Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)
1889-11-01 / nr. 250
Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci Sibiiu, Mercuri 1/13 Noemvrie 1889 Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 250 INSERTIUNILE 1 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un mmăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. (…) Terminăm la alt loc reproducerea articolului „Saşii şi Românii“, publicat de dl Iosif Filtsch în „Kronstädter Zeitung“. Deşi acest articol, după cum onoraţii cetitori uşor pot vedea, nu conţine nimic netais şi nesoiut şi pănă acuma, totuşi cu satisfacţiune am înregistrat ideile enunţate de unul dintre cei mai bine acreditaţi conducători ai partidului poporal săsesc (sächsische Volks- Partei), cărui aparţin cei mai mulţi şi cei mai buni fii ai poporului săsesc. Putem deci admite, că credinţa profesată în articolul citat de dl deputat al Braşovului Iosif Filtsch nu este numai o credinţă individuală a sa, ci credinţa întregului partid, pe care îl representă în presă şi în parlament, şi prin urmare credinţa poporului săsesc. Nu ne-am îndoit despre aceasta nici pănă acum, dar’ sinceritatea şi francheţa, cu care această credinţă s’a mărturisit în faţa presei budgetare, cu toate acestea şi pentru noi o satisfacţie. Şi de aceea ne ţinem de datorinţă să venim şi noi representanţii opiniei publice românesci şi să ne pronunţăm cu aceeaşi francheţă şi cu aceeaşi sinceritate asupra modului, cum înţeleg Românii raportul de împreună veţuire cu concetăţenii noştri saşi. Pentru Români este cu desăvîrşire de sine înţeles, că Saşii n’au să se unească cu Maghiarii contra lor de frica romanisării. Căci mai ântâiu, chiar dacă în adevăr ar exista pentru ei pericolul de a fi romanisaţi, precum există tendenţa de a-’i maghiarisa, noi nici-decum nu putem afla resoanele, după care Saşii s’ar vedea îndemnaţi să prefere maghiarisarea şi să se arunce în braţele ei de frica romanisării. Dacă e să fii mâncat, aşa credem, că şi pentru concetăţenii noştri saşi este indiferent, că fi-vor mâncaţi de lup sau de urs. Adevărul însă este, că precând tendenţele maghiarisătoare există şi sunt cu amar simţite de toate naţionalităţile nemaghiare din regatul ungar. Românilor ni e un om cuminte nu le poate atribui tuvdenţe de felul acesta. Nici odată şi nicăiri, nici în present, nici în trecut, nici abia în monarchia habsburgică, nici acolo, unde Românii sânt ei stăpânii ţerii, prin nici o faptă şi prin nici un act politic n’a dat poporul românesc nimăruia prilegiu de a se plânge, că s’a făcut din parte românească vre-o presiune, vre-o siluire în priviţa limbii şi a naţionalităţii, sau fie şi nirai în privinţa religiunii, care şi în cele mai civilisate ţeri a fost secoli de-a rîndul causa celor mai înverşunate certe,fpersecuţiuni şi lupte sângeroase. Românii, deşi divisaţi sub mai multe stăpâniri, se simt un popor destul de numeros, ca să poată ei de ei împlini misiunea ce au să împlinească în concertul popoarelor europene, fără a recurge la îmulţirea artificială prin asimilarea forţată a elementelor ce locuesc cu ei împreună pe acelaşi petec de pământ. Din contră, ei nimic nu păzesc cu mai multă jalusie, decât firea lor naţională curată şi nealterată de amestecul perturbator cu elemente străine. Dovadă este România, unde zeci şi sute de mii de evrei ar fi buni bucuroşi să se identifice cu Românii, precum şi Ovreii din Ungaria s’au identificat cu Maghiarii, dar’ Românii nu-’i primesc, n’au trebuinţă de ei, ci din contră cu toate mijloacele se apără de această „sporire“, precât de binevenită Maghiarilor, pe atât de primejdioasă după părerea Românilor, în ochii Românului renegatul