Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)
1889-07-14 / nr. 159
Anul VI I ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, 1/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 14|26 Iulie 1889 10 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 159 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 13 Iulie st. v. (*) Intr’un număr trecut ne-am declarat nemulţumiţi cu activitatea persoanelor superioare şcolare de la şcoalele confesionale orientale; şi am spus, că isvorul răului trebue să fie incapacitatea lor. Vtiam foarte bine, că acest adevăr va dură. Şi publicul nostru se va fi simţit trist la cetire; şi persoanele amintite vor fi fost amărîte. Era natural. Dar’ avem sarcina să spunem adevărul. Aii revenim şi dăm şi câteva probe. Trebue deci să regretăm mai ântâiu, că la noi nu se publică întregi rapoartele, pe care autorităţile mai inferioare le fac celor mai superioare, într’o foaie oficioasă a archidiecesei nu ar trebui să lipsească aceste publicaţiuni. Ele ar vorbi singure publicului; şi el ar cti atunci şi mai degrabă, cine are dreptate. Aşa noi nu cetim din ele decât ce ne permit domnii să cetim, cât li se pare domnilor, că e bine să publice ; noi nu găsim nici datele aceste exacte şi complete, ci găsim aproape numai vederile, pe care un inspector ori un asesor ’şi le-a abstras din raporturi. Această metodă, de a voi să convingi, dându-ţi aerul, că numai tu poţi şti bine ce se întâmplă, că numai tu poşetei materialul necesar la judecarea stării noastre, nu ne pare corectă. Un material nepublicat îl judeci cum vrei şi-l poţi exploata cum vrei în favorul tău. Şi noi ne permitem a crede, că aşa se şi face. Dar’, ce e drept, e drept, primit-am şi noi un sfat, cum să ajungem în posesiunea acestui material de judecată. Ni se scriu adecă vorbele: „Şi noi poftim pe tot omul de bine să se pună în raport cu oficiile protopresbiterale şi parochiale, şi de acolo să-şi tragă informaţiuni despre starea lucrului.“ Adecă cine ar vră să scie corect de tot cum stăm, să se pună în corespondenţă cu toţi protopopii şi preoţii noştri. Idea este clasic de ridicolă. Dar’ este şi plină de înţelesul, că autorităţile şcolare superioare nu se ţin obligate să dee seamă. Credem, că această idee s’ar fi cuvenit să nu o aibă ele. Dar’ le răspundem cu o propunere. Dee ordin ori sfat inferiorilor să expedeze şi la toatefiarele românesci câte un raport exact, motivând procederea cu adevăratul motiv, că publicul are drept să pretindă să fie orientat, ţfiarele o fac mai bine aceasta, trimiteţi dar’ raporturi. Dar’ nu s’a vorbit aşa, pentru că erau siguri, că aşa ceva nu se va face. Şi totuşi facem proba. Noi nu putem coresponda cu toţi oamenii, îi rugăm deci încă odată să ne trimită raporturile şi să privească rugarea în public drept privată. Să vedem apoi nu vom primi şi din raporturile aceste aceleaşi convingeri ? Noi ne temem chiar, că atunci am avă şi mai multe de a jis. . . Mai departe. Binevoitori am văzut că nu sânt. Dar’ nici atât de cuminţi nu sânt, ca să seie ascunde câte ceva ce ne dă tocmai nouă dreptate. Odată ni se spune, că „tineretul ieşit din institutul nostru archidiecesan nu este preste tot la înălţimea dascălilor de acum treizeci de ani în ceea ce privesce însufleţirea pentru şcoală“. Mărturisirea aceasta este oficioasă. Noi întrebăm dlar: dacă autorităţile noastre stiu aceasta, ce au făcut şi ce fac, că să le inspire însufleţirea, care le lipsesce? Noi credem, că ele sunt de vină, nu preparandiaţii noştri, dacă-i aşa; dascăl bun fiind, poţi face un şcolar bun şi conscienţios; comandant bun fiind, poţi să’ţi instruezi o trupă bună; dar’ bănuim, că sentimentele ce le ai uneori faţă cu un om îţi