Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)
1889-07-01 / nr. 148
Anul VI Sibiiu, Sâmbătă 1/13 Iulie 1889 Nr. 148 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V« an 2 fl. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an lfi fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai : „ Pentru monarchie: ° 1415^~ 1 lună 1 fl. 20 cr., »/* an 3 fl. 50 cr., l/a ani '/iQ'~ 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate faa an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusâ. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Cu la Iulie v. 1889 se începe Abonament nou „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual prelângi localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis chiarul pănă acuma. Administraţiunealiarului „Tribuna“, Sibiiu, 30 Iunie st. v. (1) Este unică în felul ei presa concetăţenilor noştri maghiari. Mai ales când se ocupă cu cestiuni românesci, apoi rămâne omul uimit de ciudatele procese de gândire ce ies din creerii ziariştilor maghiari. Am experiat aceasta de nenumărate ori şi nici câtuşi de puţin nu ne-am înşelat în aşteptarea, că tot aşa va fi şi după procesul terminat al părintelui Dr. Vasilie Lucaciu de la Sisiesci. Reproducem la alt loc ceva din expectoraţiunile presei maghiare relative la acest proces, pentru ca onoraţii cetitori să se convingă, că în adevăr presa maghiară voeste să ne facă a crede, că achitarea părintelui Lucaciu este o strălucită dovadă despre liberalismul fără părechie, toleranţa şi iubirea frăţească, de care se împărtăşesc Românii în această ţeară. Cum să nu! Un cetăţean distins şi stimat de milioane de cetăţeni liberi şi egal îndreptăţiţi este ridicat din locuinţa sa pacinică, aruncat în prinsoare şi tractat acolo în chipul cel mai lipsit de consideraţie. ’I-se interzice întâlnirea cu bătrânul seu tată, ’i-se refuză chiar şi folosirea obicinuitei sale cărţi de rugăciuni; şi toate aceste măsuri severe se iau în contra lui pe basa unei denunciaţiuni de a treia .i după scripturi a unor oameni dependenţi şi inferiori, dintre care cei mai de frunte s’au dovedit în decursul pertractării finale că sunt oameni ajunşi în conflict cu justiţia, puşcărieşi şi compromişi. Pe urmă după o cercetare îndelungată se face acasa în contra lui pe basa acestui material problematic, pentru ca în fine, după o pertractare nesfîrşită, organelor care aveau să-’i facă judecata, prelânga toată lipsa de bunăvoinţă, să nu le rămână alta, decât să constate, că n’a făcut nimica pentru a cădă sub pedeapsa legii, în alte state cu pretenţiuni de civilisaţiune un proces terminat în chipul cum s’a terminat procesul părintelui Lucaciu n’ar permite altă conclusiune, decât pe aceea, că un om nevinovat a fost urmărit pe nedreptul, ceea ce este regretabil, dar’ trebue să se întemple câte odată, căci instituţiunile omenesci imperfecte sânt. Nu aşa la noi. Aici se face mare capital politic şi naţional dintr’un asemenea lucru. Se presentă sentenţa achitătoare a judecătorilor ca un semn de indulgenţă extraordinară, aproape ca o graţie faţă cu întreagă naţionalitatea română. Se pretinde chiar recunoscinţa tuturor Românilor pentru acest semn evident de inclinare spre dragoste şi bună înţelegere frăţească, în zelul lor de a exploata în favorul rasei maghiare acest cas de tristă stare a raporturilor naţionale din Ungaria, ciartiştri maghiari nu văd absurditatea şi ridicolul conclusiunilor lor. Absurd şi ridicol este a conclude din resultatul pertractării dela Sătmar, că Românii sunt tractaţi fie şi numai cu o umbră de bunăvoinţă în aspiraţiunile şi pretenţiunile lor politice. Absurd şi ridicol este a susţină, că judecătorii Drului Lucaciu, — dacă preste tot este permis a presupune din partea lor vre-o abatere dela stricta obiectivitate, — ar fi fost dispuşi să lase cumpăna dreptăţii să apese mai mult în favorul acusatului, decât al acusatorilor. Dacă aşa ar fi, n’ar fi produs resensul care ’l-a produs, nu s’ar fi luat drept o nouă agitaţiune împregiurarea, că Drul Lucaciu şi martorii sei s’au folosit de dreptul lor garantat prin lege, de a se apăra şi a depune în limba lor