este o fiinţă urgisită, chiar şi atunci, când el din tabăra străină întră în cea românească. Românul este în privinţa naţională cel mai tolerant între toate popoarele europene, tocmai pentru că atâtea prigoniri şi presiuni a îndurat din causa naţionalităţii sale, din care în decursul veacurilor ’şi-a câştigat convingerea, că el n’are să peară de asemenea prigoniri şi presiuni, dar’ şi pe aceea, că nimic nu doare mai mult şi nu amăresce mai tare pe un popor, decât încercarea de a-’i răpi limba şi naţionalitatea. Şi îndeosebi cât privesce pe concetăţenii noştri saşi, a căror influenţă culturală a fost binefăcătoare asupra poporului nostru, Românii au chiar un interes direct, ca ei să se susţină şi întărească aici la poalele Carpaţilor, ca purtători ai culturii germane, pe care în mare parte se basează tinăra noastră cultură. Dar, afară de toate aceste, conducătorii poporului săsesc îşi vor şi da bine seama, că punctul cardinal din atitudinea politică a Românilor este accentuarea caracterului poliglot al statului ungar, ca şi al monarchiei întregi, şi hotărîrea neabătută de a lupta pentru recunoascerea acestui caracter în politica de guvernare a statului. în această luptă sperăm şi suntem convinşi, că ne vom întâlni şi cu Saşii şi cu oamenii politici ai celoralalte naţionalităţi, care ţin la conservarea şi desvoltarea individualităţii lor naţionale. Acesta este punctul,in care voim să fim uniţi cu Saşii şi sprijiniţi de ei, fie în urma unei înţelegeri positive, care pănă acuma nu s’a făcut, fie şi numai în modul firesc al urmării independente a scopului, care este identic la amândouă popoarele, respective la toate naţionalităţile nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan. Dar’ cât privesce celelalte aspiraţiuni ale poporului românesc, formulate în programul partidului nostru naţional, recunoascem, că Saşii n’au cuvinte de a se identifica cu ele, după ce parte nu-’i privesc deloc, parte din punctul lor de vedere, ca naţionalitate numerice cu mult mai mică, n’ar fi poate nici oportun, nici prudent a se expune pentru ele. în această privinţă Românii însă nici nu pretind nimica dela concetăţenii lor saşi, ci se sciu destul de tari, ca să poată şi singuri purta lupta pentru realizarea aspiraţiunilor lor. Asemenea este indiferent pentru Români, că sânt sau nu sânt Saşii împăcaţi cu Maghiarii în vieaţa politică, în situaţiunea lor cu mult mai dificilă ca a noastră este naturală tendenţa Saşilor de a se apropia de Maghiari şi a-şi exopera garanţiile de existenţă prin cumpăt şi prevenire faţă cu Maghiarii. Facă-o cu Dumnezeu, fără a se simţi în aceasta genaţi din partea Românilor. Oricare ar fi raportul între Saşi şi Maghiari, pe Români n’au să-’i aibă cei dintâi adversari, câtă vreme ţin la naţionalitatea şi cultura lor germană şi prin aceasta direct sau indirect protestează contra tendenţelor maghiarizătoare şi a caracterului poliglot al patriei comune. Bar’că Saşii nu sânt dispuşi să abandoneze politica lor naţională de dragul împăcării cu şoviniştii guvernamentali, dovadă este întreagă atitudinea partidului naţional-săsesc, dovadă sânt ideile împrospătate în articolul dlui I. Filtsch, care ne-a îndemnat la scrierea acestor rînduri. Alt sprijin nu poftesc Românii din partea Saşilor. FOIŢA „TRIBUNEI". Impresiuni de călătorie. (Urmare din Nr. 247.) A patra z zi am plecat pedestri să vedem însemnătăţile oraşului, sub conducerea excelentă a domnului O., un bărbat cu spirit şi cu sciinţă frumoasă, mai ales vărsat bine în istoria Parisului. Trecând prin insula Cité, prelângi palatul justiţiei, preste „Pont au Change“, am sosit înaintea teatrelor „Chatelet“ şi „de Paris“, de aici am