Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)
1889-11-11 / nr. 259
Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:1 an 10 franci, 1/a an 20 .5 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. SibiuL Sâmbătă 11123 Noemvrie 1889 Nr. 259 INSERTIUNILE 3 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Din tainele vieţii. * E în lumea aceasta şi ceva ce stă mai presus de toată stăpânirea omenească , acesta e gândul ce ni se impune, când ne dăm seamă despre soartea, pe care a avut-o urmaşul în scaunul archipăstoresc al întru fericire pomenitului Procopie Ivacicovici, metropolitulpatriarch al Carloveţului. Guvernul din Budapesta, ademenit de un gând omenesc, a voit să aibă în mijlocul concetăţenilor noştri sârbi o ceată de oameni, care sânt gata de a înrluri asupra poporului serbesc aşa cum voesce el şi în condiţiunile hotărîte numai de dînsul. Deoarece aceia dintre concetăţenii noştri sârbi, care prin lucrare stăruitoare ori prin acte de abnegaţiune îşi câştigaseră oare-care trecere la conaţionalii lor, nu erau dispuşi să primească acele condiţiuni, guvernul s’a mulţumit cu oamenii, pe care ’i-a putut găsi. în gândul lui omenesc era destul să-’i pună pe aceşti oameni în posiţiuni cu cel mai larg cerc de înrâurire, să-’i susţină cu orice preţ şi să-’i sprijinească în silinţele lor de a strivi pe cei ce le stau împotrivă, pentru ca ei să aibă şi trecerea, de care aveau trebuinţă, ca să poată înrîuri cu succes. Sciind deci, că Sârbii au venit în ţerile aceste sub conducerea vlădicilor lor şi că dela 21 August 1690, când împăratul Leopold I. a emis diploma, prin care le acordă privilegiile, şi pănă în cailele noastre, adecă timp de vre o două sute de ani, ei tot de capii lor bisericesci au fost conduşi, guvernul a socotit, că scaunul de metropolit-patriarch din Carloveţ e înalta posiţiune, în care trebue să pună pe omul voirilor sale, ear’ aceasta cât mai curând. El nici n’a mai aşteptat deci încetarea din vieaţă a bătrânului Procopie, ci a numit pe Gherman Anghelicî administrator, pentru ca pănă la moartea titularului să-’şi câştige trecerea, pe care n’o avea. Obştia creştinească însă tot nu ’l-a voit pe Gherman Anghelici sieşi cap, ci a ales pe Stoicovici şi pe Zsivkovics. Guvernul, profitând de posiţiunea sa constituţională, a stăruit, ca coroana să nu-’i dee nici unuia, nici altuia din aceşti aleşi ai obştiei Preaînalta confirmare: li-a fost impus Sârbilor pe Gherman Anghelici, omul despre care se stia lămurit, că nu se bucură de încrederea coreligionarilor sei, nici de iubirea lor. Timp de şepte ani, cât a stat în fruntea bisericii sale, acest om de încredere al guvernului a fost atât de rău vădut în mijlocul conaţionalilor sei, încât scriea despre încetarea lui din vieaţă a produs cele mai vii manifestaţiuni de bucurie în biserica, pe care o păstorise, care auctoritatea lui a fost atât de slabă, încât în ciuda veniturilor mari, de care dispunea, cu toată puterea lui archierească, cu tot sprijinul, pe care ’i-’l dăduse guvernul, el n’a putut să adune în giurul seu decât oameni slabi de fire, care n’au fost în stare să-’i facă îmormântarea potrivită cu posiţiunea ce ocupase şi despre care ar fi merge vestea, că ar fi jefuit pe celce-’i ridicase şi ţinuse, ba pănă chiar şi că ’l-ar fi gâtuit în cosul morţii, ca nici măcar tigna muririi firesci să nu o aibă. Ba nici chiar atât nu e destul. Acum, după ce ies la iveală consecvenţele firesci ale politicei greşite, pe care guvernul a urmat-o faţă cu Sârbii, se lapădă de Gherman Anghelici şi aceia, care ’l-au ridicat, ’l-au susţinut, ’l-au îmbrăcat, ’l-au siluit să meargă pe calea cea tristă a vieţii lui. Luând drept punct de plecare solrile venite de la Carloveţ şi Neoplanta, oficioşii dela „Pester Lloyd“ (Nr. dela 16 Noemvrie) constată cu adâncă durere, că „biserica ortodoxă sârbească din Ungaria se află într’o grea decadenţă morală şi spirituală, că sucrescenţa preoţească îi lipsesce, că aşecjămintele ei de instrucţiune tot mai mult decad...