Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-09 / nr. 257

Anul VI Sibiiu, Joi 9/21 Noemvrie 1889A... -j .La ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l0 an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare i? fiecare zi de lucru Nr. 257 INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. VpdlA „TRIBUNEI“. Pesimismul în poesiile lui Mihail Eminescu. De Vasilie Goldiş, în mersul şerpuitor şi plin de îndoeli al vieţii românesci, moartea lui Mihail Eminescu fu ca o stâncă aruncată în valuri. în giurul ei se concentra pe un moment întreagă cugetarea neamului românesc. Dar’ cercurile apei se liniştiră şi valurile lărmuitoare trec cari netulburate spre marea misterioasă a veciniciei: stânca stă neclintită şi pustie în mijlocul lor, întrucât ea, activitatea lui Mihail Eminescu va da direcţiune curgerii unor valuri ale acelui rîu ce se numesce vieaţă românească, o va spune istoria timpurilor viitoare. Astăzi ea ni se înfăţişază ca o visterie a frumseţilor limbii noastre naţionale şi nutrim credinţa, că încă un lung şir de ani memoria lui Eminescu va fi mereu premenită prin scoaterea la faţa luminii a multelor comori ce zac ascunse în dulcea armonie a versurilor sale. Ca regele frumoasei poesii „Egipetul“ pe malul Nilului sfânt, astfel Eminescu în vieaţa literară română: „Iese’n noapte . . . ’şi-a lui umbră lung întins se desfăşoară „Pe-ale Nilului lungi valuri. Astfel pe unde de popoare „Umbra gândurilor regii se aruncă ’ntunecat“. (Poesii Ed. II. Egipetul p. 75) Suntem departe de înţelegerea perfectă a însemnătăţii poetului Eminescu şi mult timp vor dura cercetările literaţilor, pănă când acest geniu va fi pe deplin înţeles şi efectul lui se va preface într’o comoară console a vieţii noastre naţionale. Voesc a contribui după puteri la această înţelegere, Iată motivul şirelor următoare: Poesia, ca orice ram al literaturii are două elemente constitutive: forma şi fondul, în literatură limba este cel mai puternic mijloc întru ajungerea scopului, special în poesie frumseţile limbii îşi află aplicarea lor în toată extinderea, în ea aceste fromseţi se îmbogăţesc prin combinaţiile noue ale geniilor poetice. în acest înţeles cu drept cuvânt se poate afirma despre poesiile lui M. Eminescu, că „sub al lor farmec limba română pare a primi o nouă vieaţă“. *) Ea va forma obiectul de cercetare al filologilor şi aşteptăm o îmbogăţire însemnată a frumseţilor limbii noastre prin cunoascerea exactă a comorilor în această materie din cartea poesiilor lui Eminescu. Prelunga toate aceste însă la orice lucrare literară fondul este de cel mai mare interes. Valoarea acestuia este determinată prin ideile ce-l constituesc. Toţi oamenii pricepători, cea mai mare parte a inteligenţei şi mai vîrtos întreaga tinerime română e adânc mişcată de efectul poesiilor lui Eminescu. Care sunt căuşele acestui efect ? O mare parte a lor *) Titu Maiorescu în prefaţa poesiilor lui M. Eminescu, îşi va afla isvorul în limba poesiilor şi în puterea poetului de a exprima idea atât de clar, de parcă o vedem întrupată înaintea ochilor noştri. O altă parte a căuşelor efectului urieş însă o vom afla o fără îndoeală în cugetările, care au pătruns mintea poetului şi ’l-au silit să le dee trup şi fiinţă. „Ca şi flori în poarta vieţii, Bat la porţile gândirii, Toate cer intrare ’n lume, Cer vestmintele vorbirii. Ah! atuncea ’ţi se pare, Că pe cap îţi cade cerul. Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul?! (Criticilor mei p. 301.) El le-a îmbrăcat pe toate în cele mai frumoase vestminte ale vorbirii și a găsit, ca nici unul dintre Români, cuvântul ce exprimă adevărul. Ideile oricărui om sunt determinate parte prin individualitatea lui proprie, parte prin acel păingenis fin al gândirilor comune, care într’o epocă dată se numesce spiritul timpului. Individualitatea însăşi răsare din întâmplătoarea şi mult tainica compunere a momentelor naturale la însăşi nascerea şi apoi din împregiurârile personale ale individului. Momentul cel dintâiu al disposiţiunii înăscute e greu de explicat şi formează încă obiect de controversă aprig discutată între pionerii sciinţei fisiologice. In caşul nostru, fără a cerceta căuşele, el ni se înfăţişază ca un dar deosebit al naturii, pe care poetul Eminescul-a prefăcut în testur naţional al Românilor. Momentul împregiurărilor personale îl explică biografia individului. Nu avem o completă şi perfectă descriere a vieţii lui M. Eminescu şi eventualele noastre afirmări în obiectul din cestiune, careşi-ar pute afla explicarea cea mai naturală în amintitele împregiurări personale, se vor basa mai mult pe convingerea noastră, că poesiile lui Eminescu oglindesc adevăratele lui impresiuni, întregul său suflet, căci genii adevăraţi nu pot afecta, în apreciarea completă a activităţii şi firii poetului M. Eminescu, momentul disposiţiunii înăscute va forma un prea interesant capitol de stiinţă biologică, cară cel al împregiurărilor personale va trebui să cuprindă descrierea detailată şi perfectă a vieţii poetului şi discutarea tuturor elementelor ce au avut influenţă directivă asupra ei, în cadrul cercetărilor noastre însă cei dintâiu îl privim ca un imperativ dat, cel din urmă îl vom afla în poesiile despre care vorbim. Individualitatea fiecărui om însă stă în strînsă legătura cu acea ţesătură de idei, care laolaltă caracterisează timpul, în care se scurge vieaţa individului. Suntem sclavii convenţiunilor sociale şi felul de a gândi al timpului, în care trăim, ni se imprimează a fi de oară de oară, astfel încât un alt chip al existenţei omeneştii în gândirea de toate tiilele ne pare imposibil. Acest fel deosebit de a privi lumea trăesce în noi, am putea fi de un consolu în acel înţeles, că nu ne putem da seamă la tot momentul, pentru ce credem că aşa este ceva şi nu altfel? Unii dintre noi, înzestraţi de la natură cu o impresionabilitate mai ageră şi cu talentul de a vedea mai adâinc între iţele, prin care curg firele vieţii noastre, devin consoli de acele idei, care dominează asupra timpului nostru, le reflectează în oglinda geniului lor şi noi cu bucurie sau cu tristeţe ne recunoaştem. Alţii, siliţi de o interesantă împreunare a dispoziţiunii înăscute şi a împregiurărilor personale, trăesc vieaţa timpurilor trecute, şi iară alţii, harnici în a deosebi fructul de germine, văd sîmburii vieţii viitoare şi ca nisce profeţi prevăd vieaţa de apoi a omenimii. Dacă aceştia sânt poeţi, cei dintâiu pot deştepta adeseori un interes mai viu la contimporani, căci omul pururea priveşte cu un fel de drag înapoi şi îi place a-şi scălda gândul în locul liniştit al întâmplărilor trecute, — cei cu presentul însă au totdeauna efectul cel mai mare, căci gândurile lor sunt ale noastre, în ei ne recunoaştem pe noi înşine, îi înţelegem pe deplin. Cei din urmă însă, profeţii viitorului, de regulă sunt neînţeleşi şi pentru aceea nu pot avea efectul cuvenit. Gloria lor se nasce mai târiu, când din germinele observat de ei a răsărit pomul şi a adus fructele sale. Din mersul de tot fin al istoriei omenesci se explică durabilitatea influenţei lor. Această expunere a diferenţei între individualitate şi ceea ce numim spiritul timpului ne explică deja din capul locului însemnătatea adevărată a poetului Eminescu. împregiurarea, că poesiile lui avură numaidecât un efect uriaş, ne dă să înţelegem, că el este oglinda timpului, în care trăim. Programul viitorului. n. fr. M.) Ca ori-şi-care popor, — să ne folosim de terminul acesta, — încetăţenit în Europa, poporul maghiar, ca cel mai târcjiu aşettat pe pustele vechei Panonii, nici nu este mirare, dacă şi tânjiu vine să realiseze ceea ce alte popoare demult au realizat în alte condiţiuni şi sub alte împregiurări. Lucru mai presus de orice