vărfuit casa simplă cu multe ridicături, în ale cărei masarde a locuit Napoleon I, înainte de a ajunge la domnie. Apoi ne-am uitat la colosala casă a oraşului („Hotel de Viile“). Aceasta e una dintre cele mai frumoase edificii din Paris, clădită în stil Renaissance, cu multe balconuri, mansarde, turnuri înalte împodobite şi cu un turn mlădios. Faţada e decorată cu cioplituri de peatră, sculpturi, statue, figuri alegorice, în mijloc cu un orologiu pompos. De aici am trecut pe insula St. Louis, apoi Indéret la Morgua, unde se expun cadavrele necunoscuţilor pentru agnosoiare. Erau chiar trei nefericiţi, expuşi pe catafalcuri între ghiaţă. Continuându-ne calea preste podul „Sully“ şi prin boulevardul Henric IV., am sosit pe piaţa Bastiliei, care e decorată cu „Columna Iuliei“ ce se înalţă în mijlocul pieţei. Această columnă s’a ridicat în onoarea luptătorilor baricadelor din revoluţia dela 14 iulie 1789. Vîrful columnei îl decorează, vărsat în bronz aurit, geniul libertăţii cu făclia luminii în mână şi cu catenele sdrobite ale sclaviei la picioare. Pe 238 de trepte ne-am suit pe balconul ce încungiură columna, de unde prospectul asupra Parisului şi asupra cimitirului „Pare la Chaise“ ne-a remunerat pentru munca grea a urcării. Pe piaţa Bastiliei a stat înainte de o sută de ani fortăreaţa faimoasă, prinsoarea îngrozitoare. Poporul înverşunat prin multele suferinţe ale guvernării despotice, revoltându-se, cu luarea şi derimarea odioasei prinsori s’a început revoluţia groasnică din anul 1789—92. Din petrile fortăreţei derimate s’a clădit podul „Concorde“ pe Seria de dinaintea parlamentului , ca poporul în veci să calce preste martorii muţi ai tiraniei şi hegemoniei. Conturile turnurilor se văd marcate pe pardoseală. De aici voiam să mergem la exposiţie, dar conducătorul nostru ni-a făcut propunerea să visităm panorama Bastiliei. Noi am resonat, că nu de aceea am venit la Paris, ca să vedem panorame, că de acele putem vedèa şi pe la noi. Dar’ ni-a răspuns, că să mergem din Paris şi să nu vedem această panoramă, am comite un păcat. Haida de! Să mergem şi acolo! Dar’ surprinderea noastră era nemărginită, văzând în loc de o panoramă închipuită, ca pe la noi, una grandioasă, un palat întreg cu reminiscenţe şi obiecte istorice. La intrarea întunecoasă a treptelor, două figuri respingătoare stau ca două sentinele. Ambele sunt de ceară în mărime naturală, una înfăţişând călăul părechii regale şi al celoralalte jertfe ale înverşunării oarbe din revoluţie în vestmântul oficios, de la cap până la picioare în roşu, cu barda în mână; ceealaltă figură e o femeie păcătoasă pedepsită cu calotta. Suind pe treptele misterioase, clădite după modelul celor din turnurile fortăreţei, sosirăm pe un platou, de unde aveam aspectul întreg al Parisului de înainte de o sută de ani, în momentul atacării Bastiliei de o mulţime de popor înverşunat. Bărbaţi, femei, copii cu armele în mână se avântă cu resignaţiune eroică spre porţile de fer, în învălmâşala luptei să văiju Uul dintre conducătorii poporului, Camil Desmolins, cum însufleţesce poporul. Ici-colo căluţi, ucişi de bombe, cu ranele sângerânde; pe vîrful turnurilor soldaţii elveţieni cu batistele fâlfăinde, cerând graţie. Ca să-’ţi pot descrie mai fidel tabloul ce ’l-am văjut aici, cată nişce trăsuri din istorie. La 14 iulie 1789 un tumult se apropia de Bastilia cea cu păreţii masivi de 30 picioare în grosime şi 40 în înălţime. Poporul, setos de răsbunare, începe a împuşca din flinte cătră păreţii colosali, însă fără nici un resultat. Guvernorul fortăreţei, de Launay, privia cu un sarcasm la gloata adunată şi o considera numai de un tumult de copii înverşunaţi. Deci