Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)

1889-06-20 / nr. 139

Fag. 554 du-’l cum se simte, Eminescu răspunse, că are dureri în tot corpul, care îi causeazâ mult rău. Din nenorocire . . . aceste momente lu­cide n’au ţinut mult, căci după o jumătate de oară, bietul Eminescu începu din nou să . . . aiureze. Doctorul Sutzu căută să-’l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o oară, când doctorul Sutzu întră din nou la el, de astădată îl găsi în­tins . . . fără nici o suflare. Eminescu murise. Doctorul Sutzu făcu cunoscut această scrie tuturor prietenilor sei şi membrilor consiliului de familie ce s’a constituit Marţia trecută. Corpul seu a fost îndată transportat în o altă cameră a ospiciului, în apropierea bi­roului doctorului Sutzu. Stătea întins pe un pat şi era învălit cu un zăbranic. Faţa îi e foarte slăbită şi are mai multe sgărieturi, care au provenit din causa mâncă­­rimii ce suferia el, în urma dorinţei domnului Titu Maio­­rescu, s’a proces la autopsia cadavrului lui Eminescu. S’a constratat, spune „Constituţionalul“, că creerii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate­ că erau în stare de înnolare (ra­­moliţie). Emisferul stâng singur cântăria 595 gr., cel drept 555, fără cerebel. Partea psichică a creerilor era aproape total ulcerată, în emis­ferul stâng chiar şi cea psicho­motrice, mem­branele creerilor injectate şi aderente. Circum­­voluţiunile mult desvoltate şi adânci. Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerare grăsoasă a ţesutului muscular; la rădăcina aortei s’a constatat începutul unui proces ate­­romatos, car’ valvulele inimii erau intacte. Degenerarea grăsoasă s’a găsit în acelaşi sta­diu şi la ţesuturile ficatului, care bine înţeles, era puţin ipertrofiat. Splina în stare ipere­­mică şi de degeneraţiune. Amicii marelui poet au deschis o listă de subscripţiune pentru îmormentare. Guver­nul însă s’a însărcinat cu toate chieltuelile de îmormentare, în „Democraţia“ cetim: Ieri — Dumi­necă — la oarele 3, rămăşiţele mortuare ale poetului Eminescu au fost transportate de la ospiciul dlui Dr. Sutzu la spitalul Brâncove­­nesc și depuse în camera mortuară, unde dnii doctori Sutzu și Alexianu au făcut autopsia cadavrului. S’a constatat, că creerii aveau o greutate de 1400 grame. Greutatea aceasta este unică în felul ei, deoare­ce, precât seim, creerii ma­relui poet Schiller în stare normală abia o întreceau cu câteva grame. Corpul răposatu­lui poet Eminescu se află şi astăz­i de­pus în camera mortuară de la spitalul Brân­­covenesc, de unde a fost ridicat la oarele 1 şi a fost depus în­ biserica „Sfântului Geor­­ge-nou“. Unii doctori Alexianu şi Sutzu împreună cu alţi medici au făcut la oarele 11 o nouă examinare a creerului ilustrului răposat. împrmântarea va ave loc astăzi, Dumi­necă, la oarele 5 p. m. la cimiterul Belu. Organizarea paradei de împrmântare se va face pe contul statului. Mulţime de coroane vor fi depuse pe coşciugul marelui poet, dintre care una prea frumoasă din partea presei. La para­d­a corpul defunctului Emi­nescu a fost depus în biserica „Sfântului George­­ncu“, adus pănă aci în carul de morţi al spi­talului Brâncovenesc. Acest poet, care a întrupat în forme noue şi atât de puternice sentimintele şi gân­dirile lui uriaşe, a murit