Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)

1889-07-01 / nr. 148

Anul VI Sibiiu, Sâmbătă 1/13 Iulie 1889 Nr. 148 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V« an 2 fl. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an lfi fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai : „ Pentru monarchie: ° 1415^~ 1 lună 1 fl. 20 cr., »/* an 3 fl. 50 cr., l/a ani '/iQ'~ 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate f­aa an 10 franci, l­a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusâ. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Cu l­a Iulie v. 1889 se începe Abonament nou „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual prelângi localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­rită dela fâşiile, în cari li s’a trimis chiarul pănă acuma. Administraţiunea­­liarului „T­ribun­a“, Sibiiu, 30 Iunie st. v. (1) Este unică în felul ei presa concetăţenilor noştri maghiari. Mai ales când se ocupă cu cestiuni românesci, apoi rămâne omul uimit de ciudatele procese de gândire ce ies din creerii ziariştilor maghiari. Am experiat aceasta de nenumă­­rate­ ori şi nici câtuşi de puţin nu ne-am înşelat în aşteptarea, că tot aşa va fi şi după procesul terminat al părintelui Dr. Vasilie Lucaciu de la Sisiesci. Reproducem la alt loc ceva din expectoraţiunile presei maghiare relative la acest proces, pentru­ ca onoraţii ceti­tori să se convingă, că în adevăr presa maghiară voeste să ne facă a crede, că achitarea părintelui Lucaciu este o strălu­cită dovadă despre liberalismul fără părechie, toleranţa şi iubirea frăţească, de care se împărtăşesc Românii în această ţeară. Cum să nu! Un cetăţean distins şi stimat de milioane de cetăţeni liberi şi egal îndreptăţiţi este ridicat din lo­cuinţa sa pacinică, aruncat în prin­soare şi tractat acolo în chipul cel mai lipsit de consideraţie. ’I-se interzice în­tâlnirea cu bătrânul seu tată, ’i-se re­­fuză chiar şi folosirea obicinuitei sale cărţi de rugăciuni; şi toate aceste mă­suri severe se iau în contra lui pe basa unei denunciaţiuni de a treia .i după scripturi a unor oameni dependenţi şi inferiori, dintre care cei mai de frunte s’au dovedit în decursul pertractării fi­nale că sunt oameni ajunşi în conflict cu justiţia, puşcărieşi şi compromişi. Pe urmă după o cercetare înde­lungată se face acasa în contra lui pe basa acestui material problematic, pen­tru­ ca în fine, după o pertractare ne­­sfîrşită, organelor care aveau să-’i facă judecata, prelânga­ toată lipsa de bună­voinţă, să nu le rămână alta, decât să constate, că n’a făcut nimica pentru a cădă sub pedeapsa legii, în alte state cu pretenţiuni de ci­­vilisaţiune un proces terminat în chipul cum s’a terminat procesul părintelui Lu­caciu n’ar permite altă conclusiune, de­cât pe aceea, că un om nevinovat a fost urmărit pe nedreptul, ceea­ ce este re­gretabil, dar’ trebue să se întemple câte odată, căci instituţiunile omenesci im­perfecte sânt. Nu aşa la noi. Aici se face mare capital politic şi naţional dintr’un ase­menea lucru. Se presentă sentenţa achi­­tătoare a judecătorilor ca un semn de indulgenţă extraordinară, aproape ca o graţie faţă cu întreagă naţionalitatea ro­mână. Se pretinde chiar recunoscinţa tuturor Românilor pentru acest semn evident de inclinare spre dragoste şi bună înţelegere frăţească, în zelul lor de a