Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)

1889-07-26 / nr. 169

Anul VI Nr. 169 Sibiiu, Mercuri 26 Iulie (7 August) 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr.,/a an 5 fl., 1 an lu . Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., '/a an 7 h. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V’ an franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă. 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 25 Iulie st. v. (~) întrevederile monarchilor în timpul de vară sunt astăzi un lucru obicinuit, aproape indispensabil, în mecanismul maşinei politice internaţionale a timpului present. în fiecare an, precând căldurile verii împrăştie parlamentele şi trimite miniştrii şi diplomaţii la concedii, se pun câţiva din suveranii europeni pe călătorie şi fac vizite şi contravisite celorlalţi în reşedinţele lor, sau pe la băi şi alte locuri de distracţiune. Astfel lumea s’a obicinuit cu aceste întrevederi ale capetelor încoronate, atât de mult s’a obicinuit cu ele, încât în ziua de astăzji ele trec printrecelelalte evenimente ale Zei CH un lucrM de sine înţeles, căruia nici că li se mai dă vre-o deosebită atenţiune. Şi în cele din urmă nici că este nevoe a li se da vre-o deosebită atenţiune. Foarte rar numai se întămplă, ca asemenea întrevederi să pună vre-un lucru mai mare la cale, să aducă vre-o schimbare în raporturile politicei internaţionale sau să inaugureze vre-o faşă nouă şi necunoscută în situaţia generală. Politica se face şi raporturile internaţionale se stabilesc pe alte căi, în cabinetele miniştrilor şi după culisele cu multe ascunzişuri ale diplomaţilor. Ear’ întrevederile monarchilor, dacă au vre-o importanţă în această privinţă, apoi numai aceea o pot ară, că între formele curioasiei, între pompele strălucitoare ale curţilor, dau o expresiune mai viuă şi mai elocventă raporturilor în care se găsesc respectivele state, care raporturi însă sunt cunoscute de mai nainte popoarelor, sau cel puţin lumii politice. Cu toate că aşa este în general, întrevederile monarchilor din vara aceasta totuşi ni se pare că au o importanţă mai mare ca de obiceiu şi prin urmare merită şi atenţiune mai mare din partea publicului. Nu doară că s’ar întâmpla ceva nou sau ceva neobicinuit cu prilegiul lor. Nimic de aceste. Dar’ în ele îşi primesce o strălucită expresiune tendenţa generală, de care este inspirată astăzi politica cea mare. Această tendenţă este iubirea de pace şi silinţa celor mai puternici factori, de a evita evenimente sângeroase. Că această tendenţă există şi se urmăresce cu sinceritate, a fost cunoscut din numeroase enunciaţiuni ale celor mai competenţi bărbaţi de stat. Amintim numai exposeul ministrului nostru de externe în delegaţiuni şi vorbirile din urmă ale marchizului Salisbury. Dar’ prin toate aceste enunciaţiuni, tendenţă politicei internaţionale n’a putut să capete expresiune atât de marcată şi de înţeleasă de toată lumea, ca prin călătoriile pe care monarchii le întreprind dela unul la altul. împăratul Wilhelm II. a trecut preste canalul de Calais însoţit de o escadră de vase de răsboiu, ca şi care mai imposantă Germania încă n’a trimis preste ape. Cu această expresiune materială a puterii sale maritime a intrat la Portsmouth între şirurile bubuitoare ale celei mai puternice flote din lume şi a debarcat pe pământul englez, unde ’i s’a pregătit cea mai cordială primire din partea curţii şi a poporaţiunii regatului insular. Dar’ nu numai ca nepot al reginei şi ca prieten al regatului a sosit împăratul german pe insulele britanice, căci în aceste calităţi n’ar fi fost trebuinţă de mulţimea catardurilor şi a vaselor cuirasate, carel-au însoţit. El a sosit înainte de toate şi a fost întâmpinat de întreagă Anglia şi de opiniunea publică din toată Europa ca „împăratul, care neobosit stă în serviciul păcii.