Tribuna, decembrie 1889 (Anul 6, nr. 275-297)
1889-12-01 / nr. 275
Anul VI Sibliu, Vineri 1/13 Decemvrie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 5. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Va an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare di de lucru »?^rrtWBWuii'Uii»tu^iiaiTOaist^^i»u't«cgg»' i i» KaBiamaangK ■■.eraumnaiii INSERTIUNILE i Un șir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., și timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 30 Noemvrie st. v. (A) După cum suntem informaţi prin telegraf, sesiunea cea sgomotoasă a casei deputaţilor din Budapesta este amânată. Este amânată părnă în ajunul anului nou al acelora, care numărăm după calindarul Julian. Va se 4'CÎL cu două zile mai puţin decum ar fi trebuit să se amâne, dacă s’ar fi luat în consideraţiune cel puţin anul nou, şi cu opt zile mai curând, dacă reflectau „părinţii“ patriei şi la Botezul Domnului al răsăritenilor. După îndreptăţirea egală cea mai modernă din patrie nu se putea altfel. Aşadar o pausă parlamentară în toată forma. De cumva nu am scrie într’un „cias rău“, ni s’a părut chiar şi înainte de pausă, că domnii parlamentari şi maghiari se cam obosiseră. Trecuseră de la mijloc, fără ca în casa deputaţilor din Budapesta să se întâmple vre-un scandal mai remarcabil. Tot aşa de puţin din causa vreunei discuţiuni mai înierbântate deputaţii s’au provocat la afaceri de „onoare“. îndată după pausă se va vedèa, dacă a fost oboseala, care şi-a mai îmbrâncjit, sau că s’au mai cuminţit dnii deputaţi. Şi acum, când ne lasă acei domni să cugetăm mai liniştiţi asupra scenelor câte s’au petrecut în casa deputaţilor din Budapesta, putem şi noi, ceea ce poate vor face şi ei, să şi judecăm mai clar asupra celor petrecute. Putem, dar’ să nu o facem. Să nu ne facem judecătorii lor, deşi nu s’ar putelfie, că sântem nechiemaţi în causâ. Au puterea în mână, judece-se ei înşişi. O întrebare însă totuşi ne putem permite. Simt cel puţin deputaţii, care au fost părtaşi la certele şi luptele cele lungi şi sgomotoase din parlament, că patria acum, în urma certelor şi luptelor este mai fericită sau are să fie mai fericită în viitor? După ce deputaţii reciproc s-au „împrospătat“ în faţă şi în auzul patriei şi al lumii, are pentru patrie să se deschidă un viitor mai strălucitor ? Am dori în privinţa aceasta un preţuit răspuns. Cu toate că numai în zadar ne ostenim condeiul. Corifeii compatrioţilor maghiari chiar şi ca deputaţi în parlament, şi mai ales ca deputaţi în parlament, sunt cu mult mai presus, decât să răspundă la întrebări cum sunt şi întrebările noastre. Nici presa maghiară nu se ocupă bucuros cu „mărunţişuri“ de aceste. Mai mult îi convine, ca lucruri de acele, care compromit vacia „naţiunii“, să le refacă. Şi mai mult îi convine să declameze despre asemenarea acestuia cu Românii antici şi cu Englezii moderni. De aceste îi place presei maghiare să cetească conaţionalii lor şi chiar şi lumea străină, dar nu înjurăturile reciproce din causa unor certe, pentru că nu toţi pot fi deodată în fruntea puterii statului. Patria ca atare nu va avă nici un câştig din sceneriile parlamentare, cum s’au petrecut în şedinţele sesiunii amânate. Tot aşa de puţin din ascunderea şi netezirea faptelor întâmplate, dupăcum vedem, că se ascund precât se poate şi se netezesc, întrucât ascunde nu se pot, chiar şi în presa din străinătate. Este însă totuşi ceva ce pare că-ţi stîrnesce speranţe în viitor. Sfieala, căci aşa trebue să o numim, care compatrioţii maghiari o dovedesc, umblând să atenueze, să ascundă „representaţiunile“ lor sgomotoase şi uneori chiar înfuriate din casa deputaţilor de la Budapesta. Sfieala şi cu