nu făcea nici o disposiţiune pentru apărare, din contră a oprit soldaţilor sei folosirea armelor şi tunurilor, pănă ce atacul nu ar deveni mai periculos. Poporul din afară însă striga şi exclama, provocând pe guvernor la predarea fortăreţei. Acesta era liniştit şi deputaţiunea trimisă de popor a primit-o cu sânge rece; şi-a arătat toate părţile fortăreţei, apoi a invitat la masă, dându-i asigurarea, că el va rămâne neutral şi va cruţa poporul pănă în momentul, când ar fi provocat spre apărare. Pe la 5 oare seara cei din afară se consultau ce ar fi de făcut, ca să se apropie de mult, într’aceste cadru cu mare sgomot podul ce era ridicat cu lanţuri în poarta parapetei prime; şi se deciseră să aprindă casele ce erau în curtea anterioară a Bastiliei. Numai atunci, când flăcările înalte atingeau păreţii Bastiliei şi al doilea pod se văzea atacat, comandă guvernorul de Launay descărcarea unui tun. Şi aceasta a fost unica împuşcătură ce s’a dat din Bastillă. Atacatorii erau vre-o 800 la număr; sentinela fortăreţei consista din 30 de soldaţi elveţieni şi vre-o 80 de invalieji. în amurgul serii observă guvernorul, că se postară tunuri din afară spre bombardarea fortăreţei, — în acest moment comandă micei sale trupe o defensivă hotârîre. Aceştia însă negară a împuşca în popor, observând, că li-ar fi imposibil să omoare atâţi compatrioţi, şi hotărîră capitularea. în momentul acesta decisiv de Launay voi să aprindă vasurile cu iarba de puşcă să arunce în aer fortăreaţa cu toată împregiurimea ei. Dela proposiţiunea aceasta îl reţinu un ofiţer, altul întinse prin o uşiţă a porţii scrisoarea de capitulare conducătorilor massei, Elie şi Hulin, punându-le de condiţiune pasagiul liber al întreg personalului fortăreţei. (Va urma.) REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. Gestiunea Bulgariei. După întrevederea monarchilor în Berlin, presa rusească era cuprinsă de un optimism oarecare în ceea ce priveste cestiunea Bulgariei, și acest optimism a câștigat încâtva intremânt prin visita contelui Kálnoky la Friedrichsruhe. Se credea în general, ci, atitudinea politică a Germaniei s’ar fi schimbat în favorul Rusiei. Reîntoarcerea prinţului Ferdinand în Bulgaria a fost însă un fel de duş de apă rece pentru panslavişti, care credeau, că acela s’a dus din Bulgaria pentru ca să nu se mai întoarcă. Astfel ,ziarul „St. Petersburgskija Wjedomosti“ recunoasce acum, că speranţele pentru înlăturarea „regimului Usurpator“ din Bulgaria sânt foarte slabe, dar’ nu trebue să se creadă, că Rusia a perdut acolo terenul cu desăvîrşire. Tot cam aşa vorbesc şi celelalte ziare rusesci şi admit, că deocamdată nu sânt speranţe pentru o schimbare a lucrurilor în Bulgaria. Mai interesante sânt expunerile oficiosului „Varşavskij Dnevnic“ despre formarea proximă a stărilor de lucruri în Bulgaria. Organul personal al generalului Gurko îşi poate foarte uşor închipui momentul, în care prinţului Ferdinandi se va împărtăşi din nou, că în interesul păcii e dator a părăsi Bulgaria. „Basat pe basa naţiunii, prinţul Ferdinand va răspunde acestei descoperiri prin aceea, că rămâne liniştit în Bulgaria. Cine va primi însă rolul de executor al pretenţiunii puterilor? Nimeni“, sună răspunsul simplu şi lămurit al foii oficiale, pentru că unele dintre puteri nu vor să o facă, şi acelora, care ar voi poate să o facă, ca de exemplu Austro-Ungaria, nu li se va permite, deoarece primind acest rol, s’ar putea foarte uşor din nou vătăma tractatul de Berlin. Prin urmare toate vor rămână cum au fost, pănă când evenimentele vor sili pe prinţul Ferdinand, ca se părăsească Bulgaria“. O declaraţiune a lui Salisbury în favorul păcii. Cu prilegiul