modifică sentimentul şi faţă cu isprăvile lui. Dacă nu e corect ce zic oficioşii, dacă nu e drept că preparandiştii şi teologii noştri ar fi lipsiţi de inspiraţie, atunci trebue să credem, că cei mari pun vina pe cei mici. Punctul acesta are lipsă de înţeles, pănă aici explicarea este cam nemulţumitoare. Noi credem, că înţelesul cel mai drept al acestei trase mai întunecoase este acesta: oficioşii au voit săibă, că în adevăr profesorii institutului ar fi o pricină la aceste stări de regres. Nu-mi credem, stim că nu e aşa, în parte cel puţin nu e aşa şi ne pare bine că nu sunt toţi aşa şi că acolo există câteva puteri, pe care este de prisos să le numim, le stiu toţi. Cercetăm mai departe. Şi aici vom găsi o probă mai exactă, oficioşii ,fbc: „Şi fiindcă ne tragem seamă cu defectele observate la şcoalele poporale, nu putem trece preste un mare neajuns, care şi el contribue la susţinerea defectelor de la şcoale, şi acest neajuns este lipsa de control şi de cercetarea şcoalelor, dacă nu mai de multe ori, cel puţin la facerea examenului anual de către protopresbiter, ca şeful tractului. Avem cunoscinţă, că sunt protopresbiterate, în care şeful tractului de zeci de ani nuşi-a pus piciorul în comunele mai îndepărtate de reşedinţa sa, şi asemenea comune sunt în totală destrăbălare atât în afacerile lor bisericesci, cât şi în cele şcolare şi cele bisericesci. Protopresbiterului respectiv nu-i zace la inimă binele comun, nu ridicarea poporului, ci numai interesele sale materiale sunt motivul activităţii lui“. Aşadar’ autoritatea superioară ştie că sânt protopopi, care în Zece ani n’au avut vreme să cerceteze şcoalele, întrebăm acum: Organele superioare n’ar trebui să aibă cel puţin atâta autoritate, ca să poată îndrepta acest rău prin un singur cuvânt? Sau dacă autoritatea morală le lipsesce, nu e alta de drept ? Şi nu e un semn trist, dacă însuşi superiorul spune, că dacă eşti măcar la examenul anual, ’ţi-ai făcut datoria şi el nu-’ţi va face obiecţiuni? Nu slăbesc coardele de aici? Dar’ vom da alt cas concret. Dl Simeon Popescu se interesa de şcoale. Nu mergea numai odată, la un examen anual, ci a cerut să li se dee voe a ţină adunările generale învăţătoresci chiar în timpul de instrucţiune, preste an, când băieţii sunt încă în şcoale şi când poţi face exerciţiile practice de propunere mai cu succes. Autorităţile superioare mi-au retusat cererea. De ce? Şi totuşi ele zic, că împroşcăm în ele fără motive! Resumăm. Constatăm, că şi din puţinul ce ni-’l spun dînşii nu resultă decât tot ce am eris noi în articolul, la care tot fac altişii, că în adevăr autorităţile superioare sînt de vină. Protopopul este superior dascălului şi nu-’şi face datoria; din caşul concret exact al fostului nostru protopop vedem, că nici superiorii protopopilor nu ’şi-o fac. Destrăbălarea se ţine dar’ lanţ de cei superiori. Ei ar pute-o stîrpi, dacă ar fi oameni la loc. FOIŢA „TRIBUNEI". Eminescu. Mihail Eminescu, iubitul nostru poet, amicul şi colaboratorul nostru, a murit în 15 iunie trecut, după o lungă suferinţă, în casa de sănătate a doctorului Suţu din Bucuresci, în care se găsia de mai mult timp. Născut în 20 Decemvrie 1849 în oraşul Botoşani, el n’a atins pe deplin al 40-lea an al vieţii sale, bogată în închipuiri şi visuri, dar’ sbuciumată şi plină de suferinţe. Am cunoscut pe Eminescu din anul 1870, când tinărul autor trimise direcţiunii „Convorbirilor Literare“ întâiele sale produceri poetice: „ Venere şi Madonna şi „Epigonii“. Atunci Eminescu se găsia la Viena, unde studia filosofia, după ce făcuse învăţăturile sale pregătitoare în Botoşani şi Cernăuţi şi după ce, împins de deosebite întâmplări, trăise câtva timp prin Bucuresci şi prin