“ El a sosit cu puterea lui maritimă şi a fost întimpinat mai întâiu de puterea maritimă engleză, pentru ca lumea să scie şi să cunoască, că aceste două mari puteri dispun de forţe destul de impunătoare pentru a împlini mari misiuni culturale pe rotundul pământului, între care cea dintâiu este păzirea păcii europene cu toate puterile, de care dispun. Preste cinci ZRB pleacă Maiestatea Sa Monarchul nostru la Berlin. Călătoria aceasta este mai ântâiu menită pentru un act de curioasie. Maiestatea Sa întoarce Austia, pe care și-a făcut-o împăratul Wilhelm după urcarea sa pe tronul Germaniei. In această visită capătă apoi expresiune raportul de amicie, în care se găsesc dinastiile și popoarele Austro-Ungariei și Germaniei. Dar, cu mult mai important ca toate aceste este, că Monarchul nostru sosesce în Berlin ca cel mai strîns aliat al „împăratului neobosit în serviciul păcii“, că suveranul unui mare imperiu, care ca şi Germania şi în unire cu ea privesce în susţinerea păcii europene cea mai înaltă misiune a lui. După mai multă trăgănare, ce e drept, dar, în cele din urmă este de sperat, că totuşi va urma şi visita, cu care Ţarul tuturor Ruşilor datoresce împăratului german. Că Rusia încă ar fi inspirată de asemenea intenţiuni pacînice ca Anglia, Germania şi AustroUngaria, mi s’ar putea‘ce- Dar’ se poate nădăjdui, că în călătoria sa din Germania, Ţarul Alexandru al III-lea se va convinge din nou despre seriositatea şi forţele, cu care puterile europene voesc să ferească Europa de sguduiri răsboinice, şi în faţa acestei seriosităţi şi în faţa acestor forţe se va vedea îndemnat să înfrâne şi el poftele de răsboiu ce eventual există printre unii din factorii vastului seu imperiu. Se va convinge, aşa credem, despre adevărul cuvintelor marchizului de Salisbury, că înarmările făcute pretutindenea sunt o puternică garanţă de pace, că condiţiunile viitoarelor resboaie sunt atât de colosale, încât nimenea nu va lua asupra sa responsabilitatea de a deslănţui furia răsboiului. Se va convinge şi va lucra în consecvenţă, în aceste vedem noi importanţa neobicinuită a visitelor monarchilor din vara aceasta. FOIŢA „TRIBUNEI". Poesie inedită de Eminescu, Din notesul, despre care am făcut menţiune în numărul trecut, am mai putut scoate la cale următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cetitorilor întocmai cum se găsesc: Stelele ’n cer, Deasupra mărilor Ard depărtărilor Pănă ce per. Stoli de cocori Plutesc pe ’ntinsele Şi necuprinsele Drumuri de nori. Floare de crâng; Astfel vieţile Şi tinereţele Toate se stîng. Orice noroc ’Şi-’ntinde aripele Gonit de clipele Stării pe loc. Mihail Eminescu. Memoriu asupra lui Eminescu. Eminescu a fost un om de statură mijlocie şi bine legat, în timpul cât a fost mai tiner îşi ţinea, trupul drept şi păşia cu siguranţă. Mai târziu, după ce boala se încuibase în dînsul, umbla cam plecat şi picioarele le mişca cam greu. Ceea ce însă ridica pe Eminescu din rîndul celorlalţi oameni, era expresiunea feţei lui. Privindu-l, era preste putinţă să nu recunosci în dînsul o inteligenţă superioară. Pe chipul lui brunet, încadrat de un păr negru şi stufos, observai o frunte lată, înaltă şi dreaptă şi nişte ochi vii, subînteietori. Când faţa m i se posomora, lăsa umbră groasă împregiurul seu, car’ când se însenina şi se înveselia, răspândia puternice raze de lumină şi de bucurie. Adeseori îl vedeai gânditor, închis în sine, fără să poţi scoate o vorbă din el, şi iarăşi altădată vorbitor, glumeţ sau sarcastic. După cum îl găsiai dispus, era atrăgător sau respingător. Şi mulţi, necunoscându-l mai deaproape, mi-au devenit adversari din primul moment în vorbirea lui limpede, — bineînţeles, când era dispus să vorbească, — vedeai limpezimea cugetării lui. Vorbia cu multă înlesnire şi pricepere de cele