exploata în fa­vorul rasei maghiare acest cas de tristă stare a raporturilor naţionale din Un­garia, ciartiştri maghiari nu văd absur­ditatea şi ridicolul conclusiunilor lor. Absurd şi ridicol este a conclude din resultatul pertractării dela Sătmar, că Românii sunt tractaţi fie şi numai cu o umbră de bunăvoinţă în aspira­ţi­unile şi pretenţiunile lor politice. Absurd şi ridicol este a susţină, că judecătorii Drului Lucaciu, — dacă preste tot este permis a presupune din partea lor vre-o abatere dela stricta obiec­tivitate, — ar fi fost dispuşi să lase cum­păna dreptăţii să apese mai mult în favorul acusatului, decât al acusatorilor. Dacă aşa ar fi, n’ar fi produs resensul care ’l-a produs, nu s’ar fi luat drept o nouă agitaţiune împregiurarea, că Drul Lu­caciu şi martorii sei s’au folosit de drep­tul lor garantat prin lege, de a se apăra şi a depune în limba lor maternă. Cu desăvîrşire absurd şi ridicol este a pune în faţa Românilor preten­­ţiunea, că ei nu mai au cuvânt să fie nemulţumiţi cu actuala stare de lucruri şi nu mai au dreptul de a se plânge în contra ei şi a se lupta pentru îm­bunătăţire, din pricina că Drul Lucaciu a fost achitat, pentru­ că­­ nu ’i­ s’a putut dovedi nici o culpabilitate. Nil aşa, onorabililor! Dacă vă zace la inimă să ne inspiraţi respect faţă cu instituţiunile justiţiare, nu cercaţi în za­­dar a le presentă ca dispuse a ne acorda favoruri, ci dovediţi-ne că sunt imparţiale şi-­şi fac datorinţa şi numai datorinţa prescrisă prin lege. Atâta ne ajunge, mai mult nu poftim dela ele. Cât însă pentru nemulţumirea Ro­mânilor faţă cu starea de lucruri creată de politicii voştri, cât­ pentru iubirea fră­ţească, de care sunt ei împărtăşiţi, şi cât pentru chipul, în care sunt considerate le­gitimele lor pretenţiuni, mai avem încă să ne înţelegem, căci absolut nimic nu dovedesce împregiurarea,, că a fost achi­tat un cetăţean distins şi onorabil, care nu a greşit altceva, decât că-’şi iubesce neamul cu înfocare şi-’i doresce înain­tarea. Doctorul Lucaciu­ a fost tras în judecată şi a îndurat atâtea neplăceri, pentru­ că a ţinut o cuvântare sinceră şi adânc simţită într’o adunare convo­cată şi ţinută după toate prescrisele legale. Că n’a fost şi condamnat şi arun­cat în puşcăria tăvălită de nobilii sei denuncianţi, dovedesce numai că trebue să mai ajungă la margine şi fanatismul şi rîvna infernală a existenţelor catili­­nare şi a maghiaronilor turbaţi, care găsesc lucrul cel mai patriotic în a huidui, terorisa şi despreţul tot ce nu încape în cadrul şovinismului panma­­ghiar. FOIŢA „TRIBUNEI”. Vorbe pentru înţelepciunea în vieaţă, întocmite de Gr. Sima al Iui Ioan. (Urmare şi fine.) X. De ale înţelepciunii. Inima omului este asemenea unei flori de trandafir, — din ce se desface mai tare, din ce perde mai multe foițe, pănă când nu rămâne decât cotorul gol. * E de minune, cum prostie afli destulă, ori încă tro te-ai întoarce, deși nimeni nu se în­­grijesce ca să nu-ți peară sămânța! * E curată nebunie, ca mergând la trrg, să te îmbeți într’atât de frumsețile ținutului pe unde treci, încât în urmă se uiți că unde ai plecat.