Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)
1889-06-28 / nr. 146
Pag. 582 blic maghiar, făcând drumul unei ere de liber- t tate desăvîrşită, care asigurată e poporului maghiar cu excluderea compatrioţilor lor. O Doamne! cu câtă căldură şi cu câtă „adâncă mâchnire“ aş vorbi de suferinţele naţiunii mele şi cum aş dori să scutur ruginitul şi vechiul lanţ, care de atâta timp împedeca şi opresce desvoltarea organică a vieţii noastre. Şi atunci, ori atunci pe ruinele trecutului plin de „mâchnire“ am inaugura o nouă vieaţă veselă, activă şi roditoare! (Mare sensaţiune prin sală.) Preşedintele: Ajunge atât! Nu agitaţi ! — Trecem la altele. Eşti acusat că ai fi zistat adunarea electorală din Tăuţii-de-sus, că „acei Români, care primesc funcţiuni de la Maghiari, sunt tiranii, denunţanţii şi trădătorii naţiunii lor. Dr. Lucaciu: Nu-i adevărat. Am zis ceea ce e solut din publicistică. Statistica funcţionarilor arată, că dintre trei milioane de Români abia 300 au funcţiuni mici şi neînsemnate. Sânt mulţi Români cu studii înalte, vrednici şi activi, care sânt desconsideraţi, cărora nu li se dă nici o funcţiune. Causa acesteia e şovinismul şi calomnia. Cei mai distinşi bărbaţi ai noştri sânt denunţaţi şi calomniaţi cu epitetul de „trădători de patrie“ şi astfel li se închid toate funcţiunile statului. Iare alţii, pentru ea se între în favoarea puternicilor «iilei, fac denunţări infame în contra noastră. Aceştia sânt cei mai periculoşi oameni atât pentru Maghiari, cât şi pentru noi. Dacă dl preşedinte îmi dă voe, voiu desvolta mai pe larg această temă. Preşedintele: Repet întrebarea de mai sus. Dr. Lucaciu: N’am 48 nici un cuvânt din cele cu care mă acusaţi. Preşedintele: Acusatul mergând la ministru şi neavând resultatul dorit, ministrul a minţit? Dr. Lucaciu: Nu am !)*8 astfel! în causa aceasta am invocat ce ’mi-s’a întâmplat în Sătmar; am fost la Tisza şi ’i-am spus ce ’mi-s’a făcut. Tisza a zis : Lasă aici scrisoarea, văd că cauţi dreptatea şi dreptate ’ţi se va face. Am aşteptat un an, dar’ nimic nu s’a făcut spre a aduce lumină, şi răspuns nici până aji nu am primit. Preşedintele: Primul ministru a făcut aceea ce trebuia să facă şi tribunalul a dat curgere legală procesului. Când ai vorbit despre reuniunea femeilor din Baia-mare, ai zis, că adunarea va fi oprită prin gendarmi. Lucaciu: Nu-mi aduc aminte. Preşedintele: Ai 48, ca „Kulturegylet“-urile sânt menite de a răpi Românilor limba, naţionalitatea şi religiunea lor. Lucaciu: în Sibiiu s’a adus o hotărîre în privinţa aceasta şi eu am cetit-o. Preşedintele apără „Kulturegylet “-urile şi statutele lor. Lucaciu: Noi nu am considerat statutele, ci faptele şi tendenţele. Preşedintele: Spune-mi un caş, prin care se constată, că „Kultur-egylet“-ul a maghiarizat ori a desreligionat. Lucaciu: Voiţi să Vă spun 100 ori 200 de caşuri. Preşedintele e foarte agitat, începe a vorbi despre folosul ce-l are omul când învaţă şi scie mai multe limbi; vorbesce despre puterea civilisatoare a limbii maghiare. Lucaciu: Părere individuală. Preşedintele: Ai 43 că „Kulturegylet“-urile, prelângă aceea, că aruncă dare asupra nemaghiarilor, îi desbracă totodată şi de naţionalitate. Preşedintele stărue asupra cestiunilor „Kultur-egylet“-ului şi constată, că Lucaciu zice şi ba şi dacă ar fi 481 că Ungurii nu-şi vor ajunge scopul, că va veni un timp, când ne vom răsbuna. Lucaciu: Vorbe goale, tarifari. Preşedintele: Ai 488: Să peară puturoşii Maghiari. Lucaciu: Nu, ci poporul a 4’8: Dumnezeu să ne ajute, ca ţeara să se îndrepteze în sensul vorbirii sale. Preşedintele: Ai vorbit în limba poporală ori în cea literară? Lucaciu: Ce să 