Blaj. Impresiunea ce făcură primele poesii ale lui Eminescu asupra societăţii „Junimea“; discuţiunile la care dădu loc ântâia mea întrevedere cu poetul, corespondenţa o, am avut cu dînsul, — despre toate aceste î mi propun a ' seamă cu o altă ocasiune; astăzi amintesc numai, că societatea literară „Junimea“, după cum adunase în Iaşi mai mulţi alţi tineri scriitori cu talent din deosebite provincii române, propuse şi lui Eminescu să vină să se aşeze în capitala Moldovei, în care pe atunci era o mişcare intelectuală foarte vie. Eminescu primi propunerea şi veni la Iaşi, în mijlocul acelor care-l aşteptau cu dragoste, şi puţin după aceasta, dl T. Maiorescu, devenit ministru al instrucţiunii publice, se grăbi să numească pe tinărul poet întâiu revisor şcolar şi apoi bibliotecar la universitate; acest din urmă post era cel mai potrivit pentru un bărbat atât de studios şi totodată un aşa mare amător de scrieri vechi, cum era Eminescu. Anii 1873—1876 au fost cei mai plăcuţi în raporturile societăţii literare cu tânărul poet. Nu era adunarea „Junimii“, în care Eminescu să nu cetească versuri de ale sale ce încântau pe ascultători şi dădeau loc totodată la lungi şi variate discuţiuni. Dl Maiorescu mutat fiind în Bucuresci, Eminescu deveni lectorul recunoscut al societăţii „Junimea“, şi numai acei ce au ascultat glasul său simpatic, sonor şi cadenţat, îşi pot da seamă de plăcerea ce poetul procura membrilor societăţii, care aşteptau cu nerăbdare serile de Sâmbătă, când se aduna „Junimea“. — Schimbarea politică din 1876 fu nenorocită pentru Eminescu. El fu destituit din postul seu fără nici un motiv, precum se întâmplă adese la noi în ţeară la schimbări de guverne, ba el fu chiar dat în judecată, sub cuvânt că ar fi lipsit câteva cărţi din biblioteca statului. Negreşit că procesul nu avu nici o urmare, căci toate cărţile, care se ziceau că lipsesc, se găsiră în rafturile lor şi numai nepriceperea neexperimentatului seu urmaş la bibliotecă, dl D. Petrino, fusese causa acestei vinovate erori. Pentru a-şi pute întreţine vieaţa, Eminescu părăsi atunci Iaşii şi deveni în Bucuresci redactor la jurnalul politic „Timpul“, principalul organ al partidului retras de la guvern în 1876. Acolo el râmase pănă la 1883, când se arătară cele întâiu semne ale boalei mentale, de care nu avea să mai scape. în această periodă el scrise cele mai desăvîrşite poesii ale sale, pe care toate le trimetea „Convorbirilor Literare“, şi în acelaşi timp presa sa violentă, dar puternică din „Timpul“, făcea numele său cunoscut şi lumii politice. La 5 iunie 1883 se făcu în Iaşi cu mare pompă inaugurarea statuei lui Ştefancel mare. Suveranul, toate autorităţile statului, corpurile legiuitoare şi un public foarte numeros se adunară în Iaşi din toate părţile ţerii şi chiar din provinciile române ale imperiilor învecinate. Profitând de împregiurarea, că un mare număr de membri vechi ai societăţii literare, printre care şi Eminescu, se găsia cu acea ocasiune în Iaşi, „Junimea“ ţinu o mare întrunire, în acea seară Eminescu ne ceti cunoscuta sa doină poporală, scrisă cu ocasiunea sărbării şi care începe cu cuvintele: Dela Nistru păn’ la Tisa Tot Românul plânsu-’mi-s’a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Şi sfîrşeşce în modul următor: Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ Archimandritului Toată grijea schitului, Lasă grijea sfinţilor în seama părinţilor; Clopotele să le tragă piua ’ntreagâ, noaptea ’ntreagă, Doar’ s’a 'ndura Dumnezeu Ca să-’ţi mântui neamul tău. Tu te 'nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând! De-’i suna din corn odată, Ai s’aduni Moldova toată, De-’i suna de două ori, îţi vin codri 'n ajutor; De-’i suna