Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)

1889-07-15 / nr. 160

Anul VI Sibiiu, Sâmbătă 15|27 Iulie 1889 100 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/t an 2 fl. 50 cr., x/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */a an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, l­a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un uuner costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 14 Iulie st. v. (X) Tunete nu se aud încă decât din nori şi de la deprinderi de arme. Dar’ fulgere, afară de cele de pe cer, se văd din toate părţile. Din Serbia, din Bulgaria, din Ru­sia, din Francia şi din Italia se văd semne de o apropiată vijelie. Şi apoi, când din atâtea părţi ale prisonului politic se văd lumini de fulgere, va în­­drăsni cineva a trăi în nădejdea, că lu­minile se vor și stînge acolo, unde au început să lumineze? Diplomația rusească lucră din răs­puteri, ca luminile din cestiune să nu se stîngă, ci să se propage mai departe. La marginile României, Austro-Ungariei și Germaniei, asigurînd neîncetat că este pătrunsă de foloasele păcii, grămă­­desce trupe preste trupe şi provisiuni de resboiu de tot felul. în Serbia ’şi-a găsit un teren minunat pentru acţiuni diplomatice; în Nord-Estul Europei, Rusia adună materialul de foc; în Sud-Estul Euro­pei tot Rusia pune amnarul, cremenea şi iasca în lucrare, ca să scapere schîn­­teile, din care să se aprindă materialul combustibil preste toată Europa, în Rusia administraţiunea, justiţia şi în fine tot ce funcţionează în numele statului lasă mult de dorit. Guvernul rusesc însă se soie îngriji, ca străinăta­tea să nu ajungă a-şi cunoasce tainele şi ascunsurile, şi sore agita în străinătate în favorul seu. Noi nu credem că ceealaltă Eu­ropă este bine informată despre trupele rusesci grămădite şi care se tot gră­mădesc de ani încoace la marginile Germaniei, Austro-Ungariei şi Româ­niei. Credem însă, că în Serbia vedem numai resultatele unei lucrări diploma­tice intensive, dar, de demult, de pe timpul acela, când Hengenmüller de Hen­gervár al nostru trimetea la Viena ra­poartele cele mai plăcute despre succe­sele noastre diplomatice în Serbia, și de pe timpul când Ziaristica maghiară admira pe „genialul“ rege, care se plimbă acum ca peregrin pe la locurile sfinte. Rusia însă nu lucră numai în Ser­bia. Operele sale de sobor sunt cu mult mai lăţite decum se poate observa. Rusia, după­ cum am ventat din cuvin­tele deputaţiunii maghiare la Kossuth şi din ale lui Kossuth însuşi, s’a apu­cat de lucru şi în Ungaria. Se vede că în timpul acela, când insi­nuau­­fiarele maghiare, că „rubla“ că­­lătoresce pe la Daco-Români, panslavi, în adevăr călătoria, însă nu prin buzuna­rele Daco-Românilor, ci prin alte buzu­nare mai „patriotice“. Dar’ nici trapedul acestei călătorii nu se vede a fi fost cu totul fără re­­sultat. Kossuth a trebuit să întrevină şi să rumpă firele de păianjen, pe care di­plomaţia rusească se vede că începuse a le ţese în giurul celor mai „patrioţi“ dintre „patrioţii“ ce Maghiarii se mă­gulesc a-’i ară în sinul Ungariei, întrucât a succes antidotul lui Kos­suth este încă nehotărît. „Patrioţii“ în superlativ tocmai se prepară pentru o luptă de cuvinte, prin care să se co­menteze pe larg, ce a ajis Kossuth că­­tră deputaţiune şi cum a ajis. Polonyi, conducătorul deputaţiunii la Turin şi Paris, nemulţumit, ba indignat pe rec­tificările lui Kossuth firul, vrea să aran­­jeze o contra -rectificare per ex­tension şi cu multă paradă. Are dar­ să se desvoalte o luptă între „ patrioţi “. O luptă dealtmin­­tre­a folositoare şi pentru