4*°? Ca şi la Maghiari, de idei înalte vorbesci în stil înalt. Ia în mână cartea lui Eötvös, în ce stil frumos e scris pasagiul despre imortalitatea sufletului în „Karthauzi“ şi nu e priceput de fiecare Ungur. Preşedintele: Va să zică poporul nu a priceput. Lucaciu: Ba da în general. Preşedintele: Cunosci în lume vre-o ţeară, unde naţionalităţile să aibă mai mult drept decât aici, unde legea din 1868 într’un moment de nesocotinţă a acordat naţionalităţilor atâte drepturi ? Lucaciu: Aşa e, numai că nu se aplică. Preşedintele: Trefort te-a ridicat şiţi-a dat poziţie frumoasă, de ce ai retusat? Lucaciu: Am fost persecutat. Cât am fost încă ca profesor aici în Sătmar, am trăit pănă la un timp în cea mai bună relaţiune cu societatea maghiară, deodată un nor s’a ridicat, am fost spionat şi delaţionat în tot chipul, s’a făcut cercetare disciplinară în contra mea, care se înţelege, nebastă fiind, s’a zădărnicit, am mers la ministrul Trefort şi am cerut satisfacţiune pentru insulta ce ’mi s’a făcut, dînsul m’a avansat la un post mai înalt, dar’ aceasta a fost o satisfacţiune indirectă, şi eu am pretins una directă. Ceea ce nu s’a făcut. Se aduce martorul Böszörményi, fost solgăbirău. Preşedintele: Cum îl cunosci pe Lucaciu ? Böszörményi: Eu nu ştiu românesce, dar’ Pap Zsiga ’mi-a spus, că Lucaciu agitează, însă nu am constatat ca discursul lui să fi produs vre-o amărîciune. Preşedintele: Eşti convins că Lucaciu a agitat? Böszörményi: Da şi ba, înainte de alegeri spiritele sânt în genere în agitaţiune. Preşedintele: De ce a corteşit Lucaciu, dacă adunarea din Sibiiu a hotărît pasivitate ? Lucaciu: Nu pasivitate, mă rog, ci resistenţă pasivă. Se constată, că solgăbirăul a aflat ordinea perfectă, încât şi pe gendarmi ’i-a trimis acasă. Dl Coroianu cere să se cetească scrisoarea főispan-ului, prin care se ordonează tragerea în judecată a dlui Lucaciu, o scrisoare plină de şovinism şi suspicionări. După mai multe căutări scrisoarea se cetesce şi cuprinsul ei produce o indignaţiune generală în publicul românesc. Dl Coroianu mai întreabă pe dl solgăbirău, că oare cum s’a putut aceea, că fiind el de faţă, notarul Pap Zsiga să facă denunţare fără scirea lui. Böszörményi: Nu ştiu cum. Şedinţa se închide la 12 oare 45 min. După ameadi. Şedinţa se deschide la 3 oare p. m. Martorul Schroll Béla constată, că Lucaciu a agitat. Lucaciu: E fals. Coroianu: îmi permit a lămuri o cestiune, spre a se pute constata adevărul zis de martorul care pretinde că nu cunoasce limba literară; propun dar’ca martorul să reproducă expresiunile lui Lucaciu în limba română, ca să se poată constata cum a înţeles martorul. Preşedintele: Nici la un cas nu mă învoesc, deoarece martorul a jurat că va grăi adevărul. Coroianu: Stăruesc din nou asupra cererii mele. Procurorul: Considerând, că tribunalul nu este un fel de şcoală limbistică, considerând, că noi nu vrem să facem aici o societate literară, protestez în contra cererii dlui apărător. Tribunalul se retrage și hotăresce. Hotărîrea sună, că Schroll să nu reproducă pe românesce expresiunile lui Lucaciu, deoarece în statul maghiar cu limba maghiară nu se poate permite o limbă străină, apărătorul e provocat să nu stăruească asupra „unor absurdităţi de aceste“. Coroianu: Nu vreau să fac nici gălăgie, nici să zădărnicesc cursul procesului. Constat numai, că Schroll a fost condamnat în Solnoc-Dobâca pentru delapidare şi prin urmare să nu se pună încredere în depunerea acestui martor. Preşedintele face atent pe martor asupra gravităţii acestei acuse şi provoacă pe martor să se declare. Martorul constată, că întru adevăr a delapidat în Solnoc-Dobâca şi a şezut 