ruşinea sunt surori, şi pare că până mai este o leacă de ruşine în cineva, eşti îndreptăţit a nu te desnădăjdui în existenţa unui grăunte, baremi cât de mic, de posibilitate de îndreptare. Aşa ar fi să fie, dacă şi corifeii politici ai compatrioţilor noştri ar fi oameni, cu care să poţi face calculi omenesci. Pentru omul deprins speranţa indigeratâ e mai subţire decât un fir de păianjen. Da, fiindcă corifeii politici ai compatrioţilor maghiari sunt oameni, care nu învaţă şi nu uită nimic. E probabil, că la cea mai de aproape ocasiune scenele, care deocamdată sunt luate de la ordine, se vor pune iarăşi la ordinea idei. Este şi firea corifeilor maghiari de aşa. Ear’ un proverb foarte vechiu spune, că natura, ori de câte ori umbli să o arunci şi cu furca, iarăşi se întoarce la punctul de unde ai aruncat-o. Scriea ce a circulat mai ieri-alaltăieri prin ciare oposiţiunea din stânga extremă ’şi-a propus a se lăsa Scena II. Eufemiu (furios cu spada sângerată) . î Cei de mai sus. Almanzor. Bine că ai scăpat, spune ce a fost? Arma ta aburesce de sângele încă cald. Furoarea ta e nespusă. Eufemiu. Baiazet îşi dă sufletul. Mişelul se reîntorcea la năr încărcat cu aur, îl apuc pe mișelul de plete: „’Ți s’a dat spre pază femeia mea“, strigai, unde e? îmi spune, că din lăcomia pragii o a părăsit; eu îi împlântai spada în inimă. Dar’ ce-’mi folosesce această răsbunare! în zadar au fost căutările mele și ale voastre, căci pe Ludovica nu o văd. Poate chiar Baiazet o a aruncat în mare. Oh, cât e de mare sălbătăcia voastră, bestii africane, am vgcjut cu ocasiunea pustiirii [creştinilor! . . . voi ,mi-aţi ucis femeia! Almanzor. Nebune, poţi să te îndoesti de credinţa noastră. Eufemiu. Ce credinţă! când la vocea mea poruncitoare ca niste rebeli nu ați încetat cu pustiirea ? Eu nu vream ca sacrificiul să fie consumat de tot. Când am sfărâmat porțile Messinei și învingătorulși-a pus piciorul în sângele concetățenilor mei, simții că mama măa părăsesce; pe neașteptate me cuprinse o milă ce-mi frângea inima, audind rugămintele mulţimii proscernute ; o vai ! cum am rămas amorţit, recunoscând în mulţi sau pe soţii mei din copilărie, sau magistrii virtuţii . . .! sau mamele cărunte ale copilelor stimătoare şi ale eroilor .. . care me numiau frăde politica de obstrucţiune, n’are să ne ducă în ispită. Scriea aceasta, pănâ unaalta, ar pută fi şi adevărată, într’atâta adevărată, că bărbaţii din stânga extremă nu mai află consult de a fi ei actorii pe scenă. Ar pută fi vorba însă numai de o schimbare de tactică. Văzând extremiştii, că lor nu le mai dă mâna să demonstreze, cel puţin oarecare timp, ei se retro^.. împing însă tinerimea în planul prim, ca să-i schimbe pe dînşii. Universitarii din Budapesta au şi pus mâna pe drapelul lui Kossuth. După aceia au urmat universitarii din Cluj. Universitarii ? Aceştia sânt niste copilandri. Ei nu pot fi de nici o importanţă în cele ale politicei, cu atât mai puţin pot ei fi normativi în ale politicei. Şi apoi posibilitatea încă nu este exclusă, că universitarii ceea ce fac, fac de capul lor, pe răspunderea lor. Când ar fi vorba de alţi oameni, am pută admite, că universitarii fac ceea ce fac de la sine. Dealtmintrelea aşa în treacăt fie zis, în Occident universitarii se ocupă cu alte lucruri mai potrivite cu etatea lor şi mai folositoare şi nu cu demonstraţiuni politice. La poporul maghiar însă lucrarea de capul universitarilor atâta este de nefirească, încât este cu neputinţă. Sânt rari popoarele, care să aibă înclinări atât de mari spre disciplină, cum are poporul maghiar. Bărbaţi cărunţi şi încărunţiţi în ale politicei, şi când e vorba de vreo întreprindere mai serioasă şi cu deosebire politică, nu