Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)
1889-11-07 / nr. 255
Sibiuu, 6 Noemvrie st. v. (X) Intr’una din şedinţele dietei transilvane din anii 1863—4 a ars un deputat, că „cestiune ungară“ nu mai există, în timpul acela mai erau şi alţii de aceeaşi părere. Politica însă îşi are fatalităţile sale. Ciasul aduce în politică de multe ori lucruri, care de alte ori anii nu le aduc. Aşa s’a întâmplat şi cu „cestiunea ungară“, condamnată în dieta transilvană să nu mai existe. N’a trecut anul cum se cade, decând în sala dela „împăratul Romanilor“ din Sibiiu răsunase cuvintele cele grave, şi iată la 1865, câ cestiunea ungară se ivesce, în dieta feudală, ţinută în toamna anului 1865 la Cluj, cestiunea uniunii Transilvaniei cu Ungaria a fost pusă la ordinea zilei. Nu era aceasta cestiunea ungară, dupăcum s’a ivit mai târcjiu. Era însă totuşi un fel de cestiune ungară în mod mai restrîns, care evenimentele neprevătute, urmate mai încoace, au făcut-o aceea ce este astăzi. Este adevărat, că dacă nu urma la 1866 Sadova, 1867 nu se presenta în forma, în care s’a presentat. Maghiarii, este întrebare, dacă obţineau cele ce vedem că politicesce au obţinut. Sadova, combinată cu politica „ iStossin’s Herz-11 ului lui Usedom, conform cărei armatele italiene aveau să-şi dee mâna la Viena, au fost cu mult mai puternice decât proverbialul simţ fin politic al Maghiarilor. Combinaţiunea Sadovei cu ameninţarea, de a nimici fatal imperiul Habsburgilor, a produs evenimentele dela anul 1867 şi cei următori. Dacă nu erau aceste două, Maghiarii mai puteau perde timp destul prin anticamerele Vienei, cerşind cu pălăria în mână, cum au cerşit dela 1861 până la 1866, nota bene, fără a isprăvi ceva. Nu ne demitem în conjecturări, că ce s’ar fi întâmplat cu monarchia, dacă nu era Sadova şi combinaţiunea menţionată mai sus, e deajuns să indigeram, că pornirea era făcută spre astăzji urgisitul federalism, cu care poate că şi Maghiarii se mulţumiau. Fără de evenimentele nepreverute din 1866, desigur că nu le crescea apetitul aşa cum îl vedem că a crescut. Domnii politiciani maghiari ar face bine, dacă preste împregiurarea aceasta n’ar trece cu vederea. Făceau bine, dacă nu treceau din capul locului şi dacă îşi întocmiau procederea astfel, încât să nu li se cânte şi lor vreodată nemţeasca, că dacă e „cineva“ norocos, se duce şi joacă pe ghiaţă. Sau pun doară vre-un pond pe aceea, că Klapka, sub aripile vulturului pusian, după ce Prusianii împinseră trupele austriace pănă la Florisdorf şi Pojon, „vitejes ce“ intrase în fruntea câtorva disertori din armata austriacă în Nordul Ungariei, ca să revolteze ţeara contra dinastiei şi Tronului? Atunci sânt oameni nechibzuiţi politicianii maghiari, în nechibzuinţa lor pot să se măgulească pe sine. Nu sânt însă destul de serioşi, cum ar trebui să fie, dacă au „simţ fin“ politic, şi nu cugetă, că ceea ce s’a întâmplat în altă formă, poate să se mai întâmple. Da, ei în adevăr, îndată ce au văzut cum ’i-a bătut norocul cu nenorocirea monarchiei, s’au apucat de lucru. Au pus la o parte toate consideraţiunile câte trebuia să le aibă cu concetăţenii lor şi s’au îngrijit numai de naţionalitatea proprie, pe socoteala concetăţenilor lor desconsideraţi. Prin ce însă au dovedit de ce fineţă politică sânt capabili, viitorul ne va arăta. Acum însă îi vedem mergând cu un pas, putem elice cu doi, mai departe. Discută Boemiei, chiar şi prin organele oficioase ale guvernului unguresc, dreptul ei public, strigând la rîndul lor politicianii maghiari Cehilor: cestiune boemică nu există! Impută guvernului austriac, că cultivează aspiraţiunile ultraiştilor din Boemia, şi în cele din urmă, că pacienţa maghiară s’a sfîrşit şi că desvoltându-se mai departe împregiurările în Boemia, cum s’au început, Ungariei nu-i rămâne altceva de făcut, decât să se retragă la principiul uniunii personale. A ameninţa nu este tocmai lucru anevoios. A executa ameninţarea este aceea prin ce omul sau poporul, care ameninţă, dovedesce că este în faptă de valoarea cu care se însinuă în lume prin ameninţare. Nu ştim, dacă Cehii, care cer să li se respecteze dreptul public, ceea ce pe noi puţin ne privesce, cum se respectează cel ungar Maghiarilor, se vor fi intimidat de ameninţările maghiare. Din semnele de pănă aci nu se prea vede. Cehii sânt stăruitori, deşi nu sânt aşa ultraişti cum sânt politicianii maghiari la ei acasă. Cehii nu se vede, că vor să desconsidere pe Germanii din Boemia, nici să-i desnaţionaliseze, cum desconsideră Maghiarii şi vor să desnaţionaliseze pe concetăţenii lor din regatul unguresc. Dar’ noi nu ne putem închipui, pe cine se vor fi răzimând bărbaţii politici ai Maghiarilor, când ameninţă cu pacienţa sfîrşită a Ungariei. Pentru că noi ştim, că în Ungaria sânt două din trei părţi de cetăţeni nemulţumite, car’ armata, cu toate că între „c. r.