în vîrstă de 40 de ani. S’a născut în Botoşani la 1849. ’Şi-a făcut studiile gimnasiale la Cernăuţi şi Blaj, car’ cele academice la Viena şi Berlin, întorcân­­du-se în ţeară, Eminescu a ocupat pe rînd mai multe funcţiuni, într’un rînd fu numit re­­visor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vasluiu. Altă­dată fu însărcinat cu predarea limbii ger­mane şi geografiei la şcoala comercială din Iaşi. Având un capital de cunoscinţe în­tinse, el se aruncă în­­ziaristică, unde ocupă locul de prim-redactor al Ziarului „Timpul“, până în momentul fatal al declarării boa­lei sale. Acum patru ani, poetul a fost lovit de o boală crudă, care nu iartă nici­odată și care tîrăe victima sa spre mormânt. Vindecat relativ, poetul recăzu în două rînduri într’o crisă nervoasă, care se isprăvi cu nebunie. Acum câteva luni el suferi de crisi­­pela, care însă începea a se vindeca. Alaltă­ieri seara el se plânse de o durere acută în piciorul drept. Bând un păhar de lapte, el se culcă în pat pe la oarele 11, ca să nu se mai trezească. După părerea doctorilor, moartea a pro­venit din apoplexie. Eminescu a fost conservator în vederile lui politice. Doi poeţi au ieşit din adâncul instincte­lor conservatoare ale ţerii acesteia: „Veselul Alexandri“, cum îl numia Eminescu, şi „Me­lancolicul Eminescu“. Amândoi au înţeles, au iubit şi au cântat vieaţa românească. Alexan­dri, într’o vreme, când obiceiurile şi gusturile străine nu o atinsese încă, o contempla cu plăcere şi cu o deosebită satisfacere sufle­tească. Eminescu, care vedea dispărând ulti­mele sale crâmpee, o privia cu melancolie şi o cânta cu durere. Prin moartea lui Eminescu se face un gol atât de mare în literatura românească. Şi el ni-a fost aşa de drag tuturora, şi dacă el în poesia „Mai am un singur dor“ Zice: Şi cum n’oiu suferi De-atuncia ’nainte, Cu flori m’or trocni Aduceri aminte, a d­is­par’că din inimile noastre aceste vorbe. Noi îl vom iubi totdeauna şi îi vom păstra numele lui ca sfânt pe paginele istoriei lite­raturii române, zicem şi noi ca „Naţiona­lul“. Schopenhauer zicea, că regretul ce sim­ţim când moare un om vine de acolo, că cu fiecare om care moare se duce o lume în­treagă, lumea ce o purta în creerul seu. Ce să­­zicem, când lumea care s’a stîns cu moar­tea lui Eminescu era atât de mare, atât de frumoasă şi bogată, mai atât câtă e necesară să’şi desvolteze puterile şi să le folosească pentru societate? Pe scurt, cestiunea este: statul este scop sau omul din el ? Când Ludovic XIV. a afis: Statul sânt eu! — ilusiunea lui cea mai mare şi mai pericu­loasă nu a fost că el s’a socotit pe sine drept statul, ci că a socotit statul de ce e mai înalt, mai superior. Dar’ ilusiunea regelui o aveau şi supuşii lui, timpul lui o împărtăşia ca şi trecutul cel lung, ca şi secolul viitor şi ca cei mai mulţi dintre contimporanii noştri. Statul este patul lui Procusteu, omul este în­tins ori căsăpit pănă încape în el. Statul, leagănul omenirii, este sicriul ei. Statul este D-leu şi preot deodată, şi toate jertfele după care se lăcomesce preotul, le cere Dumnezeu Superstiţiunea aceasta este ereditară. Ce în­vaţă încă şi astăzi tinerimea în şcoală? Să admire Sparta, să iubească constituţiunea spar­tană. Dar’ dacă cei mai înţelegători ar fi liberi să aleagă între traiul dintr’un