fac nici un pas fără de a avă parolă sau comandă dată de undeva. Să presupunem acum, că nişce tineri, care încă n’au scuturat de pe sine pulberea adunată pe băncile colegilor şi n’au întrat în practica vieţii politice, să proceadă de capul lor? Nu. Tinerii de sigur sânt chiemaţi a întreţină jocul „sacru“ al agitaţiunii, pănă când bătrânii vor afla cu cale a lua cartei agitaţiunea în mână. Aceasta nu numai pentru ca bătrânii să aibă timp de pauză, ci pentru ca la cas de lipsă tinerii să poată fi fără paguba politică a cuiva şi devotaţi. Frământările parlamentare ale deputaţilor maghiari, precum şi demonstraţiunile tinerimii maghiare n’au adus patriei nici o fericire şi nu vor aduce nici în viitor. Dar’ nici bătrânii politici, nici tinerii politici maghiari nu-’şi bat capetele cu fericirea patriei. Aceasta, ce e drept, ei 4i° că o au în vedere, în faptă însă nu o au, fiindcă ei, când zic patrie, nu înţeleg totalitatea loţior şi fiiu, rugându se fiecare nu pentru idele lor, ci pentru ale altora! Nu zadar vă strigam: „Compătimiţi pe Eufemiu; ducele vostru e născut între aceşti muri, care îi sânt sfinţi“. Ce tâlhărie! Pentru voi e necunoscut afectul de dragoste ce Europeanul săie se păstreze pe vecie pentru patria sa. Acest afect îl ereejim de la părinţi, îl nutresce istoria domestică şi un monument de eroi ce aflăm mai la tot pasul ; şi spiritul care ferbe în noi, însetat de dragostea frăţească şi onoare, nimeni nu poate să-şi stingă, în zadar va fi Maurul domnul acestor ţinuturi; cu ignoranţa, cu arma şi cu asprimea moravurilor va cerca să adulmece gintea subjugată, dar’ se va înşela în speranţă ; da, căci ei au acoperit secretul şi flăcările neperitoare ale dragostii de patrie şi glorie, cu cât sunt mai ascunse, cu atât sunt mai de temut. Almanzor. Ce spui? E nebunie, ca un idololatru să adoreze murii unei cetăţi. Fiii lui Mohamed nu au altă patrie decât câmpul şi cerul. îndurarea la faţă cu învinşii ar fi fost culpă; ’mi-ar fi fost ruşine de atâta slăbiciune. Messina ’ţi-a fost duşmană, noi am nimicit-o cu totul. Eufemia. Iertarea? Ah, această virtute e străină pentru inima unui om, care n’a învățat nici-odată pietatea sfântă a evangeliului! Puțin mai înainte, împins de furoarea voastră, am erumpt la casa lui D-leu, o spaimă cumplită mă cuprinsese, șovăiam apucându-să cu groază se răpesc lucrurile sacre; cititorilor din patrie, ci se înţeleg numai pe sine, şi înţelegându-se numai pe sine, nu pot cugeta la altă fericire, decât la a lor proprie, în socoteala părţii celei mai mari din totalitatea locuitorilor din patrie. Sceneriile din trecut, ca şi cele din viitor, tot aceeaşi însemnătate o vor avăa însemnătatea, că pe banii patriei o parte mică de oamenii din patrie se ceartă şi se insultă între sine spre paguba patriei, care plătesce şi o jelesce. FOITA " si" Eufemia de Messina. Tragedie în 5 acte de Silvio Pellico. (Urmare şi fine.) Actul V. (E încă întunerec. Ruinele cetăţii fumegă din fundament.) Scena 1. Saraceni cu facle. Almanzor. A m a n z o r. Pe tot locul o aţi căutat şi în zadar? Oh, nefericită femeie! Poate a plecat să-şi întâlnească iubitul, şi ângerul morţii de sigur a amestecat-o între victimele sale. Ce va fi cu Sultanul? Sărmanul! ’L-am văzut ateptându-se de nou între ruinele Messinei, întrebând şi ici şi colo şi în tot locul, jurând că-’i va reda Messinei toată mărirea, dacă îl va arăta pe Ludovica în vieaţă. La o distanţă oarecare m’am ţinut în urma lui, dar’ ruinele, fumul şi turnurile călătoare m’au despărţit de el. (Se aude strigând: mori!) Almanzor. Nu e asta vocea lui Eufemiu ? De unde vine? Nu se mai aude. O Doamne ! E poate în pericol, de ’i-aş da de urmă. Câţiva Saraceni. Bată-’l. Almanzor