Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-05 / nr. 254

Anul VI Sibil si. Duminecă 5/17 Noemvrie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., lU an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr 1 an 14 fl. Pentru România și străinăte lU an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 Abonamentele se fac numai plătind« te. muit. an 7 fl. franci. Apare In fiecare di de lucru INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un miner costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiu, 4 Noemvrie st. v. (?) Adese trebue să rămână uimit omul, când vede colosala rătăcire, în care se găsesc relativ la ţeara proprie şi la popoarele ei aceia, care sunt chiemaţi să conducă astăzii destinele regatului ungar. Orbiţi de o dorinţă nerealisabilă, stăpânitorii noştri actuali nu se mai uită împregiur la adevăratele stări de lucruri, ci privesc mereu înainte la năluca ce singuri ’şi-au plăsmuit, la viitorul vecinic neajuns, în care lungul şi latul ţerilor unguresci vor fi locuite de un singur popor cu o singură limbă şi cu o singură cultură, în această zadarnică strădanie a lor ofer lumii nepreocupate icoana pribeagului de pe pustă, care vede în aer chipuri deşerte de păduri înverzite, de fântâni răcoritoare şi de palaturi împodobite şi, alergând după ele, nu vede pustiul şi arşiţa soarelui şi uită setea arzătoare, care-l muncesce. Sau icoana ferestrarului din giurul Huedinului, despre care anecdota poporală ne spune, că poposind pe o peatră din marginea drumului, cu cotul în mână, cu câteva lespezi de sticlă în răsboiu pe spate şi cu traista de gât, îşi făcea socoteala, câtă dobândă va lua din sticlă, cum va chivernisi dobânda, cum se va îmbogăţi şi va lua fata birăului din sat şi apoi — ce-’i mai pasă lui de blăstămatul de răsboiu, care-’i apasă umerii! pise şi atepta cu cotul pe la spate o lovitură în răsboiu, vrând să arete, că în adevăr nu-’i pasă, şi uitând biet de el, că bogăţia e departe şi pănă la faţa birăului mai este. Dar’ sticla din răsboiu, lovită de cotul de fag, se sparse şi ferestrarul rămase acum şi mai calic ca mai înainte. Ca pribeagul de pe pustă, şoviniştii maghiari, dar’ mai ales cei din tabăra guvernamentală, se lasă ademeniţi în închipuirea lor de imaginile unei fata morgana înşelătoare şi uită realitatea dimpregiurul lor. Ca ferestrarul din poveste desconsideră năcazurile şi miseriile ce-i încungiură, ba le despreţuesc chiar în vederea puterii şi măririi, care însă sânt numai visate. Aceasta este impresiunea omului treaz la minte, de câte ori vede şi ascultă planurile şi programurile, pe careşi le alcătuesc puterniciijitei despre viitorul patriei, care în închipuirea lor bolnăvicioasă este numai a lor, precând în realitate ei alcătuesc numai o mică minoritate în marea majoritate de neamuri de altă limbă şi cu alte aspiraţiuni. Cu această impresiune am rămas şi după cetirea naivelor planuri, pe care dl Gustav Beksics, un om cu mare încredere la guvern, le-a desfăşurat cu un oarecare aparat de erudiţiune în coloanele celui dintâiu organ de publicitate al dlui Tisza. După acest onorabil domn, problema viitorului Ungariei este, ca toate popoarele care o locuesc să fie contopite într’o naţiune, în cea maghiară, pentru că altfel de nici un folos nu este existenţa statului ungar. Mai bine să rămână Ungaria mică şi săracă, dar să se realizeze unitatea naţională a cetăţenilor ei, decât să se întărească şi să se îmbogăţească cu mai multe limbi şi culturi naţionale. Şi să nu creadă cineva, că aceste sânt numai ideile particulare ale unui om singuratec. Nu, ele au fost publicate în fruntea celei dintâiu foi guvernamentale, ceea ce nu s’ar pută întâmpla, dacă n’ar consimţi cu ele întreg partidul guvernamental. Afară de aceea din deci şi sute de măsuri luate de actualul guvern s’au putut convinge cetăţenii nemaghiari ai Ungariei, că toată politica internă a acestuia se reduce numai şi numai la maghiarizare, chiar şi pe terenele, unde cestiunea de naţionalitate absolut nimic nu are a face, cum este terenul industrial, agricol, militar etc. Fie Ungaria slabă, fie săracă, numai să fie maghiară! Aceasta este idea conducătoare a guvernului Tisza-ist, deşi pănă acuma n’a fost încă mărturisită cu sinceritatea dlui Beksics, care poate „hat aus der Schule geschwatzt“, dar’ la tot caşul dorinţa stăpânilor sei a exprimat. Domnul