* Calul poate să se supere cât are voe, că de aceea are un așa mare cap. * Mierea nu se gustă luându-o cu mâna plină, ci numai cu vârful degetului; — omul cuminte așa procede și cu plăcerile vieții. * Opt se cer dela omul cum se cade. Lu­crurile dumnezeesci să nu le defaime; pe pă­rinți să-ș i cinstească; cătră prieteni cu credință să fie; să se supună legilor; drept, cumpătat, sârguitor să fie și cu scaun la vorbă. * Când vei fi slăbiciunea altora, cea dintâiu datorință a ta este să cauți, nu cumva ești mânat de aceeași undă. * Nu promite nici-când, pănă nu-’ți cum­­penesci puterile, ca se nu­­ți-se 4i°ä. Prostul zice, nebunul trage nădejde. * Nu alerga după cinste, căci aceea vine de sine, — dacă ești vrednic. * Când vezi pe altul la năcaz, adu-’ţi aminte că eşti om.* Cel mai neîndurat judecător în lumea aceasta e însăşi conscienţa omului, înaintea ei nimic nu poţi ascunde; ferice când ea nu te mustră. * Numele bun e asemenea unei scrisori. Ştearsă odată, nu o mai cetesce nimenea. * Nu fi foc de paie! Aceasta ar dovedi ori minte uşoară ori fire neastâmpărată, şi nici una din ele nu face cinste celui­ ce le are. * Leneşul nu ştie ce dulce e repausul după muncă, — cu o plăcere are mai puţin. * Cel­ ce îşi poartă capul prea pe sus se împedecă adese.* Judecă-te pe tine cum judeci pe altul, numai aşa; — asta e cea mai sigură cale ce duce la virtute. * Omul de la care poţi să culegi ceva nu şede nici-când aşa departe, încât prea lungă să-’ţi pară calea. * Cel cu un ochiu (chiorul) e fruntaş în ţeara orbilor.* Locul cel mai bun pentru ascunderea tainelor este inima. Pentru tine a ta, pentru mine a mea, car’ nu a muierii sau a priete­nului, fiindcă muierea de multe­ ori e sac spart, ear’ prietenul îţi pune capul. Aşa 4*° bă­trânii.* De multe­ ori umbli după zăhar, şi nu afli decât amar, dar’ ce să-’i faci răului ?! * z­iua de azi cu cea de mâne se trag în cumpănă, — cine umblă după una, perde pe ceealaltă.« Ori­când şi ori­ce faci anume, îţi închi­­pueste că toată lumea te vede. * Numai cine a avut parte de pâne cu lacrimi odată poate simţi în­deajuns plăcerea cailelor de bucurie.* Folosesce fiecare clipă a vieţii tale, că timpul nu se vinde în neguţătorie, ca să poţi cumpăra cât nu­’ţi ajunge. * Caută şi oameni greşitori, nu însă ca să le urmezi, ci ca să te deprinzi a te feri de păcatele lor.* Oamenii au obiceiul de uresc păcatul, când nu ’l-au făcut — ei. * Cel­ ce se joacă cu cânele trebue să aibă şi băţ la îndemână.* A fi dator şi a fi mincinos e cel mai prost lucru, — dar’ n’ai ce, când ai de a face cu doi fraţi de cruce.* Nu arunca pulbere împotriva vântului, pentru­ că ’ţi-o bate în ochi. * Păcatele trăesc în tovărăşie. Te-ai îm­prietenit cu unul cât de mic, acela se crede îndreptăţit a-’şi aduce toate rudeniile. * Dumnezeu în cer nu şede, făr’ tot în­carcă şi descarcă. Pe unul înalţă, pe altul umilesce.* Buzele înţeleptului se aseamănă uşilor ce deschidendu-se ne arată o mulţime de co­mori preţioase.* Nu cel-ce are multe e bogat, ci care e îndestulit cu avutul seu şi scie să-­şi înfrâ­neze poftele.* Cel-ce are puţine şi nici acele nu le întrebuinţează cuviincios, — nu e vrednic de mai multe. * Nu te mira de toate celea, ca să nu-’ţi aveţi arama.* Când primesci daruri fii luător de seamă, să nu păţesci ca peşcele, care înghiţind rîma, înghite şi unghiţa.