Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)

1889-07-14 / nr. 159

Anul VI­ I ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, 1/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 14|26 Iulie 1889 1­0 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 159 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 13 Iulie st. v. (*) Intr’un număr trecut ne-am declarat nemulţumiţi cu activitatea per­soanelor superioare şcolare de la şcoalele confesionale orientale; şi am spus, că isvorul răului trebue să fie incapacita­tea lor. Vtiam foarte bine, că acest ade­văr va dură. Şi publicul nostru se va fi simţit trist la cetire; şi persoa­nele amintite vor fi fost amărîte. Era natural. Dar’ avem sarcina să spunem ade­vărul. Ai­i revenim şi dăm şi câteva probe. Trebue deci să regretăm mai ân­tâiu, că la noi nu se publică întregi rapoartele, pe care autorităţile mai in­ferioare le fac celor mai superioare, în­­tr’o foaie oficioasă a archidiecesei nu ar trebui să lipsească aceste publicaţiuni. Ele ar vorbi singure publicului; şi el ar cti atunci şi mai degrabă, cine are dreptate. Aşa noi nu cetim din ele decât ce ne permit domnii să cetim, cât li­ se pare domnilor, că e bine să pu­blice ; noi nu găsim nici datele aceste exacte şi complete, ci găsim aproape numai vederile, pe care un inspector ori un asesor ’şi­ le-a abstras din rapor­turi. Această metodă, de a voi să con­vingi, dându-­ţi aerul, că numai tu poţi şti bine ce se întâmplă, că numai tu poşetei materialul necesar la judeca­rea stării noastre, nu ne pare corectă. Un material nepublicat îl judeci cum vrei şi-­l poţi exploata cum vrei în fa­vorul tău. Şi noi ne permitem a crede, că aşa se şi face. Dar’, ce e drept, e drept, primit-am şi noi un sfat, cum să ajungem în po­sesiunea acestui material de judecată. Ni­ se scriu adecă vorbele: „Şi noi pof­tim pe tot omul de bine să se pună în raport cu oficiile protopresbiterale şi pa­­rochiale, şi de acolo să-­şi tragă infor­­maţiuni despre starea lucrului.“ Adecă cine ar vră să scie corect de tot cum stăm, să se pună în corespondenţă cu toţi protopopii şi preoţii noştri. Idea este clasic de ridicolă. Dar’ este şi plină de înţelesul, că autorităţile şcolare su­perioare nu se ţin obligate să dee seamă. Credem, că această idee s’ar fi cuvenit să nu o aibă ele. Dar’ le răspundem cu o propunere. Dee ordin ori sfat in­feriorilor să expedeze şi la toate­­fiarele românesci câte un raport exact, moti­vând procederea cu adevăratul motiv, că publicul are drept să pretindă să fie orientat, ţfiarele o fac mai bine aceasta, trimiteţi dar’ raporturi. Dar’ nu­ s’a vorbit aşa, pentru­ că erau siguri, că aşa ceva nu se va face. Şi totuşi facem proba. Noi nu putem coresponda cu toţi oamenii, îi rugăm deci încă odată să ne trimită raporturile şi să privească rugarea în public drept privată. Să vedem apoi nu vom primi şi din ra­porturile aceste aceleaşi convingeri ? Noi ne temem chiar, că atunci am avă şi mai multe de a jis. . . Mai departe. Binevoitori am văz­ut că nu sânt. Dar’ nici atât de cuminţi nu sânt, ca să seie ascunde câte ceva ce ne dă tocmai nouă dreptate. Odată ni­ se spune, că „tineretul ieşit din institutul nostru archidiecesan nu este preste tot la înălţimea dascăli­lor de acum treizeci de ani în ceea­ ce privesce însufleţirea pentru şcoală“. Mărturisirea aceasta este oficioasă. Noi întrebăm dlar: dacă autorităţile noastre stiu aceasta, ce au făcut şi ce fac, că să le inspire însufleţirea, care le lip­­sesce? Noi credem, că ele sunt de vină, nu preparandiaţii noştri, dacă-i aşa; dascăl bun fiind, poţi face un şcolar bun şi conscienţios; comandant bun fiind, poţi să­’ţi instruezi o trupă bună; dar’ bă­nuim, că sentimentele ce le ai une­ori faţă