6 luni la răcoare. Urmează martorul Sigismund Pap. Martorul constată, că scrisoarea de acasâ a fost făcută şi subscrisă de dînsul. Preşedintele învită pe martor să se declare, că avut-a ceva conflict cu Dr. Lucaciu înainte de adunarea din Tăuţii-de-sus. Martorul zice, că Drul Lucaciu ’l-a atacat cu injurii. Lucaciu zice, că martorul Pop înainte de alegeri cortesia prin popor şi 4.Ca să nu asculte de preoţi, deoarece ei amăgesc şi seduc poporul. Atunci Lucaciu a provocat pe solgăbirăul Böszörményi să provoace la ordine pe Pap Zsiga. Böszörményi î cer că atât dl Lucaciu cât şi Pap a cerut intervenţiunea autoritară a d-sale. Preşedintele: îţi aduci aminte de adunarea aceeaşi de discursul lui Lucaciu? Pap: Da. Preşedintele: A 433 Lucaciu că Românii sânt persecutaţi, scoşi din oficii, şi că pricinaşii români, când se presentă la oficii, sânt respinşi cu: „Hadd vesszenek a büdös oláhok“. Pap: Da, a 418 Preşedintele: A 418 Lucaciu că Românii sunt goniţi din bisericile lor. Pap: Da. Preşedintele: A s Sis că Românii dacă ajung în oficii, devin denunţanţi, infami şi trădători ai neamului lor? .A Din Bucovina. Autorul peregrinagiu la Suceava sub conducerea parochului Vasilie Nichitovici din Davidesci, în 2 iunie 1889. Secole de ani se bucură oraşul Suceava din Bucovina de relicviile sfântului mare mucenic Ioan cel-nou. Din România, Rusia, Galiţia şi Transilvania vin creştini cu sufletul sdrobit la acest Meca creştino-ortodox. Chiar cei de legi străine vin spre închinare şi află alinarea durerilor sufleteşti şi trupeşti, în timpul present chiar, când clerul occidental este ostil credinţei orientale şi la orice ocasiune învaţă pe aderenţii bisericii lor de a nu întră în bisericile orientalilor, oamenii de confesiunea occidentală, atât aici în ţeară, cât şi cei din Galiţia, nu se învoesc cu doctrina lor şi în fiecare an peregrinează preste 10.000 din ei la sf. Ioan dela Suceava spre închinare. Din luna lui Maiu pănă în Septemvrie, pe drumul dela Zalescic la Suceava nu veni alta, decât cete de oameni, bărbaţi şi femei, mergând la Suceava spre închinare. Cu săptămânile întregi nu sânt pe acasă şi tot drumul îl fac pe jos, ca să fie mai bine primiţi la Dumnezeu. Fiecare peregrin cumpără unt-delemn sfinţit de la sfântul loan, îşi face sfântul maslu (ungere), aghiasmă şi diferite rugăciuni, şi plătind sărindare şi liturgii, se reîntoarce la vatra lor, abătându-se şi pe la mănăstirea „Dragomirna“. între anii 1875—1885 se făceau multe abusuri în mănăstirea de la Suceava, care însă, graţie morţii fostului egumen şi stăruinţei metropolitului actual, s’au prefăcut în bine. Noul egumen, om al timpului, are a întocmi lucrurile. Vestea despre numirea lui a străbătut unghiurile ţerii şi a trecut preste hotare, şi toţi aceia, care s’au indignat oare-când de cele ce se făceau, azi vin iarăşi şi se bucură, că s’au schimbat lucrurile. în anul din urmă au venit mai mulţi peregrini, dar’ toţi numai în cete. în anul acesta pentru prima oară s’a încercat păr. V. Nichitovici din Davidesci — după Coţman — a face un peregrinagiu în număr mai mare. Măreaţă idee, şi pentru aceea a avut mult de luptat. în care parte apela, toţi îl desfătuiau din simpla invidie, ca nu cumva pentru acest început să fie recompensat prin vre-o treaptă hierarchică. Luni întregi de zile a umblat din sat în sat pe la preoţi ca să nu-i zădărnicească idea, şi în urmă ’i-a succes. Metropolituli-a permis, lăsând în seama lui orice reuşită, şi aceasta era tocmai boldul, de care contrarii neamului şi ai legii se tem a se atinge. Dacă s’ar fi amestecat metropolitul, are contrarii arhice, că au fost toate după comanda de mai