maternă. Cu desăvîrşire absurd şi ridicol este a pune în faţa Românilor pretenţiunea, că ei nu mai au cuvânt să fie nemulţumiţi cu actuala stare de lucruri şi nu mai au dreptul de a se plânge în contra ei şi a se lupta pentru îmbunătăţire, din pricina că Drul Lucaciu a fost achitat, pentru că nu ’i s’a putut dovedi nici o culpabilitate. Nil aşa, onorabililor! Dacă vă zace la inimă să ne inspiraţi respect faţă cu instituţiunile justiţiare, nu cercaţi în zadar a le presentă ca dispuse a ne acorda favoruri, ci dovediţi-ne că sunt imparţiale şi-şi fac datorinţa şi numai datorinţa prescrisă prin lege. Atâta ne ajunge, mai mult nu poftim dela ele. Cât însă pentru nemulţumirea Românilor faţă cu starea de lucruri creată de politicii voştri, cât pentru iubirea frăţească, de care sunt ei împărtăşiţi, şi cât pentru chipul, în care sunt considerate legitimele lor pretenţiuni, mai avem încă să ne înţelegem, căci absolut nimic nu dovedesce împregiurarea,, că a fost achitat un cetăţean distins şi onorabil, care nu a greşit altceva, decât că-’şi iubesce neamul cu înfocare şi-’i doresce înaintarea. Doctorul Lucaciu a fost tras în judecată şi a îndurat atâtea neplăceri, pentru că a ţinut o cuvântare sinceră şi adânc simţită într’o adunare convocată şi ţinută după toate prescrisele legale. Că n’a fost şi condamnat şi aruncat în puşcăria tăvălită de nobilii sei denuncianţi, dovedesce numai că trebue să mai ajungă la margine şi fanatismul şi rîvna infernală a existenţelor catilinare şi a maghiaronilor turbaţi, care găsesc lucrul cel mai patriotic în a huidui, terorisa şi despreţul tot ce nu încape în cadrul şovinismului panmaghiar. FOIŢA „TRIBUNEI”. Vorbe pentru înţelepciunea în vieaţă, întocmite de Gr. Sima al Iui Ioan. (Urmare şi fine.) X. De ale înţelepciunii. Inima omului este asemenea unei flori de trandafir, — din ce se desface mai tare, din ce perde mai multe foițe, pănă când nu rămâne decât cotorul gol. * E de minune, cum prostie afli destulă, ori încă tro te-ai întoarce, deși nimeni nu se îngrijesce ca să nu-ți peară sămânța! * E curată nebunie, ca mergând la trrg, să te îmbeți într’atât de frumsețile ținutului pe unde treci, încât în urmă se uiți că unde ai plecat.* Calul poate să se supere cât are voe, că de aceea are un așa mare cap. * Mierea nu se gustă luându-o cu mâna plină, ci numai cu vârful degetului; — omul cuminte așa procede și cu plăcerile vieții. * Opt se cer dela omul cum se cade. Lucrurile dumnezeesci să nu le defaime; pe părinți să-ș i cinstească; cătră prieteni cu credință să fie; să se supună legilor; drept, cumpătat, sârguitor să fie și cu scaun la vorbă. * Când vei fi slăbiciunea altora, cea dintâiu datorință a ta este să cauți, nu cumva ești mânat de aceeași undă. * Nu promite nici-când, pănă nu-’ți cumpenesci puterile, ca se nuți-se 4i°ä. Prostul zice, nebunul trage nădejde. * Nu alerga după cinste, căci aceea vine de sine, — dacă ești vrednic. * Când vezi pe altul la năcaz, adu-’ţi aminte că eşti om.* Cel mai neîndurat judecător în lumea aceasta e însăşi conscienţa omului, înaintea ei nimic nu poţi ascunde; ferice când ea nu te mustră. * Numele bun e asemenea unei scrisori. Ştearsă odată, nu o mai cetesce nimenea. * Nu fi foc de paie! Aceasta ar dovedi ori minte uşoară ori fire neastâmpărată, şi nici una din ele nu face cinste celui ce le are. * Leneşul nu ştie ce dulce e repausul după muncă, — cu o plăcere are mai puţin. * Cel ce îşi poartă capul prea pe sus se împedecă adese.* Judecă-te pe tine cum judeci pe altul, numai aşa; — asta e cea mai sigură cale ce duce la virtute. * Omul de la care poţi să culegi ceva nu şede nici-când aşa departe, încât prea lungă să-’ţi pară calea. * Cel cu un ochiu (chiorul) e fruntaş în ţeara orbilor.* Locul cel mai bun pentru ascunderea tainelor este inima. Pentru tine a ta, pentru mine a mea, car’ nu a muierii sau a prietenului, fiindcă muierea de multe ori e sac spart, ear’ prietenul îţi pune capul. Aşa 4*° bătrânii.* De multe ori umbli după zăhar, şi nu afli decât amar, dar’ ce să-’i faci răului ?! * ziua de azi cu cea de mâne se trag în cumpănă, — cine umblă după una, perde pe ceealaltă.