Români. Fiindcă lupta aceasta va revărsa lu­mină şi asupra succesului „rublei“ în sînul „patrioţilor“ per excellentiam. Ar fi o adevărată rană periculoasă în corpul Ungariei, când în sînul na­ţionalităţii maghiare s’ar fi­ încuibat sim­patii rusesci. Fie din causa rublei ru­sesci, fie din causa simpatiilor pentru Francezi, Austro-Ungaria într’un astfel de cas s’ar afla în mare perplexitate. Chiemată a juca un rol hotărî­tor în actul cel mai deaproape al dramei europene, numită cestiunea orientală, Austro-Ungaria ar fi împedecată dela acest rol, îndată­ ce în sînul naţionali­tăţii, căreia ’i­ s’a concrettat exclusiv destinele jumătăţii celei mai importante din monarchie, s’ar ivi tendenţa, de a simpatisa cu contrarii rolului monarchiei. Ce e drept, în punctul acesta avem să aşteptăm încă clarificări, însă eve­nimentele înteţesc, şi avem toată drep­tatea, dacă în mijlocul evenimentelor actuale suntem mai scrupuloşi în apre­­ciarea situaţiunii. Căci stări nesigure, create prin un factor înzestrat cu puteri extraordinare pe cale extraordinară, trebue să îngri­jească pe ori­ce om, care cugetă şi nu se mulţumesce numai cu gândirea asu­pra lucrurilor. Par’ că guvernul un­guresc şi partidul său guvernamen­tal nu împărtăşesc vederile lui Polónyi şi consoţii, nu poate linişti pe oamenii cugetători, deoare­ce, cum am observat de altădată, aceştia fac minoritatea dis­­parentă din naţionalitatea maghiară. Mai ales nelinişte trebue să insufle fenomene cum sânt cele din sânul ma­jorităţii naţionalităţii maghiare acum, când Milan, regele Serbiei, s’a hotărît a amâna venirea sa la Belgrad; când se scrie, că regina Natalia are să sosească cât mai curând în Belgrad, şi când ne mai vine şi scriea, că regentul sârbesc cel mai de nădejde, Ristici, este lovit de apoplexie. Ar fi cu putinţă, ca apoplexia să fie numai politică. Ori­cum ar fi însă, ea deschide ocasiunea, ca amnarul şi cremenea din Sârbia să­­ scapere, şi iască este destulă, ca să iee foc, într’aceea să nu ignorăm nici apu­sul european. Din Francia mai în fie­care parete înregistrează câte o ne­bunie franceză, care atestează de nesi­guranţa stărilor de acolo. Poate­ că vre­un vânt neaşteptat îm­­prăştie şi de astădată furtuna şi vom rămână numai cu fulgerele mute de pe marginea prisonului. Poate, însă acest „poate“ din­­ji în devine mai impro­babil şi mai imposibil. Deci atenţiune! Ca erumpând fur­tuna, să nu cădem pradă ispitelor şi cur­selor, care negreşit nu vor lipsi din partea acelora, cărora le place a trăi co­mod după munca altora. FOIŢA „TRIBUNEI". Eminescu. (Urmare şi fine.) După­ ce timp îndelungat talentul lui Eminescu fusese contestat de cea mai mare parte a publicului, în contra părerii statornice şi energice a societăţii „Junimea“, anii din urmă au răsbunat pe poet; generaţia tinera întreagă recunoscu marile sale merite, nume­roşi imitatori de ai sei se arătară şi se arată încă preste tot locul, care acum întregul pu­blic îl pune fără nici o contestaţie printre cei mai mari poeţi ai naţiunii române, ba sfint câţiva critici, care îi dau chiar locul întâiu. Eminescu a trăit totdeauna în deplină sărăcie; cu toate­ că era modest şi avea tre­buinţe foarte puţine, el, ca şi un copil, nu văia să întrebuinţeze puţinii bani ce-a i câştiga. Trăind în lungul restimp al boalei din aju­torul prietenilor şi entusiaşţilor sei, camera deputaţilor îi votă în anul trecut o mică pen­siune după iniţiativa scriitorului acestor rîn­­duri, dare îmormântarea ’i­ s’a făcut pe soco­teala statului român. Eminescu era bun, blând la vorbă, mo­dest, simpatic. Pentru poporul de jos el avea o dragoste