Eufemie • In ajun de ele grele. * Faptele petrecute în timpul celor din urmă câţiva ani de 4 ce au dovedit pe din destul, că prin măsuri ca cele luate contra dlui general Traian Doda conflictele ivite în vieaţa patriei nu se pot înlătura, ci mai vîrtos se înăspresc; se poate deci, că fruntaşii politici ai ţerii, văzându-o aceasta, sânt accesibili pentru idea unei resolvări serioase. Aşa am ds noi sânt acum câteva zile. Constatăm acum cu deosebită mulţumire, că mai sânt şi alţii, care văd lucrurile ca noi. „Magyar Állam“, un organ de publicitate, care-şi primesce inspiraţiunile din înaltele cercuri ale bisericii catolice, vorbind despre sistarea procesului pornit contra dlui general Traian Doda, dă expresiune dorinţei, ca dl Coloman Tisza să-şi câştige o glorie netrecătoare prin resolvarea satisfăcătoare a cestiunii naţionalităţilor. Regele, derice „Magyar Állam.“, — s’a folosit în procesul intentat contra generalului Traian Doda de dreptul Seu de sistare, şi această hotărîre a purtătorului Coroanei arată, că politica de împăcare e aceea, pe care Regele o socotesce mai corectă în cestiunile de naţionalitate, în împregiurările de astăzi această manifestare a graţiei regale are o importanţă incalculabilă. Mulţi cred, că nu mai există în Ungaria o cestiune de naţionalităţi, fiindcă ea nu isbucneste pe faţă, nu pretinde loc în parlament, nu ridică protestări în presă. Această părere e însă greşită, deoarece cestiunea naționalităților e numai jeratec ascuns sub cenuşe, pe care îl ascunde întrucâtva politica parte energică, parte vicleană a guvernului, numai vnsé câtă vreme complicațiuni externe nu-l fac să iee flacără. Acesta vnsé ar fi un pericol pe de o sută de ori mai mare decât dacă în parlament ar şede vreo patruzeci, cincizeci de deputaţi naţionalişti. Preamăritorii lui Coloman Tisza proclamă drept un merit special al ministrului-preşedinte, că în timpul guvernării lui luptele naţionaliste ţinând sabia scoasă cătră altar, simțesc asupra inimii o mână, care mă respinge. Fug în umbră și’mi plec capul pe marmora rece’; oh, ce voci înspăimântătoare! Ce văd ? Lângă marmoră stăteau umbrele venerate ale părinților mei, ce vor fi zis nu sciu; dar’ aceea sciu, că mă numiau criminalist, suspinau și murmurau rugăciuni . . . când voiam să mă retrag. La poartă vise se ridică Paeomio ca un spectru gigant dintre osemintele preoților uciși; sinul, fața, tot era sânge ... și se ștergea cu mantaua, apoi o scutură spre capul meu și strigă . . . moarte asupra capului tău ! Bată-’l . . . unde mă ascund? Mă urmăresce! .... O ce mulțime de spectre plângătoare îl încungiură! Mamele își string copiii la sin; cu îmbrățișările lor doioase ar voi să le redee vieața. . . Eu am nimicit acele odrasle și în locul lor rămâne un patricid! O, nu eram consoli de vina mea, spiritul tartarului me cuprinsese. Oh! Te ador, cămin părintesc, te ador, religiune sfântă a strămoșilor mei! Mă aștern dinaintea crucii. (îngenunchie). Almanzor (ridicându-l). Mişelule, ce faci ? Saracenii. Face blasfemii! Alții. E un trădător, să se ucidă! Almanzor. Aduci pe credincioșii tăi în furie? Hola! Respect ducelui'nostru, într’însul nu vorbesce acuma raţiunea, ci amărîciunea. Unul sau mai mulţi Saraceni. A făcut blasfemii în contra profetului, s’au domolit, ceea ce şi e adevărat: e oare vise adevărat, că nu există conflicte naţionale, că putem şterge cestiunea naționalităților din rândul cestiunilor, de care trebue să ținem seamă? Cine ar îndrâsni să răspundă afirmativ? Nimeni. Nu ne este deci iertat să uităm prevederea prudentă, şi în privința aceasta singura politică corectă ar fi, ca guvernul şi națiunea să se folosească de timpul liniştei, ca