Beksics a comunicat şi mijloacele, cu care speră că se va pută resolva această mare problemă a viitorului. Aceste sânt maghiarizarea culturii şi a clasei inteligente a cetăţenilor prin mijlocul instrucţiunii secundare şi superioare, care în această patrie numai maghiară poate fi. Nu e vorbă, dl Beksics este destul de drept să recunoască adevărul, că în Ungaria mai există şi oarecare urme de cultură „străină“, un fel de clasă inteligentă română, slovacă etc., cu oarecare începuturi de literatură, cu o modestă presă periodică, câteva şcoale secundare nemaghiare etc. Admite chiar și aceea, că nu este nici drept, nici consult a suprima cu forţa aceste aventuri de cultură şi a închide simplamente institutele de învăţământ secundar ale naţionalităţilor, cijice, că splendoarea şi superioritatea uriaşe a culturii maghiare are să întunece şi să omoare în „concurenţă liberă“ culturile naţionalităţilor, care au produs disarmonia în desvoltarea unităţii de cultură a patriei, care cea maghiară trebue să fie. Ei bine, această „concurenţă liberă“ nu trebue luată tocmai în înţeles verbal. Afacerea gimnasiului proiectat la Caransebeş, maghiarizarea celui de la Beiuş, legea pentru censurarea profesorilor confesionali, ordinaţiunea ministerială relativă la aprobarea manualelor didactice cu toate şicanele ei, mulţimea de cărţi oprite de guvern şi volniera, cu care sânt tractate toate productele literare româneşci, care vin de preste graniţă, cel puţin pe Români au trebuit să-i convingă, că noţiunea „concurenţei libere“ are în creerii guvernamentali înţeles foarte unilateral şi favorabil numai Maghiarilor. Dar, despre aceasta a mai fost şi va mai fi vorba, de astădată avem să punem atotputernicilor altă întrebare : Fie ori-şi-cum, prin forţă sau în concurenţă liberă, gândesc în adevăr onorabilii guvernamentali, că le va succede a maghiariza cândva întreagă poporaţiunea inteligentă a Ungariei? Da, gândesc, pentru că, precum amjos la început, ei nu se uită în lături să vadă ce se petrece împregiur, ci numai înainte la fantoma nerealisabilă a unităţii naţionale. Dar’ dacă s’ar mai uita niţel şi împregiur, ar pută să vadă, că sentimentul de naţionalitate, — vorbind în special despre Români, — mai ales la clasele culte este atât de viu, încât zadarnică va rămână orice încercare de a-’i maghiariza ca ajutorul gimnastilor şi academiilor maghiare. în ziua de astăzji cel puţin patru din cinci părţi ale cărturarilor români sânt ieşiţi din şcoale maghiare, dar’ cu toate aceste nici când n’a fost mai viu în inimile lor sentimentul de naţionalitate, de latinitate şi de unitate cu toţi fraţii de un sânge şi de o limbă de pe toată faţa pământului. Din contră adeseori s’a făcut observarea, că tocmai Românii ieşiţi din şcoale maghiare sânt cei mai înfocaţi naţionalişti, ceea ce este mai mult ca natural, considerând contrastul, care se accentuează între ei şi profesorii şi colegii lor maghiari în acele institute, îngâmfarea şi despreţul, cu care sânt tractaţi acolo. Drept aceea fie convinşi domnii de la guvern şi din giurul lui, că chiar şi dacă ar închide toate şcoalele româneşci şi ar suprima orice mişcare literară şi culturală românească, ba chiar şi dacă ar închide hermetice trecătorile Carpaţilor, prin şcoalele şi cultura maghiară nicicând nu vor isbuti să maghiariseze pe Români, în caşul cel mai bun ar pute să facă pe cărturarii români să scie mai bine unguresce decât românesce, cum se întâmplă chiar şi astăzji prin părţile mai expuse şi mai mărginaşe. Dar’ inima Românului nici în caşul acesta nu ar putâ-o câştiga, contrastul între firea maghiară şi cea română nu ’l-ar pută şterge, dragostea şi alipirea de neam n’ar pută-o smulge din inima Românului, care în caşul acesta cel mai bun pentru Maghiari, s’ar simţi cum se simte astăcji Irlandezul faţă cu suprematisatorul seu englez. Din norocire însă n’are să se întâmple nici chiar caşul acesta, care ar fi cel mai favorabil pentru limba şi cultura maghiară. Căci guvernul şi guvernamentalii în planurile lor de maghiarizare mai uită un lucru foarte important. Mai uită şi aceea, că naţionalităţile nemaghiare din Ungaria nu sânt popoare isolate, precum este cel maghiar, ci numai tracţiuni din alte popoare, care afară de hotarele Ungariei alcătuesc state independente şi desvoaltă o mare lucrare culturală. Lăsăm şi din punctul acesta de vedere la o parte pe Germanii