cu un om îţi modifică sentimentul şi faţă cu isprăvile lui. Dacă nu e corect ce z­ic oficioşii, dacă nu e drept că preparandiştii şi teologii noştri ar fi lipsiţi de inspiraţie, atunci trebue să credem, că cei mari pun vina pe cei mici. Punctul acesta are lipsă de înţeles, pănă aici explicarea este cam nemulţumi­toare. Noi credem, că înţelesul cel mai drept al acestei trase mai întunecoase este acesta: oficioşii au voit să­­ib­ă, că în adevăr profesorii institutului ar fi o pricină la aceste stări de regres. Nu-mi credem, stim că nu e aşa, în parte cel puţin nu e aşa şi ne pare bine că nu sunt toţi aşa şi că acolo există câteva puteri, pe care este de prisos să le numim, le stiu toţi. Cercetăm mai departe. Şi aici vom găsi o probă mai exactă, oficioşii ,fbc: „Şi fiindcă ne tra­gem seamă cu defectele observate la şcoalele poporale, nu putem trece preste un mare neajuns, care şi el contribue la susţinerea defectelor de la şcoale, şi acest neajuns este lipsa de control­ şi de cercetarea şcoalelor, dacă nu mai de multe­ ori, cel puţin la facerea examenului anual de către protopresbiter, ca şeful tractului. Avem cunoscinţă, că sunt pro­­topresbiterate, în care şeful tractului de zeci de ani nu­­şi-a pus piciorul în co­munele mai îndepărtate de reşedinţa sa, şi asemenea comune sunt în totală des­trăbălare atât în afacerile lor bisericesci, cât şi în cele şcolare şi cele bisericesci. Protopresbiterului respectiv nu-­i zace la inimă binele comun, nu ridicarea poporului, ci numai interesele sale ma­teriale sunt motivul activităţii lui“. Aşa­dar’ autoritatea superioară ştie că sânt protopopi, care în Zece ani n’au avut vreme să cerceteze şcoalele, întrebăm acum: Organele superioare n’ar trebui să aibă cel puţin atâta autoritate, ca să poată îndrepta acest rău prin un sin­gur cu­vânt? Sau dacă autoritatea mo­rală le lipsesce, nu e alta de drept ? Şi nu e un semn trist, dacă însuşi su­periorul spune, că dacă eşti măcar la examenul anual, ’ţi-ai făcut datoria şi el nu-’ţi va face obiecţiuni? Nu slă­besc coardele de aici? Dar’ vom da alt cas concret. Dl Simeon Popescu se interesa de şcoale. Nu mergea numai odată, la un examen anual, ci a cerut să li­ se dee voe a ţină adunările generale învăţătoresci chiar în timpul de instrucţiune, preste an, când băieţii sunt încă în şcoale şi când poţi face exerciţiile practice de propunere mai cu succes. Au­torităţile superioare mi-au retusat cererea. De ce? Şi to­tuşi ele zic, că împroşcăm în ele fără motive! Resumăm. Constatăm, că şi din puţinul ce ni-’l spun dînşii nu resultă decât tot ce am eris noi în articolul, la care tot fac altişii, că în adevăr auto­rităţile superioare sînt de vină. Pro­topopul este superior dascălului şi nu-’şi face datoria; din caşul concret exact al fostului nostru protopop vedem, că nici superiorii protopopilor nu ’şi-o fac. Destrăbălarea se ţine dar’ lanţ de cei superiori. Ei ar pute-o stîrpi, dacă ar fi oameni la loc. FOIŢA „TRIBUNEI". Eminescu. Mihail Eminescu, iubitul nostru poet, amicul şi colaboratorul nostru, a murit în 15 iunie trecut, după o lungă suferinţă, în casa de sănătate a doctorului Suţu din Bucuresci, în care se găsia de mai mult timp. Născut în 20 Decemvrie 1849 în oraşul Botoşani, el n’a atins pe deplin al 40-lea an al vieţii sale, bogată în închipuiri şi visuri, dar’ sbuciumată şi plină de suferinţe. Am cunoscut pe Eminescu din anul 1870, când tinărul autor trimise direcţiunii „Convorbirilor Literare“ întâiele sale produ­ceri poetice: „ Venere şi Madonna şi „Epigo­nii“. Atunci Eminescu se găsia la Viena, unde studia filosofia, după­ ce făcuse învăţăturile sale pregătitoare în Botoşani şi Cernăuţi şi după­ ce, împins de deosebite întâmplări, trăise câtva timp prin Bucuresci şi