Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-10 / nr. 258

Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/ an 10 franci,/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. ICÎRSECâJ Sibiu, Vineri 10/22 Noemvrie 1889 Nr. 258 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 9 Noemvrie st. v. (A) Este adevărat, că şi telegramele trimise fiarelor de birourile de corespondenţă nu informează totdeauna exact. Această experienţă am făcut-o cam înainte cu câteva oie, când primisem încunosciinţarea, că Ioan Brăinu, Str’un discurs ţinut în clubul huenadin Bucuresci, ar fi atacat pe Tisza, care e susţinut aproape numai de Ovrei. Primirăm mai târc diu Ţârele, în care era reprodus discursul. Dar nu am vezut nici un atac îndreptat asupra lui Tisza şi în care se se facă menţiune de Ovrei. Scriea telegrafică însă ce ieri o primi „Sieb. D. Tageblatt“, despre înfrăţirea ambelor oposiţiuni maghiare, o putem lua de bani buni. Seamănă scrrea aceasta foarte mult cu temperamentu politicilor maghiari din oposiţiune, seamănă cu temperamentul tuturor câţi dintre compatrioţii maghiari se îndeletnicesc cu politica, în firea acestor oameni predominează tendenţa spre lucruri extreme. Cu deosebire le place a se pune în posiţiunea, ca lor să le fie ori-şi ce permis. Alţii însă să stee mai la o parte, ca să fie la îndemână, când va fi vorba de purtarea niscărorva poveri, de a căror greutate s’ar înăspri prea tare peliţa din pălmile domnesci ale politicilor maghiari şi ale conaţionalilor acestora. Repeţim, că luăm scirea menţionată de adevărată. O luăm şi pentru aceea, că ne-am prea dedat a ne înşela în adevărul spirilor când e vorba, că în sinul politicilor maghiari a avut loc un lucru cuminte, un lucru după care să aibă mai târziu şi ei vreun folos politic real şi de durată, în înfrăţirea oposiţiunilor ungare noi vedem continuarea agresiunilor contra a tot ce nu e în stil exclusiv maghiar, ceea ce nu e lucru cuminte şi nu e nici folositor, prin urmare adecă, după cum sînt „prin urmările“ pe la noi, putem lua scriea despre dînsa de adevărată. Ce mai poate însă însemna înfrăţirea oposiţiunilor? Negreşit că Maghiarii, aflându-se la putere şi prin aceasta, fiind într’o posiţiune foarte favorabilă nu numai în Ungaria, ci în monarchia întreagă, profită de ocasiune. Ei vor din situaţiunea actuală a monarchiei să stoarcă tot, dar’ tot, în favorul naţionalităţii lor. Ei stiu, că timpul acum nu e potrivit, ca în lăuntrl monarchiei să se nască diferenţe, care ar pută provoca conflicte împreunate cu sguduiri şi chiar cu vărsări de sânge. Preţul însă, pentru care sânt de a se încungiura toate diferenţele, conflictele, sguduirile şi chiar vărsările de sânge interioare, vor să-’l încasseze tot ei şi numai ei. Spre a-’şi da aerul, că sânt îndreptăţiţi a executa încassarea din cestiune, se fac a-’şi uita de cei care mai există prelângi dînşii, sau îi taxează de străini şi vorbesc şi scriu în lăuntrul ţerilor unguresci şi afară de ţerile aceste numai de „naţiunea“ şi naţionalitatea maghiară. „Naţiunii“ şi naţionalităţii maghiare nu-’i plac culorile negre-galbine, nu-’i place armata comună, nu-’i place ministerul comun, nu-’i place că Regele nu residează numai în Budapesta, nu-’i place în fine că Ungaria trebue să mai fie economicesce legată de ţerile austriace de dincolo de Latia. Ar mai fi multe de înşirat, lucruri de care „naţiunii“ nu-’i plac. Catalogul ar fi însă prea lung şi n’ar încăpă în cadrul unui articol defiar. „Naţiunea“ însă pretinde, ca tot ce nu-’i place să se înlăture, şi vă tend, că unele ’i-au succes să le înlăture, cugetă