* Cinstim bătrâneţele, că­’s curate de sbur­­dalnicii. Să nu uităm, că e vorba de doi duş­mani vechi, care nu o pot duce împreună. * Când vrei să te culci ea seama, nu cumva printre flori ’ţi­ s’au aşternut şi spini, care pot în urmă să te înghimpe. * De voesc? Să trăesci liniştit în vieaţă, te feresce de judecăţi ca de foc. De eşti cumva încurcat în vre­una, te opintesce pe toate căile să scapi din­tregile ei, cu cât mai iute, cu atât mai bine. Nu te măsura nici cu bogaţii, nici cu nebunii, dar’ nici cu cei de treaptă înaltă, — că-’ţi dai cel gata pentru cel ne­gata şi te pomenesci la sapă de lemn. * Faptele sânt oglinda sufletului. * Faptele mari puse la cale, au să fie în­demn pentru altele și mai strălucite. * Lupul cu mielul nu te încerca nici-odată să-’i împaci, — pentru­ că năravul din fire n’are lecuire. * Judecata lumii este strîmbă, pentru-că are mai ântâiu în vedere averea, mărirea lu- Inderetmci. (.*.) Este o nedreptate, dacă ni­ se atri­­bue pismei noastre critica aspră ce 0 facem une­ori stărilor dela noi. Observarea nici nu merită un răspuns. zicem în treacăt, că cel de “e • .galbinrf^p.-L, sv ts?^ ? -I departe. Dar’ nu poţi trece tot aşa de uşor preste zimbetul ironic, cu care unii oameni au obi­ceiul a-’ţi primi sfaturile ce le şei că bune sânt. Acesta este un simptom al unei boale de inimă şi de minte, căreia­­i-am da numele de micimea minţii şi inimii. Am dori să nu mai auzim, că oamenii de omenie au drept să se plângă de existenţa acestei boale. Să dăm un cas recent. Un corespondent al nostru dovedesce din raporturile altora, nu ale noastre, că la un despărţământ al „Asociaţiunii transilvane“ s’a întâmplat scandalul, că nişte poveşti din vieaţa unui băiat de pe băncile şcolare au fost ascultate de atâtea şi atâtea „capacităţi“ drept literatură ! Am fi prea ironici, dacă cu­getând la feţele ascultătorilor, ni-am aduce aminte de Christos, care în copilărie asemeni produsese scene de admiraţie în temple prin înţelepciunea lui. Să fim însă reci. Nu este faptul acesta un semn, că în adevăr oamenii noştri lucră puţin? Nu este un semn trist, când un om se însărcinează să conducă afacerile unei societăţi culturale şi literare şi apoi n’are nici măcar atâta grije să-­şi câştige un conferenţiar de valoare şi practic pentru locul unde a conchiemat o adunare . Poate zice cineva, că nu avem dreptate a vorbi aşa? Dar­ asta-i o greşeală, care nu se va mai repeta, veţi zice. Să ne iertaţi, ar fi tre­buit să nu se întâmple. Pentru­ că aceste nea­junsuri ale societăţii amintite le-am mai dis­cutat noi şi altădată. Am spus între altele şi în revistele retrospectice asupra anului trecut, că ra­porturile şedinţelor „Asociaţiunii“ sunt aproape numai administrative. Vieaţă, cugetare, litera­tură, cultură nu-i. Caşul corespondentului nostru este o ilustraţie nouă şi temeinică a constatărilor acestora. Aşadar’ n’am fost ascultaţi. Aşadar, con­statăm, că oamenii noştri conducători nu voesc să facă nici binele, la care îi îndemni, că în­­căpăţinarea este o însuşire de căpetenie a lor. Ei nu lucrează, şi tot voesc să-’i scie lumea că lucrează; ei nu au putere de pro­­ducţiune în ei şi totuşi sunt cei mai mari cu­mulaşi. Nu-’i prămuim, îi compâtim mai mult. Dar’ dorim să se scie, că numai de aşa ceva sim­t vrednici. Dorim să o spunem, pen­tru­ că acesta nu este un defect social al câ­torva oameni numai, ci aşa de general, încât mai toate potecele noastre sunt pline de bu­ruiana îndeletniciei. Probe? Băgaţi de seamă la polemiile ce se încing mai ales în cestiu­­nile de interes local. Notele, care apar une­ori în ziarele noastre şi