prin Blaj. Impresiu­­nea ce făcură primele poesii ale lui Eminescu asupra societăţii „Junimea“; discuţiunile la care dădu loc ântâia mea întrevedere cu poetul, corespondenţa o, am avut cu dînsul, — despre toate aceste î mi propun a '­ seamă cu o altă ocasiune; astăzi amintesc numai, că societatea literară „Junimea“, după­ cum adu­nase în Iaşi mai mulţi alţi tineri scriitori cu talent din deosebite provincii române, propuse şi lui Eminescu să vină să se aşeze în capi­tala Moldovei, în care pe atunci era o miş­care intelectuală foarte vie. Eminescu primi propunerea şi veni la Iaşi, în mijlocul acelor care-­l aşteptau cu dragoste, şi puţin după aceasta, dl T. Maiorescu, devenit ministru al instrucţiunii publice, se grăbi să numească pe tinărul poet întâiu revisor şcolar şi apoi bibli­otecar la universitate; acest din urmă post era cel mai potrivit pentru un bărbat atât de studios şi totodată un aşa mare amător de scrieri vechi, cum era Eminescu. Anii 1873—1876 au fost cei mai plă­cuţi în raporturile societăţii literare cu tânărul poet. Nu era adunare­a „Junimii“, în care Eminescu să nu cetească versuri de ale sale ce încântau pe ascultători şi dădeau loc tot­odată la lungi şi variate discuţiuni. Dl Ma­iorescu mutat fiind în Bucuresci, Eminescu deveni lectorul recunoscut al societăţii „Juni­mea“, şi numai acei ce au ascultat glasul său simpatic, sonor şi cadenţat, îşi pot da seamă de plăcerea ce poetul procura membrilor so­cietăţii, care aşteptau cu nerăbdare serile de Sâmbătă, când se aduna „Junimea“. — Schim­barea politică din 1876 fu nenorocită pentru Eminescu. El fu destituit din postul seu fără nici un motiv, precum se întâmplă adese la noi în ţeară la schimbări de guverne, ba el fu chiar dat în judecată, sub cuvânt că ar fi lip­sit câteva cărţi din biblioteca statului. Negre­şit că procesul nu avu nici o urmare, căci toate cărţile, care se ziceau că lipsesc, se gă­siră în rafturile lor şi numai nepriceperea ne­experimentatului seu urmaş la bibliotecă, dl D. Petrino, fusese causa acestei vinovate erori. Pentru a-­şi pute întreţine vieaţa, Emi­nescu părăsi atunci Iaşii şi deveni în Bucu­resci redactor la jurnalul politic „Timpul“, principalul organ al partidului retras de la gu­vern în 1876. Acolo el râmase pănă la 1883, când se arătară cele întâiu semne ale boa­lei mentale, de care nu avea să mai scape. în această periodă el scrise cele mai desăvîrşite poesii ale sale, pe care toate le trimetea „Con­vorbirilor Literare“, şi în acelaşi timp presa sa violentă, dar­ puternică din „Timpul“, făcea numele său cunoscut şi lumii politice. La 5 iunie 1883 se făcu în Iaşi cu mare pompă inaugurarea statuei lui Ştefan­­cel­ mare. Suveranul, toate autorităţile statu­lui, corpurile legiuitoare şi un public foarte numeros se adunară în Iaşi din toate părţile ţerii şi chiar din provinciile române ale impe­riilor învecinate. Profitând de împregiurarea, că un mare număr de membri vechi ai socie­tăţii literare, printre care şi Eminescu, se gă­sia cu acea ocasiune în Iaşi, „Junimea“ ţinu o mare întrunire, în acea seară Eminescu ne ceti cunos­cuta sa doină poporală, scrisă cu ocasiunea sărbării şi care începe cu cuvintele: Dela Nistru păn’ la Tisa Tot Românul plânsu-’mi-s’a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Şi sfîrşeşce în modul următor: Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ Archimandritului Toată grijea schitului, Lasă grijea sfinţilor în seama părinţilor; Clopotele să le tragă piua ’ntreagâ, noaptea ’ntreagă, Doar’ s’a 'ndura Dumnezeu Ca să-’ţi mântui neamul tău. Tu te 'nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând! De-’i suna din corn odată, Ai s’aduni Moldova toată, De-’i suna de două­ ori, îţi vin codri 'n ajutor; De-’i