Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-07 / nr. 255

Sibiuu, 6 Noemvrie st. v. (X) Intr’una din şedinţele dietei transilvane din anii 1863—4 a ar­s un deputat, că „cestiune ungară“ nu mai există, în timpul acela mai erau şi alţii de aceeaşi părere. Politica însă îşi are fatalităţile sale. Ciasul aduce în politică de multe­ ori lucruri, care de alte­ ori anii nu le aduc. Aşa s’a întâmplat şi cu „cestiunea ungară“, condamnată în dieta transil­vană să nu mai existe. N’a trecut anul cum se cade, de­­când în sala dela „împăratul Romani­lor“ din Sibiiu răsunase cuvintele cele grave, şi iată la 1865, c­â cestiunea ungară se ivesce, în dieta feudală, ţi­nută în toamna anului 1865 la Cluj, cestiunea uniunii Transilvaniei cu Un­garia a fost pusă la ordinea zilei. Nu era aceasta cestiunea ungară, după­­cum s’a ivit mai târcjiu. Era însă totuşi un fel de cestiune ungară în mod mai restrîns, care evenimentele nepre­­văt­ute, urmate mai încoace, au făcut-o aceea ce este astăzi. Este adevărat, că dacă nu urma la 1866 Sadova, 1867 nu se presenta în forma, în care s’a presentat. Ma­ghiarii, este întrebare, dacă obţineau cele­ ce vedem că politicesce au ob­ţinut. Sadova, combinată cu politica „ iS­toss­in’s Herz-11 ului lui Usedom, con­form cărei armatele italiene aveau să-­şi dee mâna la Viena, au fost cu mult mai puternice decât proverbialul simţ fin politic al Maghiarilor. Combinaţi­­unea Sadovei cu ameninţarea, de a ni­mici fatal imperiul Habsburgilor, a pro­dus evenimentele dela anul 1867 şi cei următori. Dacă nu erau aceste două, Maghiarii mai puteau perde timp de­stul prin anticamerele Vienei, cerşind cu pălăria în mână, cum au cerşit dela 1861 până la 1866, nota bene, fără a isprăvi ceva. Nu ne demitem în conjecturări, că ce s’ar fi întâmplat cu monarchia, dacă nu era Sadova şi combinaţiunea menţionată mai sus, e deajuns să in­­digeram, că pornirea era făcută spre astăzji urgisitul federalism, cu care poate­ că şi Maghiarii se mulţumiau. Fără de evenimentele neprever­ute din 1866, de­sigur că nu le crescea ape­titul aşa cum îl vedem că a crescut. Domnii politiciani maghiari ar face bine, dacă preste împregiurarea aceasta n’ar trece cu vederea. Făceau bine, dacă nu treceau din capul locului şi dacă îşi întocmiau procederea astfel, în­cât să nu li­ se cânte şi lor vre­odată nemţeasca, că dacă e „cineva“ norocos, se duce şi joacă pe ghiaţă. Sau pun doară vre-un pond pe aceea, că Klapka, sub aripile vulturu­lui pusian, după­ ce Prusianii împinseră trupele austriace pănă la Florisdorf şi Pojon, „vitejes ce“ intrase în fruntea câtorva disertori din armata austriacă în Nordul Ungariei, ca să revolteze ţeara contra dinastiei şi Tronului? Atunci sânt oameni nechibzuiţi po­­liticianii maghiari, în nechibzuinţa lor pot să se măgulească pe sine. Nu sânt însă destul de serioşi, cum ar trebui să fie, dacă au „simţ fin“ politic, şi nu cugetă, că ceea­ ce s’a întâmplat în altă formă, poate să se mai întâmple. Da, ei în adevăr, îndată­ ce au văz­ut cum ’i-a bătut norocul cu nenorocirea monarchiei, s’au apucat de lucru. Au pus la o parte toate consideraţiunile câte trebuia să le aibă cu concetăţenii lor şi s’au îngrijit numai de naţionali­tatea proprie, pe socoteala concetăţenilor lor desconsideraţi. Prin ce însă au do­vedit de ce fineţă politică sânt capa­bili, viitorul ne va arăta. Acum însă îi vedem mergând cu un pas, putem elice cu doi, mai departe. Discută