stat ca preamărită Spartă sau de sub guvernul blas­­tămat al vechii Veneţii, ei nu ar şovăi deloc, în Veneţia era cel puţin jumătate omul liber, sensualitatea; ba ea era favorisatâ de guver­nul pezevenchiu. Dar’ Spartanii beau şi mân­cau pentru stat, precum cugetau, simţiau şi lucrau numai pentru el. Spartanii aveau un stomach comun, precum aveau un spirit şi o inimă comună. Dacă Sparta era flămândă, mâncau toţi Spartanii; dacă statul dormia, horcăiau toţi cetăţenii. Asta merită laudă ? LvciîTg a fost mai bun^_degj| A fost mai rău. Robespiere a jertfit oamenii. Lycurg omenirea. Robespierre ’i-a jertfit, el nu­­i-a măcelărit. El nu era măcelar de oameni, precum cred babele şi bărbaţii copilăroşi; el era un cetăţean bun în sensul celei mai curate cre­dinţe. Statul era Dumnezeul lui, statul lui, cel republican, e tot atâta. Era absolutist. Iacobinul n’are lipsă de apostasie, ce să fie un roialist bun; roialistul n’are lipsă să-’şi schimbe credinţa, ca să facă ce a făcut Bres­­siére. Amândoi luptă pentru putere, alle-se ea în ori­ ce mână; amândoi se luptă în contra libertăţii, intervenia ori­ cine pentru ea, prin­cipii ori­­ poporul. Nu este necesar să cercetăm, ce au voit oamenii, când s’au întrunit în societăţi de ce­tăţeni ; ei nu au voit, ei nu s’au întrunit cu chibzueală, ci s’au luat după îndemnul naturii lor. Căldura şi iubirea, care împreună premerg şi în creaţiunile lumii etice lumina şi idea, care disting; convingerea vine după faptă. Şi avem să ne lămuriră, ce a voit natura, când a în­demnat pe oameni să formeze reuniuni cetă­­ţenesci. Care ’i-a fost scopul: reuniunea sau cei­ ce s’au unit? Societatea avea să fie în slujba acestora ori ei în slujba societăţii? Membrele să poarte corpul ori corpul să poarte membrele? Ne amăgim ca totdeauna, dacă cre­dem că nam­- ce, numai de specie şi lasă pe jina tendenţei lor de inserva­­torii pentru ” Specia este şirul infinit al fiinţelor finite; ome­nirea este nemurirea oamenilor muritori. Sco­pul naturii este să încolţească toate puterile în fiecare om, să se desvolteze, să dee toate florile şi roadele şi producentul să se bucure şi să guste din toate. Dar’ faptele omului du­rează mai mult decât activitatea lui, omul moare înainte de a se fi copt toate fructele lui, înainte de a-­şi fi folosit toate productele. Cel­ ce trăesce moştenesce pe cel mort, pen­­tru­ ca moştenirea să nu rămână nefolositâ şi să se strice. El toarce mai departe firul că- zut din mâna celui mort şi împlinesce ce a început el. O dorinţă a perit ca simbure în trecut, presentul îngrijesce de sămănătură şi viitorul rupe fructul realizării. Această conti­nuă înlocuire, această moştenire a puterilor şi productelor omenesci este omenirea, cum îi zicem noi. Dar’ precum numai existentul este domn în spaţiu şi momentul în timp, aşa rămâne şi omul, care este unicul scop al na­turii, şi omenirea, ce a fost ori va fi, sunt numai mijloacele ei. Dar’ activitatea fiecărui om a trebuit să fie mărginită prin măsură, timp şi loc, şi relaţiunile oamenilor au trebuit să fie arangiate, pentru­ ca toate puterile tutu­ror oamenilor să se desvolteze, pentru­ ca nici una să nu se consume singură, nici una să nu înghită pe alta, nici un om să nu strîmtorească pe celalalt. Legile cetăţenesci au realisat această stare