« Oricând şi orice faci anume, îţi închipueste că toată lumea te vede. * Numai cine a avut parte de pâne cu lacrimi odată poate simţi îndeajuns plăcerea cailelor de bucurie.* Folosesce fiecare clipă a vieţii tale, că timpul nu se vinde în neguţătorie, ca să poţi cumpăra cât nu’ţi ajunge. * Caută şi oameni greşitori, nu însă ca să le urmezi, ci ca să te deprinzi a te feri de păcatele lor.* Oamenii au obiceiul de uresc păcatul, când nu ’l-au făcut — ei. * Cel ce se joacă cu cânele trebue să aibă şi băţ la îndemână.* A fi dator şi a fi mincinos e cel mai prost lucru, — dar’ n’ai ce, când ai de a face cu doi fraţi de cruce.* Nu arunca pulbere împotriva vântului, pentru că ’ţi-o bate în ochi. * Păcatele trăesc în tovărăşie. Te-ai împrietenit cu unul cât de mic, acela se crede îndreptăţit a-’şi aduce toate rudeniile. * Dumnezeu în cer nu şede, făr’ tot încarcă şi descarcă. Pe unul înalţă, pe altul umilesce.* Buzele înţeleptului se aseamănă uşilor ce deschidendu-se ne arată o mulţime de comori preţioase.* Nu cel-ce are multe e bogat, ci care e îndestulit cu avutul seu şi scie să-şi înfrâneze poftele.* Cel-ce are puţine şi nici acele nu le întrebuinţează cuviincios, — nu e vrednic de mai multe. * Nu te mira de toate celea, ca să nu-’ţi aveţi arama.* Când primesci daruri fii luător de seamă, să nu păţesci ca peşcele, care înghiţind rîma, înghite şi unghiţa.* Cinstim bătrâneţele, că’s curate de sburdalnicii. Să nu uităm, că e vorba de doi duşmani vechi, care nu o pot duce împreună. * Când vrei să te culci ea seama, nu cumva printre flori ’ţi s’au aşternut şi spini, care pot în urmă să te înghimpe. * De voesc? Să trăesci liniştit în vieaţă, te feresce de judecăţi ca de foc. De eşti cumva încurcat în vreuna, te opintesce pe toate căile să scapi dintregile ei, cu cât mai iute, cu atât mai bine. Nu te măsura nici cu bogaţii, nici cu nebunii, dar’ nici cu cei de treaptă înaltă, — că-’ţi dai cel gata pentru cel negata şi te pomenesci la sapă de lemn. * Faptele sânt oglinda sufletului. * Faptele mari puse la cale, au să fie îndemn pentru altele și mai strălucite. * Lupul cu mielul nu te încerca nici-odată să-’i împaci, — pentru că năravul din fire n’are lecuire. * Judecata lumii este strîmbă, pentru-că are mai ântâiu în vedere averea, mărirea lu- Inderetmci. (.*.) Este o nedreptate, dacă ni se atribue pismei noastre critica aspră ce 0 facem uneori stărilor dela noi. Observarea nici nu merită un răspuns. zicem în treacăt, că cel de “e • .galbinrf^p.-L, sv ts?^ ? -I departe. Dar’ nu poţi trece tot aşa de uşor preste zimbetul ironic, cu care unii oameni au obiceiul a-’ţi primi sfaturile ce le şei că bune sânt. Acesta este un simptom al unei boale de inimă şi de minte, căreiai-am da numele de micimea minţii şi inimii. Am dori să nu mai auzim, că oamenii de omenie au drept să se plângă de existenţa acestei boale. Să dăm un cas recent. Un corespondent al nostru dovedesce din raporturile altora, nu ale noastre, că la un despărţământ al „Asociaţiunii transilvane“ s’a întâmplat scandalul, că nişte poveşti din vieaţa unui băiat de pe băncile şcolare au fost ascultate de atâtea şi atâtea „capacităţi“ drept literatură ! Am fi prea ironici, dacă cugetând la feţele ascultătorilor, ni-am aduce aminte de Christos, care în copilărie asemeni produsese scene de admiraţie în temple prin înţelepciunea lui. Să fim însă reci. Nu este faptul acesta un semn, că în adevăr oamenii noştri lucră puţin? Nu este un semn trist, când un om se însărcinează să conducă afacerile unei societăţi culturale şi literare şi apoi n’are nici măcar atâta grije să-şi câştige un conferenţiar de valoare şi practic pentru locul unde a conchiemat o adunare . Poate zice cineva, că nu avem dreptate a vorbi aşa? Dar asta-i o greşeală, care nu se va mai repeta, veţi zice. Să ne iertaţi, ar fi trebuit să nu se întâmple. Pentru că aceste neajunsuri ale societăţii amintite le-am mai discutat noi şi altădată. Am spus între altele şi în revistele retrospectice asupra anului trecut, că raporturile şedinţelor „Asociaţiunii“ sunt aproape numai administrative. Vieaţă, cugetare, literatură, cultură