“ s’a mai vîrît un „şi“, tot sub ordinile ministrului de răsboiu comun este, în fine şi pe honvezi nu credem, că Monarchul îi va lăsa, fiindcă aşa li-ar plăcă politicilor maghiari, ca să meargă şi să ocupe Boemia pănă atunci , pănă când Cehii se vor lăsa de dreptul lor public. Să nu scăpăm din vedere, că ameninţarea se cuprinde in ultima analyst numai în retragerea la principiul uniunii personale. Ce e drept, aceasta e mai puţin decât ocuparea Boemiei, însă e totuşi ceva. Uşor e a orice, cu anevoie însă e a face. Precum n’a atîrnat constituţionalismul din Ungaria în forma lui de astăji dela hărnicia maghiară, aşa nu atîrnă nici dreptul public al Boemiei dela ameninţarea maghiară cu retragerea la uniunea personală. Alţii sânt factorii, care au să decidă asupra dreptului public boemic şi asupra uniunii personale a Ungariei cu partea ceealaltă a monarchiei. Factorii aceştia sânt, afară de Viena, astăzi în Berlin şi în România. De aceea să nu strige tocmai aşa tare bărbaţii politici ai Maghiarilor, că li s’a sfîrşit pacienţa. Li s’ar pută întâmpla să rămână cu pacienţa sfîrşită şi dreptul public boemic să devină realitate. Maghiarii ar fi putut să aibă un vot mai ponderos în afacerile interne ale monarchiei, un vot, după cum aparenţa ar face pe om să creadă, că îl au şi acum, dacă ’şi’l-ar fi scitit câştiga. Au preferit însă lustrul din afară puterii intrinsece. Lustrul, care, dacă nu’şi vor trage curând seama, ai’e să se ducă precum a venit, rămânând cu ilusiunea perdută, ca cel ce a lăsat caşul din gură pentru umbra caşului, părendu-’i-se aceasta mai mare. Nu există cestiune boemică, strigă politicii maghiari, fiindcă noi nu o vrem. Nu stim, dacă există sau va exista, dicem noi. Precum cestiunea ungară a venit prin o nenorocire a monarehiei, aşa ar pută veni cea boemică prin aspiraţiunea unei mari norociri a monarehiei FOIŢA „TRIBUNEI Eminescu şi poesiile lui. (Urmare şi fine.) III. Dară primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poesiei române preste acea formă obicinuită şi adeseori neîngrijită, care a dat atâtor poesii ale noastre de pănă acum un aer aproape trivial. Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prusaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare: Ear’ te-ai cufundat în stele Şi în nori şi ’n ceruri nalte? De nu m’ai uita încalţe, Sufletul vieţii mele. * O! vino ear’ în al meu braţ Să te privesc ear’ cu nesaţ, Să razim dulce capul meu De sinul tău, de sinul tău! ’Ţi-aduci aminte cum pe-atunci, Când ne primblam prin văi şi lunci, Te ridicam de subsuori De-atâtea ori, de-atâtea ori ? * O eroi! care ’n trecutul de măriri ve adumbriseţi, Aţi ajuns acum de modă de vé scot din letorjiseţi. Al doilea pas este introducerea, cu totul particulară poesiei lui Eminescu, a unor rime noue, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat după felul caracteristic al limbii românesci sau din două cuvinte: Pe-atunci erai tu singur, încât mă ’ntreb în sine’mi cu cine-i ideul cărui plecăm a noastre inimi? * Și dacă stele bat în lac, Adimcu-’i luminăndu-’l, E ca durerea mea s’o ’mpac înseninându-’mi gândul. * Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii. * Se cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Spre ură şi blăstămuri aş vrea să te înduplec. * Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia iese-’l, Dară sufletul ’mi-e vesel. * Oare ochii ei o mint; Sau aievea-i, adevăru-il Flori de tei el are ’n peru-’i, * Când luna trece prin stejari, Urmând mereu în cale-’şi, Când ochii tei tot încă mari Se uită dulci şi galeşi? * Dela Nistru păn’ la Tisa Tot Românul plânsu- mi-s’a * Fericească-’i scriitorii, toată lumea recunoască-’! — Ce-o să aibă din aceste pentru el bătrânu! dascăl ? * Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se stie: Era, precând nu s’a zărit, Aici o vedem, şi nu e. Insă unde inovaţia lui Eminescu în privinţa rimei se arată în modul cel mai neaşteptat, este în numele proprii luate din diferite sfere de cultură şi introduse în modul cel mai firesc în versurile sale. Se scie ce riscată este întrebuinţarea numelor proprii în poesia lirică, şi într’o vechie cercetare literară a noastră am arătat câteva exemple înspăimântătoare. Eminescu rusă asoitit să se folosească de ele cu măiestrie, și tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase şi mai bine primite ale lui. Ca să vad’un chip, se uită Cum aleargă apa ’n cercuri, Căci vrăjit demult e lacul De-un cuvânt al sfintei cercuri. Ca să iese chipu ’n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. * Ce? se ’ngâni pe coardă dulce, că de voe te-ai adaos La cel cor ce ’n operetă e condus de Menelaos?* Cu murmurele lor blânde un isvor de horumharum, Câştigând cu clipoceală nervur re,rum gerendarum, Cu evlavie adâncă ne ’nveţau al minţii scripet, Legenând când o planetă, când p’un rege din Egipet. După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspete din vechi se pomenesce, cu Dariu al lui Istaspe, în isvoadele bătrâne pe eroi mai pot se caut. Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Pot să ’ntimpin patrioţii ce-au venit de-atunci încolo ? înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! * Dintr’aceştia ţeara noastră îşi alege astăzi solii! Oameni vrednici ca se seaeră în zidirea sfintei Golii. * Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălecători de ţeara, dătători de legi şi datini,* Pătimaş şi inderétnic s’o iubesei ca p’un copil, Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui April? încleştând a tale braţe toată mintea se ’ţi-o pereji, Dela crescet la picioare s’o admiri şi s’o desmereji Ca pe-o marmoră de Paros sau o pânză de Coreggio. Când ea-i rece şi cochetă ? — Eşti ridicol, înţelegi-o! * Cu durerile iubirii Voind sufletu’mi se-’l vindic, ’L-am chiemat în somn pe Kama — Kamadeva,jeul indic. După o aşa încordare, după o aşa „luptă dreaptă“ pentru a turna „limba vechie în formă nouă“, nu ne vom mira, că a putut ajunge Eminescu pe deoparte la aplicarea sigură a unor forme rafinate în oda un metru antic, în glossa și în admirabilele sonete, pe de alta la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filosofie, pentru care nu se găsia pănă atunci nici o pregătire în literatura noastră. Căci palidele imitări ale monoloagelor din faust şi din Hamlet sau ale reflecţiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se găsesc urme în încercările literare după 48, nu pot întră aici în comparaţie, încă în primele poesii ale lui Eminescu, cum e mortua est, melancolia, dealtminteri aşa de imperfecte, se întâlnesc strofe ca aceste: Ş’apoi cine scie, de este mai bine A fi sau a nu fi ? Dar’ scie oricine, Că ceea ce nu e, nu simte dureri — Şi multe dureri-s, puţine plăceri. A fi? Nebunie şi tristă şi goală ; Urechia te minte şi ochiul te ’nşală; De-un secol ne ifice, ceilalţi o deseric — Decât un vis sarbed, mai bine nimic, * Credinţa zugrăvesce icoanele ’n biserici — Şi ’n sufletu-’mi pusese poveştile-’i feerici, Dar’ de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. Dar’ deplina stăpânire a formei clare pentru cuprinsul unor asemenea idei o arată Eminescu în poesiile din epoca sa cea adevărată . Sibiiu, Marti 7/19 Noemvrie 1889 Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sitivi: 1 lună 85 cr., Vi an 2 fl. 50 cr., I/a an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/* an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: și an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai pl&tindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 5 Un șir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un »mimer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. într’un viitor nu prea depărtat, aducând pre lângă sine şi egalitatea cea dorită pentru toate naţiunile din monarchie, fără de a ţină seamă, că se supără ori nu se supără, îşi perd ori nu-’şi perd pacienţa bărbaţii politici maghiari. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 6 Noemvrie st. v. Din parlamentul maghiar, în şedinţa sa de alaltăieri, dieta din Budapesta a resolvat fără nici o desbatere proiectul de lege privitor la aplicarea judecătorilor de la orişicare instanţă în ministerul de justiţie. A urmat apoi interpelaţiunea deputatului Pelónyi despre forma ilegală a acordărilor de orduri. El s’a plâns, că diplomele şi statutele, care se distribuesc împreună cu deosebitele orduri şi distincţiuni, sânt redigiate în limba germană şi sânt şi altfel în contra legilor unguresci. A vorbit în special în contra ordinului Francisc Iosefin, care s’a fost creat întru amintirea suprimării revoluţiunii maghiare din 1848, ale cărui statute sânt deasemenea nemţesce redigiate şi cuprind atâtea ilegalităţi, că guvernul trebue cu cea mai mare grăbire să împedece acordarea acelui ordin vreunui cetăţean unguresc. Interpelaţiunea sună astfel: Ţine domnul ministru-preşedinte toate aceste lucruri de compatibile cu dreptul nostru public şi cu constituţia noastră? Ţine el în special de compatibil cu constituţia noastră, cu ordinul Francisc-Iosefin, care, după suprimarea luptelor de libertate maghiare, s’a creat întru amintirea trium- I fului împărăţiei austriace, să se acoarde cetăţenilor ungari? E adevărat, că cu prilegiul acordării de orduri şi distincţiuni pentru cetăţenii ungari se admite înrîurirea miniştrilor austriaci, şi ţine ministrul-preşedinte acest lucru de compatibil cu constituţia noastră ? Interpelaţiunea s’a transmis ministrului-preşedinte. După aceste ministrul de interne, contele Géza Teleki, a răspuns la interpelaţiunea deputatului Emil Ábrányi în afacerea teatrului german din Toţis. Ministrul a expus, că contele Eszterházy ’şi-a clădit pe propria sa moşie un teatru cu caracter de tot privat, fără de a fi recurs pentru vre-o licenţă spre deschiderea lui. Cu toate aceste s’au dat fiece representaţiuni pre lângă preţ de intrare în scopuri filantropice, dar pentru aceste representaţiuni a primit licenţă dela oficiul pretorial. Ministrul a dispus, ca representaţiunile prelângă preţ de intrare să se sisteze, pănă când proprietarul teatrului nu va cere şi nu va primi spre acest sfîrşit licenţă dela autoritatea competentă. Ministrul a observat în sfîrşit cu părere de rău, că limba representaţiunilor încă nu e regulată nici prin lege, nici prin vre-o ordonanţă, şi roagă casa, ca să-şi fee răspunsul la cunoscinţă. Răspunsul ministrului a fost luat la cunoscinţă. Şedinţa proximă s-a anunţat pe asta, punându-se la ordinea Tiki desbaterea asupra budgetului pe anul 1890. Casa magnaţilor încă a ţinut Sâmbătă şedinţă, acceptând fără desbatere proiectele despre lista civilă, despre concordatul cu Croaţia, despre reformarea afacerilor de bilanţ şi despre un şir de căi ferate vicinale; după aceasta imediat a resolvat legea despre şosele şi vămuri, la a cărei desbatere au participat domnii Ernst Hollán, contele Ferd, Zichy, ministrul Baross, Iosif Gall şi ministrul-preşedinte Tisza. S’a mai acceptat şi novela despre cărţile funduare şi apoi s’a ridicat şedinţa pe la oarele 21a după ameacă. Situaţia generală. După visitele şi întrevederile de monarchi şi diplomaţi din timpul din urmă, situaţia politică generală s’a pus din nou în primul plan al discuţiunilor publicistice. „Nationalzeitung“ din Berlin afirmă, că Andrássy ar fi declarat împăratului Francisc Iosif, că împărţirea sferei de putere în Peninsula Balcanică între Austro-Ungaria şi Rusia nu ar fi potrivită pentru menţinerea păcii. Din contră, Balcanii trebue să rămână o zonă neutrală între cele două puteri, care ambele ar trebui deodată să renunţe la orice preponderanţă în Balcani. Austro-Ungaria ar trebui să pună toate în mişcare, pentru ca Poarta să urmeze recunoascerea Coburgului, prin ceea ce Austro-Ungaria ar veni în poziţie, de a lua o atitudine faţă cu această afacere. A trecut timpul măsurilor de jumătate; această cestiune nu se mai poate amâna. „Nationalzeitung“ adauge, că Andrássy şi K án o ky sânt pe deplin de acord, cu toate că Andrássy ar procede cu mai multă energie. Intr’un prim-articol despre călătoria orientală a împăratului german, Nr. 255