Boemiei, chiar şi prin or­ganele oficioase ale guvernului ungu­resc, dreptul ei public, strigând la rîn­­dul lor politicianii maghiari Cehilor: cestiune boemică nu există! Impută guvernului austriac, că cultivează aspi­­raţiunile ultraiştilor din Boemia, şi în cele din urmă, că pacienţa maghiară s’a sfîrşit şi că desvoltându-se mai departe împregiurările în Boemia, cum s’au în­ceput, Ungariei nu-­i rămâne altceva de făcut, decât să se retragă la principiul uniunii personale. A ameninţa nu este tocmai lucru anevoios. A executa ameninţarea este aceea prin ce omul sau poporul, care ameninţă, dovedesce că este în faptă de valoarea cu care se însinuă în lume prin ameninţare. Nu ştim, dacă Cehii, care cer să li­ se respecteze dreptul public, ceea­ ce pe noi puţin ne privesce, cum se respec­­tează cel ungar Maghiarilor, se vor fi in­timidat de ameninţările maghiare. Din semnele de pănă aci nu se prea vede. Cehii sânt stăruitori, deşi nu sânt aşa ultraişti cum sânt politicianii maghiari la ei acasă. Cehii nu se vede, că vor să desconsidere pe Germanii din Boe­mia, nici să-­i desnaţionaliseze, cum des­consideră Maghiarii şi vor să desnaţio­naliseze pe concetăţenii lor din regatul unguresc. Dar’ noi nu ne putem închipui, pe cine se vor fi răzimând bărbaţii po­litici ai Maghiarilor, când ameninţă cu pacienţa sfîrşită a Ungariei. Pentru­ că noi ştim, că în Ungaria sânt două din trei părţi de cetăţeni nemulţumite, car’ armata, cu toate­ că între „c. r.“ s’a mai vîrît un „şi“, tot­ sub ordinile mi­nistrului de răsboiu comun este, în fine şi pe honvezi nu credem, că Mo­narchul îi va lăsa, fiindcă aşa li-ar plăcă politicilor maghiari, ca să meargă şi să ocupe Boemia pănă atunci , pănă când Cehii se vor lăsa de dreptul lor public. Să nu scăpăm din vedere, că ame­ninţarea se cuprinde in ultima analyst numai în retragerea la principiul uniunii personale. Ce e drept, aceasta e mai pu­ţin decât ocuparea Boemiei, însă e to­tuşi ceva. Uşor e a orice, cu anevoie însă e a face. Precum n’a atîrnat constituţiona­lismul din Ungaria în forma lui de as­­tă­ji dela hărnicia maghiară, aşa nu atîrnă nici dreptul public al Boemiei dela ameninţarea maghiară cu retragerea la uniunea personală. Alţii sânt factorii, care au să decidă asupra dreptului pu­blic boemic şi asupra uniunii personale a Ungariei cu partea ceealaltă a mo­­narchiei. Factorii aceştia sânt, afară de Viena, astăzi în Berlin şi în România. De aceea să nu strige tocmai aşa tare bărbaţii politici ai Maghiarilor, că li­ s’a sfîrşit pacienţa. Li­ s’ar pută în­tâmpla să rămână cu pacienţa sfîrşită şi dreptul public boemic să devină rea­litate. Maghiarii ar fi putut să aibă un vot mai ponderos în afacerile interne ale monarchiei, un vot, după­ cum aparenţa ar face pe om să creadă, că îl au şi acum, dacă ’şi­’l-ar fi scitit câştiga. Au preferit însă lustrul din afară puterii intrinsece. Lustrul, care, dacă nu­’şi vor trage curând seama, ai’e să se ducă pre­cum a venit, rămânând cu ilusiunea per­­dută, ca cel­ ce a lăsat caşul din gură pentru umbra caşului, părendu-’i-se aceasta mai mare. Nu există cestiune boemică, strigă politicii maghiari, fiindcă noi nu o vrem. Nu stim, dacă există sau va exista, di­­cem noi. Precum cestiunea ungară a ve­nit prin o nenorocire a monarehiei, aşa ar pută veni cea boemică prin aspira­­ţiunea unei mari norociri a monarehiei FOIŢA „TRIBUNEI Eminescu şi poesiile lui. (Urmare şi fine.) III. Dară primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poesiei române preste acea formă obici­nuită şi adese­ori neîngrijită, care a dat atâtor poesii ale noastre de pănă acum un aer aproape trivial. Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prusaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare: Ear’ te-ai cufundat în stele Şi în nori şi ’n ceruri nalte? De nu m’ai uita încalţe, Sufletul vieţii mele. * O! vino ear’ în al meu braţ Să te privesc ear’ cu nesaţ, Să razim dulce capul meu De sinul tău, de sinul tău! ’Ţi-aduci aminte cum pe-atunci, Când ne primblam prin văi şi lunci, Te ridicam de subsuori De-atâtea­ ori, de-atâtea­ ori ? * O eroi! care ’n trecutul de măriri ve adum­briseţi, Aţi ajuns acum de modă de vé scot din leto­rjiseţi. Al doilea pas este introducerea, cu totul particulară poesiei lui Eminescu, a unor rime noue, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat după felul caracteristic al limbii ro­­mânesci sau din două cuvinte: Pe-atunci erai tu singur, încât mă ’ntreb în sine’mi cu cine-i ideul cărui plecăm a noastre inimi? * Și dacă stele bat în lac, Adimcu-’i luminăndu-’l, E ca durerea mea s’o ’mpac înseninându-’mi gândul. * Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii. * Se cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Spre ură şi blăstămuri aş vrea să te înduplec. * Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia iese-’l, Dară sufletul ’mi-e vesel. * Oare ochii ei o mint; Sau aievea-i, adevăru-il Flori de tei el are ’n peru-’i, * Când luna trece prin stejari, Urmând mereu în cale-’şi, Când ochii tei tot încă mari Se uită dulci şi galeşi? * Dela Nistru păn’ la Tisa Tot Românul plânsu- mi-s’a * Fericească-’i scriitorii, toată lumea recu­noască-’! — Ce-o să aibă din aceste pentru el bătrânu! dascăl ? * Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se stie: Era, precând nu s’a zărit, Aici o vedem, şi nu e. Insă unde inovaţia lui Eminescu în pri­vinţa rimei se arată în modul cel mai ne­aşteptat, este în numele proprii luate din di­ferite sfere de cultură şi introduse în modul cel mai firesc în versurile sale. Se scie ce riscată este întrebuinţarea numelor proprii în poesia lirică, şi într’o vechie cercetare literară a noastră am arătat câteva exemple înspăi­mântătoare. Eminescu rusă a­soitit să se fo­losească de ele cu măiestrie, și tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase şi mai bine primite ale lui. Ca să vad’un chip, se uită Cum aleargă apa ’n cercuri, Căci vrăjit demult e lacul De-un cuvânt al sfintei cercuri. Ca să iese chipu ’n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. * Ce? se ’ngâni pe coardă dulce, că de voe te-ai adaos La cel cor ce ’n operetă e condus de Me­nelaos?* Cu murmurele lor blânde un isvor de horum­harum, Câştigând cu clipoceală nervur re,rum geren­darum, Cu evlavie adâncă ne ’nveţau al minţii scripet, Legenând când o planetă, când p’un rege din Egipet. După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe­te din vechi se pomenesce, cu Dariu al lui Istaspe, în isvoadele bătrâne pe eroi mai pot se caut. Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Pot să ’ntimpin patrioţii ce-au venit de-atunci încolo ? înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! * Dintr’aceştia ţeara noastră îşi alege astăzi solii! Oameni vrednici ca se seaeră în zidirea sfintei Golii. * Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţeara, dătători de legi şi datini,* Pătimaş şi inderétnic s’o iubesei ca p’un copil, Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui April? încleştând a tale braţe toată mintea se ’ţi-o pereji, Dela crescet la picioare s’o admiri şi s’o des­mereji Ca pe-o marmoră de Paros sau o pânză de Coreggio. Când ea-i rece şi cochetă ? — Eşti ridicol, în­ţelegi-o! * Cu durerile iubirii Voind sufletu­’mi se-’l vindic, ’L-am chiemat în somn pe Kama — Kamadeva,­­jeul indic. După­ o aşa încordare, după o aşa „luptă dreaptă“ pentru a turna „limba vechie în formă nouă“, nu ne vom mira, că a putut ajunge Eminescu pe deoparte la aplicarea sigură a unor forme rafinate în oda un metru antic, în glossa și în admirabilele sonete, pe de alta la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filosofie, pentru care nu se găsia pănă atunci nici o pregătire în lite­ratura noastră. Căci palidele imitări ale mo­noloagelor din faust şi din Hamlet sau ale reflecţiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se găsesc urme în încercările literare după 48, nu pot întră aici în comparaţie, încă în primele poesii ale lui Eminescu, cum e mortua est, melancolia, dealtminteri aşa de imperfecte, se întâlnesc strofe ca aceste: Ş’apoi cine scie, de este mai bine A fi sau a nu fi ? Dar’ scie ori­cine, Că ceea­ ce nu e, nu simte dureri — Şi multe dureri-s, puţine plăceri. A fi? Nebunie şi tristă şi goală ; Urechia te minte şi ochiul te ’nşală; De-un secol ne ifice, ceilalţi o deseric — Decât un vis sarbed, mai bine nimic, * Credinţa zugrăvesce icoanele ’n biserici — Şi ’n sufletu-’mi pusese poveştile-’i feerici, Dar’ de­-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. Dar’ deplina stăpânire a formei clare pentru cuprinsul unor asemenea idei o arată Eminescu în poesiile din epoca sa cea ade­vărată . Sibiiu, Marti 7/19 Noemvrie 1889 Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sitivi: 1 lună 85 cr., Vi an 2 fl. 50 cr., I/a an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/* an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: și an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai pl&tindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 5 Un șir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un »mimer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. într’un viitor nu prea depărtat, aducând pre lângă sine şi egalitatea cea dorită pentru toate naţiunile din monarchie, fără de a ţină seamă, că se supără ori nu se supără, îşi perd ori nu-’şi perd pa­cienţa bărbaţii politici maghiari. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 6 Noemvrie st. v. Din parlamentul maghiar, în şedinţa sa de alaltăieri, dieta din Budapesta a resolvat fără nici o des­­batere proiectul de lege privitor la apli­carea judecătorilor de la ori­şi­care in­stanţă în ministerul de justiţie. A ur­mat apoi interpelaţiunea deputatului Pe­ló­n­y­i despre forma ilegală a acordă­rilor de orduri. El s’a plâns, că di­plomele şi statutele, care se distribuesc împreună cu deosebitele orduri şi dis­­tincţiuni, sânt redigiate în limba ger­mană şi sânt şi altfel în contra legilor unguresci. A vorbit în special în contra ordinului Francisc­ Iosefin, care s’a fost creat întru amintirea suprimării revolu­­ţiunii maghiare din 1848, ale cărui statute sânt deasemenea nemţesce redi­giate şi cuprind atâtea ilegalităţi, că guvernul trebue cu cea mai mare gră­bire să