Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)

1889-11-12 / nr. 260

Anul VI ^râgMjCTgjgjăjgjgtt ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, '/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu. Duminecă 12/24 Noemvrie 1889 Nr. 260 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază, în număr costă 5 c cuceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 11 Noemvrie st. v. (r.) in dieta din Budapesta par a se începe din nou scenele turbulente, care se petrecură în sesiunea trecută și care făcură atâta cinste parlamentarismului maghiar. Imediat după deschiderea sesiunii se autoiau voci, că, în virtutea a-ului 31 al articolului de lege 50 din anul 1879, exdictatorul Ludovic Kossuth cu finea acestui an, adecă în ziua de 31 Decemvrie, îşi perde dreptul de cetăţean unguresc şi că „naţiunea“ trebue să intreprindă de cu bună vreme paşii de lipsă, pentru ca Kossuth să nu fie silit să intervină pentru mântuirea dreptului lui de cetăţean, dar’ nici să nu ’și-’l peardă, cana trebue să ’și-l peardă toți aceia, care au petrecut zece ani în străinătate și în timpul acesta nu s’au declarat, că vor se remâna cetățeni ai statului ungar. Numai cu vre-o câtevazile înainte de a se începe desbaterea asupra budgetului statului, deputatul Emil Ábrányi a publicat un fel de apel cătră „poporul seu“, bunăoară cum o fac şi capetele încoronate, când se adresează „către popoarele lor“, şi a propus ţinerea de meetinguri în întreaga ţară, în scopul de a obţină de la parlament pe calea petiţiunii un fel de „Extrawurst“ pentru bătrânul revoluţionar maghiar. Primul meeting în această afacere s’a şi ţinut la Raab, luându-se hotărîrea, ca să se presenteze dietei o petiţiune, prin care se va cere modificarea respectivului paragraf din articolul de lege despre incolat încât priveste persoana lui Ludovic Kossuth. Se vorbia, că şi universitarii maghiari din capitala Ungariei au de gând să iniţieze o mişcare şi că astâcji conducătorul stângei extreme, dl Irányi Daniel, va presenta dietei un proiect de condus în aceasta direcţiune. Ne aşteptam prin urmare la adunări sgomotoase prin oraşele maghiare din ţeară, la manifestaţiuni „patriotice“ pe strade şi scene scandaloase în casa deputaţilor. Ştiam ce s’a petrecut cu prilegiul desbaterii asupra proiectului de lege militar şi nimic nu ne îndreptăţia a presupune măcar, că opoziţia maghiară va trece preste cestiunea dreptului de cetăţean al idolului ei cu liniştea şi calmitatea ce o reclamă oricare cestiune, care are să fie resolvată în mod constituţional şi pe cale parlamentară. Şi poate pentru ca terorizările să nu se înceapă numai din incidentul afacerii lui Ludovic Kossuth, stânga extremă încă în şedinţa sa de alaltăieri a dat năvală asupra guvernului, şi când ministrul-preşedinte Tisza lua cuvântul, nul-a lăsat nici să vorbească şi a produs un sgomot, care a silit chiar şi pe rânduriul preşedinte al casei să ameninţe cu suspendarea şedinţei, în aceeaşi 4-0 conferinţă a partidului kossuth-ist a hotărît, că la proiectul de condus al deputatului Irányi toţi deputaţii independenţi vor lua cuvântul. Prin urmare planul de acţiune era pregătit şi parlamentul şi ţeara erau să fie din nou teatrul unor scandale ca cele de pe la începutul acestui an, întreaga afacere a primit însă în şedinţa dietei de ieri o soluţiune, care nu seim încă, dacă e potrivită să pună stavilă patimilor şoviniştilor maghiari, dar care la toată întâmplarea revarsă o lumină foarte posomorită asupra constituţionalismului unguresc. Domnul Irányi s’a grăbit cu proiectul seu de condus şi, în loc să-’l presenteze astăzi, ’l-a presentat deja în şedinţa dietei de ieri. Prilegiul spre aceasta ’i’l-a oferit polemia lui cu ministrul-preşedinte în decursul desbaterii budgetare. După ce a arătat, că perderea dreptului de cetăţean unguresc de către