mai grele cestiuni filosofice, istorice şi filologice. Cunoscea foarte bine limba germană, franceză şi latină şi înţelegea limba slavonă, italiană, turcească şi albaneză. Se ocupa foarte mult şi cu limba sanscrită, şi prietenii intimi putuseră afla, că Eminescu se pregătia pentru compu-Cestiunea naţionalităţii române şi atitudinea Maghiarilor în dieta din 1881. (Din „Memoriul“ unui Român.) ( Urmare. Budapesta, 2 Iulie 1861. Vorbirea lui Gozsdu a apărut în mai multe broşuri şi se va tipări şi în românesce, în casa de joc. Românii iarăşi fură atacaţi, dar nu în şedinţă publică, ci în şedinţă secretă, bag seamă domnii representanţi văd, că dreptatea nu e în partea lor, şi aşa cugetă ca să lucre mai politicesce, excludând publicul a fi martor la unele întâmplări, nu cumva opiniunea publică să se molipsească de ideile democratice și naționale. Lucrul s’a întâmplat așa. Chiorenii, precum am amintit, trimiseră dietei un memorand, în care descriserâ toate nedreptățile făcute în contra Românilor şi cerură un congres pentru toţi Românii. Memorandul fu scris românesce, în urmare şi adresa tot în limba aceasta. O copie fu trimisă şi unui tiner de aici, care din zel naţional numaidecât o traduse unguresce şi o publică în „Sürgöny“, încă înainte de a fi fost presentat originalul dietei. Representanţii acum sciură înainte ce voesc Chiorenii şi erau îngrijiţi, că representanţii români vor sprijini memorandul. Deci, ca să evite desbaterile şi mai cu seamă ca să nu vină în publicitate, se întruniră în o şedinţă secretă, unde se apucară fără milă de Români, încriminându-i cu tendenţe reacţionare şi dându-le lecţiuni despre purtarea lor. Românii, vedând maniera aceasta, se purtară cât se poate mai înţelepţesec. Babeş le spuse, că orice vor zice la şedinţa secretă, din partea lui nu va fi combătut, că o minoritate atât de neînsemnată faţă cu o majonere a unei gramatice sanscrite şi în domeniul istoric îşi făcuse un fel de specialitate din aşa numitul „jus olahale“ (dreptul român). Mulţi ’ au auzit vorbind adeseori în această privinţă, şi este probabil ca dînsul să fi adunat şi material pentru a începe o lucrare serioasă în această direcţiune. Filosofia, încă din cea mai fragedă tinereţă,i-a fost obiectul de predilecţiune. Schopenhauer şi Kant au fost însă pentru dînsul cei mai distinşi filosofi. Din scrierile lui Kant se afirmă de oameni, care ’l-au cunoscut foarte de aproape, că a tradus şi comentat cartea întitulată Kritik der reinen Vernunft (critica raţiunii pure). Dar’ dacă Eminescu a fost tare pe terenurile indicate mai sus, să nu se creadă, că dînsul ar fi fost cu desăvîrşire profan în partea Z*se scientifică. Avea şi din această parte destule cunoscinţe, pentru ca se poată vorbi cu competenţa omului care caută a privi toate lucrurile dintr’un punct de vedere mai înalt. în arte deasemenea era pricepător. Putea să aprecieze bine lucrările pictorilor, sculptorilor, avea bun aur musical şi cânta el însuşi cu destulă dulceaţă, mai cu seamă cântece poporale. De aceste trebue să fi rămas după dânsul o colecțiune foarte bogată, căci mai nu era cântec poporal, pe care să nu-l fi cunoscut. în limba română, Eminescu a arătat că este adevărat măiestru. Cunoscând modul de vorbire aproape din toate părţile locuite de Români, dînsul a isbutit să-şi formeze o limbă, care să fie tot atât de apropiată de Românul uitate de vre-o 250 de membri să spună şi să apere dreptatea cea mai sfântă, tot trebue să rămână învinsă, căci aşa voesce majoritatea, însă, continua Babeş, dacă on. cameră voesce, ca şi representanţii români să-şi dee părerea lor, atunci aducă causa în şedinţă publică, şi eu sunt gata a spune adevărul nemascat, căci dacă vom şi căda, rămâne publicitatea, care va judeca, că oare majoritatea sau minoritatea avea dreptate. Maghiarii propuseră, ca