“ Căci, „durere, n’a găsit nici Gherman Anghelici timp, ca să-’i insufle bisericii sale un nou spirit şi să îmbunătăţească din temelii învăţământul ei. Cei şepte ani lungi ai patriarchatului său îi găsim plini de lupte zadarnice contra unei oposiţiuni duşmane statului, care, durere, graţie unei procederi electorale afurisit de viclene, îşi asigurase majoritatea în congres şi nu voia să conlucreze la opera de reforme, pe care o intenţionase patriarchul “. Care va să tot mai are răposatul Anghelici şi apărători. Nu! Oficioşii nu apără pe răposatul patriarch; ei apără guvernul faţă cu cei ce îi tric. Cum ai putut tu să-ţi recomanji Coroanei un asemenea om!? Aruncă vina asupra „o p o s iţi unii“, ca guvernul să pară mai puţin vinovat de a fi pus în fruntea unei biserici pe un om, care a dus biserica la decadenţă, fiindcă fusese pus acolo, ca să „lupte contra unei oposiţiuni duşmane statului“, să împlinească un rol politic, care nu să dee prin vieaţa sa exemplu de traiu creştinesc, nu să slujeascâbratar, nu să asiste la examene, nu să încurajeze tinerimea, nu să conducă întreaga vieaţă morală şi intelectuală a turmei ce avea să păstorească. Chiar acum, după ce au ieşit toate la iveală, ofieioşii dela ..Pester Lloyd“ văd în cei compromişi numai pe „susţinătorii ideii de stat“. „Nu va fi de prisos“, — z zic ei, — „să le punem amicilor noştri dela presa maghiara în vedere, că Gherman Anghelici pănă la moartea sa, car’ cei mai intimi aderenţi ai lui şi după moartea lui au fost persecutaţi cu cea mai neîmpăcată ură de cătră aceia, care erau în acelaşi timp şi duşmanii juraţi ai ideii de stat maghiar, şi că noi nu avem câtuşi de puţină causă să participăm la manifestaţiunile de bucurie ale acelora, la moara cărora destăinuirile celor din urmă (file Par a mîna apa“. Cu alte cuvinte: Tăceţi, căci interesul nostru nu e, ca adevărul să iese la iveală ! Se înţelege, că nu este! Cele petrecute la Carloveţ şi la Neoplanta trebue neapărat să producă în toate minţile convingerea, că oamenii se pot scoate la iveală, dar’ nu se pot crea. Singur numai Dumnezeu împarte vocaţiuni, car’ noi oamenii putem numai să le recunoascem acolo, unde ele sânt date: săcătura tot săcătură rămâne ori-şi-cât de sus am pune-o, nemernicul tot nemernic, în ori-şi-ce haine ’l-am îmbrăca. Gherman Anghelici a fost un om slab, şi tot om slab a rămas şi ca metropolit-patriarch, tot numai cu oameni ca dînsul a putut să se încungiure şi tot numai slabe lucruri a putut face; astfel nu numai că n’a putut să aibă înrîurirea, pe care o intenţionase guvernul, ci a şi fost o adevărată plagă pentru biserică şi a compromis pe aceia, care ’l-au pus în posiţiunea de metropolitpatriarch. Dacă guvernul ar fi voit în adevăr să-’şi câştige înrîurire asupra Sârbilor, el n’ar fi lucrat prin oameni ca Anghelici şi cei ce se adunaseră împregiurul acestuia, ci prin alţii, cărora le era dat să poată inspira încredere şi iubire. De aceea astăzji, după ce toate au ieşit la iveală, oamenii preocupaţi de binele obştesc îi afic guvernului. Ori n’ai soiut să-ţi alegi oamenii de încredere, ori ai ales dinadins pe aceia, care trebuiau neapărat să ducă biserica sârbească la o „grea decadenţă morală şi spirituală“, fiindcă aceasta o voiai! Ce bine ’i-ar veni acum guvernului, dacă Sârbii sânt acum opt ani ar fi cedat presiunilor făcute de dînsul, s’ar fi dat după păr şi ’l-ar fi ales pe Gherman Anghelici fie chiar şi numai cu majoritate de un vot, pentru ca astăcji oficioşii să poată aice. Nu guvernul răspunde, ci congresul, care ’l-a ales. Sârbii ei înşişi ’şi’l-au dorit; omul lor de încredere era. Sârbii însă n’au voit să-’l aleagă nici după ce se încredinţaseră, că guvernul numai pe el îl voesce. Cu toate aceste oficioşii se lapădă de răposatul protegiat al guvernului. „Fie,“ — chiar și numai pentru vecînica amintire — ,fie ele — „e bine să se constate aici, că nici ocolirea majorității congresuale de atunci din partea Coroanei nu are să fie derivată din influența guvernului ungar, ci că în sinul bisericii sârbesti se iviseră atunci curente, de care Coroana a ţinut seamă prin numirea lui Anghelici. .