că acum este timpul să le înlăture pe toate şi să rămână numai cu ce ’i se pare că-’i poate ei fi de folos. , Spre sfinţitul acesta „naţiunea“ s’a şi împărţit în trei tabere: în două oposiţiuni, care fac larmă, ca ceealaltă să poată vota sau să capete spre votare lucruri, care fără de a fi minate de cele două oposiţiuni în raionul votării, ar rămână nisce pia desideria pentru întreaga „naţiune“ maghiară. Este clar’ un fel de sport politic ce spune telegraful, că s’a întemplat ieri între cele două oposiţiuni maghiare. Un fel de sport politic pentru „naţiunea“ întreagă, din causa cărui lui Tisza nu-i vor încărunţi mai tare perii capului, nici nu va dormi noaptea mai puţin ca de obiceiu. De sigur, că şi Tisza, cu toate că e protestant şi încă protestant reformat, stie că nu numai pe o cale poate cineva ajunge la Roma. Stând astfel lucrurile, suntem justificaţi, dacă vom fi şi curioşi atei, mai este mult pănă când „naţiunea“ , prin manoperele partidelor sale, va afla cu cale a păşi pentru uniunea personală, cu care s’a îndeletnicit a ameninţa chiar şi în mod oficios. Sau fiii aceleia vor fi mai moderaţi şi mai cu pacienţă şi se vor întrepune mai anteiu pentru aducerea lui Kossuth în ţeară. Aceasta din urmă şi pentru că mulţi vor avă dorinţa, ca „dualismul“ representat, dupăcum se susţine că ar fi es un militar superior, prin imaginea Regelui şi a lui Kossuth să nu mai fie numai atîrnat pe păreţi, ci viu, spre a-i pută vedă orişicine, faţă în faţă, în cadrul firesc al regatului unguresc. Multe minuni am fost rînduiţi noi o seamă de oameni să vedem. Cu putinţă ar fi să vedem şi minunea aceasta. Atunci nu ne-ar prinde mirarea, dacă ar veni rîndul şi la divorţul perfect al regatului unguresc de cătră „scumpa“ Cislaitanie. Dar să nu ne ducem cu gândul prea departe în direcţiunea spre care insuesc Maghiarii. Poate că vor mai fi şi alte interese în ţerile unguresci, în monarchia austro-ungară, poate în Europa, care să pretindă a pune stavilă poftelor prea mari, nutrite de bărbaţii politici ai Maghiarilor. Dintre cele cincisprezece milioane de locuitori ai regatului unguresc numai cinci, mult şese milioane Maghiari a scos numărătoarea dela 1880, cu toate că a numărat între Maghiari pe toţi câţi au declarat, că sciu vorbi şi în limba maghiară, între cele trei,eci şi cinci milioane de suflete ale monarchiei austroungare şese părţi sânt nemaghiari şi numai una, a şeptea parte, sânt Maghiari, şi în ce condiţiuni! Vor avă şi acele milioane de două ori şi de şese ori mai multe ca Maghiarii vre-un drept la vre-o consideraţiune. Mai vin însă interesele europene, ale căror representante în linia primă sânt Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Oare aceste, şi mai ales cele două, să nu aibă nici un interes de a căuta, ca în sinul Austro-Ungariei să nu se vatăme echilibrul, ca să nu se deranjeze şirul alianţei? Oposiţiunii maghiare îi este permis să bancheteze politicilor maghiari să vâneze după unele şi altele favoruri pentru naţionalitatea, din care vor să facă naţiune exclusivă în Ungaria, însă este sciut, că Dumnezeu a îngrijit, ca nici un arbore să nu crească pănă în cer şi aşa nici oposiţiunea înfrăţită să nu poată călca cu desăvîrşire interesele mai multor milioane din regat, din monarchie şi în fine interesele culturii europene, de dragul unei iubiri de sine interesate, de dragul unei iubiri, care este în cea mai flagrantă contradicţiune cu iubirea menită a promova adevărata cultură şi civilisaţiune între popoare. Aspiraţiunile se vede că sânt mari şi de astădată pentru cei ce au banchetat alaltăseară în