legală numită stat. f­» ce chip mărginesce statul feluritele naturi «d­e, şi dacâ nu s’ar sei, nu ar fi de lipsă să mai discutăm. Ne-am obicinuit să întemeiem dreptul domniei pe fidelitate şi credinţă; numai dela dreptul libertăţii cerem dovezi de documente exacte şi martori va­labili. Aşadar, geniul omenesc se folosesce de legi, pentru a aduce pe protegiaţii sei la cea mai mare perfecţie; căci libertatea este mărgi­nită numai pentru­ ca se-şi reverse puterea ei de vieaţă prin toate membrele omenirii. Dar’ bun este numai mijlocul de care odată te poţi lipsi. Un mijloc necesar pe vecie nu e bun, şi e o dovadă, că nu e potrivit pentru ajungerea scopului. Legile trebuesc să aibă calitatea: să se poată face superflue sau, dacă nu, ele au fost şi vor fi superflue. Dar’ în ce fel pot deveni legile superflue, dacă libertatea va trebui să fie mărginită totdeauna? Prin aceea, că ele vor educa pe cetăţean pentru legalitate, că îl învaţă să asculte de vocea sa, cum as­culta mai nainte de vocea străină, şi să-’şi mărginească voinţa precum îşi mărginia mai nainte fapta. Cu cât se apropie cetăţeanul mai mult de scopul acesta, cu atât se depăr­tează locul îngrădirii: legile trebuesc se peardă din putere, cât câştigă legalitatea din putere. * Nu ne interesează în ce mâni se află puterea; puterea însăşi trebue să fie micşo­rată, fie ea în ori­ce mâni ar fi. Dar’ încă nici un domn nu ’şi-a slăbit puterea de bună­­voe, ori­cât de nobil ar fi întrebuinţat-o. Domnia poate fi mărginită numai când este fără domn; libertatea răsare numai din an­e. Şi noi nu trebue să ne întoarcem fada această necesitate a revoluţiunii, pemvrea este atât de tristă. Trebue să privim­­în ochii pri­mejdiei, dacă suntem bărbaţi nu ne este permis să tremurăm de cuţitul urgului. Li­bertatea răsare numai din aie; asta e părerea noastră; aşa am înţepi învăţătu­rile istoriei. Spună-­şi şi alilierea. Dar­ noi toţi, ori­cât de bune nu­ intenţiunile, ori­cât de curată ni-ar fi vai noi trebue să ne gândim la posibilitatea elci şi trebue să ne păstrăm disposiţiunea cu ori­ce în­văţătură mai bună, vină ca oameni ori dela istorie. * Un popor trăesce numănă­ ce este însufleţit de un sentiment finant şi un popor este numai în letarg­ nă­ ce inima îi mai bate, bată ori­cât del. * I Cine crede, că poate fi miniunea pu- ^ blică fără să-’i folosească şi înşeală. Cârcîmăriţa asta bogat şi vesel să mănânce beţivească; la urmă vine si*~ m pe studenţi frumut şi s Nimic n’ar fi mai uscat restituit vremilor vechi, ar trebui srumi nun opiniunea publică; și la coacem: r dunicile le prinZi uşor, nu^ le pr­­sare pe coadă. B’£v.u6na­­­t- t.. - ni nont 0 voce română despre exposeul contelui Kâlnoky. în „R­omânul“ din Bucuresci aflăm despre exposeul contelui Kâlnoky următorul articol: De vre-o câteva zile telegramele ne aduc scrii numeroase despre şedinţele delega­­ţiunilor austro-ungare şi despre discursurile pronunţate de membrii delegaţiunilor. Pentru noi, discursurile contelui Kálnoky, conducă­torul politicei externe a Austro-Ungariei, pre­cum şi discursul dlui N. Dumba, sânt, — mai cu seamă ale celui dintâiu, — de o însem­nătate capitală. Demult avem relaţiuni fre­­cvente şi variate cu imperiul Habsburgilor; demult oamenii de stat ai Austro-Ungariei vechi şi noue s’au ocupat de