refugiaţii politici e neîndreptăţită, întocmai ca şi condiţiunile, de care se leagă menţinerea dreptului de cetăţean, apelează la majoritatea casei, ca Kossuth să nu fie alungat din ţeară, şi îşi presenta proiectul seu de condus pentru schimbarea paragrafului corespunzător. Dl Coloman Tisza, atotputernicul sdrobitor de naţionalităţi, s’a înnolat deodată şi ca nu cumva să supere oposiţia, dar’ mai ales pe compatriotul seu şi al conaţionalilor sei din Turin, s’a aflat îndemnat a declara, că legea incolatului corăspunde concepţiunii tradiţiunii unguresci, pentru o persoană aceea nu se poate schimba; dar’ fiecare poate să rămână, dacă vrea, cetăţean al statului şi preste tot cetăţenii de onoare sânt eo ipso cetăţeni ai statului unguresc. Ear’ după ce dl Irányi nu a fost îndestulit cu o simplă interpretare a legii, domnul Tisza a mers şi mai departe şi a răspuns, ca această interpretare să se întâmple deci prin un proiect de resoluţiune, pentru că partidul guvernamental pe Kossuth totdeauna îl va privi de cetăţean unguresc. Atâta e tot ce se im pănă acum după informaţiunile telegrafice ale foilor „Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, „Căci în sine împăcată reîncepe eterna pace“. (Sat. I., p. 239.) S’a afirmat de mulţi şi la diferite ocasiuni, că Eminescu se ocupa cu predilecţiune de filosofia lui Kant şi că ar fi tradus şi adnotat opul principal al lui. Că a fost pătruns de ideile din „Critica raţiunii pure“ o adeveresc poesiile lui. Timpul şi spaţiul există numai ca forme ale sensualităţii noastre. Cunoascem lumea numai astfel, cum ea ni se arată prin aceste forme. Lumea sensuală este o aparenţă. Dar’ în dosul acestei aparenţe ce este? Kant aici se opresce. Despre lumea cea adevărată, lumea ea însăşi (Ding an sich), nu scie nimic. Dar’ eu însumi ? Sânt şi eu numai aparenţă? Cui îi apar? Mie însumi îmi apar? Conclusiunea e absurdă. Trebue se fie vre-o greşală la mijloc. Kant n’a aflat greşala aceasta şi ea a devenit punctul de plecare al tuturor sistemelor filosofice după Kant. Şi al lui Schopenhauer. Schopenhauer încă priveşte lumea ca o aparenţă, ca un vis. Şi în vis avem representări. Din punctul acesta de vedere nici nu este deosebire între starea trează şi vis. Această asmănaree de mult a simţit-o filosofia indică comparând vieaţa cu visul şi drama lui Calderon „Vieaţa e vis“ se basează pe această asemănare. Schopenhauer aced că numai legătura logică deosebesce vieaţa de vis: „Vieaţa şi visul sunt filele aceleiaşi cărţi. Numele cetirii în legătură este: vieaţă. Dar’ dacă maghiare din Cluj despre această afacere celebră. Şi nici că trebue să stim mai mult. După declaraţiunea ministrului - preşedinte Tisza pentru noi e indiferent, dacă cestiunea incolatului se va mai trăgăna sau nu, dacă independenţii sânt mulţumiţi cu acea declaraţiune s’au vor persista şi mai departe prelungă discutarea proiectului lor de condus. Fiecare dintre noi trebue să primească acum convingerea, că cultul’lui Kossuth s’a extins şi asupra Maghiarilor din tabăra guvernamentală şi că domnul Tisza nu ar mai putea să stea în fruntea ţerii, îndată ce s’ar lapeda cu desâvârşire de „marele patriot maghiar“. O soiam demult şi în nenumărate rânduri am spus-o şi în coloanele ziarului nostru, că aspiraţiunile celor din stânga extremă sânt aspiraţiunile tuturor Maghiarilor deopotrivă, şi dacă liberalii îşi ascundeau pănă acum sentimentele lor adevărate, au făcut-o numai din considerare la capabilitatea lor de guvernare, dar, dacă am fi putut pătrunde în inima fiecăruia dintre ei, puteam să aflăm acolo pe Kossuth şi ideile lui întocmai ca şi în inimile independenţilor. Ceea ce ne surprinde acum mai mult e fnse tocmai împregiurarea, că dl Tisza îşi arată slabiciunea în toată golătatea ei şi e silit din nou şi într’un mod atât de drastic să cedeze faţă cu terorisările unei