suna a treia­ oară, Toţi duşmanii or să peară Din hotare în hotare, îndrăgi-’i-ar ciorile Şi spânzurâtorile! Efectul acestor versuri pesimiste, care contrastau aşa de mult ca toate celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei strălucite sărbări, fu adânc, indescriptibil, în contra obi­ceiului „Junimii*, căreia nu-­i plăcea să-­şi manifesteze entuziasmul, pentru întâia­ dată de 20 de ani, de când exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfîrşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri presenţi îm­­brăţişeară pe poet. Această cetire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu, căci încă în acea lună, la în­toarcerea sa în Bucuresci, boala se declară grozavă, aşa încât prin o colectă făcută de prietenii poetului după iniţiativa domnului T. Maiorescu, el a putut fi trimis la Viena în­­tr’un institut cunoscut de boale mentale. Spre bucuria tuturora și pănă a nu trece un an deplin dela îmbolnăvirea sa, Emi­nescu păru că se îndreaptă. După o călătorie lungă prin Italia, în care îl conduse amicul seu devotat, domnul Chibici-Răvneanu, el putu să se întoarcă în țeară. Insă îndreptarea era numai aparentă. în mai multe rînduri Emi­nescu se simţi mai bine, aşa încât pută chiar scrie, — sau poate completa după vechi­ma­ Lumină poporului___ n­.­ ­.­­.) Am două ediţiuni ale broşurii domnu­lui Dr. Fränckel, a şesea şi a optsprezecea, amândouă din anul acesta. A şesea ediţiune anunţă, că reuniunea propusă se formează, se închiagă, din a optsprezecea aflu, că la 3 Martie din anul acesta se şi constituise în Weimar. Aşa e, pentru cine înţelege repede şi pentru cine e inspirat la lucruri bune nu e de lipsă vorbă multă, şovăire, chibzuire lungă, el face. Scriitori ca Freytag şi Wildenbruck sunt membrii ei. Comitetul ei este compus dintr’un de­putat dietat, un director de bancă, doi pro­fesori, un comerciant, un librar şi un con­silier de curte. Fränckel este secretarul ei. Succesul este strălucit. O mulţime de reuniuni şi bărbaţi şi femei de valoare sunt înscrişi în listele ei şi intraţi în serviciul ei. Nu le spun aceste numai pentru­ ca să fac vorbă multă. Dar­ voiu spune mai la vale, de ce mă opresc aşa de bucuros mai mult la reuniunea aceasta, şi deci şi la sta­tutele ei. Din aceste voiu lua aproape nu­mai ce nu e în cartea Drului Fränckel. Reuniunea are titlul, tradus: „Reuniunea pentru răspândirea în masse a scrierilor bune“. Şi anume, ea voeşce să le răspândească în păturile cele mai sărace ale poporului. Ca­ritatea dă mâna cu patriotismul, deci reuni­unea nu poate admite în ea diferenţe de par­tid, de crede­ri politice, ea are un scop, şi altceva nu lucră. Ediţiunile de care am vorbit le va îm­părţi între altele şi prin reuniuni de alt ca­racter, deodată la toţi membrii lor, prin labo­­ratorii, fabrici, dacă se poate, pe spesele celor­ ce le primesc şi se vor folosi de ele. Economia rămâne însă un principiu de căpe­tenie al reuniunii. împărţirea aceasta a scrierilor este diri­­giată de secretarul general în înţelegere şi unire cu un librar, care se pricep la col­portarea cărţilor. Aceştia doi poartă grije şi de tipar, de pregătirea ediţiunilor, se înţeleg cu librarii care să le vendă, cu autorii lor ori cu editorii, dacă dreptul lor asupra vre­unei cărţi încă nu s’a stîns, publică anunţuri şi afişuri. Este ceva umn ca aici. Funcţionarii aceştia îşi fac trebile sub controla direcţiunii principale. Direcţiunea aceasta se alcătuesce din treizeci de membri, dintre care Zece sunt demisionaţi la fiecare an, dar’ se pot realege, din membrii aleşi de ea ca adaus, şi din presidenţii reuniunilor subordonate. Direcţia este grandios întocmită, dar’ nu pentru­ că ar fi chiar lipsă de aşa ceva, căci pentru a lua un conclus este