sus, ba ar fi născocit încă şi diferite bârfele, dar’ aşa n’au pricină de vorbă. Păr. V. Nichitovici a învins, fala legii noastre însă a încoronat două capete, al lui V. Nichitovici şi al metropolitului. Poporul cu preoţii, care au mers pe jos de la orice loc, precum şi cei ce au ieşit întru întimpinare, au dovedit lumii, că ortodoximea în Bucovina este tare şi valurile puternice nu sânt în stare a o clătina, vină ele cât de turbate şi sgomotoase, cât timp ei vor fi la înălţimea chiemării lor. Decursul peregrinagiului a fost: Marţi în 30 Maiu (11 Iunie) s’au adunat parochienii din Davidesci, precum şi cei de pe piscurile Carpaţilor, văile Nistrului, vâlcelele Ceremuşului şi şesurile Prutului, în biserica din Davidesci. După sfânta liturgie şi rugăciunea de călătorie, s’a aşezat procesiunea şi a plecat în pas lin pe drumul ce-i ducea la ţintă. Ordinea o îngrijea şi o menţinea un comitet anume format. Oameni, unul ca unul duceau procesiunea. Un cor compus din cantori bisericesc cântau în limba română şi ruteană o poesie, făcută pentru această ocasiune de părintele Al. Manasterschi, care veni cu vreo două sute de peregrini de pe văile Ceremuşului şi se aliă cu convoiul. La hotarul fiecărui sat, prelângă care sau prin care ducea drumul, ieşiau parochii respectivi cu procesiunea şi cu o mulţime de oameni întru întimpinare. Când se apropiau procesiune de procesiune, se închinau una alteia, şi apoi păşind părintele V. Nichitovici în faţa preotului care-l primia, îi ţinea o cuvântare, arătând cu cine, unde şi la ce merge, şi sărutându-şi unul altuia crucea ce o ţineau în mări se sărutau, se bineveniau şi mergeau pănă ce ieşiau din hotarul respectivului sat sau oraş, unde aştepta alt preot cu procesiunea din acel sat, acesta îl acompania acum mai departe, adecă pănă la hotar, iare celalalt, care ’l-a acompaniat, se întorcea înapoi. — Mulţi din poporul ce ieşia întru întimpinare se aliau peregrinilor şi convoiul din ce în ce se tot măria. Mulţi din peregrini nu erau decişi, ci numai văzând cu cât alaiu venia procesiunea, ochii lor jucau în lacrimi de bucurie, văzând aşa ceva, şi uitând de grijile casei, se luau şi ei la drum. Bătrâni gârbovi, răzimaţi în beţe, se uitau cu drag la sfânta cruce şi din ochi picurând două lacrimi, îşi făcau sfânta cruce, ieşiau din ceata spectatorilor şi se aliau cu peregrinii. Bărbaţii şi femeile nu voiau să fie ruşinaţi şi urmau şi ei. Cărturarii înţelepţi, învăţaţi şi ruginiţi în cărţi, vedind convoiul, îşi simţiau nemernicia, se opriau de a mai ceti, ieşiau întru întimpinare şi-l urmau cale departe. Aşa păşia preste dealuri şi vâlcele şi programa şchiopăta, neajungând la oara hotărîtă în Suchovercha, Coţonani, Laşchiuca, Mamaesci şi Lencesci. înainte de ce să ajungă la Mamaesi, a telegrafat un răuvoitor la Mamaesci din Coţmani, că convoiul nu vine, să nu aştepte. Cunoscându-se însă a fi o tendenţă maliţioasă, a rămas nesocotită şi procesia a aşteptat până ce a venit convoiul. De prin satele aproape de Cernăuţi, dar, dincolo de Prut, procesiunile ce au ieşit întru întimpinare, au acompaniat pe peregrini pănă la Cernăuţi. La intrare în Cernăuţi, capitala ţerii, erau în fruntea convoiului la 100 de cruci şi prapore, afară de icoane, şi 20 de preoţi. Frumos tablou, privelişte mai frumoasă. Cernăuţenii, fără excepţie de naţiune şi confesiune, curioşi, au ieşit întru întimpinare şi era un alaiu împărătesc. Pe strada capitală o companie de soldaţi venia drept înaintea peregrinilor, şi dând căpitanul ochi cu conducătorul peregrinagiului, presentă arma, salută şi se reîntoarce, neconturbând mulţimea. Fierea duşmanilor plesnia de mânie, că