minorităţi parlamentare. Deja gălăgia ce se face prin ţeară cu alegerea lui Kossuth de cetăţean de onoare, o manifestaţiune aprobată în tăcere de însuşi guvernul dlui Tisza, e cea mai grosolană lovitură ce se poate da sentimentelor patriotice şi dinastice ale popoarelor nemaghiare din această ţeară. Şi acum vine primul sfetnic unguresc al Monarchului nostru constituţional şi declară din cel mai competent loc, că el şi cu el întreg partidul guvernamental totdeauna va privi de cetăţean unguresc pe acela, care odinioară a vrut să răstoarne dinastia habsburgică de pe tronul Ungariei şi care a provocat crâncenul resboiu civil dela 1848/49. Numele lui Ludovic Kossuth însemnează repeţirea evenimentelor de acum sânt patruzeci de ani, el însemnează pentru patria noastră însăşi revoluţiunea. S’ar pută deci, ca acest nume să se rostească cu atâta pietate în representanţa ţerii chiar de pe banca ministerială, fără ca să jignească pe cei mai competenţi factori ai acestei modasul cetirii (cf.iaa) s’a sfirşit şi a sosit timpul odichnei, — încă tot mai frunzărim prin carte ici-colo fără nici o ordine sau legătură; de multe ori cetim filă necunoscută, adeseori una, care deja o am cetit“. (Die Welt als Wille und Vorstellung I, p. 21.) M’a surprins asemănarea ce există între aceste cugetări şi idea fundamentală din „Sermannul Dionis“ al lui Eminescu: „în faptă lumea e visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu, — ele sânt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într’un simbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într’un strop de rouă. Dacă am afla misterul, prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri, care sunt ascunse în noi. . . ., atunci am pute trăi aievea în trecut și am pute locui lumea stelelor și a soarelui. . . . Dacă lumea este un vis, de ce n’am putea să coordonăm șirul fenomenelor sale cum voim noi?. ... Se trăesc în vremea lui Mircea-cel-Mare sau a lui Alexandru-cel-Bun este oare absolut imposibil“ ? („Sărmanul Dionis“ în „Convorbiri Literare“ Aa. VI., 1872— 73, p. 329 şi urm.) Cu astfel de cugetări îşi frământă preerii sărmanul Dionis, păşind prin stradele capitalei strîmte şi noroioase. Sosind apoi acasă, îşi continuă acest fir al gândirilor pănă când, obosit de gând şi misele, îl cuprinde somnul şi atunci din aceste gândiri se ţese un vis, cum numai un geniu de al lui Eminescu îl poate alcătui. Dionis trăesce în vis vieaţa dorită în lumea lui Alexandru-cel-Bun în persoana cănarchii şi pe popoarele, care într’un timp nu tocmai îndepărtat ’şi-au versat sângele pentru integritatea monarchiei şi pentru dinastia ei faţă cu acela, care poartă acest nume ? ! Numai două lucruri s’ar pare a fi cu putinţă. Sau că Maghiarii cu toţii prepară ceva sau că ministrul-preşedinte Tisza nu se mai poate menține la putere față cu terorisările oposiției şi s’a hotărît să facă un lucru, care ’i-ar putea face retragerea glorioasă înaintea conaționalilor sei. La toată întâmplarea însă situația internă a devenit prin acest pas al dlui Coloman Tisza și mai înăsprită decum era pe timpul desbaterilor asupra proiectului militar şi între asemenea împregiurări astăzi nimeni nu ştie ce va aduce cu sine ziua de mâne. Pe concetăţenii noştri maghiari îi cunoascem destul de bine. Ei sunt de multe lucruri capabili. Pesimismul în poesiile lui Mihail Eminescu. De Vasilie Goldiş. (Urmare şi fine.) IV. Prelânga toate abaterile şi nuanţele, basa tuturor sistemelor filosofice pănă la Kant a fost convingerea, că raţiunea este unicul criteriu al adevărului. Şi tocmai prin aceea Kant înseamnă un nou period în istoria filosofiei, că el însuşi acest principiu îl privesce sceptic şi se întreabă, dacă întru adevăr adevărate sunt toate productele raţiunii, care pănă atunci treceau ca de sine înţelese? Cu privire la această întrebare face o descoperire