“ Cu alte cuvinte, guvernul a găsit atunci „vn sinul bisericii“ o coadă de topor şi profită aşa de dînsa, ca să arunce vina asupra Sârbilor şi să se lapede de omul, pe care ell-a făcut ce nu trebuia să fie niciodată." Ruşinat astfel de zadarnicele opintiri, pe care le făcuse, şi de consecvenţele acestor opintiri, guvernul promite, că de astădată va ţine seamă de voinţa Sârbilor. „Noi credem“, —ă fic oficioşii, — „că guvernul va alege partea cea mai bună, dacă se va absţine de la ori şi ce înrîurire directă asupra afacerilor bisericesti ale Sârbilor. .“ Iară noi, care nu sântem oficioşi, credem, că guvernul Ungariei a cam perdut pofta de a-ş i mai recomanda Coroanei oameni, care nu se bucură de încrederea şi de iubirea obştească, căci e prea mare răspunderea, pe care o primesce acela, care îi oice unui monarch : Acesta e omul, care îţi va păstra iubirea supuşilor tăi! Supuşii ei înşişi mai lesne iau asupra lor asemenea răspundere. Ademenit de un gând omenesc, guvernul din Budapesta a voit să înrîurească asupra concetăţenilor noştri sârbi prin oameni aleşi după placul lui, şi nu numai că n’a putut să îurîurească, dar’ ’i-a înstrăinat cu atât mai vîrtos pe Sârbi. A fi dar’ scie şi el, că treabă bună nu prin ori-şi-cine se poate face şi nu se mai încumetă a le impune Sârbilor conducătorul bisericesc, ci îi lasă pe dînşii să ’şi’l designeze. FOIŢA „TRIBUNEI". Pesimismul în poesiile lui Mihail Eminescu. De Vniilie Goldiş. (Urmare.) III. Experienţa produce ideile, aceste influinţează asupra experienţei de apoi. Vieaţa omenească este o pânză ţesută din aceste două elemente şi firele sunt adese atât de tare bătute laolaltă, încât nici nu le poţi deosebi. Dacă influenţarea ideilor asupra experienţei produce o forţare şi împedecare în mersul firesc al istoriei omenirii, atunci se nasce conflict între formele positive de vieaţă isvorâte din experienţa trecută şi între necesitatea reală a presentelui. Timpul, când acest conflict devine consoiit în gândirea oamenilor, se numesce timp de transiţie şi el se sfîrşesce totdeauna cu reformarea vieţii omeneşci în înţelesul experienţei mai noue fie prin conţelegere pacinică, fie prin revoluţiune. A devenit deja o expresie banală, dar’ este foarte adevărat, că trăim într’un timp de transiţie. Să ne înţelegem. In evul vechiu şi mediu oamenii înţelegeau lumea din raportul ce ’şi’l închipuiau între aceasta şi Dumnezeu. In evul vechiu ei au întocmit în mintea lor acest raport în mod deosebit şi interesant, în cel mediu raportul se caracterisează prin o preponderanţă a unui element din cele două, a religiunii. Această preponderanţă produce interesanta însuşire a evului mediu, care caracterisează toate instituţiunile lui şi care mai uşor s’ar putea exprima prin: „domnirea auctorităţii“. Lumea veacului mediu trăia sub domnirea auctorităţii, auctoritate în ştiinţă, autoritate in relaţiunile vieţiijilnice. Multe năcazuri şi multe decepţiuni amare a trebuit să îndure omenirea, pănă când din trebuinţele tot mai mult simţite ale vieţii, din martiriul multor genii, care au murit pentru afirmarea experienţelor noue în contra convingerilor vechi, din cultura ce crescea încet—încet, prelungă toate opintirile ce li se făceau de cătră lumea ideilor bătrâne, —■ se născu acel curent, care produse pe un Luther în contra autorităţii