Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-11 / nr. 259

Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/3 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:­­1 an 10 franci, 1/a an 20 .5 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiu­L Sâmbătă 11123 Noemvrie 1889 Nr. 259 INSERTIUNILE 3 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Din tainele vieţii. * E în lumea aceasta şi ceva ce stă mai presus de toată stăpânirea ome­nească , acesta e gândul ce ni­ se im­pune, când ne dăm seamă despre soartea, pe care a avut-o urmaşul în scaunul archipăstoresc al întru fericire pomeni­tului Procopie Ivacicovici, metropolitul­­patriarch al Carloveţului. Guvernul din Budapesta, ademenit de un gând omenesc, a voit să aibă în mijlocul concetăţenilor noştri sârbi o ceată de oameni, care sânt gata de a înrluri asupra poporului serbesc aşa cum voesce el şi în condiţiunile hotă­­rîte numai de dînsul. Deoare­ce aceia dintre concetăţenii noştri sârbi, care prin lucrare stărui­toare ori prin acte de abnegaţiune îşi câştigaseră oare-care trecere la cona­ţionalii lor, nu erau dispuşi să primească acele condiţiuni, guvernul s’a mulţumit cu oamenii, pe care ’i-a putut găsi. în gândul lui omenesc era destul să-’i pună pe aceşti oameni în posiţiuni cu cel mai larg cerc de înrâurire, să-’i susţină cu ori­ce preţ şi să-’i sprijinească în silinţele lor de a strivi pe cei­ ce le stau împotrivă, pentru­ ca ei să aibă şi tre­cerea, de care aveau trebuinţă, ca să poată înrîuri cu succes. Sciind deci, că Sârbii au venit în ţerile aceste sub conducerea vlădicilor lor şi că dela 21 August 1690, când împăratul Leopold I. a emis diploma, prin care le acordă privilegiile, şi pănă în cailele noastre, adecă timp de vre­ o două sute de ani, ei tot de capii lor bisericesci au fost conduşi, guvernul a socotit, că scaunul de metropolit-patri­­arch din Carloveţ e înalta posiţiune, în care trebue să pună pe omul voirilor sale, ear’ aceasta cât mai curând. El nici n’a mai aşteptat deci înce­tarea din vieaţă a bătrânului Procopie, ci a numit pe Gherman Anghelicî ad­ministrator, pentru­ ca pănă la moartea titularului să-’şi câştige trecerea, pe care n’o avea. Obştia creştinească însă tot nu ’l-a voit pe Gherman Anghelici sieşi cap, ci a ales pe Stoicovici şi pe Zsivkovics. Guvernul, profitând de posiţiunea sa constituţională, a stăruit, ca coroana să nu-’i dee nici unuia, nici altuia din aceşti aleşi ai obştiei Preaînalta confirmare: li-a fost impus Sârbilor pe Gherman An­ghelici, omul despre care se stia lă­murit, că nu se bucură de încrederea coreligionarilor sei, nici de iubirea lor. Timp de şepte ani, cât a stat în fruntea bisericii sale, acest om de în­credere al guvernului a fost atât de rău văd­ut în mijlocul conaţionalilor sei, în­cât scriea despre încetarea lui din vieaţă a produs cele mai vii manifesta­­ţiuni de bucurie în biserica, pe care o păstorise, care auctoritatea lui a fost atât de slabă, încât în ciuda veniturilor mari, de care dispunea, cu toată pute­rea lui archierească, cu tot sprijinul, pe care ’i-’l dăduse guvernul, el n’a putut să adune în giurul seu decât oa­meni slabi de fire, care n’au fost în stare să-’i facă îmormântarea potrivită cu posiţiunea ce ocupase şi despre care ar fi merge vestea, că ar fi jefuit pe cel­­ce-’i ridicase şi ţinuse, ba pănă chiar şi că ’l-ar fi gâtuit în c­osul morţii, ca nici măcar tigna muririi firesci să nu o aibă. Ba nici chiar atât nu e destul. Acum, după­ ce ies la iveală con­­secvenţele firesci ale politicei greşite, pe care guvernul a urmat-o faţă cu Sârbii, se lapădă de Gherman Anghelici şi aceia, care ’l-au ridicat, ’l-au susţinut, ’l-au îmbrăcat, ’l-au siluit să meargă pe calea cea tristă a vieţii lui. Luând drept punct de plecare sol­rile venite de la Carloveţ şi Neoplanta, oficioşii dela „Pester Lloyd“ (Nr. dela 16 Noemvrie) constată cu adâncă durere, că „biserica ortodoxă sâr­bească din Ungaria se află î­n­­tr’o grea decadenţă morală şi spirituală, că sucrescenţa preo­ţească îi lipsesce, că aşecjămin­­tele ei de instrucţiune tot mai mult decad...