împedece acordarea acelui ordin vre­unui cetăţean unguresc. Interpela­­ţiunea sună astfel: Ţine domnul mi­­nistru-preşedinte toate aceste lucruri de compatibile cu dreptul nostru public şi cu constituţia noastră? Ţine el în spe­cial de compatibil cu constituţia noastră, cu ordinul Francisc-Iosefin, care, după suprimarea luptelor de libertate ma­ghiare, s’a creat întru amintirea trium- I fului împărăţiei austriace, să se acoarde cetăţenilor ungari? E adevărat, că cu prilegiul acordării de orduri şi distinc­­ţiuni pentru cetăţenii ungari se admite înrîurirea miniştrilor austriaci, şi ţine ministrul-preşedinte acest lucru de com­patibil cu constituţia noastră ? Interpe­­laţiunea s’a transmis ministrului-preşe­­dinte. După aceste ministrul de interne, contele Géza Teleki, a răspuns la in­terpelaţiunea deputatului Emil Ábrányi în afacerea teatrului german d­i­n Toţi­s. Ministrul a expus, că con­tele Eszterházy ’şi-a clădit pe pro­pria sa moşie un teatru cu caracter de tot privat, fără de a fi recurs pentru vre-o licenţă spre deschiderea lui. Cu toate aceste s’au dat fi­ece representa­­ţiuni pre lângă preţ de intrare în sco­puri filantropice, dar­ pentru aceste re­­presentaţiuni a primit licenţă dela oficiul pretorial. Ministrul a dispus, ca repre­­sentaţiunile prelângă preţ de intrare să se sisteze, pănă când proprietarul tea­trului nu va cere şi nu va primi spre acest sfîrşit licenţă dela autoritatea com­petentă. Ministrul a observat în sfîrşit cu părere de rău, că limba re­­presentaţiunilor încă nu e re­gulată nici prin lege, nici prin vre-o ordonanţă, şi roagă casa, ca să-şi fee răspunsul la cunoscinţă. Răs­punsul ministrului a fost luat la cuno­scinţă. Şedinţa proximă s-a anunţat pe asta­, punându-se la ordinea Tiki des­­baterea asupra budgetului pe anul 1890. Casa magnaţilor încă a ţinut Sâmbătă şedinţă, acceptând fără desba­­tere proiectele despre lista civilă, despre concordatul cu Croaţia, despre reformarea afacerilor de bilanţ şi despre un şir de c­ă­i f­e­­rate vicinale; după aceasta imediat a resolvat legea despre şosele şi v­ă­­m­u­r­i, la a cărei desbatere au parti­cipat domnii Ernst Ho­llán, contele Ferd, Zichy, ministrul Baross, Iosif Gall şi ministrul-preşedinte Tisza. S’a mai acceptat şi novela despre căr­ţile funduare şi apoi s’a ridicat şe­dinţa pe la oarele 21­a după ameacă. Situaţia generală. După visitele şi întrevederile de monarchi şi diplomaţi din timpul din urmă, situaţia politică generală s’a pus din nou în primul plan al discuţiuni­­lor publicistice. „Nationalzeitung“ din Berlin afirmă, că Andrássy ar fi de­clarat împăratului Francisc Iosif, că împărţirea sferei de putere în Peninsu­l­a­ Balcanică între Au­­stro-Ungaria şi Rusia nu ar fi potrivită pentru menţinerea păcii. Din contră, Balcanii trebue să rămână o zonă neutrală între cele două puteri, care ambele ar trebui deodată să re­nunţe la ori­ce preponderanţă în Bal­cani. Austro-Ungaria ar trebui să pună toate în mişcare, pentru­ ca Poarta să urmeze recunoascerea C­o­­­burgului, prin ceea­ ce Austro-Unga­ria ar veni în poziţie, de a lua o atitu­dine faţă cu această afacere. A trecut timpul măsurilor de jumătate; această cestiune nu se mai poate amâna. „Na­tionalzeitung“ adauge, că Andrássy şi K á­­­n o k­y sânt pe deplin de acord, cu toate­ că Andrássy ar procede cu mai multă energie. Intr’un prim-articol despre călă­toria orientală a împăratului german, Nr. 255

Next