România. — Nici­odată însă declaraţiuni atât de însemnate şi de adevărate cu privire la statul nostru n’au ieşit din gura unui ministru dela Viena. Kaunitz, Metternich, Schwarzenberg, Bach, Bud­, Schmerling, Andrássy şi Haymerle au vorbit despre principatele dunărene adese­ori, foarte adese­ ori, dar’ nici-odată n’au voit să recunoască adevărul luminos ca arma despre Români, despre nestrămutata lor voinţă de a fi Români, despre dreptatea aspiraţiunilor ro­mâne, despre corecţiunea conduitei lor în toate raporturile ce au avut cu statele vecine. Contele Kálnoky a recunoscut lucrul acesta în trei din discursurile ce agenţiile te­legrafice ni-au transmis în resumat. Pe noi lucrul, luat aşa cum se presentă, ne bucură adânc; el este consacraţiunea solemnă a unor adevăruri, pe care în alte timpuri Viena şi Pesta făceau tot ce e în lume şi în soare pentru a le năbuşi sau a le sugruma. Faptul acesta, adecă declaraţiunile dela înălţimea unei tribune, al cărei răsunet străbate lumea, — de­claraţiunile : că Românii vor să fie români; că Românii ţin la independenţa lor; că ei sunt mândri de statul lor aşa cum se află şi că pentru nimic ei nu vor periclita posiţiunea şi situaţiunea ce cu sacrificii enorme ’şi-au câşti­gat-o ; că purtarea tuturor ministerelor ce s’au urmat la cârmă a fost cinstită şi corectă în partea ei internaţională, — toate aceste decla­raţiuni, făcute de unul din diplomaţii cei mai cu vatră în Europa actuală, alcâtuesc pentru noi una din cele mai frumoase victorii ale Ro­mânilor, ale tuturor Românilor,­­ deoare­ce cu toţii, cu toate partidele şi cu toţi cetăţenii am fost de părere, ca să facem din statul nostru un element de ordine, de civilisaţiune, de sta­bilitate în Orientul european. Contele Kálnoky recunoasce aceasta şi este convins, că nici o schimbare în afacerile interne ale ţerii, adecă venirea la putere a ori­cărui partid, nu va schimba politica externă a ţerii de pe brazda pe care a mers şi merge şi în care stăruind, România a câştigat victoria de mai (filele tre­cute în delegaţiunile austro-ungare. Anul trecut, tot în delegaţiuni, onor. domn Dumba nu fusese atât de fericit cu discursul seu asupra cestiunii macedonene. Anul acesta cuvintele sale în cestiunea parti­delor politice din România, unde dl Dumba a stat câtăva vreme anul acesta, sunt ima­ginea adevărului. Dl Dumba a cercetat fără patimă să vadă, dacă într’adevăr există un par­tid rusesc în România. Nu mi-a trebuit mult onor, membru al delegaţiunilor pentru a se convinge de contrar şi a vedea, că guvernul, care la poi ar înclina, numai ar inclina mai mult spre un stat vecin şi prin urmare ar perde din vedere interesele statului nostru, acel guvern n’ar sta la putere nici chiar 24 de oare. Şi dl Dumba, ca şi contele Kálnoky, a recunoscut iubirea fără margine ce Românii au pentru naţionalitatea şi independenţa lor. Nu stăruim mai mult asupra efectului ce în Europa vor ave aceste declaraţiuni, care permit României, — cum s’ar o fice în limbagiul diplomatic, — se iee o postură definitivă în Orientul Europei. Da, spun şi vor spune ade­vărul, întregul adevăr, acei care vor afirma, că România în timp de pace în relaţiunile sale externe voesce să păstreze cea mai co­rectă şi cea mai sinceră atitudine, în timp de resboiu, — dacă nenorocirea Peninsulei­ Balca­­nice ar mai stîrni acest flagel în paguba enormă a civilisaţiunii, — în timp de răsboiu, naţiunea consultată, va spune regelui şi guvernului seu ce vor trebui să facă pentru asigurarea vii­torului şi sorţii sale. TRIBUNA 0 întimpinare-Suntem rugaţi a publica urmă­toarea scrisoare: Nasăud, la 27 Iunie 1889, în arii 117 şi 118 ai ziarului „Tri­buna“, dl Publiu, în lungul şir al articolilor d-sale: „Fondurile grăniţeresci de la Nă­s ă­u d“, se ocupă în special cu „f i r u l r­o­ş u al necuviinţei“ ce­­l-a aflat cu deosebire în cele două scrisori deschise ce am adresat door fruntaşi din ţinutul nostru. Mai ânteiu de toate trebue să împărtăşesc dlui Publiu, că susţin în întreg cuprinsul lor toate corespondenţele, precum şi cele două scrisori deschise ce am adresat malton, dn Ioan Ciocan şi spect. dn Dănilă L­i­c­a pentru­ că voesc să rămân consecvent princi­piului pentru care am scris. Şi nu voesc a-’mi contrazice ca d-sa de câte trei­ ori într’un articol. Dlui Publiu trebue se-’i spun, că scrisorile deschise privesc mai deaproape pe cele două persoane, cărora le-am adresat. Dacă d-sa se simte cu „musca pe căciulă“, îmi pare bine, că poate să-­şi vadă păcatul. Voesc însă să stiu, consideră-se d-sa ca făcând parte dintre conducătorii ţinutului nostru ? Şi pre lângă toate salturile iepuresci ce se încearcă a face, îl aflu nu departe de aceia, care pe la anul 1887, — după­ cum scria, dacă nu tot dl Publiu, atunci un alt „cap-de-aur“ din ţinutul nostru sub ano­nimul „Aristide“,— ţineau consultări pănă pe la mecul nopţii, cum se apere „interesele fondurilor grăniţeresci“. în rău c­as s'au ţinut acele consultări, în loc să se apere interesele fondurilor, s’au slăbit. Şi mult mă mir, că dl Publiu în anul 1889 nu mai află oameni, cu care să se înţeleagă? Ba este chiar imposibilă buna în­ţelegere !! Eu îi voiu spune dlui Publiu, pentru­ ce nu ne mai putem înţelege. Pentru­ că grăni­­ţerii am fost pănă acuma tot amăgiţi şi înşe­laţi. Am fost amăgiţi şi înşelaţi de cei „cu musca pe căciulă“, de cei „care au stat în serviciul fondurilor numai de dragul lui Ego“ şi de aceia, care „au lucrat în mod negativ la prospe­ritatea acestor fonduri“. D-ta îmi aveţi pe aceştia, die Publiu, în Nr. 61 al „Tri­bunei“. Pe atari oameni trebue să nu-­i mai su­ferim în mijlocul nostru. Şi scui ce, die Publiu ? Dacă d-ta ai atâta curagiu, fii bun, ia peatra şi dă chiar şi în fratele d-tale, dacă e cu „musca pe căciulă“. Aceste sunt pentru mine dovedi, doveeji pipăibile, cum li-a stat şi le stă la inimă unor oameni de ai noştri „pros­peritatea fondurilor“. Şi poate dintre aceştia, care au amăgit pe grăniţeri, îi vor amăgi şi mai departe sub firma comunelor politice. Dar, dl Publiu ar face un bun ser­viciu grăniţerilor, dacă li-ar publica în toată forma numele acestor „onorabilităţi“ gră­niţeresci. Apoi să vorbim de „firul roşu al necuviinţei“. Dl Publiu trebuia să stie, că eu, ca des­cendent de grăniţer, am aşteptat de la membrii comitetului vechiu, începând de la m. p. dn. director al fondurilor şi pănă la dl Publiu, ca să rămână credincioşi principiului grăniţeresc inaugurat la anul 1879. Dl Publiu trebuia să stie, că dacă-­i place a numi pe domnii profesori patronaţi şi patroni ai acestor fon­duri, apoi şi noi graniţerii şi descendenţii