îndoeală istorice constatat este, că naţiunile nu se mai pot forma astăzji. Nu mai cu seamă în Europa, unde conscienţa naţională a fiecărui poporşi-a ajuns aproape maximul de desvoltare. Un singur pas mai rămâne de a se face în Europa, care are să se îndeplinească după un mare răsboiu. Cele trei ginţi au să stea faţă în faţă. Ginta latină, germană şi slavă îşi au viitorul în Europa. Nu dreptul unui popor singuratec are să fie atacat în viitorul depărtat, ci dreptul unei ginţi. Aceasta trebue să o vedem şi să o seim, că aşa are să fie. Şi după cum noi, care calculăm cu factori positivi, o seim aceasta, chiar aşa de bine o sciu şi Maghiarii. Şi că o sciu, despre asta nu mai încape nici o îndoeală. Faptul se explică el prin el. Naţiunea maghiară, care de facto este astăz în formaţiune, îşi dă toată silinţa, ca viitorul să o afle pregătită. Statele celor trei mari ginţi europene sunt necondiţionat avisate, ca să ţină cont de poporul maghiar şi de hotarele patriei sale, cam aşa raţionează cercurile politice maghiare fără deosebire de colorit politic...! Patria maghiară, care are să existe în toate timpurile şi să iese fericită în orişicare combinare politică, numai aşa va pute fi considerată, dacă în actualul stat politic maghiar toate naţionalităţile vor fi desbrăcate de cultura lor naţională şi de orice drept politic, care ar contrazice aspiraţiunilor politice ale poporului maghiar. Numai pe această cale poate să afle viitorul pregătit pe poporul maghiar pentru ideile înaintate ale spiritului timpului, când are să fie o nouă consolidare a statelor şi popoarelor europene. Nu trebue dar’ să ne mirăm nicidecât, dacă actuala generaţiune maghiară, cu bătrâni, cu tineri, se insuesce să introducă spiritul naţional maghiar în toate aşejămintele culturale din Ungaria. Pentru că Maghiarii văd bine, că naţiunea maghiară, în forma după cum este risipită pe pământul Ungariei, nu are şi nici nu poate ară viitor. Ea este ajunsă pănă acolo, încât cu multă uşurătate poate să dispară, contopindu-se în sinul unei sau altei naţionalităţi aflătoare pe pământul Ungariei. Ei bine, o naţiune, care dispune de toată puterea publică şi de toate mijloacele dătătoare de vieaţă pentru conservarea ei, să fie atât de slabă, încât să se desconsidere pe sine? Nu, aceasta nu se poate. Şi că nu se poate, asta ni-o arată pănă la evidenţă poporul maghiar. Acest popor, care urbi et orbi pe timpul absolutismului nemţesc umplea Europa cu lamentările sale, astăci desconsideră cu totul acele frumoase cuvinte de „libertate, egalitate şi frăţietate“. Sau dacă nu voesce a le aplica şi faţă cu noi naţionalităţile nemaghiare, atunci trebue să aficenb cu libertatea, egalitatea şi frăţie- ««gagas« Tempora. * Nu e demult, ne aducem aminte cu toţii, când tinerimea din Budapesta, generoasă din fire şi cuprinsă de un nobil avânt, a trimis pe cei mai aleşi din mijlocul ei în deputaţiune pe câmpul de răsboiu din Bulgaria, ca să-i ducă lui Abdul Kerim-Paşa o sabie de onoare şi multe urări călduroase din capitala regatului ungar, în curând apoi Abdul Kerim-Paşa, ajungând să nu mai fie socotit vrednic de graţia Padişachului, a fost revocat cu sabie cu tot. Tot pe acel timp aici in Ardeal, prin frumoasele văi ale munţilor săcuiesci, se adunau arme şi se conscriau voinici pentru organisarea unei legiuni sprintene, care printr’o manevră neaşteptată şi îndrâsneaţă se risipească oştirea română, se ridice în fruntea afacerilor publice pe Lascar Catargiu, atunci patriotic şef al celei mai patriotice oposiţiuni, şi astfel să facă preste putinţă alianţa României cu Rusia strîmtorată de Osman-Paşa, în curând apoi Curcanii au trecut Dunărea, au sosit la Plevna, au luat Griviţa şi, luptând alăturea cu oştirile Ţarului,l-au ţinut pe Osman-Paşa în loc pănâ la sosirea gardelor împărătesei. Câţiva ani în urmă isbucnind un conflict între Serbia şi