şi o milă nemărginită. Cu oamenii din popor se înţelegea mai bine decât cu toată l­um­ea noastră cultă şi semicultă; o vară în­treagă o petrecu la o stână în tovărăşia câ­torva ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal din câţi am cunoscut; cu ochii sei negri, profunzi şi strălucitori, pe care îi lăsa să plutească mai totdeauna în spaţiul nemărginit, se părea că puţin se interesează şi de mersul lumii acesteia şi chiar de sine însuşi. Şi când gândesc la vieaţa-’mi, îmi pare că ea cură încet, repovestită de o străină gură, Ca-şi-când n’ar fi vieaţa-’mi, ca-şi-când n’aş fi fost. Cine-i acel ce-’mi spune povestea pe de rost, De-’mi ţin la el urechia şi râd de câte-ascult, Ca de dureri străine? . . Par’ c’am murit de­mult ! Câte odată ai fi Zise că el avea o pre­simţire de boala grozavă de care va fi lovit şi va muri. Şi în gându-’mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit... Unde-’s şirurile clare din vieaţă-’mi să le spun: Ah ! organele­’s sfărmate şi măiestrul e nebun ! Românii nu au avut un cugetător şi un scriitor mai pesimist decât Eminescu. Deplin pătruns de deşertăciunea vieţii şi de nimicirea desăvîrşită a fiinţei după moarte, el ar fi pă­răsit vieaţa cu o zimbire blândă, dacă ar fi avut limpezimea minţii sale în momentele su­preme : Ş’apoi cine scie, de este mai bine A fi sau a nu fi... dar’ scie ori­cine, Că ceea­ ce nu e, nu simte dureri, Şi multe dureri sânt, puţine plăceri. A fi ! — Nebunie şi tristă şi goală, Urechia te minte şi ochiul te ’nşeală! Ce-un secol ne zice, ceilalţi o despic; Decât un vis sarbed, mai bine nimic! Cu Eminescu s’a stîns un mare poet naţional, original în toate felurile; noi perdem un amic iubit şi un conlucrător dintr’acei al căror geniu a aruncat o lumină viuâ asupra publicaţiunii noastre, car’ ca om dispare o figură extraordinară din cele mai interesante și mai simpatice. („Conv. Lit.“) lacob Negruzzi. Lumină, poporului___ iii. (.­.) Nu cred să fie un Român, care se scie vorbi ceva și să nu fi ținut măcar odată un discurs pentru poporul nostru, care ar fi menit să stea în fruntea omenirii, fiind cultivat; pentru noi,­­ pogorîtorii din neam de impe­­raţi, pentru noi, cei care am păşit preste podul Traianic, de sigur mai altfel decât păşim aici pe drumurile imperatesci; pentru noi, opinca, talpa ţerii şi celelalte şi celelalte. Această mărturisire este lucru obligat la noi, şi cine o spune mai frumos e mai vrednic de atenţiune şi încredere. Nu bat­jocoresc mărturisirea acestor sentimente, pen­­tru­ că şi eu stiu ce spune un Neamţ mai real, că „toată nădejdea noastră să se spriji­­nească pe poporul în care puterea, senti­mentul şi mintea se reînoesc într’una, fără sfîrşit“, nu o batjocoresc nici dacă este chiar prea sgomotoasă şi teatrală, dară fapta să-’i urmeze. Tace şi face este vorbă vechie şi cu­minte. Şi totuşi nu­­fie că nu e bine să faci une­ori şi gură. Unde sunt şi suroji, acolo baţi toaca mai tare, dar’ bate-o la slujbe mari, nu ori-şi-când şi ori-şi-unde. Voiu şi dovedi, că fapte pentru popor n’am prea făcut, afară de cele obligate, căci a-’i ţine poporului şcoală şi biserică este da­torie, laudă este se faci mai mult decât eşti dator se faci pentru plata ce o primesci, de pildă ca funcţionar bisericesc ori şcolar. Că am adoptat şi noi principiul reuni­unilor, societăţilor, a fost prea natural. Ce am făcut din el! Am făcut „Asociaţiunea“, care se îngri­jească de cultura şi literatura poporului ro­mân. Dar, la prima şcoală a „Asociaţiunii transilvane“ poporul, şi poporul pentru mine este ţeranul, nu poate veni, el nu poate plăti atâţia