n’au putut provoca vre-un scandal, şi suspinând amar, înghiţiau noduri, în orgoliul lor cel mare, ei n’au aflat de bine a vorbi câteva cuvinte în gazetele lor. Abia în 26 Iunie st. n. aflăm o corespondenţă din Suceava în „Czernowitzer Zeitung“ Nr. 145., precând cum a fost în Cernăuţi nu amintesc. „Plecat-au a lor frunte străinii ce ne-au rîs. „Nemernici sânt ei astăzi şi au rămas de rîs“. (Va urma.) TRIBUNA Pap: Da. Preşedintele: A 418 că ministrul şi-a promis sanarea răului şi totuşi nu a făcut nimic? Pap: Da. Preşedintele: A 418 că „Kulturegylet“-urile sunt înfiinţate cu scopul, ca Românii să fie desbrăcaţi de limba, naţionalitatea şi religiunea lor? Pap: Da. Preşedintele: A 48 că societatea „Széchenyi“ cumpără pe învăţători pentru desnaţionalizare ? Pap: Da. Preşedintele: (Per „édes barátom“ cu martorul.) Ce impresiune a făcut discursul lui Lucaciu asupra poporului ? Pap: Publicul s’a scandalizat de purtarea şi discursul lui Lucaciu. Preşedintele: S’a 48 în public, că „hadd vesszenek a büdös Magyarok“. Pap: Da. Preşedintele: Cutezi d-ta a afirma, că ai advertisat pe solgăbirău, al cărui interpret ai fost, asupra agitaţiunilor lui Lucaciu? Pap: Da. Böszörményi: Şi eu o recunosc. Lucaciu: Sunt minciuni patentate atât întrebările preşedintelui, cât şi răspunsul martorilor. (Ilaritate.) (Va urma.) CRONICA. Archiducese componiste. Archiducele Iosif a trimis zilele trecute măiestrului capelei militare din Oradea-mare două composiţiuni: Clotilda-Gavotte şi Iosif-csárdás. Aceste două piese musicale sânt compuse de Archiducesele Margareta şi Maria Dorotea. Capela militară din Oradea-mare le-a studiat şi le-a executat de mai multe ori în piaţă. * Legea asupra reformei administraţiei financiare va întră în vigoare, — precum am mai amintit — cu 1 August a. c. „Pol. Korr.“ află, că se vor înfiinţa 50 de direcţiuni financiare, care oficialii superiori se vor numi aproape toţi din nou. * Scutite de dare, în sensul unei hotărîri a judecătoriei direcţiunii financiare, fondurile de pensiune menite pentru ajutorarea preoţilor, a învăţătorilor, a văduvelor şi a orfanilor acestora, şi aflătoare sub inspecţiunea autorităţilor bisericeşti, încă sunt considerate între acele institute de binefacere, ale căror interese după capitale, în înţelesul punctului 7 din §. 2 al articlului de lege XXII. din 1875, nu cad sub contribuţiune de interese.* Inspecţionarea garnisoanei sibiene. Comandantul corpului 12 de armată, FML, Szveteney, inspecţionează a fi batalionul de vânători Nr. 23 şi batalionul 1. al regimentului de infanterie Nr. 31. Mâne va inspecţiona batalioanele 3. şi 4. ale aceluiaşi regiment. • Petrecere cu joc în Lugoj. Junimea academică română din Lugoj arangiază joi în 11 Iulie n. a. c. în grădina „Concordiei“ . Nr. 146 petrecere cu joc, la care are onoare a învita. Comitetul arangiator se compune astfel: C. Bredicean, pres. comit.; S. Dogariu, student med. L. Tempea, stud. med.; T. Stoicanescu, stud. fin.; Venitul e destinat pentru steagul cântăreților. Invitarea servesce ca bilet de întrare.* Congres antropologic: în Viena va avea loc dela 5 pănă la 10 August un congres al antropologilor austro-ungari şi germani. Preşedinte va fi Virchow. * Organisarea Dobrogei. Cetim în ziarul „Naţionalul“, organ acreditat al guvernului român, următoarele: Dl Lascar Catargiu e definitiv hotărît de a presentă camerei în sesiunea viitoare un proiect de lege, prin care Dobrogea să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi restul ţerii. Pentru acest scop d-sa, prelungă sciinţele culese din inspecţia ce o va face personal în Dobrogea, va cere şi prefecţilor mai multe date