memorandul să fie restituit fără a fi deschis și cetit, pentru că e scris în limba română, care dieta n’o poate recunoasce ca limbă oficioasă; dar’ preliingă aceasta cuprinde astfel de postulate, cu care dieta nici nu se poate învoi și nici nu vrea să se învoească, în sensul acesta vorbi mai ales fostul ministru Klauzál, care nu se sfii a da lecţiune de morală representanţilor români. Desseanu reflectă fostului ministru, că el nu primesce nici un fel de lecţiune dela colegii sei, şi n’a venit la dietă ca să asculte lecţiuni de morală, ci ca să spună părerile şi convingerea sa în faţa ţerii, cui nu-’i place, combată-’l, că are drept. In şedinţa secretă se hotărî, ca memorandul să se restitue Chiorenilor simplamente ! După incidentul acesta urma altul şi mai original. B. Eötvös, — Grossmeister der Jesuiten, — în cele patru zile fatale pentru causa naţională, propuse ca să se aleagă o comisiune de 27 membri, care să prelucre un proiect de lege în privinţa naţionalităţilor. Proiectul acesta tipărit era pe masă. Acum, după ce sfîrşiră cu discuţiunile speciale asupra adresei, dieta se sfătui, care cestiune să se pună la ordinea Zilei- Bonis propune, ca proiectele puse pe masa biroului în acea ordine să fie pertractate, în care au fost îmannate președintelui, în urmare ,prima loc va veni hatarozatul lui Tisza, al doilea: elaboratul judex curiale, al treilea proiectul lui Nyâry în causa contribuţiunii şi în urmă, bag seamă ne mai fiind altul, proiectul lui Eötvös. Din toate părţile strigară: helyes, elfogadjuk. Şi Boniseară mântuia patria, de cumva lor. Simonyi nu safeva importanţa cestiunii naţionalităţilor, arătând, că dela resolvirea acesteia atîrnă tot viitorul patriei, propune deci, ca proiectul lui Eötvös să vină mai ântâiu pe tapet, preste care camera va trece în câteva minute, nefiind alta de făcut, decât alegerea comisiunii de 27 de membri. între alte motive, dr. Simonyi aduse și acesta, că de vom lăsa proiectul pomenit după proiectul lui Nyâry, uşor se poate întâmpla, ca nici să-l mai vedem, căci în privinţa contribuţiei se poate aduce astfel de hotărîri, că fiecare să ne ducem la vetrile părintesci, şi atunci în privinţa naţionalităţilor vom rămâne acolo, unde am fost înainte de dietă, în fine se ridică contele Andrássy, om tinăr, dar’ înţelept, şi puse capăt discuţiunii, propunând ca proiectul lui Eötvös să urmeze muntean ca şi de cel moldovean, ardelean, bucovinean ori bănăţean. Nu mai vorbim de dibăcia ce avea în alcătuirea fraselor şi în poesie şi a rimelor, căci în această privinţă s’au pronunţat deja oamenii cei mai competenţi. Iubirea de neamul românesc, fără deosebire, ori din care parte ar fi fost, era la Eminescu atât de puternică, încât de multe ori, pătruns până în adâncul inimii de acest sentiment, devenia foarte îngrijat de viitorul românismului în faţa puterii celei mari ce străinii au isbutit să câştige printre Români. Glasul lui, în diverşi articoli politici, s’a ridicat cu multă tărie şi asprime contra Maghiarilor pentru Românii de dincolo şi contra elementului grecesc şi bulgăresc pentru Românii de aici, în special pe Greci, ca rasă îmbătrânită, îi privia ca pe cei mai periculoşi dintre toţi străinii, ca pe adevăratul element de moleşire şi disolvare în neamul românesc. Pe Ovrei îi privia cu ochi foarte răi, dar’ nu-’i ţinea atât de periculoşi, căci ei, zicea dînsul, trăind separaţi, nu vor puta fi în stare să stingă neamul românesc, şi apoi la o vreme de năcaz s’ar fi găsit mijlocul de a-’i pune la locul unde li se cuvine. în ce privesce vederile lui politice din punct de vedere al partidelor existente din ţeară, dînsul era conservator, dar’ era conservator mai mult în felul junimiştilor. Avea multă stimă pentru vechii boeri ai ţerii, care după dînsul erau stîlpii edificiului, car’ cei din vremurile mai noue