a treia oară, Toţi duşmanii or să peară Din hotare în hotare, îndrăgi-’i-ar ciorile Şi spânzurâtorile! Efectul acestor versuri pesimiste, care contrastau aşa de mult ca toate celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei strălucite sărbări, fu adânc, indescriptibil, în contra obiceiului „Junimii*, căreia nu-i plăcea să-şi manifesteze entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani, de când exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfîrşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri presenţi îmbrăţişeară pe poet. Această cetire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu, căci încă în acea lună, la întoarcerea sa în Bucuresci, boala se declară grozavă, aşa încât prin o colectă făcută de prietenii poetului după iniţiativa domnului T. Maiorescu, el a putut fi trimis la Viena într’un institut cunoscut de boale mentale. Spre bucuria tuturora și pănă a nu trece un an deplin dela îmbolnăvirea sa, Eminescu păru că se îndreaptă. După o călătorie lungă prin Italia, în care îl conduse amicul seu devotat, domnul Chibici-Răvneanu, el putu să se întoarcă în țeară. Insă îndreptarea era numai aparentă. în mai multe rînduri Eminescu se simţi mai bine, aşa încât pută chiar scrie, — sau poate completa după vechima Lumină poporului___ n. ..) Am două ediţiuni ale broşurii domnului Dr. Fränckel, a şesea şi a optsprezecea, amândouă din anul acesta. A şesea ediţiune anunţă, că reuniunea propusă se formează, se închiagă, din a optsprezecea aflu, că la 3 Martie din anul acesta se şi constituise în Weimar. Aşa e, pentru cine înţelege repede şi pentru cine e inspirat la lucruri bune nu e de lipsă vorbă multă, şovăire, chibzuire lungă, el face. Scriitori ca Freytag şi Wildenbruck sunt membrii ei. Comitetul ei este compus dintr’un deputat dietat, un director de bancă, doi profesori, un comerciant, un librar şi un consilier de curte. Fränckel este secretarul ei. Succesul este strălucit. O mulţime de reuniuni şi bărbaţi şi femei de valoare sunt înscrişi în listele ei şi intraţi în serviciul ei. Nu le spun aceste numai pentru ca să fac vorbă multă. Dar voiu spune mai la vale, de ce mă opresc aşa de bucuros mai mult la reuniunea aceasta, şi deci şi la statutele ei. Din aceste voiu lua aproape numai ce nu e în cartea Drului Fränckel. Reuniunea are titlul, tradus: „Reuniunea pentru răspândirea în masse a scrierilor bune“. Şi anume, ea voeşce să le răspândească în păturile cele mai sărace ale poporului. Caritatea dă mâna cu patriotismul, deci reuniunea nu poate admite în ea diferenţe de partid, de crederi politice, ea are un scop, şi altceva nu lucră. Ediţiunile de care am vorbit le va împărţi între altele şi prin reuniuni de alt caracter, deodată la toţi membrii lor, prin laboratorii, fabrici, dacă se poate, pe spesele celor ce le primesc şi se vor folosi de ele. Economia rămâne însă un principiu de căpetenie al reuniunii. împărţirea aceasta a scrierilor este dirigiată de secretarul general în înţelegere şi unire cu un librar, care se pricep la colportarea cărţilor. Aceştia doi poartă grije şi de tipar, de pregătirea ediţiunilor, se înţeleg cu librarii care să le vendă, cu autorii lor ori cu editorii, dacă dreptul lor asupra vreunei cărţi încă nu s’a stîns, publică anunţuri şi afişuri. Este ceva umn ca aici. Funcţionarii aceştia îşi fac trebile sub controla direcţiunii principale. Direcţiunea aceasta se alcătuesce din treizeci de membri, dintre care Zece sunt demisionaţi la fiecare an, dar’ se pot realege, din membrii aleşi de ea ca adaus, şi din presidenţii reuniunilor subordonate. Direcţia este grandios întocmită, dar’ nu pentru că ar fi chiar lipsă de aşa ceva, căci pentru a lua un conclus