopul acesta, cu atât se depărtează locul îngrădirii: legile trebuesc se peardă din putere, cât câştigă legalitatea din putere. * Nu ne interesează în ce mâni se află puterea; puterea însăşi trebue să fie micşorată, fie ea în orice mâni ar fi. Dar’ încă nici un domn nu ’şi-a slăbit puterea de bunăvoe, oricât de nobil ar fi întrebuinţat-o. Domnia poate fi mărginită numai când este fără domn; libertatea răsare numai din ane. Şi noi nu trebue să ne întoarcem fada această necesitate a revoluţiunii, pemvrea este atât de tristă. Trebue să privimîn ochii primejdiei, dacă suntem bărbaţi nu ne este permis să tremurăm de cuţitul urgului. Libertatea răsare numai din aie; asta e părerea noastră; aşa am înţepi învăţăturile istoriei. Spună-şi şi alilierea. Dar noi toţi, oricât de bune nu intenţiunile, oricât de curată ni-ar fi vai noi trebue să ne gândim la posibilitatea elci şi trebue să ne păstrăm disposiţiunea cu orice învăţătură mai bună, vină ca oameni ori dela istorie. * Un popor trăesce numănă ce este însufleţit de un sentiment finant şi un popor este numai în letarg nă ce inima îi mai bate, bată oricât del. * I Cine crede, că poate fi miniunea pu- ^ blică fără să-’i folosească şi înşeală. Cârcîmăriţa asta bogat şi vesel să mănânce beţivească; la urmă vine si*~ m pe studenţi frumut şi s Nimic n’ar fi mai uscat restituit vremilor vechi, ar trebui srumi nun opiniunea publică; și la coacem: r dunicile le prinZi uşor, nu^ le prsare pe coadă. B’£v.u6nat- t.. - ni nont 0 voce română despre exposeul contelui Kâlnoky. în „Românul“ din Bucuresci aflăm despre exposeul contelui Kâlnoky următorul articol: De vre-o câteva zile telegramele ne aduc scrii numeroase despre şedinţele delegaţiunilor austro-ungare şi despre discursurile pronunţate de membrii delegaţiunilor. Pentru noi, discursurile contelui Kálnoky, conducătorul politicei externe a Austro-Ungariei, precum şi discursul dlui N. Dumba, sânt, — mai cu seamă ale celui dintâiu, — de o însemnătate capitală. Demult avem relaţiuni frecvente şi variate cu imperiul Habsburgilor; demult oamenii de stat ai Austro-Ungariei vechi şi noue s’au ocupat de România. — Niciodată însă declaraţiuni atât de însemnate şi de adevărate cu privire la statul nostru n’au ieşit din gura unui ministru dela Viena. Kaunitz, Metternich, Schwarzenberg, Bach, Bud, Schmerling, Andrássy şi Haymerle au vorbit despre principatele dunărene adeseori, foarte adese ori, dar’ nici-odată n’au voit să recunoască adevărul luminos ca arma despre Români, despre nestrămutata lor voinţă de a fi Români, despre dreptatea aspiraţiunilor române, despre corecţiunea conduitei lor în toate raporturile ce au avut cu statele vecine. Contele Kálnoky a recunoscut lucrul acesta în trei din discursurile ce agenţiile telegrafice ni-au transmis în resumat. Pe noi lucrul, luat aşa cum se presentă, ne bucură adânc; el este consacraţiunea solemnă a unor adevăruri, pe care în alte timpuri Viena şi Pesta făceau tot ce e în lume şi în soare pentru a le năbuşi sau a le sugruma. Faptul acesta, adecă declaraţiunile dela înălţimea unei tribune, al cărei răsunet străbate lumea, — declaraţiunile : că Românii vor să fie români; că Românii ţin la independenţa lor; că ei sunt mândri de statul lor aşa cum se află şi că pentru nimic ei nu vor periclita posiţiunea şi situaţiunea ce cu sacrificii enorme ’şi-au câştigat-o ; că purtarea tuturor ministerelor ce s’au urmat la cârmă a fost cinstită şi corectă în partea ei internaţională, — toate aceste declaraţiuni, făcute de unul din diplomaţii cei mai cu vatră în Europa actuală, alcâtuesc pentru noi una din cele mai frumoase victorii ale Românilor, ale tuturor Românilor, deoarece cu toţii, cu toate partidele şi cu toţi cetăţenii am fost de părere, ca să facem din statul nostru un element de ordine, de civilisaţiune, de stabilitate în Orientul european. Contele Kálnoky recunoasce aceasta şi este convins, că nici o schimbare în afacerile interne ale ţerii, adecă venirea