Budapesta, însă fiindcă le lipsesce temeiul cel adevărat, au, după a noastră părere, în urma urmelor să rămână aspiraţiuni şi nimica mai departe. FOIŢA „TRIBUNEI". Pesimismul în poesiile lui Mihail Eminescu. De Vasilie Goldiş. (Urmare.) Nu avem o completă şi perfecta descriere a vieţii lui M. Eminescu, dar, în genere e constatat, că vieaţa lui a fost nefericită. „Vieaţa lui . . . adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi suferinţe, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă“. *) înzestrat de la natură cu o impresionabilitate rară pentru tot ce poate fi considerat de nobil şi sfânt şi bătându-se necontenit de murdăriile vieţii acesteia, gândurile lui devin triste, bucuria lui melancolică, cugetarea ei se întoarce spre scepticism. Deja din cea mai fragedă tinereţă a trebuit să lupte lupta vieţii, au trebiut să-l muncească grijile existenţei. Era încă copil, şi la moşia boerească ca un scribă simplu vedea înaintea cehilor vanitatea şi goliciunea celor mari, miseria nespusă a celor mici, — mai tarefiu ca suflet pribegind prin ţeară, apoi la universităţi frământându-’şi gândul cu enigma vieţii omenesci, mai luptându-se învăpăiat de focul patriotismului pentru cele mai sfinte idealuri în ceata lor ce „pe buze au virtute, car’ în ei monedă calpă“ (Sat. III, p. 263.). — Eminescu n’a putut deveni decât melancolic şi misantrop. *) A. Vlahuţă, loc. cit. Fantasia îl poartă prin regiuni minunate *), sufletul seu trăesce în epoca cea mai glorioasă a neamului românesc*), par’că toate cele trecute au fost mai frumoase şi mai bune (Epigonii p. 195.), dar’ întorcendu-’şi privirea spre cele de acum, vede numai „simţiri reci, harfe sdrobite , . . . măsci recjende puse bine pe un caracter inimic“. (Epig. 199). „Dumnezeul nostru, umbra, patria noastră, o trasă „în noi totul e spoeală, tot e lustru fără basă“. (Epig. 199.) De multe ori ni se încântă sufletul de icoane luminoase ale imaginaţiei, dar’ trezindu-se, exclamă dureros : „Fantasie, fantasie! când sântem numai noi singuri, „Ce ades me porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri! „Unde ai ve()ut vr’odatâ aste ţeri necunoscute ? „Când se petrecur’aceste ? La o miie patru sute?“ (Satira IV, p. 271 ş. u.) Numai în copilărie a simţit fericire, căci atunci încă nu înţelegea miseriile vieţii pămenteşci, atunci încă lacul, pădurea, crângul, toate îi erau spre bucurie, dar’ apoi nu mai înţelege glasul fericitor al naturii: „Astădi chiar de m’aş întoarce, „A ’nţelege nu mai pot. „Unde eşti, copilărie „Cu pădurea ta cu tot?“ _________ (O, rémái p. 33.) ‘) Satira a IV. p. 267. a) Satira III, p. 251. Credea odată şi în amor, când şi când, deşi prea arareori, îi venia dragă, şi în privazul negru al vieţii sale era icoană de lumină, dar’ apoi se convinge, că amorul e un lung prilegiu de durere, „căci mii de lacrimi nu-i ajung şi tot mai multe cere“. (Ce e amorul? p. 83.) „Şi în farmecul vieţi’mi „Nu vtiam că-i tot aceea, „De te razimi de o umbră „Sau de cred ce-afi femeia“. (Pe aceeaşi ulicioară p. 27.) Adeseori în visurile sale îşi mai vede idealul femeiesc al vieţii şi o chiamă şi car’ o chiamă: „Dar’ nu vine, singuratec „în zadar suspin şi sufăr „Lângă lacul cel albastru, „încărcat cu flori de nufăr“, (Lacul p. 88.) căci s’a dus dulcea minune a vieţii sale şi amorul lor a murit demult: „Floare-albastră! floare-albastră! „Totuşi este trist în lume“. (Floare-albastră p. 100.) Şi a iubit-o atât de mult, încât uitând amorul ce ’i-a făcut, tot mai doresce încă, ca în ciasul de pe urmă unul venind de el aproape să-’i mai șoptească odată pe închisele’i pleope