bani, el nici n’are lipsă tocmai de acel fel de crescere. Şcoala „Asociaţiunii“ este pentru inteligenţă, dar’ inteligenţa încă nu este poporul, inteligenţa poate fi partea cea mai bună a lui, dar’ nu e el întreg, ci este o parte foarte mică. Aşadar’ şcoala e prea înălţată pentru popor. Cât pentru literatură, eu nu sciu se fi publicat „Asociaţiunea“ vre-o carte poporală. Altă societate este a fondului pentru teatru român. Este demult de când domnul Maiorescu a declarat isprava asta drept o formă goală, pe care am luat-o şi noi, ca să ne părem lustruiţi, civilisaţi, să ai teatru înainte de a avea artişti şi piese, să nu scii, stabil va fi ori ambulant, aceste sunt întocmiri pentru popor ! Câţi ţărani de ai noştri vor profita de teatrul acesta, dacă el va fi stabil? Şi dacă nu va fi stabil, când se va înrădăcina la noi instituţiunea asta ? Acum sigur nu e vre­mea. Scurt, poporul adevărat, „talpa“ ţerii nu va fi şi talpa teatrului acestuia. Şi şi de regretat. Iată dar a­cum două pilde ne dovedesc, că noi de inteligenţă ne-am îngrijit, nu de popor, şi iată că fapta nu s’a potrivit cu vorba. Dar­ voiu aduce alte pilde, care să ne dovedească că nu sântem toţi neajutoraţi, că une­ori avem sentiment mai corect pentru lipsele noastre, ale poporului, şi că cei­ ce îl au nu sânt destul de sprijiniţi în in­­ştiinţele lor. Cestiunea „arzătoare“ a lucrului de mână în şcoalele noastre a fost aşa de înţeleaptă, de s’a presentat cu mult sgomot în Ziaristica noastră. N’avem nimic în contră­’i, dar’ cre­dem că şi mai arzătoare este a economiei ca studiu serios de propunere. Prima inoculează aproape ceva nou ţerănimii, parţial cel puţin; a doua îndreaptă şi perfecţionează numai ceva comun deplin, ce e în firea ei, ce e isvorul vieţii ei, existenţa ei; a doua e mai aproape decât cea dintâiu. Noi recunoascem numai lo­cul ce o idee îl are în sistemul nostru, de a vedea şi lucra pentru popor; aici am pornit adecă de la un articol economic al domnului Ioan Georgescu, ieşit în „Tribuna“, şi pretinzând să ne gândim la cestiunea aceasta, după­ ce resultatele din ţeară au fost bune. Problema aceasta­­şi-a pus-o dealtfel reuniunea agricolă din comitatul Sibiiului. A lumina cu vorba şi cu pilda poporul este ceva prea la loc. întreb, în câte comitate au imi­tat Românii această reuniune? Ori numai la Sibiiu se aibă poporul lipsă de reuniuni de aceste prin alte locuri nu! Am înţeles, că la Turda s’ar­­fi plănuind a doua reuniune de acest fel. Socotesc că pilda aceasta este do­vadă, că pentru popor nu prea suntem dis­puși să facem lucruri mai mari și bune, sau cel puțin că nu prea ne grăbim să le facem, fie ori­cât de necesare. Socotesc că ar fi vre­mea să le facem. Altă pildă. Domnul Barcianu alcătuesce o școală agricolă la Răşinari. El învita pe Români să-’i dee copiii să-’i instrueze gratis, să le şi plătească ceva, să-’i înveţe cum să lucre apoi şi ei pentru ei mai cuminte şi să stoarcă pământului cât mai mult folos. Mie îmi vine a crede, că poporul ’şi-ar fi trimis foarte repede copiii, chiar şi mai mulţi de câţi cerea domnul Barcianu, dar’ că el nu are scrie şi că inteligenţii nu-’l îndeamnă totdeauna, nu co­munică cu el, când ar trebui şi de vreme. Ungurenii, care nu puteau fi primiţi, fiind şcoala numai pentru comitatul Sibiiului aju­tată de comitat, au dovedit mai mult interes faţă cu ea. Şi în mare şi în mic, nu imităm ce e bun, nu facem ce e bine. Şi pentru aceea m'am oprit atâta la reuniunea germană dela Weimar; doar’ pildele luate dela străini vor ajuta să ne încălzească pentru ceea­ ce facem noi. Şi pentru aceea am zis, că întreprinderile de