“ Căci, „durere, n’a găsit nici Gherman Anghelici timp, ca să-’i insufle bisericii sale un nou spirit şi să îmbu­nătăţească din temelii învăţă­mântul ei. Cei şepte ani lungi ai patriarchatul­ui său îi găsim plini de lupte zadarnice con­tra unei oposiţiuni duşmane statului, care, durere, graţie unei procederi electorale afurisit de viclene, îşi asigurase majo­ritatea în congres şi nu voia să conlucreze la opera de reforme, pe care o intenţionase patriar­ch­u­l “. Care va să tot mai are răpo­satul Anghelici şi apărători. Nu! Oficioşii nu apără pe răposa­tul patriarch; ei apără guvernul faţă cu cei­ ce îi tric. Cum ai putut tu să-ţi recomanji Coroanei un ase­menea om!? Aruncă vina asupra „o p o s i­ţi u­­nii“, ca guvernul să pară mai puţin vinovat de a fi pus în fruntea unei bi­serici pe un om, care a dus biserica la decadenţă, fiindcă fusese pus acolo, ca să „lupte contra unei oposi­ţiuni duşmane statului“, să împli­nească un rol politic, care nu să dee prin vieaţa sa exemplu de traiu creşti­nesc, nu să slujeascâ­­b­ra­tar, nu să asiste la examene, nu să încurajeze tinerimea, nu să conducă întreaga vi­eaţă morală şi intelectuală a turmei ce avea să păstorească. Chiar acum, după­ ce au ieşit toate la iveală, o­fieioşii dela ..Pester Lloyd“ văd în cei compromişi numai pe „susţinătorii ideii de stat“. „Nu va fi de prisos“, — z zic ei, — „să le punem amicilor noştri dela presa maghiara în vedere, că Gherman Anghelici pănă la moartea sa, car’ cei mai intimi aderenţi ai lui şi după moartea lui au fost persecutaţi cu cea mai neîmpăcată ură de cătră aceia, care erau în acelaşi timp şi duşmanii juraţi ai ideii de stat maghiar, şi că noi nu avem câtuşi de puţină causă să participăm la manifestaţiunile de bu­curie ale acelora, la moara cărora destăinui­rile celor din urmă (file Par a mîna apa“. Cu alte cuvinte: Tăceţi, căci in­teresul nostru nu e, ca adevărul să iese la iveală ! Se înţelege, că nu este! Cele petrecute la Carloveţ şi la Neoplanta trebue neapărat să producă în toate minţile convingerea, că oame­nii se pot scoate la iveală, dar’ nu se pot crea. Singur numai Dumnezeu împarte vocaţiuni, car’ noi oamenii putem numai să le recunoascem acolo, unde ele sânt date: săcătura tot săcă­­tură rămâne ori-şi-cât de sus am pune-o, nemernicul tot nemernic, în ori-şi-ce haine ’l-am îmbrăca. Gherman Anghelici a fost un om slab, şi tot om slab a rămas şi ca metropo­­lit-patriarch, tot numai cu oameni ca dînsul a putut să se încungiure şi tot numai slabe lucruri a putut face; astfel nu numai că n’a putut să aibă înrîu­­rirea, pe care o intenţionase guvernul, ci a şi fost o adevărată plagă pentru biserică şi a compromis pe aceia, care ’l-au pus în posiţiunea de metropolit­­patriarch. Dacă guvernul ar fi voit în adevăr să-’şi câştige înrîurire asupra Sârbilor, el n’ar fi lucrat prin oameni ca Anghe­lici şi cei­ ce se adunaseră împregiurul acestuia, ci prin alţii, cărora le era dat să poată inspira încredere şi iubire. De aceea astăzji, după­ ce toate au ieşit la iveală, oamenii preocupaţi de binele obştesc îi afic guvernului. Ori n’ai soiut să-­ţi alegi oamenii de încre­dere, ori ai ales dinadins pe aceia, care trebuiau neapărat să ducă biserica sârbească la o „grea decadenţă morală şi spirituală“, fiindcă aceasta o voiai! Ce bine ’i-ar veni acum guvernu­lui, dacă Sârbii sânt acum opt ani ar fi cedat presiunilor făcute de dînsul, s’ar fi dat după păr şi ’l-ar fi ales pe Gher­man Anghelici fie chiar şi numai cu majoritate de un vot, pentru­ ca astăcji oficioşii să poată a­ice. Nu gu­vernul răspunde, ci congresul, care ’l-a ales. Sârbii ei înşişi ’şi­’l-au dorit; omul lor de încredere era. Sârbii însă n’au voit să-’l aleagă nici după­ ce se încredinţaseră, că gu­vernul numai pe el îl voesce. Cu toate aceste oficioşii se lapădă de răposatul protegiat al guvernului. „Fie,“ — chiar și numai pentru vecînica amintire — ,fie ele — „e bine să se constate aici, că nici ocolirea majorității congresuale de atunci din partea Coroanei nu are să fie derivată din influența guvernului ungar, ci că în sinul bisericii sârbesti se iviseră atunci cu­rente, de care Coroana a ţinut seamă prin nu­mirea lui Anghelici. .