în religie, pe un Descartes în contra autorităţii în filosofie. Filosofia evului nou cu Descartes precede tot din raportul dintre lume şi Dumnezeu. Însuşirea cea mai însemnată şi mai esenţială însă a lui Dumnezeu este aceea, prin care mai ales se deosebesce de materie: raţiunea. Rasa lumii, după conceptul filosofiei acesteia, este raţiunea. El a tăcut lumea, ea o susţine. Lumea medie cătră sfîrşitul veacului al XV-lea începe a prinde convingerea, că adevăratul isvor al oricărei cunoscinţe este raţiunea. Istoria culturii omenesci ni se pare o ondulaţiune din extrem la extrem, căutând vecinie calea cea de mijloc. După domnirea despotică a auctorităţii urmează domnirea despotică a convingerii individuale, după autonomia auctorităţii, autonomia raţiunii. Noul principiu dă nascere mai multor curente filosofice, care toate îşi au representanţii lor; de multe ori între ele există luptă crâncenă, dar în fond toate sunt una: raţiunea este baza tuturor cercetărilor în criteriul ori-cărui adevăr. Ieşit din trebuinţele vieţiifilnice din experienţele noue, acest fel de gândire se lăţesce tot mai mult în lumea întreagă şi reformează vieaţa omenirii, dându-i caracterul evului nou. începând din secolul XV., el îşi ajunge consecvenţele extreme în cel al XVII-lea şi XVIII lea. Acum domnesce în deplina sa splendoare raţionalismul. Raţiunea în încrederea şi neţermuritâ încearcă a reforma lumea mai ântâiu în teorie, apoi în praxă. Devisa secolului XVII. este, că prin raţiune putem cunoaşte lumea, cea a secolului XVIII., că tot raţiunea ne poate învăţa cum să trăim, ca să fim fericiţi. Acest secol cu drept cuvânt se poate numi periodul optimismului în istoria întâmplărilor omenesci. Nici-când în decursul acestei istorii nu s’au născut atâtea sisteme fericitoare de oameni, ca în secolul XVIII. Pentru toate erau teorii: cum s’ar putea perfecţiona omenimea prin crescere, cum s’ar pute ferici statele prin constituţii, a face prin domnirea raţiunii răsboaiele imposibile etc. etc. Şii caracteristica timpului este, că toate aceste teorii aflau pe deplin creclământ la contimporani, deşi ele nu-’şi aveau isvorul în experienţă, ci numai şi numai în raţionare. Se înţelege, că acest fel de gândire n’a putut da nascere pesimismului. Dacă raţiunea e dumneizeească, nici productul ei, lumea, nu poate fi fără nici o valoare. Precând însă raţionalismul cuprindea tot mai mult mintea oamenilor şi încetul cu încetul reforma toate terenele vieţii, printre milioanele muritorilor ici-colo se afla câte unul, care sta pe gânduri şi nu li se prea părea de treabă, care filosofia atinge din nou fundamentul gândirii de obşte şi Spinoza exprimă convingerea, că nu se poate să credem, că numai şi numai raţiunea este basa existenţei noastre. Idea lui fundamentală este, că raţiunea nu există fără materie sau materia are raţiune; în această filosofie materia e de aceeaşi însemnătate cu raţiunea sau spiritul. Empirismul englez începe a se ocupa tot mai mult de această materie; stiinţele exacte iau un sbor ne maipomenit. Idei materialiste încep a prinde rădăcini în cugetarea popoarelor. In aparenţă materialismul n’a favorisat pesimismul. Căci cu el deodată nasce teoria plăcerii, în etică idea fericirii individuale, ca basă a oricărui moral. Dacă fericirea individuală n’ar fi ceva real, ci numai ilusoric, atunci materialismul nu mai poate afla nimic preţios în lumea aceasta. Oamenii întru adevăr încep a deveni sceptici în cestiune. Scepticismul îşi are isvorul iarăşi la Englezi, dar’ ei, ca totdeauna practici, nu trag consecvenţele cele din urmă, nu predică pesimismul, sunt sceptici şi în privinţa aceasta. Pesimismul numai atunci a putut deveni sistem, când direcţiunea cugetării filosofice indicată prin teoriile materialiste începe a reforma convingerile despre adevărata basă a