colosală. Află două noţiuni, care treceau pănă acum de corăspundătoare unei existenţe adevărate şi care totuşi în acest înţeles nu sunt adevărate. Sunt noţiunile, timpul şi spaţiul; înaintea lui Kant aceste se credeau lucruri existente. Kant scrie „Critica raţiunii pure“ şi dovedeste, că cele două noţiuni din cestiune sunt numai formele originale ale sensualităţii noastre, formele „a priori“ a toată cunoascerea. Nu ştim cum este lumea, dacă delăturăm formele originale ale cunoascerii ei. Când nu se mai întâmplă nimic, când nimic nu se mai mişcă „Timpul mort ’şi ’ntinde trupul şi devine vecinicie. „Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie. Din parlamentul maghiar. Dintre şedinţele dietei câte s’au ţinut în această sesiune, şedinţa de alaltăieri a fost una dintre cele mai sgomotoase şedinţe. Primul orator a fost dl Sigismund Csatár, vestitul deputat din Bichiş-Griula. Lui a urmat deputatul Acaţiu Beöthy. Acesta a zis, că după ce Tiszaşi-a devenit sieşi necredincios şi a ajuns cu sine însuşi în contrazicere, a perdut facultatea, de a representa naţiunea sa înaintea Coroanei şi de acolo vine, că el nu mai vorbeşce nici chiar în casa deputaţilor, al cărei conducător ar trebui să fie. Aceste sânt stări de lucruri abnormale, la care oposiția nu e de vină și care vor țină mereu, câtă vreme Tisza se află la guvern. Domnul Tisza a fost scos acum din sărite și s’a și ridicat să răspundă dlui Beöthy. Oposiția însă nu ’l-a lăsat să ajungă la vorbă, în special contele Károlyi întrerupea mereu pe ministrul-preşedinte şi preşedintele casei a fost silit să-l cheime mai de multe ori la ordine şi să ameninţe cu ridicarea şedinţei. Abia după douăzeci de minute a putut dl Tisza veni la vorbă. Expunerile lui Tisza s’au raportat la recriminaţiunile oposiţiei în privinţa steagului negru-galbin şi la noua ilustrare a istoriei fusiunii. După el ,şi-a mai apărat Madarász vederile sale despre sancţiunea pragmatică faţă cu Beöthy, care în urmă ’i-a lugerului Dan, care învaţă de la meşterul Ruben. „Bine «imi, meştere Ruben, că în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipsesce decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor. Sunt cuvinte aproape citate din Kant. — Şi Dionis visează un vis minunat. N’am putea să ne folosim de sirele aici citate ale lui Eminescu spre a dovedi, ce pătruns a fost de lanţul cugetărilor filosofice de mai sus, dacă însuşi le-ar privi numai ca un vis simplu. Dar’ el îşi sfîrşesce novela cu următoarele cuvinte: „Fost-a vis sau nu, asta e întrebarea. Nu cumva Inderetul culiselor vieţii e un regisor, a cărui existenţă n’o putem explica? .... Nu besităm de a cita câteva pasage dintr’o epistolă a lui Theophil Gauthier, care colorează oare-cum idea aceasta : Nu totdeauna suntem din ţeara ce ne-a văitat născând, şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei care sunt născuţi în felul acesta se simt ca exilaţi în oraşul lor, străini lângă căminul lor .... Ar fi uşor a însemna nu numai ţeara, dar, chiar şi secolul, în care ar fi trebuit să se petreacă existenţa lor cea adevărată .... îmi pare că am trăit odată în Orient .... Am fost totdeauna surprins, că nu pricep curent limba arabă. Trebue s- o fi uitat“. — Se vede că Eminescu a fost trudit de aceste gânduri fantastice. Dar’ să mergem mai departe. Lumea fenomenală Schopenhauer o primesce tot astfel cum a înţeles-o şi Kant, ca representare. El a aflat însă, după a lui părere, şi înţelesul lumii adevărate. Şi anume în următorul mod: Noi suntem corp între REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 11 Noemvrie st. v. Declaraţiunea ministerului francez, în şedinţa camerei franceze dela 19 i. c. s’a cetit declaraţia guvernului, despre care am făcut şi noi pomenire la timpul seu. DiFloquet a rostit o alocuţiune, în care promite, că îşi va da toate silinţele