deajuns să fie de faţă şi numai şepte membri, ci de bună­ seamă pentru a-şi fi reuniunii posibil să se strecure mai bine în toate locurile, să in­formeze cât mai bine şi pe cei mai depărtaţi aderenţi şi să scie şi care sunt pretenţiunile ori părerile acestora; presidenţii subordonaţi le-ar duce şi aduce cu firele telegrafice; ei ar fi ca nisce staţiuni de observare. Direcţia aceasta decide şi despre tipări­rea cutăror şi cutăror scrieri. Aici este deja ceva mai multă grije. Voturile trebuesc date toate, cu vorba sau în scris, şi două terţiali­­tăţi decid. Dar, scrierile, despre care votează li­ se comunică membrilor cu cel puţin patru săptămâni înainte de votare. Oamenii îşi iau vreme să cetească bine ori să recetească scrie­rile, înainte de a­-şi da votul. îngrijirea este ca de medic la un bolnav rău. Şi totuşi poate­ că nu ar fi de lipsă. Ei o fac. Aici este concentrată toată activitatea. Activitatea membrilor celor mulţi este mai ni­mic : a asculta un raport despre lucrările şi averile societăţii şi a-­şi alege funcţionarii. Ca să fii membru plătesci cel puţin trei mărci pe an, reuniunile plătesc cel puţin Zece mărci; pe totdeauna eşti membru, plătind odată cel puţin trei-sute de mărci. Dacă eşti membru cu trei mărci, pri­­mesci scrierile publicate cu un preţ bagatel de doi-trei creiţari; dacă ai plătit Zece mărci, primesci toate scrierile gratis. Ear’ aceste apar în intervale de opt pănă la patruspre­ Zece Zile- Socotind cu banii noştri, Zicem în sumă rotundă, că pentru şese fiorini la an eşti prevăzut cu o lectură aleasă, bună. Nu mai am nimic de spus despre această reuniune. Sper, că şi numai schiţarea cons­tituirii ei va îndemna pe cetitorii noştri să cugete multicel la ea. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 13 Iulie st. v. Conflictul dintre Germania şi Elveţia. Cu privire la conflictul dintre Ger­mania şi Elveţia aflăm o telegramă din Bern, care anunţă denunţarea trac­tatului de colonisare de către Ger­mania. După­ ce împăratul Wilhelm al II-lea însuşi ’şi-a fost exprimat dorinţa, ca acest conflict să se aplaneze cât mai în grabă, după­ ce guvernul german a de­clarat hotărît, că măsurile vamale sunt îndreptate exclusiv numai împotriva con­trabandei, după­ ce guvernul elveţian ’şi-a arătat aplecarea de a reforma poliţia pentru străini pe teritorul Elveţiei, pre­­sentând numai decât un proiect corăs­­punejetor, şi după­ ce în sfîrşit în Ziarele germane s’a putut observa în timpul din urmă o disposiţie conciliantă faţă cu Elveţia, — scriea despre această măsură severă de cătră Germania ni­ se pare cam stranie. Dealtmintrelea tractatul iese din valoare numai la 1890 şi denunţarea încă nu însemnează desfiinţarea lui. Pro­babil că se tractează de o presiune, pe care guvernul german voesce să o exer-nuscripte ale sale, — câteva poesii, pe care „Convorbirile“ le-au publicat, dar’ boala îl tot apuca din nou după scurte periode de lucidi­tate, pănă când în timpurile din urmă el nu mai fu în stare să lupte. (Va urma). Literatură poporală. Gruia lui Novac. Pe țermuri la Dunăre Vede-­mi-se o luntre, în luntre cine se cară? Cară ’mi-se, Doamne, cară Gruiţa lui Novac, Cu sluga lui Liliac. Cine luntrea­­mi-a mîna ? Liliac, sluga lui Gruia, Că Gruia e mort de baat Şi şede ’n luntre culcat. Asta Turcii că vedeau, După luntre se luau, Ca să prindă pe Gruia. Vânt mare că a bura, Părul Gruii tărăşia, Fugiau Turcii de pocnia; Dar’ sluga aşa striga: „Turcilor bolânZilor, „Ce fugiţi voi de pocniţi, „La min’ de ce nu veniţi, „Eu pe Gruia se vi-’l dau, „Să vi-’l dau bine legat, „Că el este mort de beat“. Turcii cum îl auZiau, La luntre se sloboziau Şi pe Gruia se puneau, Bine, Doamne, îl legau, Cu mâni albe îndărăt și cu cote 'ntoarse ’n piept.

Next