lumii. Firul cugetărilor filosofice îl iau iarăşi Germanii. Influinţat de empirismul englez şi purcedând din filosofia lui Spinoza, Kant îşi ţintesce agera’i privire care spre temelia lumii şi începe a lua la critică teoria în valoare pănă aci despre această temelie. Vom vede, unde va duce firul raţionărilor lui Kant. Din ele va nasce în urma urmelor părerea despre nimicnicia vieţii omenesci, ele vor produce pesimismul sistematic în gândirea de obşte a secolului XIX. Filosofia însă nu poate da nicicând direcţiune vieţii omenesci, dacă ea însăşi nu-şi are rădăcinile sale în acea vieaţă. Şi oare vieaţa popoarelor culte din lume nu se formase astfel, ca să fie şi isvor şi roditor teren pentru acel fel de gândire pesimistică ce caracterisează timpul in care trăim ? Pesimismul secolului XIX. este reacţiunea optimismului fără margini al secolului XVIII. Visurile secolului XVIII, sau de fel nu s’au împlinit, sau luară cu totul altă formă, însufleţirea secolului XVIII, e admirabilă, dar’ ca o „fata morgana“ au dispărut idealurile lui. Oamenii credeau, că vor ferici lumea cu ele, car’ noi, nepoţii, observarăm, că nu erau bune de nimic. Vieaţa de stat luă altă direcţiune, cea socială produse noue neegalităţi, noue caste în locul celor vechi, pentru a căror dărîmare atâta sânge a curs, credinţa noastră in posibilitatea luminării poporului se clatină tare ; răsboaiele viscolesc şi ameninţă o parte a pământului cu transformări mari şi sfîrşitul luptei, resultatul ei nici că-l visăm. Interesele economice apasă toate celelalte interese, care mai nainte erau mai presus de orice interes, şi numai armele sunt materia de preocupare a puternicilor lumii. Noi înşine ne plângem, că prea căutăm plăcerile vieţii şi mijloacele, lor şi tocmai prea căutându-le mai vîrtos, nu le aflăm; nu credem în nimic, vieaţa ne pare pustie şi goală. Poate că sub cenuşa ideilor lumii noastre se aprinde cu încetul germinele unei vieţi noue, dar’ noi nu’l simţim, simţim numai goliciunea vieţii noastre. Astfel de timp e foarte acomodat spre predicarea teoriilor pesimiste. începând mai ales cu anii 50 ai secolului nostru, filosofia lui Schopenhauer îşi aruncă puternic valurile preste omenimea Săracii şovinişti. (?) „ Noi am ajuns acolo, că chiar şi cele mai îndreptăţite dorinţe ale naţiunii se timbrează de abusuri şi şovinism“ în această trasă de tânguire culminează vorbirea deputatului Cornel Ábrányi, rostită în dieta ţerii la 19n. al curentei. Ear, prin sentimentele, pe care le-a îngrămădit în această elegică exclamaţiune, a produs un efect atât de mare, încât nu numai partidul seu propriu, ci întreagă oposiţiunea moderată şi nemoderată ’l-a sărbătorit într’un mod rar în felul seu chiar şi la noi, în ţeara tuturor imposibilităţilor exaltate. Apponyisti şi Kossuth-işti s’au adunat în onoarea lui Cornel Ábrányi la un banchet de înfrăţire,şi-au arătat reciproc cea mai fragedă dragoste, au beut, au toastat şi au aiurat pănă după meciul nopţii pentru idealurile, care însufleţesc oposiţia „naţiunii“ în lupta cea crâncenă cu guvernul, care nu numai că nu se poate ridica la înălţimile acestor idealuri, ci înjoseste ţeara înaintea străinilor, desconsideră drepturile sfinte ale „naţiunii“ şi o duce la perire prin germanizare. Aceasta s’a întâmplat în luna lui Noemvrie, anul dela nascerea Domnului 1889, în vremea „Kultur-Egylet“-urilor şi sub ocârmuirea lui Coloman Tisza, sdrobitorul de naţionalităţi! Nu mai încape nici o îndoeală, că poetul deputat din oposiţia moderată, Cornel Ábrányi cel tinăr, n’a vorbit numai în numele seu, ci a fost tălmaciul celor mai intime vibraţiuni ale tuturor inimilor oposiţionale din parlamentul din Budapesta. Dovadă însufleţirea, cu care a fost primită vorbirea lui, dovadă cinstea ce ’i s’a făcut în urma ei. Contele Albert Apponyi într’un toast dela