nu-i. Caşul corespondentului nostru este o ilustraţie nouă şi temeinică a constatărilor acestora. Aşadar’ n’am fost ascultaţi. Aşadar, constatăm, că oamenii noştri conducători nu voesc să facă nici binele, la care îi îndemni, că încăpăţinarea este o însuşire de căpetenie a lor. Ei nu lucrează, şi tot voesc să-’i scie lumea că lucrează; ei nu au putere de producţiune în ei şi totuşi sunt cei mai mari cumulaşi. Nu-’i prămuim, îi compâtim mai mult. Dar’ dorim să se scie, că numai de aşa ceva simt vrednici. Dorim să o spunem, pentru că acesta nu este un defect social al câtorva oameni numai, ci aşa de general, încât mai toate potecele noastre sunt pline de buruiana îndeletniciei. Probe? Băgaţi de seamă la polemiile ce se încing mai ales în cestiunile de interes local. Notele, care apar uneori în ziarele noastre şi prin care redacţiunile declară, că „din partea lor discuţiunea este privită de încheiată“, nu sunt decât nisce ca„pneuri, cu care ele acoper isvorul —îndttretnciei. Nu voim să seim acum, care caşuri sânt cele cuprinse în această observare, şi mai puţin voim să seim, pe care părţi cresce buruiana, de care ne ocupăm. Ajunge că am dovedit-o la un exemplu clasic în felul lui, şi e deajuns să fim înţeleşi, ce anume cerem noi, la ce voim să îndreptăm atenţiunea publicului şi să o îndreptăm de repeţite ori, îndărătnicii la o parte! La o parte cei ce nu servesc căuşelor noastre, uitând de ei, când căuşele pretind aceasta! Să subliniem o pildă. La mormântul lui Eminescu s’a ţinut un discurs, în care un prieten al lui resumă vieaţa acestui om deosebit în vorbele lui. El zicea: „Românul trăesce în lume pentru neamul seu şi nu individual pentru sine, căci de ar fi trăit Românii astfel, demult n’ar mai trăi!“ Vorbele aceste sânt de visa noastră. Cine nu se supune pretenţiunilor neamului, cine nu-’i face binele, când neamul îl cere; cine nici nu vrea să audă cererile, dar’ cine totuși voesce să meargă în frunte, — convoiu cu facle stînse ori mai bine neardătoare, — acela nu poate fi cuprins în cadrul devezei acesteia; acela e ignorant sau îndărătnic ! Nu ne dăm ilusiunii, că vorbele noastre vor fi ascultate de acel soiu de oameni, despre care vorbim. Se întâmplă rar să schimbe cel bun pe cel rău. Dar’ seim, că ne ascultă altă parte a societăţii noastre, şi mai seim că făclia criticei trebue pusă mai ales în calea tinerimii. Tinerimea noastră s’a inspirat de versurile lui Eminescu; tinerimea se va inspira şi de ceealaltă parte a acestei figuri — model . . . REVISTĂ POLITICA. Sibiiu, 30 Iunie st. v. Din delegaţiuni. Delegaţiunea ungureascăşi-a terminat ieri desbaterile meritorice şi în şedinţele următoare se ocupă singur numai cu resolvarea nunţiilor ce vor sosi dela delegaţiunea austriacă. Deoarece între ambele delegaţiuni nu există nici o diferenţă, procederea mai departe va fi curat formală. Şedinţa de alaltăieri a fost consacrată cerinţelor pentru armată, care au produs o desbatere lungă şi viuă. Cu acest prilegiu, delegatul Beöthy ’şi-a început discursul seu cu declaraţiunea, că el şi soţii sei de principiu ocupă în parlament o posiţie oposiţională şi prin urmare ei şi faţă cu guvernul comun, care este solidar cu guvernul unguresc, iau o atitudine oposiţională. Dealtmintrelea opoziţia a pus punctul de gravitaţiune pe academia militară ungurească, pe limba maghiară de propunere în şcoalele militare ce se află în Ungaria şi pe numirea armatei de armată c. şi reg., tot pe cestiuni, care se pot mai uşor exploata drept mijloace de agitare. De categoriile recriminaţiunilor se ţin şi expunerile domnilor Bolgár şi Beöthy despre mărimea referinţelor, care se vor nasce din executarea nouei legi militare. Creditul de pauşal, pe care delegatul Beöthy deasemeneal-a excepţionat, a fost acordat. Comisiunea de şepte a delegaţiunii va fi constatat poate deja ieri după ameazi, că între hotărîrile ambelor delegaţiuni nu există diferenţe, astfel că delegaţiunea austriacă îşi va fi ţinut astăzi şedinţa finală, iar’ delegaţiunea ungurească ’şi-o va ţine mâne, deoarece într’aceea vor avea să se promulgeze hotărârile prevăzute cu aprobarea Preaînaltă.