banchetului lordmajor-ului, ministrul-preşedinte englez a declarat, că Africei, unde toate naţiunile dovedesc o nobilă emulaţiune, li se dă astăci o atenţiune mai mare ca ori-şicărei alte părţi a lumii. De curând s’au format trei societăţi mari, spre a promova pretenţiunile lor civilisătoare în Africa. El se bucură, că poate arăta asupra conferenţei în contra negoţului cu sclavii, care va forma o mare epocă în istoria universală. Nu a sosit încă timpul, când Englezii vor pută părăsi E g i p e t u l cu încredere în capabilitatea acestei țeri, de a resista duşmanilor ei; marile puteri pot să ne ajute, ca să ne apropiem de acest timp. In Europa se întâmplă evenimente, care contribue din ce în ce mai mult la menţinerea păcii. Silinţele principilor europeni se îndreaptă spre menţinerea păcii; barometrul s’a urcat învederat în direcţiunea păcii. Din aceste se vede, că discursul dlui Salisbury s’a ocupat mai ales cu afacerile africane, ceea ce ar fi deja un semn bun, deoarece de câte ori diplomaţii Angliei privesc în depărtare, în Europa nu se întâmplă nimic ce ar pută să le inspire îngrijiri. Şi în felul acesta toate manifestaţiunile autoritative consună într’aceea, că situaţia europeană s’ar fi schimbat spre bine. Dacă ar fi numai aşa. Situaţia parlamentară în Spania. Cortesii spanioli sânt întruniţi de câteva 4 de lei însă nu pot lucra din causa oposiţiunii crâncene ce întimpină din partea oposiţiunii coalisate. Ne aducem aminte, că din causa luptei parlamentare între guvernamentali şi oposiţiune, sesiunea de astă-vară fusese deja suspendată. Se stie, că elementele ce constitue oposiţiunea unită sânt liberalii desidenţi şi membrii dreptei. Fostul preşedinte al camerei, dl Martos, în unire cu Romero Robledo par hotărîţi să continue lupta contra guvernului; deasemenea generalii Cassola şi Lopez Dominguez sânt hotărîţi de a merge înainte cu liberalii desidenţi. în sfîrşit fostul ministru de finance Gamazo, care e în fruntea oposiţionalilor liberali-progresişti nu e dispus a desarma decât atunci, când guvernul va promite, că dă satisfacţiune aspiraţiunilor protecţioniste ale grupului. Situaţia guvernului, după cum se vede, e din cele mai critice. Astăzi îl mai susţine la cârmă sprijinul ce-i dau republicanii şi grupul mareşalului Campos. Pe concursul acestora însă el nu poate conta multă vreme. Se crede, că puţin mai târtfiu, cu prilegiul discuţiunii legii electorale şi a sufragiului universal, o neînţelegere între aceste din urmă elemente şi guvern se va ivi. Lumea se aşteaptă la o situaţie din cele mai grave, afară numai dacă regina nu se va grăbi a pune de acum capăt situaţiunii, disolvând parlamentul. Ginerile dracului. — Poveste. — (Urmare.) Constantin se înbolbă cătră socrul seu mai urît decât ieri, pentru că el se soia om şi nu se ţinea harnic de a face această minune rară. Se duse el iarăşi la nevastă, şi se plânse de răutatea socrului seu şi îi spuse porunca cea nouă ce ’i-a dat. „Lasă, bărbate dragă“,fi pe ea cu bunătate, „că şi acum te voiu scoate eu din această nedumerire“. Dacă s’a înserat adună muierea oarăşi dracii de ieri-noapte, le porunci să are câmpia, despre care vă spusei, să samene şi pănă mâne dimineaţă să secere, să triere şi să macine grâul, şi din făina cea nouă să facă pâne. Se apucară dracii de lucru şi haid’ şi haid’, unul încoace, altul încolo, unul făcea una, altul alta, şi dimineaţa, când se sculă dracul şi se puse la prânet, pânea era gata, începută, albă ca colacul şi moale ca pâmuca. Necuratul nufise nimic, dar’ Constantin văitu ce are de gând socrul seu, de îl sucesce într’atâtea chipuri; se vorbi cu nevastă-sa, și ea, bună la inimă și credincioasă cum era.