numele ei: „Apoi, — de voi, — m’arunce în margine de drum: „Tot îmi va fi mai bine ca’n ciasul de acum“. (Despărţire p. 36.) Dar’ sânt mulţi între muritori, care înşelându-se amar în fericirea amorului, îşi află mai apoi scopul vieţii lor în alte idealuri ale existenţei omenesci şi-’şi umplu vieaţa cu o dulce luptă pentru ele. Secolul nostru se pare a se însufleţi mai ales de acel sentiment social ce isvoresce din înrudirea sângelui şi a moravurilor, de sentimentul aşa numit naţional. Ne simţim mândri, că sântem fiii cutărei naţiuni, şi binele şi mărirea poporului nostru ne umple sufletul cu o nespusă dulceaţă, a trăi şi a muri pentru naţiunea noastră e fericire. Avem cunoscinţă positivă, că poetul nostru a fost adânc pătruns de acest sentiment, care îi covîrşia grijile «filei. Sugendu-’şi simburele acestui sentiment din spiritul timpului, ’l-a potenţat prin însufleţitoarea privire a trecutului glorios, când domnul Românilor are cuvinte de a se rosti astfel cătră cel mai puternic om din lume: „Căci moşneagul ce privesci „Nu e om de rînd, el este domnul Ţerii-Românesci!“ (Satira III. 257.) „N’avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid, „Care nu se 'nfiorează de-a ta faimă, Baiazid !“ (Ibidem p. 258). Ori, dacă ar mai fi acele timpuri, cum vieaţa poetului s’ar umple de fericire, luptând alăturea cu acei eroi pentru gloria neamului, făcendu-’şi idol mărirea lui; dar’ acum cum să se lupte, cine îi va fi tovarăş, când: „Veacul nostru ni-’l umplură saltimbancii şi Ironii. Programul viitorului. iii. (I. M.) De multe ori ni-am pus întrebarea: pentru ce se duşmănesc naţionalităţile din Ungaria? — şi totdeauna am concludat, că această duşmănie provine din causa poporului maghiar. Logica faptelor ne-a întărit în această convingere a noastră. Maghiarii au reclamat şi reclamă şi astăzi de la capul încoronat drepturi şi favoruri nu pentru toate naţionalităţile din acest stat, ci singur şi numai pentru naţiunea maghiară. „Aşa pretinde naţiunea“, cetesci prin Ţarele maghiare „aceste sânt drepturile naţiunii maghiare“, audi exprimându-se parlamentarianii maghiari la diferite ocasiuni, când este vorba de noue concesiuni pentru Ungaria. Pentru ce nu au ci pe nimeni vorbind în parlament şi despre drepturile naţionalităţilor ? Pentru că naţionalităţile nemaghiare sânt considerate în ochii politicilor maghiari ca aproape contopite în sinul naţiunii maghiare. Şi precând naţionalităţile sânt avizate, ca singur şi numai pe calea presei să-şi apere drepturile, pe atunci în parlamentul unguresc şi în presa maghiară se vorbesce mereu despre agitatorii naţionalităţilor. Este un cântec vechiu acesta. De douăzeci de ani încoace politicii Maghiarilor Tua şi noaptea au văitut şi văd fantoma agitatorilor, în Ardeal Daco-Românii şi pangermanii, între Slovaci panslaviştii . . . toţi inimici ai naţiunei maghiare. Ai naţiunii maghiare, despre care mărturisesc chiar Maghiarii, „că încă nu există“; inimici ai statului maghiar, despre care tot ei scriu, „că nu este stat modern“. Aşadar, nici statul maghiar, nici naţiunea maghiară, nu au dreptul de a vorbi numai unul pentru altul, câtă vreme noi naţionalităţile pretindem chiar de la Maghiari respectarea naţionalităţii noastre, respectarea culturii noastre şi respectarea drepturilor noastre politice. Bunăvoinţei am fost gata noi naţionalităţile nemaghiare a răspunde cu bunăvoinţă. Şi am mers cu sinceritatea pănă a le arăta formaţiunile de tot noue şi independente, care sânt cu caracterul unei dintre naţionalităţile Ungariei. Li-amcis : cu Ardealul e vecin regatul României, cu Croaţia şi