este deajuns să fie de faţă şi numai şepte membri, ci de bună seamă pentru a-şi fi reuniunii posibil să se strecure mai bine în toate locurile, să informeze cât mai bine şi pe cei mai depărtaţi aderenţi şi să scie şi care sunt pretenţiunile ori părerile acestora; presidenţii subordonaţi le-ar duce şi aduce cu firele telegrafice; ei ar fi ca nisce staţiuni de observare. Direcţia aceasta decide şi despre tipărirea cutăror şi cutăror scrieri. Aici este deja ceva mai multă grije. Voturile trebuesc date toate, cu vorba sau în scris, şi două terţialităţi decid. Dar, scrierile, despre care votează li se comunică membrilor cu cel puţin patru săptămâni înainte de votare. Oamenii îşi iau vreme să cetească bine ori să recetească scrierile, înainte de a-şi da votul. îngrijirea este ca de medic la un bolnav rău. Şi totuşi poate că nu ar fi de lipsă. Ei o fac. Aici este concentrată toată activitatea. Activitatea membrilor celor mulţi este mai nimic : a asculta un raport despre lucrările şi averile societăţii şi a-şi alege funcţionarii. Ca să fii membru plătesci cel puţin trei mărci pe an, reuniunile plătesc cel puţin Zece mărci; pe totdeauna eşti membru, plătind odată cel puţin trei-sute de mărci. Dacă eşti membru cu trei mărci, primesci scrierile publicate cu un preţ bagatel de doi-trei creiţari; dacă ai plătit Zece mărci, primesci toate scrierile gratis. Ear’ aceste apar în intervale de opt pănă la patruspre Zece Zile- Socotind cu banii noştri, Zicem în sumă rotundă, că pentru şese fiorini la an eşti prevăzut cu o lectură aleasă, bună. Nu mai am nimic de spus despre această reuniune. Sper, că şi numai schiţarea constituirii ei va îndemna pe cetitorii noştri să cugete multicel la ea. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 13 Iulie st. v. Conflictul dintre Germania şi Elveţia. Cu privire la conflictul dintre Germania şi Elveţia aflăm o telegramă din Bern, care anunţă denunţarea tractatului de colonisare de către Germania. După ce împăratul Wilhelm al II-lea însuşi ’şi-a fost exprimat dorinţa, ca acest conflict să se aplaneze cât mai în grabă, după ce guvernul german a declarat hotărît, că măsurile vamale sunt îndreptate exclusiv numai împotriva contrabandei, după ce guvernul elveţian ’şi-a arătat aplecarea de a reforma poliţia pentru străini pe teritorul Elveţiei, presentând numai decât un proiect corăspunejetor, şi după ce în sfîrşit în Ziarele germane s’a putut observa în timpul din urmă o disposiţie conciliantă faţă cu Elveţia, — scriea despre această măsură severă de cătră Germania ni se pare cam stranie. Dealtmintrelea tractatul iese din valoare numai la 1890 şi denunţarea încă nu însemnează desfiinţarea lui. Probabil că se tractează de o presiune, pe care guvernul german voesce să o exer-nuscripte ale sale, — câteva poesii, pe care „Convorbirile“ le-au publicat, dar’ boala îl tot apuca din nou după scurte periode de luciditate, pănă când în timpurile din urmă el nu mai fu în stare să lupte. (Va urma). Literatură poporală. Gruia lui Novac. Pe țermuri la Dunăre Vede-mi-se o luntre, în luntre cine se cară? Cară ’mi-se, Doamne, cară Gruiţa lui Novac, Cu sluga lui Liliac. Cine luntreami-a mîna ? Liliac, sluga lui Gruia, Că Gruia e mort de baat Şi şede ’n luntre culcat. Asta Turcii că vedeau, După luntre se luau, Ca să prindă pe Gruia. Vânt mare că a bura, Părul Gruii tărăşia, Fugiau Turcii de pocnia; Dar’ sluga aşa striga: „Turcilor bolânZilor, „Ce fugiţi voi de pocniţi, „La min’ de ce nu veniţi, „Eu pe Gruia se vi-’l dau, „Să vi-’l dau bine legat, „Că el este mort de beat“. Turcii cum îl auZiau, La luntre se sloboziau Şi pe Gruia se puneau, Bine, Doamne, îl legau, Cu mâni albe îndărăt și cu cote 'ntoarse ’n piept.