“ Cu alte cuvinte, guvernul a găsit atunci „vn sinul bisericii“ o coadă de topor şi profită aşa de dînsa, ca să arunce vina asupra Sârbilor şi să se la­­pede de omul, pe care el­­l-a făcut ce nu trebuia să fie nici­odată." Ruşinat astfel de zadarnicele opin­tiri, pe care le făcuse, şi de consecven­­ţele acestor opintiri, guvernul promite, că de astădată va ţine seamă de voinţa Sârbilor. „Noi credem“, —­ă fic oficioşii, — „că gu­vernul va alege partea cea mai bună, dacă se va absţine de la ori­ şi­ ce înrîurire directă asupra afacerilor bisericesti ale Sârbilor. .“ Iară noi, care nu sântem oficioşi, credem, că guvernul Ungariei a cam perdut pofta de a-ş i mai recomanda Co­roanei oameni, care nu se bucură de încrederea şi de iubirea obştească, căci e prea mare răspunderea, pe care o pri­mesce acela, care îi o­ice unui monarch : Acesta e omul, care îţi va păstra iu­birea supuşilor tăi! Supuşii ei înşişi mai lesne iau asu­pra lor asemenea răspundere. Ademenit de un gând omenesc, gu­vernul din Budapesta a voit să înrîu­­rească asupra concetăţenilor noştri sârbi prin oameni aleşi după placul lui, şi nu numai că n’a putut să îurîurească, dar’ ’i-a înstrăinat cu atât mai vîrtos pe Sârbi. A­ fi dar’ scie şi el, că treabă bună nu prin ori-şi-cine se poate face şi nu se mai încumetă a le impune Sârbilor conducătorul bisericesc, ci îi lasă pe dînşii să ’şi­’l designeze. FOIŢA „TRIBUNEI". Pesimismul în poesiile lui Mihail Eminescu. De Vniilie Goldiş. (Urmare.) III. Experienţa produce ideile, aceste influ­­inţează asupra experienţei de apoi. Vieaţa omenească este o pânză ţesută din aceste două elemente şi firele sunt adese atât de tare bă­tute laolaltă, încât nici nu le poţi deosebi. Dacă influenţarea ideilor asupra experienţei produce o forţare şi împedecare în mersul fi­resc al istoriei omenirii, atunci se nasce con­flict între formele positive de vieaţă isvorâte din experienţa trecută şi între necesitatea reală a presentelui. Timpul, când acest conflict devine con­­soiit în gândirea oamenilor, se numesce timp de transiţie şi el se sfîrşesce totdeauna cu re­formarea vieţii omeneşci în înţelesul experien­ţei mai noue fie prin conţelegere pacinică, fie prin revoluţiune. A devenit deja o expresie banală, dar’ este foarte adevărat, că trăim într’un timp de transiţie. Să ne înţelegem. In evul vechiu şi mediu oamenii înţele­geau lumea din raportul ce ’şi­’l închipuiau între aceasta şi Dumnezeu. In evul vechiu ei au întocmit în mintea lor acest raport în mod deosebit şi interesant, în cel mediu ra­portul se caracterisează prin o preponderanţă a unui element din cele două, a religiunii. Această preponderanţă produce interesanta în­suşire a evului mediu, care caracterisează toate instituţiunile lui şi care mai uşor s’ar putea exprima prin: „domnirea auctorităţii“. Lumea veacului mediu trăia sub domnirea auctorităţii,­ auctoritate în ştiinţă, autoritate in relaţiunile vieţii­­jilnice. Multe năcazuri şi multe decepţiuni amare a trebuit să îndure omenirea, pănă când din trebuinţele tot mai mult simţite ale vieţii, din martiriul multor genii, care au mu­rit pentru afirmarea experienţelor noue în con­tra convingerilor vechi, din cultura ce cres­­cea încet—încet, prelungă toate opintirile ce li­ se făceau de cătră lumea ideilor bătrâne, —■ se născu acel curent, care produse pe un Lu­ther