Bulgaria, publicul patriotic din Ungaria îl punea pe regele Milan deopotrivă cu Osman- Paşa şi-i trimetea cele mai călduroase urări, când a pornit resboiu contra Bulgariei, în curând apoi regele Milan a fost bătut şi silit să se retragă spre Belgrad din faţa Bulgarilor victorioşi. Eroul de la Slivniţa, principele Alexandru, atunci foarte urgisit, a avut şi el mulţumirea de a fi mult lăudat şi mult iubit în capitala regatului ungar, numai fuse în ajunul plecării sale din Bulgaria. Sânt puţine aceste experienţe, dar, destul de concludente, pentru ca orişice om mai chibzuit să primească din ele convingerea, că concetăţenii noştri maghiari sunt cam pripiţi în acordarea simpatiilor lor, şi suntem convinşi, că bărbaţii în adevăr vrednici, care constituesc cel mai nou guvern al României, nu sânt deloc încântaţi de căldura, cu care a fost primită la Budapesta stirea despre întoarcerea lor în fruntea afacerilor publice ale României. Ei nu merită în adevăr laudele ce li se fac la Budapesta. E fără îndoeală în interesul monarchiei noastre, ca dînşii ori alţi oameni ca dînşii să conducă statul român. Dar’ atât numai nu e destul: ei trebue să mai fie, ca guvern, şi tari, pentru ca să-’şi poată face binele, pe care în adevăr îl voesc. Ei au mai condus afacerile publice ale României, şi cu toată buna lor voire, cu toată superioritatea lor culturală şi intelectuală, n’au putut nici măcar să împedece pe alţii de a face rău, decum să fi isbutit a face binele, pe care îl intenţionau. — Căci erau prea slabi, în România numai partidele tari prin organisaţiunea lor şi prin popularitatea bărbaţilor, de care sânt conduse, pot să-’şi permită luxul, de a susţină independenţa statului român faţă cu orişicine; cele slabe, fie ele în oposiţiune, fie în fruntea afacerilor, sânt împinse de slăbiciunea să profite de propaganda rusească, pe care o admit în oposiţiune ca mijloc de a slăbi posiţiunea guvernului şi nu pot să o combată cu hotărîrea cuvenită, când sânt la guvern. De aceea numai Rusia, care nu vrea ca statul român să se consolideze, e interesantă, ca în România guvernele să fie slabe şi să se schimbe mereu. Nimic însă nu poate să slăbească în România posiţiunea guvernului faţă cu ţeara mai mult ca laudele ce li se fac miniştrilor români la Budapesta. Cei mai iubiţi dintre oamenii de stat ai României perd încetul cu încetul încrederea concetăţenilor sei, dacă agenţilor rusesci li se dă prea adeseori putinţa de a le face Românilor. Iată cum Maghiarii se bucură, că aceşti oameni vă guvernează! Săvîrşiii deci un act patriotic, dacă lejicem compatrioţilor noştri maghiari. Să ne bucurăm din toată inima, dar să ne bucurăm în tăcere şi fără de ostentaţiune, căci cu cât mai sgomotoasă, cu atât mai scurtă are să ne fie bucuria. Timpurile se schimbă şi nu putem să stim, dacă nu cumva mâne ori poimâne oamenii, pe care îi lăudăm astăzji, se vor ivi alăturea cu alţii, pe care îi supără laudele aceste şi pe care n’am pută să-i lăudăm şi unii şi alţii. Interesul patriei noastre comune e, ca România să aibă un guvern tare, căci numai aşa se va ţină seamă de dorinţele ei: să ne mulţumim, că s’a făcut un pas înainte spre realizarea acestui scop. Vom vedèa apoi, care e timpul ce urmează. Un incident. Cetind observaţiunile făcute de colegii noştri dela „Românul“ asupra scrisorii dlui V. Babeş, mulţi dintre cetitorii noştri vor fi primit, poate, şi ei impresiunea, că partidul naţional-român se află într’o stare de desorganisare. Adevărul este, că tocmai astăzi tendenţele de închiegare se manifestă în sinul acestui partid mai stăruitor ca orişi-când. Soirite, pe care ni le împărtăşesc colegii noştri din Bucureaei, le-am primit şi noi tot de la Arad, unde patnentri aut, precum se vede, mai bine ca noi informaţi despre cele ce se petrec aici la Sibiiu. Am crezut vise, că e cu toate aceste chestiune de discreţiune să nu punem în