la putere a oricărui partid, nu va schimba politica externă a ţerii de pe brazda pe care a mers şi merge şi în care stăruind, România a câştigat victoria de mai (filele trecute în delegaţiunile austro-ungare. Anul trecut, tot în delegaţiuni, onor. domn Dumba nu fusese atât de fericit cu discursul seu asupra cestiunii macedonene. Anul acesta cuvintele sale în cestiunea partidelor politice din România, unde dl Dumba a stat câtăva vreme anul acesta, sunt imaginea adevărului. Dl Dumba a cercetat fără patimă să vadă, dacă într’adevăr există un partid rusesc în România. Nu mi-a trebuit mult onor, membru al delegaţiunilor pentru a se convinge de contrar şi a vedea, că guvernul, care la poi ar înclina, numai ar inclina mai mult spre un stat vecin şi prin urmare ar perde din vedere interesele statului nostru, acel guvern n’ar sta la putere nici chiar 24 de oare. Şi dl Dumba, ca şi contele Kálnoky, a recunoscut iubirea fără margine ce Românii au pentru naţionalitatea şi independenţa lor. Nu stăruim mai mult asupra efectului ce în Europa vor ave aceste declaraţiuni, care permit României, — cum s’ar o fice în limbagiul diplomatic, — se iee o postură definitivă în Orientul Europei. Da, spun şi vor spune adevărul, întregul adevăr, acei care vor afirma, că România în timp de pace în relaţiunile sale externe voesce să păstreze cea mai corectă şi cea mai sinceră atitudine, în timp de resboiu, — dacă nenorocirea Peninsulei Balcanice ar mai stîrni acest flagel în paguba enormă a civilisaţiunii, — în timp de răsboiu, naţiunea consultată, va spune regelui şi guvernului seu ce vor trebui să facă pentru asigurarea viitorului şi sorţii sale. TRIBUNA 0 întimpinare-Suntem rugaţi a publica următoarea scrisoare: Nasăud, la 27 Iunie 1889, în arii 117 şi 118 ai ziarului „Tribuna“, dl Publiu, în lungul şir al articolilor d-sale: „Fondurile grăniţeresci de la Năs ău d“, se ocupă în special cu „f i r u l roş u al necuviinţei“ cel-a aflat cu deosebire în cele două scrisori deschise ce am adresat door fruntaşi din ţinutul nostru. Mai ânteiu de toate trebue să împărtăşesc dlui Publiu, că susţin în întreg cuprinsul lor toate corespondenţele, precum şi cele două scrisori deschise ce am adresat malton, dn Ioan Ciocan şi spect. dn Dănilă Lica pentru că voesc să rămân consecvent principiului pentru care am scris. Şi nu voesc a-’mi contrazice ca d-sa de câte trei ori într’un articol. Dlui Publiu trebue se-’i spun, că scrisorile deschise privesc mai deaproape pe cele două persoane, cărora le-am adresat. Dacă d-sa se simte cu „musca pe căciulă“, îmi pare bine, că poate să-şi vadă păcatul. Voesc însă să stiu, consideră-se d-sa ca făcând parte dintre conducătorii ţinutului nostru ? Şi pre lângă toate salturile iepuresci ce se încearcă a face, îl aflu nu departe de aceia, care pe la anul 1887, — după cum scria, dacă nu tot dl Publiu, atunci un alt „cap-de-aur“ din ţinutul nostru sub anonimul „Aristide“,— ţineau consultări pănă pe la mecul nopţii, cum se apere „interesele fondurilor grăniţeresci“. în rău cas s'au ţinut acele consultări, în loc să se apere interesele fondurilor, s’au slăbit. Şi mult mă mir, că dl Publiu în anul 1889 nu mai află oameni, cu care să se înţeleagă? Ba este chiar imposibilă buna înţelegere !! Eu îi voiu spune dlui Publiu, pentru ce nu ne mai putem înţelege. Pentru că grăniţerii am fost pănă acuma tot amăgiţi şi înşelaţi. Am fost amăgiţi şi înşelaţi de cei „cu musca pe căciulă“, de cei „care au stat în serviciul fondurilor numai de dragul lui Ego“ şi de aceia, care „au lucrat în mod negativ la prosperitatea acestor fonduri“. D-ta îmi aveţi pe aceştia, die Publiu, în Nr. 61 al „Tribunei“. Pe atari oameni trebue să nu-i mai suferim în mijlocul nostru. Şi scui ce, die Publiu ? Dacă d-ta ai atâta curagiu, fii bun, ia peatra şi dă chiar şi în fratele d-tale, dacă e cu „musca pe căciulă“. Aceste sunt pentru mine dovedi, doveeji pipăibile, cum li-a stat şi le stă la inimă unor oameni de ai noştri „prosperitatea fondurilor“. Şi poate dintre aceştia, care au amăgit pe grăniţeri, îi vor amăgi şi mai departe sub firma comunelor politice. Dar, dl Publiu ar face un bun serviciu grăniţerilor, dacă li-ar publica în toată forma numele acestor „onorabilităţi“ grăniţeresci. Apoi să vorbim de „firul roşu al necuviinţei“. Dl Publiu trebuia să stie, că eu, ca descendent de grăniţer, am aşteptat de la membrii comitetului vechiu, începând de la m. p. dn. director al fondurilor şi pănă la dl Publiu, ca să rămână credincioşi principiului grăniţeresc inaugurat la anul 1879. Dl Publiu trebuia să stie, că dacă-i place a numi pe domnii profesori patronaţi şi patroni ai acestor fonduri, apoi şi noi graniţerii şi descendenţii acelora aşteptăm dela patroni apărarea fondurilor de orice ingerenţe străine. Dl Publiu trebuia să stie, că fondurile nu sunt numai pentru împărţirea de remuneram, de care şi d-sa s’a împărtăşit, ci deopa pentru susţinerea institutelor de învăţănt şi de altă parte pentru ajutorarea şi cresca tinerimii române grăniţeresci. Dl Publiu trebuia să scleme, că grâniţerii au avut comitet şi comisii aleasă şi „cârpită“, după d-sa, prin comr. L această comisiune şi la acest comitesa ţin cu mâni şi picioare, chiar şi după ce data , enunţat comisarul, că activitatea li,finit. Dl Publiu aşa scrie despre comitetul comisiunea vechie: „Comitetul vechi a avut cap şi organ executiv, a avut reşedinte şi comisiune administrvă, pe ai căror membri eu tot ca atari Consider şi mai departe“,*) etc. Le scrie aceste dl Publiu, după odată combate pe toţi cei de altă părere, e adecă ca Români grăniţeri nu voesc a spune pe basele statutului impus. Ei bine, die Publiu ? Pentru ai scris d-ta după toate aceste prin 21 Felide a. c. în acel înţeles, ca să se aleagă meni în comitet şi comisiune? Pentru ce acest dacă d-ta ai considerat tot ca atari pe membrii comitetului vechiu? Pentru ce nu ai rămas pănă în sfîrşit consecvent ideilor puse la început pe hârtie? D-ta voesci a pluti în două luntri. Voesci a merge şi cu graniţerii şi cu negrăniţerii. Die Publiu? Această şcoală i încetat ca să se mai facă astăzi. Se nu ne mai amăgim unii pe alţii. Să spunem ceea ce simţim aşa, ca să ne înţeleagă lumea şi să ne scie judeca. Voesc să sciu, ai d-ta încreden în noul comitet? Eu ’ţi-o spun şi d-tale p. tuturor care voesc a sei, că nu am încridere în actualul comitet. Nu am încrdere, deoarece ca grăniţer îmi am represatanţii în comitetul vechiu, aleşi pe basa obceiului grăniţeresc. Aceia dintre membrii imitetului vechiu, care totuşi au primit maniie noue, prelângi cele vechi, nu le restă dat să renunţe dela unul. Dacă şi d-ta, e Publiu, ai două mandate, omenia d-tale ade cu sine, ca să te pronunţi numai pentri unul. O Zic aceasta, pentru ca să cunoască pe adevăraţii conducători de până acum grăniţerilor şi pe cei ai comunelor politice,că pe cei dintâi îi voiu afla şi dincoace, feţesc cele zise în scrisoarea deschisă adresasp. dn Danilă Lica: Conducătorii ce pănă acum îşi bateau piepturi cu viul interes ce-’l au întru apărea fondurilor, întorcându-’şi feţe, s’au făcut asemenea cameleolul. Pe aceştia dar’, care pănă acum, att pănă în 6 Aprilie a. c., — şi nici decât toţi representanţii comunelor politice, — un înţeles, când am scris aceste sp. dn Dănica. Aceia care se dau după păr şi se în după cum suflă vântul!? Dl Publiu trebuia să sciă încă în prima corespondenţă dela 7 M. a. c. am scris ce au făcut membrii comisiuşi ai comitetului vechiu. Poftească a o cDar’ votul meu separat pentru cine a fostut? Dl Publiu aşa sciu, că îmineaţa Zilei de 6 Aprilie a. c. a fost în unde s’a ţinut conferenţa noilor membri.voiu spune acum, că acolo am fost prov în auzul aproape unanim al membrilor cartea domnului advocat Dănilă Lica, ca mă declar, dacă am scris corespondenţ din Ziarul „Tribuna“ la indemnul d-l Şi,mi-am spus, că o voiu face pe cale pă. D-sa a Zis: „îndată ce am întratNăsăud, *) „Tribuna“ Nr. 131 a p. Nr.&9 -----L_