în contra au­torităţii în religie, pe un Descartes în contra autorităţii în filosofie. Fi­­losofia evului nou cu Descartes precede tot din raportul dintre lume şi Dumnezeu. În­suşirea cea mai însemnată şi mai esenţială însă a lui Dumnezeu este aceea, prin care mai ales se deosebesce de materie: raţiunea. Rasa lumii, după conceptul filosofiei acesteia, este raţiunea. El a tăcut lumea, ea o sus­ţine. Lumea medie cătră sfîrşitul veacului al XV-lea începe a prinde convingerea, că adevăratul isvor al ori­cărei cunoscinţe este raţiunea. Istoria culturii omenesci ni­ se pare o ondulaţiune din extrem la extrem, căutând vecinie calea cea de mijloc. După domnirea despotică a auctorităţii urmează domnirea despotică a convingerii in­dividuale, după autonomia auctorităţii, autono­mia raţiunii. Noul principiu dă nascere mai multor curente filosofice, care toate îşi au re­­presentanţii lor; de multe­ ori între ele există luptă crâncenă, dar­ în fond toate sunt una: raţiunea este baza tuturor cercetărilor în cri­teriul ori-cărui adevăr. Ieşit din trebuinţele vieţii­­filnice din experienţele noue, acest fel de gândire se lăţesce tot mai mult în lu­mea întreagă şi reformează vieaţa omenirii, dându-­i caracterul evului nou. începând din secolul XV., el îşi ajunge consecvenţele ex­treme în cel al XVII-lea şi XVIII lea. Acum domnesce în deplina sa splendoare raţionalis­mul. Raţiunea în încrederea­ şi neţermuritâ încearcă a reforma lumea mai ântâiu în teo­rie, apoi în praxă. Devisa secolului XVII. este, că prin raţiune putem cunoaşte lumea, cea a secolului XVIII., că tot raţiunea ne poate învăţa cum să trăim, ca să fim fericiţi. Acest secol cu drept cuvânt se poate numi periodul optimismului în istoria întâmplărilor omenesci. Nici-când în decursul acestei istorii nu s’au născut atâtea sisteme fericitoare de oameni, ca în secolul XVIII. Pentru toate erau teorii: cum s’ar putea perfecţiona omenimea prin crescere, cum s’ar pute ferici statele prin constituţii, a face prin domnirea raţiunii răs­­boaiele imposibile etc. etc. Şii caracteristica timpului este, că toate aceste teorii aflau pe deplin creclământ la contimporani, deşi ele nu-’şi aveau isvorul în experienţă, ci numai şi numai în raţionare. Se înţelege, că acest fel de gândire n’a putut da nascere pesimismului. Dacă raţiu­nea e dumneizeească, nici productul ei, lumea, nu poate fi fără nici o valoare. Precând însă raţionalismul cuprindea tot mai mult mintea oamenilor şi încetul cu încetul reforma toate terenele vieţii, printre milioanele muritorilor ici-colo se afla câte unul, care sta pe gânduri şi nu li­ se prea părea de treabă, care filosofia atinge din nou fundamentul gândirii de obşte şi Spinoza exprimă convingerea, că nu se poate să cre­dem, că numai şi numai raţiunea este basa existenţei noastre. Idea lui fundamentală este, că raţiunea nu există fără materie sau­ ma­teria are raţiune; în această filosofie materia e de aceeaşi însemnătate cu raţiunea sau spi­ritul. Empirismul englez începe a se ocupa tot mai mult de această materie; stiinţele exacte iau un sbor ne mai­pomenit. Idei ma­terialiste încep a prinde rădăcini în cugetarea popoarelor. In aparenţă materialismul n’a fa­­vorisat pesimismul. Căci cu el deodată nasce teoria plăcerii, în etică idea fericirii indivi­duale, ca basă a ori­cărui moral. Dacă fericirea individuală n’ar fi ceva real, ci numai iluso­­ric, atunci materialismul nu mai poate afla nimic preţios în lumea aceasta. Oamenii întru adevăr încep a deveni sceptici în cestiune. Scepticismul îşi are isvorul iarăşi la Englezi, dar’ ei, ca totdeauna practici, nu trag conse­­cvenţele cele din urmă, nu predică pesimis­mul, sunt sceptici şi în privinţa aceasta. Pesimismul numai atunci a putut deveni sistem, când direcţiunea cugetării filosofice in­dicată prin teoriile materialiste începe a re­forma convingerile despre adevărata