discuţiune publică nişce afaceri, care nu sunt, încă de domeniul publicităţii şi despre care noi nu suntem autorizaţi a vorbi. Ne mărginim deci şi de astădată a arăta, care e importanţa, pe care li o dăm noi acelor sciri. Am aflat şi noi, şi poate să fie adevărat, că Preasfinţia Sa părintele episcop al Aradului face toate opintirile, ca banca „Victoria“ din Arad să ajungă sub conducerea unor oameni mai agreaţi ca cei ce o conduc ruşi de guvernul din Budapesta. Admiţând însă, că este adevărat aceasta şi că părintele episcop va şi isbuti, succesul părintelui episcop va pută să slăbească pe partidul naţional, lipsind« de un mijloc de înrîurire, dar’ va întări cu atât mai vîrtos în Români simţământul, că trebua să ne strîngem cât mai tare rîndurile. Admitem şi noi şi este adevărat, că între noi, redacţiunea „Tribunei“, şi aceia dintre membrii comitetului de direcţiune al „Institutului Tipografic“, pe care îi numesc colegii noştri de la „Românul“, s-au ivit oarecare neînţelegeri, ale cărora consecvenţe vor ieşi, când se va cuveni, la iveală. Nu ştim însă şi nici nu credem, ca în dosul acestor neînţelegeri ivite din cauza unor cestiuni de procedere să fie şi vreo deosebire în ceea ce priveşte principiile politice şi suntem pe deplin încredinţaţi, că relaţiunile dintre deosebitele grupe ale partidului naţional nu se vor schimba deloc, în tot caşul noi, care rămânem tot cei ce am fost, nu putem admite, că alţii, pentru care avem cea mai deosebită stimă, nu rămân şi ei tot ceea ce au fost. Poate deci să fie adevărat, ceea ce am aflat şi noi, că părintele episcop al Aradului a făcut o visită la Căpâlnaş; noi însă nu credem, câ visita aceasta stă în vreo legătură fie cu proiectele Preasfinţiei Sale în ceea ce priveşte banca „Victoria“, fie cu planurile acelora, „care combat pe toate căile şi cu toate mijloacele“ pe cei ce susţin „Tribuna“. Nu e atât, precât spim noi, vorba ca cineva să iese din partidul naţional-român, ci ca să între în el şi unii dintre aceia, care în timpul celor din urmă câţiva ani n’au prea ţinut să fie socotiţi drept membri ai lui. Punând deci cestiunea aşa, cum o pun colegii noştri de la „Românul“, îi fac un bun serviciu causei, pe care o susţinem şi noi. Pledăm şi noi, întocmai ca dl V. Babeş, pentru unirea, conciliarea, închiegarea şi consolidarea luptătorilor11’, întrebarea e numai: cine are şi cine nu are să fie socotit între „luptători“? Dreptul de a-şi câştiga prin o luptă desinteresată încrederea şi iubirea generală îl are orişi cine; între „luptători“ însă noi nu putem să socotim decât pe acela, care, luptând ca domnul V. Babeş şi ca noi, a dovedit că vrea şi scie să lupte şi ne ofere destulă garanţie, că nici nu ne va împedeca în lucrare, nici nu se va lăpăda de noi, când lumea nu-ar fi mai dragă, nici nu ne va lipsi de încrederea poporului. Noi nu putem împărţi cu orişicine puţinul capital de încredere publică, pe carel-am câştigat cu multă osteneală şi mai multă jertfă; noi nu ne simţim destul de tari, ca să ne încumetăm a ne presenta în faţa fraţilor noştri alăturea ca de aceia, care n’au ţinut destul să fie bine văzuţi la Români, dacă alţii se vor fi simţind mai tari şi mai bine asiguraţi contra ori-şi-cărei surprinderi, n’au decât să facă o încercare, căci noi, care nimic nu am perde, n’am ave cuvinte de a le face greutăţi şi cu atât mai vîrtos ne-am bucura, dacă mâne ori poimâne ni-ar fi dată putinţa de a-’i socoti între „luptători“ şi pe aceia, de care a fi prudenţa politică ne îndeamnă să ne ferim. Dar’ colegii noştri din Bucuresci au dreptate: e în interesul causei, „ca situaţiunea să se desineze“, ca Românimea cea multă să scie — cine ce vrea, care cum vrea să o cârmueascâ. Lucrul de căpetenie este să nu voim a dovedi, că unii fără de alţii nu putem nimic, când adevărul e numai, că toţi împreună putem mai mult, dacă suntem cu toţii de bună credinţă.