statistice. * Concurs internaţional de musicanţi în Paris. La expoziţia din Paris a avut loc un concurs internaţional de musicanţi poporali. Concurenţii au fost în număr de 20.000 oameni. Primul premiu pentru cântecul cu naiul s’a dat musicantului român Nenea Angheluş, car’ al doilea premiu pentru naiu s’a dat musicantului român Crăciunescu. Primul premiu pentru cântecul cu cimbala s’a dat musicantului maghiar Csiga János. * Muncă silnică pe vieaţă. Curtea cu juraţi din Bucuresci a condamnat pe autorul înfiorătoarei crime din Tăbăci, Ştefan Venescu, la muncă silnică pe vieaţă. Eminescu, în faţa mormântului descins dl Dr. Neagoe, amic din tinereţe şi coleg de şcoală cu poetul, cu o voce înecată în lacrimi rosti acest discurs: „ Advenite !nam et Mc DU sunt“ Soţilor de jale! E mic numărul acelor care ne găsim azi aci, în giurul măreţelor rămăşiţe ale lui Eminescu, dar’ mare este jalea şi durerea, pe care a4i le simte toată suflarea românească, mare şi nemărginită, precum a fost sufletul acestui nemuritor! — Unde numai răsună vorba dulce românească, unde se cetesce slova românească, a4i este o jale înfrângătoare, căci am perdut — din cei mai buni unul. E oţelită inima Românului, oţelită din negre veacuri de suferinţe, ca şi care alt popor în lume greu va mai fi suferit, oţelită, dar’ tîmpită nu este. Nu este tîmpită pentru că ni-am conservat cu dragoste dulceaţa şi firea limbii, nu este tîmpită, pentru că ni-am conservat simţirea jalnică naţională, nu este tîmpită, fiindcă sufletul nostru românesc a fost şi va fi totdeauna numai românesc. „Sint ut sint, aut non sintu Şi care este causa, de noi, mica insulă latină din răsărit, încă n’am perit? încungiurata de străini şi duşmani, aceştia nu ne-au cruţat, ci năpădind în casele noastre, pe pământul nostru, în biserica noastră, se opintiau cu nesecate puteri ca să ne cotropească. Causa este, că din când în când D-leu ne trimitea câte o făclie de vecinică lumină, care ne lumina calea întunecată, ne încălzia inimile amorţite de atâta groază de suferinţă, şi la falnica lumină care, precum a 4‘8 un amic al răposatului, „spinteca nemărginirea“, noi Românii din toate unghiurile ne simţiam mândri şi fericiţi că ne-am născut Români. O astfel de făclie dumnezeească îmormântăm noi ani aci. „Advenite! nam et Mc DU sunt!11 Dar’ îmormântăm trupul, sufletul nu! Sufletul lui Eminescu rămâne vecinic între noi, rămâne ca să fie chiar şi străinilor o vecinică mărturie doveditoare a destoiniciei Românilor din răsărit, rămâne ca să încălrească şi întărească inima bătrânului şi să ridice sufletul şi inima tineretului. Pentru ideale, şi nu pentru materie trăesce tineretul nobil şi sănătos. Şi că tineretul român încă urmează acestei devise străvechi, dovadă este numărul, care se găsesce aci în giurul lui Eminescu, care între tinerii neamului seu a fost cel mai înalt preot al acestei măreţe devise. Dar’ Eminescu mai avea încă o măreaţă devisă, în cadrul căreia a trăit toată vieaţa sa. El zicea: „Românul trăesce în lume pentru neamul seu, şi nu individual pentru sine, căci de ar fi trăit Românii astfel, demult n’ar mai fi!“ Trăind după legea aceasta, amarul vieţii nu ’l-a putut răni niciodată, foamea şi miseria nu ’l-au putut încovoia, ci dimpotrivăl-au oţelit. Aşa ai trăit tu, Eminescule! De 27 de ani, de când te cunosc, tu ai despreţuit vieaţa materială, precum ai despreţuit şi prea desele tale neajunsuri, par’că sciai, — tu cel mai modest dintre toţi, — că în lume n’ai altă misiune, decât a representa idea măririi neamului tău. Tu în pruncie n’ai fost prunc, tu în lume n’ai fost june, ai fost neschimbat în vieaţă, precum este idea în veacuri.