basă a lumii. Firul cugetărilor filosofice îl iau iarăşi Germanii. Influinţat de empirismul englez şi purcedând din filosofia lui Spinoza, Kant îşi ţintesce agera­’i privire care spre temelia lumii şi începe a lua la critică teoria în valoare pănă aci despre această temelie. Vom vede, unde va duce firul raţionărilor lui Kant. Din ele va nasce în urma urmelor părerea despre nimicnicia vieţii omenesci, ele vor produce pesimismul sistematic în gândirea de obşte a secolului XIX. Filosofia însă nu poate da nici­când di­recţiune vieţii omenesci, dacă ea însăşi nu-­şi are rădăcinile sale în acea vieaţă. Şi oare vieaţa popoarelor culte din lume nu se for­mase astfel, ca să fie şi isvor şi roditor te­ren pentru acel fel de gândire pesimistică ce caracterisează timpul in care trăim ? Pesimismul secolului XIX. este reacţiu­­nea optimismului fără margini al secolului XVIII. Visurile secolului XVIII, sau de fel nu s’au împlinit, sau luară cu totul altă formă, însufleţirea secolului XVIII, e admirabilă, dar’ ca o „fata morgana“ au dispărut idealurile lui. Oamenii credeau, că vor ferici lumea cu ele, car’ noi, nepoţii, observarăm, că nu erau bune de nimic. Vieaţa de stat luă altă direc­ţiune, cea socială produse noue neegalităţi, noue caste în locul celor vechi, pentru a căror dărîmare atâta sânge a curs, credinţa noastră in posibilitatea luminării poporului se clatină tare ; răsboaiele viscolesc şi ameninţă o parte a pământului cu transformări mari şi sfîrşitul luptei, resultatul ei nici că-­l visăm. Intere­sele economice apasă toate celelalte interese, care mai nainte erau mai presus de ori­ce in­teres, şi numai armele sunt materia de preo­cupare a puternicilor lumii. Noi înşine ne plângem, că prea căutăm plăcerile vieţii şi mijloacele, lor şi tocmai prea căutându-le mai vîrtos, nu le aflăm; nu credem în nimic, vieaţa ne pare pustie şi goală. Poate­ că sub cenuşa ideilor lumii noastre se aprinde cu încetul germinele unei vieţi noue, dar’ noi nu­’l simţim, simţim numai goliciunea vieţii noastre. Astfel de timp e foarte acomodat spre predicarea teo­riilor pesimiste. începând mai ales cu anii 50 ai secolului nostru, filosofia lui Schopenhauer îşi aruncă puternic valurile preste omenimea Săracii şovinişti. (?) „ Noi am ajuns acolo, că chiar şi cele mai îndreptăţite dorinţe ale na­ţiunii se timbrează de abusuri şi şovi­nism­­“ în această trasă de tânguire cul­minează vorbirea deputatului Cornel Ábrá­nyi, rostită în dieta ţerii la 19n. al curentei. Ear, prin sentimentele, pe care le-a îngrămădit în această elegică ex­­clamaţiune, a produs un efect atât de mare, încât nu numai partidul seu pro­priu, ci întreagă oposiţiunea moderată şi nemoderată ’l-a sărbătorit într’un mod rar în felul seu chiar şi la noi, în ţeara tuturor imposibilităţilor exaltate. Apponyi­sti şi Kossuth-işti s’au adunat în onoarea lui Cornel Ábrányi la un banchet de înfrăţire,­­şi-au ară­tat reciproc cea mai fragedă dragoste, au beut, au toastat şi au aiurat pănă după meciul nopţii pentru idealurile, care însufleţesc oposiţia „naţiunii“ în lupta cea crâncenă cu guvernul, care nu numai că nu se poate ridica la înălţi­mile acestor idealuri, ci înjoseste ţeara înaintea străinilor, desconsideră dreptu­rile sfinte ale „naţiunii“ şi o duce la perire prin germanizare. Aceasta s’a întâmplat în luna lui Noemvrie, anul dela nascerea Domnului 1889, în vremea „Kultur-Egylet“-urilor şi sub ocârmuirea lui Coloman Tisza, sdrobitorul de naţionalităţi! Nu mai încape nici o îndoeală, că poetul deputat din oposiţia moderată, Cornel Ábrányi cel tinăr, n’a vorbit nu­mai în numele seu, ci a fost tălmaciul celor mai intime vibraţiuni ale tuturor inimilor oposiţionale din parlamentul din Budapesta. Dovadă însufleţirea, cu care a fost primită vorbirea lui, dovadă cinstea ce ’i­ s’a făcut în urma ei. Con­tele Albert A­p­p­o­n­y­i într’un toast dela

Next