sale pentru a merita încrederea camerei; el va uita preferinţele sale personale ; el face apel la unirea tuturor forţelor democratice în giurul guvernului republican. Domnul T i r a r d a cetit declaraţiunea guvernului, care a fost foarte aplaudată. „Pătrunşi de sentimentul datoriilor noastre“, a zis preşedintele consiliului, „şi decişi a le îndeplini, credem că am dat la bun sfîrşit, mulţumită concursului senatului şi a camerei, sarcina ce ne luasem. Astfel numai prin simpla aplicare a legilor am dejucat tentativele răsvrătitorilor. Ordinea din afară fiind asigurată, Francia a putut oferi, în mijlocul minunilor artei şi ale industriei, simpatia şi ospitalitate la milioane de străini, veniţi din toate părţile globului. Sufragiul universal, stăpân cu desăvîrşire pe sine, a putut încorona acest mare triumf al democraţiei noastre prin alegeri, invitând pe toţi Francezii a se împăca sub drapelul republicei, înălţat deasupra partidelor şi pus de acum înainte în afară de orice jignire. Francia a vorbit, nu numai că a arătat, că voesce să menţină, să întărească şi să desvoalte instituţiunile întemeiate pe ea, dar şi că voesce să aibă în capul ei un guvern stabil, cu o durată sigură, păzitor al ordinei şi iniţiator al progresului, încungiurat de respect, în lăuntru ca şi în afară moderat, pentru a fi puternic, deschis şi generos, pentru a fi într’adevăr drept şi naţional. Instruiţi de o experienţă recentă, credem că un atare guvern nu poate, nu trebue să stabilească, nu poate să rămână dezarmat in lupta de susţinut în contra acelora ce ar persista a nu voi să se închine înaintea voinţei ţerii, atât de mult manifestată. După părerea noastră, Francia a manifestat, mai cu seamă în ultimele alegeri, resoluţia de a întră definitiv într’o eră de împăciuire şi de muncă“. Declaraţiunea continuă anunţând reforma administraţiei justiţiei spre a o face mai puţin confusă; ea promite, că corpuri, aşadar’ representare între representari. Dar’ despre corpul meu n’am numai cunoscinţă representată, ci şi imediată. Această cunoscinţă imediată îmi arată, că trupul meu nu este numai representare, ci şi voinţă. Oricărei manifestaţiuni a voinţei îi corespunde o anumită mişcare a trupului. Voinţa şi corpul nici nu sunt lucruri deosebite. Corpul este întruparea voinţei. (Der Leib ist die Obiectität des Willens. Schopenhauer op. cit. p. 120.) Acum dar, cunosc esenţa lumii, este voinţa. Aceea ce ca idee se numesce dinte, stomac etc., în esenţă nu este alta decât: foamea. Voinţa nu este representare, ci realitate, deci ea nu are a face nimic cu timpul şi cu spaţiul; e deci neschimbătoare una, nesupusă causalităţiii, căci ea nu este numai în mintea noastră, ci în realitate. Şi Eminescu în gândurile sale ajunge la acest resultat. „Al lumi ’ntregul simbur, dorinţa-i“ (împărat şi proletar p. 137.) Vieaţa este plină de suferinţe, fiindcă omul totdeauna voesce şi voinţa nasce din lipsă, deci din suferinţă. Şi nu poate omul a face să nu voească, căci însăşi firea lui este de a voi; în mii de chipuri, sub mii de forme apare voinţa, ci ea este întotdeauna aceeaşi, „în veci aceleaşi doruri mascate cu altă haină, „Şi ’n toată omenirea în veci acelaşi om, „în multe forme apare a vieţii crudă taină, „Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, „Dorinţi nemărginite plantând într’un atom. (împărat şi proletar p. 137.) Unicul scop al voinţei este de a voi. A voi înseamnă astfel atât cât: a trăi. Voinţa întins mâna foarte mişcat. Desbaterea s’a întrerupt apoi şi ministrul de finance a presentat proiectul de lege despre indemnisare pentru proximul cvartal, precând contele Károlyi îşi dădea în zadar silinţa, de a capacita pe preşedintele casei, că a doua chiemare la ordine el nu a meritat-o. Şedinţa s’a ridicat pe la para 2 şi deputaţii s’au împrăşciat într’o disposiţie foarte agitată.