acest soiu ar fi probe noue, de este ori ba interes pentru idei mari și — fără foloase per­sonale. Astfel stând lucrul, o reuniune complet egală cu cea germană discutată este pentru noi un ideal încă; așa cred eu. Dar’ mai cred că el s’ar pute produce, dacă diaristica noastră ar voi să discute aceste idei, să nu fie om care cetesce ceva şi să nu audă de ele; dacă cluburile şi reuniunile de alt ca­racter ar discuta şi s’ar declara gata să spriji­­nească o întreprindere similă; dacă preoţi, dascăli, teologi, preparandişti, studenţi, cu o vorbă, dacă tot omul inteligent ar face ceva în favorul ei; in sfîrşit dacă femeile şi fecioarele noastre ar face şi ele ce fac cele germane, s’ar interesa de cestiunea aceasta. într’un articol ultim voiu spune, cum cred eu că ar trebui începută această activitate. Literatura poporală. Román voinicul. Pe şesul Craiovei Stau corturi ca lepedele Şi lumini ca stelele, Şi săbii ca fulgerile Şi suliţi ca trestiile, în mijlocul corturilor Este-un cort mare rotat Şi de vîrvuri rotundat, Cu ţăruşe de argint, Tot din stângini în pământ. Dar’ în cort cine şedea ? Şedea Din cu Constantin Şi cu voinicel Roman, Care din Zile-i mai mic Şi din trup e mai voinic. Ei şedeau, la masă beau, Pe Dumnezeu pomeniau, Cu trei fete de ’mpărat, Cari cu sabia le-au luat Din mijloc de Ţerigrad. Una-i fata Hanului, Alta-i fata Banului Şi-alta-i a Sultanului, Stăpân Ţerigradului, Ibovnica lui Roman. Cine’n pază că păzia? O babă cam bătrânea, Numai cu o cârje ’n mână Şi cu doi dinţi slabi în gură. Ea ’n lăuntru se băga Şi din gură-aşa Zicea: „Ei, tu Din’ şi Constantin „Şi cu voinicel Roman, „Voi şedeţi, la masă beţi, „Şi în seamă nu băgaţi, „Că pe valea Nepusticească „Vin Turcii să ne robească; „Vin Turcii, „Cresc ca spurcii, „Şi Tătarii „Ca ţinţarii“. Eară Din’ cum auZia, Aşa din gură striga : „Alei, tu frate Romane, „Care ’n Zile eşti mai mic, „Dar’ din trup eşti mai voinic, „Ean tu bine se te sui „Sus în ’naltă de movilă, „Se vezi Turcii câţi or fi, „De-or fi cinci sau şese mii, „Numai bine ei ’ţi-or fi, „Iar’ mai mulţi de vei vedè, „De-or fi 10 — 15, „Numai veste de nu da, „în ajutor noi ’ţi-om sta, „Păn’ pe toţi îi vom tăia“. Când Roman că auzia, în picioare se scula, Fuga la grajd că el da, Grajdul că îl descuia; Scotea murgul ţăsărat, Ţăsărat şi înşelat, Numai bun de ’ncălecat. Sus pe murg încăleca Pe movilă se suia, în vale ’mi­ se uita Şi ’ncepea a-’i numera: Cam pe steaguri, pe şireaguri, Nu 5, 6 mii de Turci, Nici 10 sau 15, Ci 20 mii de Turci. El în sine îşi Zicea: „înapoi m’aş înturna, „Dar’ ruşinea m’ar mânca „De trei fete de ’mperat. „Cami cu sabia le-am luat „Din mijloc de Ţerigrad. „Fie ce-a da Dumnezeu, „Plini-voiu cu capul meu!“ REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 14 Iulie st. v. Evenimentele din Serbia. Regele Milan a sosit alaltăieri di­mineaţa în Belgrad şi la gară a fost primit de cătră fiiul seu, de cătră regen­tul Protiri, metropolitul Mihail şi mulţi alţi dignitari. Raportul oficios despre primirea ce a avut-o Milan este ur­mătorul: Regele Milan a sosit la oa­rele 8­­2 dimineaţa, însoţit de regentul Belimarkovics şi de ministrul-preşedinte Gruici. îndată­ ce a stat tronul, regele a grăbit spre fiiul său, pe care ’l-a îm­­brăţişeat şi sărutat cordial; după aceea a mers spre regentul Protiri şi metro­politul Mihail şi li-a întins mâna. Faţă cu metropolitul, regele s’a exprimat în­­tr’acolo, că se bucură a-’l pută veda, fiindcă presenţa lui ar fi o dovadă a omagiului pentru regele, pentru ceea­ ce îi datoresce mulțumită. Regele a mai amintit, că el vine dela locul cel

Next