din Ungaria, care au la spate cultura germană din ceealaltă parte a monarchiei şi din Germania. Lăsăm la o parte pe Slovaci, care razimă în fraţii lor mai favorisaţi din Boemia şi Moravia, şi pe Sârbi, care sânt numai o fracţiune a naţiunii sârbesci din regatul sârbesc şi din celelalte ţeri balcanice, şi ne mărginim iarăşi numai la Români. Ei bine, cum vor stăpânitorii noştri să împedece, ca din lucrarea culturală a fraţilor noştri din regatul român să nu se reflecteze o parte măcar şi asupra celor trei milioane de Români ungureni ? Când la cele două universităţi române învaţă o mulţime de tineri ungureni, care chiar şi rămânând acolo în vieaţa practică, nu pot întrerupe toate legăturile cu fraţii lor de un sânge din patria părăsită; când Academia din Bucuresci adună cu atâtea succese testurii limbii şi trecutului tuturor Românilor şi-’i răspândesce oar’ între toţi Românii; când sute şi mii de capete inteligente românesci gândesc şi lucră românesce la graniţa Ungariei în publicistică, în reuniuni şi în aşectămintele ţerii, cum socotesce domnul Beksics şi cei de o naivitate cu domnia-sa, că din această lucrare rodnică, stăruitoare şi neconturbată de nimenea, o parte însemnată se nu lumineze şi asupra Românilor de sub stăpânirea guvernului unguresc, care o limbă vorbesc şi o menire culturală au cu fraţii lor din regatul român ? Dacă socotesce cineva, că ne va pută isola de cultura românească, a cărei matcă se află astadi în România, apoi simplamente uită, că sântem în veacul vaporului şi al electricităţii, care împreună continentele şi prin urmare nu poate isola hermetice două ţeri vecine. Poate lua guvernul de la Budapesta cele mai aspre măsuri, poate să pună cele mai grele pedeci în calea desvoltării culturii române aici în ţeară, dar, cu toate aceste, din cultura progresivă a fraţilor noştri de preste Car- I păţi tot vom primi şi noi atâta, ca să nu ne fie frică de întunerire şi moarte prin „splendoarea şi uriaşa superioritate a culturii maghiare“. Mai ales că este rînd şi seamă şi de „ splendoarea “ şi „ superioritatea “ aceasta. Noi cel puţin, între parantese ,i-o spunem domnului Beksics, n’am prea văcjut încă această splendoare, n’am prea experiat această superioritate, ci adese am avut prilegiu să ne convingem, că toată lucrarea culturală maghiară este o copie a culturii germane şi încă de multe ori o copie rea, săvîrşită de Ovrei, de renegaţi şi de străini importaţi. Prea adese am văzjut, că în ceea ce se numesce „cultură maghiară“ numai eticheta este maghiară, care conţinutul un falsificat străin. Dl Beksics a fost sincer, sinceri îi sântem şi noi şi îi spunem sus şi tare, FOIŢA „TRIBUNEI“ Eminescu şi poesiile lui. (Urmare.) Neînţelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale operei sale literare: bogăţia de idei, care înalţă toată simţirea lui (căci nu idea rece, ci idea emoţională face pe poet), şi vom vede în chiar pătrunderea acestei bogăţii intelectuale pănă în meciul cugetărilor poetului puterea mişcătoare, carel-a silit se creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui şi să îndeplinească astfel amândouă cerinţele unei noue epoce literare. Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzji. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi budhaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând sciinţa celor publicate pănă astâdi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret, de unde să-şi formeze înalta abstracţiune, care în poesiile lui ne deschide aşa de des prisonul fără margini al gândirii omenesci. Căci cum să ajungi la o privire generală, dacă nu ai în cunoscinţele tale treptele succesive, care să te ridice pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice, în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţii omului, asupra sorţii poporului român. Poetul e din nascere, fără îndoeală. Dar, ceea ce e din nascere la adevăratul poet, nu e disposiţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă idea emoţională spre a se înfăţişa în forma frumosului. Acel cuprins ideal al culturii omenesci nu era la Eminescu un simplu material de erudiţie străină, ci era primit şi asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâiu de toate, poesiile lui sunt totdeauna adevărate ; sunt subiectiv adevărate nu numai atunci, când exprimă o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci şi atunci, când trec preste marginea lirismului individual şi îmbrăţişază şi representă un simţământ naţional sau umanitar. De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Şi ei au simţit în felul lor ceea ce a simţit Eminescu, în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; numai că el îi resumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufletesci cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu ’l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poesia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi ei trăesce de acum înainte în vieaţa poporului său. Dar cuprinsul poesiilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora, dacă nu ar fi aflat forma frumoasă, sub care să se presente. Şi fiindcă tocmai această formă este partea cea mai suggestivă în opera lui, să ne fie permis a termina studiul de faţă prin analizarea elementelor ei distinctive. O reservă trebue făcută din capul locului, şi este cu atât mai importantă, cu cât mulţi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi făcut. Volumul, în care sunt adunate poesiile sale, nu este publicat de el însuşi, din causa împregiurărilor cunoscute şi atinse în prefaţă la ediţia I, de la 1883. Editorul, dacă în starea, în care se afla Eminescu atunci, a putut lua asupră-i şi datoria de a publica culegerea poesiilor lui, nu avea dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte. Prin urmare aşa cum se presenta şi astăzi unicul volum, el cuprinde toate poesiile şi cele de la început, pe care însă autorul declarase demult, că voia să le îndrepteze şi în parte se le suprime. Nici cele 8 poesii citate în prefaţă la ediţia I., nici Călin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sânt Eminescu în toată puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precisie intuitivă, lipsa de claritate a gândirii, greşeli în accentul ritmic şi în rimă sânt defecte, a căror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Dacă totuşi şi aceste poesii au meritat şi vor merita să figureze în opera lui literară, este că în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecţiilor o frumseţă de limbă şi o înălţare de gândiri, care prevestiau de la început ce avea să devină poetul ajuns la culmea lui. Reserva dar, ce un simțământ de dreptate elementară ne impune să o facem, este că în cercetarea următoare nu vom avea în vedere decât poesiile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu în epoca deplinei sale desvoltări. Aceste însă reclamă toată luarea aminte a criticei literare în privinţa formei lor şi cu deosebire a înrudirii cu poesia populară, din care s’au hrănit mai ântâiu şi deasupra căreia s’au ridicat pas cu pas pănă la exprimarea celor mai înalte concepţiuni. Condiţia fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mânuire perfectă a limbii materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire veştmântul nouelor cugetări. Aceasta este lupta dreaptă ce o încearcă Eminescu, pentru a turna în formă nouă limba vechie şi ’nţeleaptă. Pentru el limba română e ca un fagure de miere, dulce şi străvetjre, dar’ nu reslăţită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui. Poesiile lui încep în această privinţă alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar’ii dau o nouă însufleţire şi o fac primitoare de un cuprins mai înalt. Aşa sânt cele patru poesii: Ce te legeni, codrule, La mijloc de codru des, Doina, Dela Nistru păn’ la Tisza, şi Revederea: Codrule, codruţule, Din poesia populară ,şi-a însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopoetică, a versurilor sale: Preste vîrf de ramurele Trec în stoluri rândurele, Ducend gândurile mele Şi norocul meu cu ele. Şi se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii ’ntunecând, Şi se duc ca clipele, Scuturând aripele. * Şi blânde triste glasuri din vuiet se desfac... Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac. * Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând vieaţă, suferinţele întuneci... Preste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutesci pe mişcătoarea mărilor singurătate. ■t De ce dorm îngrămădite între galbinele file Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile ? * Singur numai cavalerul suspinând privia balconul Ce ’narcat era cu frunze, de îi spânzur prin ostreţe Rose roşie de Siras şi liane ’n fel de feţe. Nr. 254