un malum necessarium, nu în locul al treilea la ordinea Zilei Din toate discuţiunile aceste se vede, că Maghiarii, mai ales calvinii, se tem foarte de cestiunea naţionalităţilor. E de însemnat, că Eötvös şi Deák nici o vorbă nu făcură, cât ţinu discuţiunea aceasta, ba încă observai, că Deák ar fi voit să nu fie nici de faţă, că îşi lua calpagul şi ieşi afară. După aceste precedente, conform ordinei stabilite în Zilele trecute, urmă pe tapet proiectul lui Eötvös. Românii grăbiră a se insinua la cuvânt. Maghiarii, vicleni şi precauţi, sciură prea bine, că dacă şi numai un Român îşi deschide gura, discuţiunea are să decurgă cu vehemenţă. Ce făcură dar ? Tisza Kálmán, ca vice-preşedinte, conducând şedinţa în locul lui Giczy, care era în Viena, află un mijloc, prin care să li se fee Românilor ocasiunea de a vorbi; rugă adecă pe Eötvös să nu vorbească pentru proiectul seu, ci să lase ca camera să hotărască asupra lui cu unanimitate, că atunci alţii n’au dreptul de a vorbi, deoare-ce nimenea nu va fi în contră ca să se aleagă comisiunea de 27. Eötvös se învoesce, şi după ce s’a cetit proiectul, toţi strigară: elfogadjuk. Pascu şi Bogdan cerură cuvânt. Tisza le răspunse, că deoarece proiectul e primit cu unanimitate, şi deoarece proiectantul Eötvös renunţă la dreptul seu de a-şi motiva proiectul, el nu are alta de făcut, decât să enunţe condusul camerei şi să pună la ordine alegerea comisiunii. (Helyes, elfogadjunk, ear’ cătră Români, rendre. Pascu nu avu încătro, clăti din umer şi se aşeza frumos pe bancă. Năcazul lui era mare, că se preparase cu o dicţiune frumoasă, dorind ca şi el să vină în analele Românilor ca apărătorul causei naţionale. Dar’ Eötvös ’l-a înşelat, înainte de şedinţă Pascu fusese la Eötvös, ca să-l întrebe, că vorbi-va ori nu pentru proiectul seu? Eötvös, ca şi ofensat prin astfel de întrebare, răspunse, cum şi poate presupune despre el, ca să nu-’şi motiveze proiectul seu? Ei, dar’ Eötvös arătă Românilor, că el scie şi minţi, când cere trebuinţa. Din aceste se vede, că fraţii maghiari nu prea îndrăsnesc a se prinde cu Românii, că deşi sânt puţini la număr, cu atât sânt mai tari în resoanele şi argumentele lor, şi cu cât cad mai de multe ori în dietă cu principiile lor, cu atât mai tare se ridică în opiniunea publică. în comisiunea de 27 se aleseră dintre Români: Faur, Misits, Vlad, Papp János, Sigismund Popoviciu şi Iosif Popoviciu. Popa şi Babeş rămaseră din comisiune, căci Maghiarilor nu le trebue reacţionari (!), ei Români ca Papp János. Comisiunea până acum n’a lucrat altceva, afară de alegerea preşedintelui şi a notarului, rău trebuincios. Marea lui iubire însă era îndreptată asupra ţeranilor; aceştia constituind partea cea mai sănătoasă, puterea naţiunii, ar trebui, îşi zicea el, să fie obiectul celei mai serioase solicitudini din partea cârmuitorilor. Faţă cu clasa burgheză avea o mare aversiune, şi fiindcă partida liberală o credea ca expresiunea acestei clase, de aceea condeiul lui conţinea mult venin la adresa fruntaşilor liberali. Nu se poate tăgădui însă, că în lupta politică, Eminescu a fost de bună credinţă, ceea ce scria, scria din deplină convingere, şi această convingere îl făcea să refuze orice favoruri ; voia să rămână aşa cum era, să vorbească cu oricine deschis şi cu fruntea sus. Cu o altă ocasiune vom mai da şi alte detaile. „Fapt. Bland.“ Suvenir din pensionat, în „Budapester Tagblatt“ scrie domnişoara Bârsescu următoarea schiţă, pe care noi o dăm cetitorilor noştri în traducere: — Sultănică, tu vrei să rîzi de mine? — Eu, coconiţă? Cum poţi gândi aşa ceva ! — Sultănică, tu minţi! — Dumnezeu să nu-’mi dee bine, dacă nu-’ţi spun adevărul. Tu vei deveni regină. O coroană îţi va înfrumseţa capul, pe umeri vei purta o haină de purpură. Vei fi iubită și stimată, vei domni preste mii de oameni.