Slavonia se mârginesce regatul Serbiei. Fraţii cu fraţii sânt în legături de cultură şi prietenie, de aceea nu este bine să se amărească inimile fraţilor acestora, de care noi avem pururea lipsă. Cu deosebire am sc.is şi o 4*" cem astăzi cu toată hotărîrea şi liberi de orice patimă: să ne ferim de Rusia!! Dar’ pentru a ne feri de Rusia, pentru a nu-’i da însă ca să se amestece într’o zi în certele noastre, noi avem datorinţa să lucrăm împreună la dărîmarea păretelui despărţitor dintre Maghiari şi naţionalităţile nemaghiare din Ungaria. Aceasta se poate numai aşa, dacă Maghiarii îşi vor călca în picioare „programul viitorului“, în care se cuprinde utopia desnaţionalizării noastre. Deoarece numai pe această cale vom pute sta uniţi în ziua de pericol. Numai pe această cale vom câştiga stima, iubirea şi încrederea vecinilor noştri. „Stim, că Maghiarii sunt mai exclusivi decât orişicând, şi eu nu am încredere în ei, însă dacă ar sta lucrurile cu totul altcum, noi niciodată nu am pută ajunge se ne înţelegem cu ei, şi adecă din causa Transilvaniei, pe care noi nu o putem lăsa la Ungaria la nici o întâmplare. „Românii de dincolo de Carpaţi voesc să se unească cu noi, noi li-am promis că-’i vom ajuta; a-’i lăsa Ungurilor ar fi o tradare din partea noastră. Ceea ce privesce dreptul istoric, la care se provoacă Maghiarii, acela nu este decât un ce ridicol“. Această descoperire o face exdictatorul Ungariei Ludovic Kossuth în memoarele sale, relevând cuprinsul acestei note, pe care se fice că o ar fi scris dl loan Brătianu principelui Cavour. Nu se ţine de noi, ca să cercăm astăzi, dacă cuprinde sau nu ceva adevăr în sine această notă. Timp de doisprezece ani a condus dl loan Brătianu destinele României, compatrioţii noştri nu au putut deloc să se plângă faţă cu persoana dlui I. Brătianu, că ar avă idei agresive faţă cu Ungaria sau în genere faţă cu monarchia noastră. Ba cea mai mare imputare ce ’i s’a făcut pănă chiar şi din partea multor compatrioţi de ai noştri, a fost puţinul interes ce ’l-a arătat faţă cu noi Românii din Ungaria, car’ oposiţia din România şi-a făcut imputări pururea pentru sentimentele sale austrofile. Pentru aceea dl Ioan Brătianu a rămas şi astăzi cel mai popular bărbat de stat român şi cel mai iubit de toată suflarea românească, care stie, cu câtă greutate poate să se conducă politica unui stat. „Panglicari în ale ţerii, care joacă ca pe funii, „Măsci cu toate de renume din comedia minciunii ! „Toţi pe buze au virtute, car’ în ei monedă calpă, Cuintesenţă de miserii dela crescet pănă ’n talpă!“ (Sat. III, 261 ş. u.) Când vede, că munca îi este zadarnică, că lupta politică e lipsită de principii şi singura pornire a celor ce „se luptă cu retoricele suliţi în aplausele grele ale canaliei de uliţi“ este numai „câştigul fără muncă“, — atunci desgustul îi umple sufletul şi, obosit de o activitate zadarnică, toată gândirea ei se concentrează în desperarea pentru viitorul neamului seu. Credea mai nainte în sinceritatea oamenilor, dar’ valurile vieţii ’l-au deşteptat şi din acest vis. Glorificarea idealurilor celor mai sfinte ale omenirii se face numai din o meschină calculare la interesul personal, patriotismul, religia şi tot ce este sfânt unui suflet mare sânt numai pentru proşti; pentru cei cuminte, pentru eroii zilei, ele sânt simple isvoare de câştig. Sute şi mii de ani a lucrat, a luptat omenimea pentru o arangiare mai dreaptă, mai umană a vieţii sale. Şiroaie de sânge au curs din convingerea, că eroarea este în formă şi că schimbând cu forţa forma, se va schimba şi esenţa, dar care a fost resultatul ?