prin care redacţiunile declară, că „din partea lor discuţiunea este privită de încheiată“, nu sunt decât nisce ca­­„­­pneuri, cu care ele acoper isvorul —­îndttret­nciei. Nu voim să seim acum, care caşuri sânt cele cuprinse în această observare, şi mai puţin voim să seim, pe care părţi cresce buruiana, de care ne ocupăm. Ajunge că am dovedit-o la un exemplu clasic în felul lui, şi e deajuns să fim înţeleşi, ce anume cerem noi, la ce voim să îndreptăm atenţiunea publicului şi să o în­dreptăm de repeţite­ ori, îndărătnicii la o parte! La o parte cei­ ce nu servesc căuşelor noastre, uitând de ei, când căuşele pretind aceasta! Să subliniem o pildă. La mormântul lui Eminescu s’a ţinut un discurs, în care un prieten al lui resumă vieaţa acestui om deosebit în vorbele lui. El zicea: „Românul trăesce în lume pentru nea­mul seu şi nu individual pentru sine, căci de ar fi trăit Românii astfel, demult n’ar mai trăi!“ Vorbele aceste sânt de visa noastră. Cine nu se supune pretenţiunilor neamului, cine nu-’i face binele, când neamul îl cere; cine nici nu vrea să audă cererile, dar’ cine totuși voesce să meargă în frunte, — convoiu cu facle stînse ori mai bine neardă­­toare, — acela nu poate fi cuprins în cadrul devezei acesteia; acela e ignorant sau îndă­rătnic ! Nu ne dăm ilusiunii, că vorbele noastre vor fi ascultate de acel soiu de oameni, des­pre care vorbim. Se întâmplă rar să schimbe cel bun pe cel rău. Dar’ seim, că ne ascultă altă parte a socie­tăţii noastre, şi mai seim că făclia criticei trebue pusă mai ales în calea­­ tinerimii. Tineri­mea noastră s’a inspirat de versurile lui Emi­nescu; tinerimea se va inspira şi de ceealaltă parte a acestei figuri — model . . . REVISTĂ POLITICA. Sibiiu, 30 Iunie st. v. Din delegaţiuni. Delegaţiunea ungurească­­şi-a terminat ieri desbaterile meritorice şi în şedinţele următoare se ocupă sin­gur numai cu resolvarea nunţiilor ce vor sosi dela delegaţiunea austriacă. Deoare­ce între ambele delegaţiuni nu există nici o diferenţă, procederea mai departe va fi curat formală. Şedinţa de alaltăieri a fost consacrată cerin­ţelor pentru armată, care au pro­dus o desbatere lungă şi viuă. Cu acest prilegiu, delegatul Beöthy ’şi-a în­ceput discursul seu cu declaraţiunea, că el şi soţii sei de principiu ocupă în parlament o posiţie oposiţională şi prin urmare ei şi faţă cu guvernul comun, care este solidar cu guvernul unguresc, iau o atitudine oposiţională. Dealtmin­­trelea opoziţia a pus punctul de gra­­vitaţiune pe academia militară ungu­rească, pe limba maghiară de propu­nere în şcoalele militare ce se află în Ungaria şi pe numirea armatei de ar­mată c. şi reg., tot pe cestiuni, care se pot mai uşor exploata drept mijloace de agitare. De categoriile recrimina­­ţiunilor se ţin şi expunerile domnilor Bolgár şi Beöthy despre mărimea refe­­rinţelor, care se vor nasce din execu­tarea nouei legi militare. Creditul de pauşal, pe care delegatul Beöthy dease­­menea­­l-a excepţionat, a fost acordat. Comisiunea de şepte a delegaţiunii va fi constatat poate deja ieri după ameazi, că între hotărîrile ambelor de­legaţiuni nu există diferenţe, astfel că delegaţiunea austriacă îşi va fi ţinut astăzi şedinţa finală, iar’ delegaţiunea ungurească ’şi-o va ţine mâne, deoare­ce într’aceea vor avea să se promulgeze ho­tărârile prevăzute cu aprobarea Prea­­înaltă.

Next