ace­lora aşteptăm dela patroni apăra­rea fondurilor de ori­ce ingerenţe străine. Dl Publiu trebuia să stie, că fondurile nu sunt numai pentru împărţirea de remuneram, de care şi d-sa s’a împărtăşit, ci deopa pen­tru susţinerea institutelor de învăţănt şi de altă parte pentru ajutorarea şi cresca tine­rimii române grăniţeres­ci. Dl Publiu trebuia să scle­­me, că grâniţerii au avut comitet şi comisii­ aleasă şi „cârpită“, după d-sa, prin comr. L această comisiune şi la acest comitesa ţin cu mâni şi picioare, chiar şi după­ ce data , enunţat comisarul, că activitatea li,­finit. Dl Publiu aşa scrie despre comitetul comi­­siunea vechie: „Comitetul vechi a avut cap şi organ executiv, a avut reşe­­dinte şi comisiune administrvă, pe ai căror membri eu tot ca atari Consi­der şi mai departe“,*) etc. Le scrie aceste dl Publiu, după odată combate pe toţi cei de altă părere, e adecă ca Români grăniţeri nu voesc a spune pe basele statutului impus. Ei bine, die Publiu ? Pentru­ ai scris d-ta după toate aceste prin 21 Felide a. c. în acel înţeles, ca să se aleagă meni în co­mitet şi comisiune? Pentru­ ce acest dacă d-ta ai considerat tot ca atari pe membrii comitetului vechiu? Pentru­ ce nu ai rămas pănă în sfîrşit consecvent ideilor puse la în­ceput pe hârtie? D-ta voesci a pluti în două luntri. Voesci a merge şi cu graniţerii şi cu negrăniţerii. Die Publiu? Această şcoală i încetat ca să se mai facă astăzi. Se nu ne mai amă­gim unii pe alţii. Să spunem ceea­ ce simţim aşa, ca să ne înţeleagă lumea şi să ne scie ju­deca. Voesc să sciu, ai d-ta încreden în noul comitet? Eu ’ţi-o spun şi d-tale p. tuturor care voesc a sei, că nu am încridere în actualul comitet. Nu am încrdere, de­oare­ce ca grăniţer îmi am represatanţii în comitetul vechiu, aleşi pe basa obceiului grăniţeresc. Aceia dintre membrii imitetului vechiu, care totuşi au primit maniie noue, prelângi cele vechi, nu le restă dat să re­nunţe dela unul. Dacă şi d-ta, e Publiu, ai două mandate, omenia d-tale ade cu sine, ca să te pronunţi numai pentri unul. O Zic aceasta, pentru­ ca să cunoască pe adevă­raţii conducători de până acum grăniţerilor şi pe cei ai comunelor politice,­­că pe cei dintâi îi voiu afla şi dincoace, feţesc cele zise în scrisoarea deschisă adresasp. dn Da­­nilă Lica: Conducătorii ce pănă acum îşi bateau piepturi cu viul interes ce-’l au întru apărea fon­durilor, întorcându-’şi feţe, s’au fă­cut asemenea cameleolul. Pe aceş­tia dar’, care pănă acum, att pănă în 6 Aprilie a. c., — şi nici decât toţi repre­­sentanţii comunelor politice, — un înţeles, când am scris aceste sp. dn Dănica. Aceia care se dau după păr şi se în după cum suflă vântul!? Dl Publiu trebuia să sciă încă în prima corespondenţă dela 7 M. a. c. am scris ce au făcut membrii comisiuşi ai comi­tetului vechiu. Poftească a o cDar’ votul meu separat pentru cine a fostut? Dl Publiu aşa sciu, că îmineaţa Zi­­lei de 6 Aprilie a. c. a fost în­­ unde s’a ţinut conferenţa noilor membri.voiu spune acum, că acolo am fost prov în auzul aproape unanim al membrilor cartea dom­nului advocat Dănilă Lica, ca mă declar, dacă am scris corespondenţ din Ziarul „Tribuna“ la indemnul d-l Şi,mi-am spus, că o voiu face pe cale pă. D-sa a Zis: „îndată­ ce am întratNăsăud, *) „Tribuna“ Nr. 131 a p. Nr.&9 -----L_

Next