să iee ascuţişul armelor întrebuinţate de agitatorii naţionalişti şi se arete prin fapte, că înlocuesce legile create pentru asuprirea naţionalităţilor cu instituţiuni, care asigurează egalitatea şi constituţionalitatea pentru toţi cetăţenii, ori şi care ar fi limba lor, şi care deoparte ar aduce la valoare necondiţionată idea de stat ungar, care de altă parte ar pune capăt disproporţiunii, că în unele orăşele din Ardeal un deputat cade la 200 alegători, precând în cercurile naţionaliste numărul alegătorilor e de câte 5—6000 şi nici aceştia nu pot să-’şi exercite în libertate dreptul. După ce mai arată apoi, că aceste şi alte asemenea apucături compromit buna reputaţiune a poporului maghiar, „Magyar Állam“ încheie : Traian Doda n’a 48 cu un singur cuvânt mai mult, ba n’a z zis nici chiar atât, cât zic şi scriu oposiţionalii, fără ca procuratura generală să-’şi mişce măcar urechia, şi cu toate aceste ’l-au tras în judecată, ba ’l-au tras pentru o publicaţiune, pe care a făcut-o ca deputat, deci stând sub scutul imunităţii. Procederea judecătoriei şi mai ales a procuraturii faţă cu dînsul a fost nedreaptă, şi astfel actul de sistare al Regelui n’a fost numai un act de graţie, ci totodată şi restabilirea legii, recunoascerea dreptăţii. Noi suntem mai departe ca ori-şi-eine de a renunţa fie măcar cât un fir de păr din drepturile statului ungar, dar’ avem în noi destul simţământ de dreptate, ca să ne ruşinăm de actuala stare de lucruri, care este o negare făţişe a principiului de sistem representativ, vătămarea legii sancţionate, stîrnirea, aţîţarea şi răspândirea nemulţumirii legitime. Dee Dumnezeu, ca Coloman Tisza să insuească a câştiga naţionalităţile în loc de a voi să le amuţească! Convingerea noastră e, că prin resolvarea satisfăcătoare a acestei cestiuni ’şi-a câştiga o glorie netrecătoare! Această convingere o împărtăşim şi noi, şi o împărtăşim cu atât mai vîrtos, cu cât tocmai dl Coloman Tisza a încuragiat atâta timp elementele, care azi nu ’l-ar lăsa să-’şi câştige gloria aceasta. îndeosebi noi avem după părerea unora meritul, car’ după părerea altora păcatul de a nu ne fi îndoit niciodată, că „politica de împăcare e aceea, pe care Regele o socotesc e mai corectă în cestiunile de naţionalitate“. Căci singură aceasta e politica potrivită cu interesele mari ale monarchiei. Eufemiu, îl blastăm, pe voi dimpreună cu el, pe mine însumi şi triumfurile mele; îmi place furoarea, cu care grăbiţi să-mi împliniţi dorinţa; trădătorul trebue să moară de mâna trădătorilor. Eata, străpungeţi-mă! Almanzor. Aţi trebui să mă străpungeţi pe mine mai ântâiu, căci acesta e muritorul, care, aţîţat de spiritul fatagios, ni-a deschis nouă şi coranului calea pentru învingeri în Europa. Dumnezeu a fost cu el; dacă ’l-a degradat vina sa, D-leu îl va pedepsi, dar’ noi să-l deplângem ! Eufemiu, înceată, Almanzor. Sünt nemulţumitor pentru binefacerile tale, tu. . . . Almanzor. Sânt Saracen. Eufemiu (face o mişcare de recunoscinţă, care apoi se preface în despreţ). îndurarea ta marinimoasă . . . e cea mai neagră dintre faptele tale mârşave, îmi aduc aminte, cum mie Europeanului ’mi-ai dat cortul tău umbră ospitală şi ’mi-ai dat curaj şi speranţă de resbunare şi amiciţia, care trebuiam să o despreţuesc. Dar’ sufletul internat s’a aţîţat de amiciţia ta mârşavă; în ochii mei cetiai o asemenea natură îngrozitoare; în mine iubesci pe apostatul. Nu se cuvine să-’ţi fiu mulţumitor, căci în tine mă urăsc pe mine însumi. Saracenii. El insultă pe Almanzor. Eufemiu. Cer moartea din oara ce am perdut pe Ludovica, s’a tîmpit în mine orice simţ de virtute şi spiritul de om, ca unul care a îndeplinit perderea alor sei. Eu te urăsc, Almanzor, ucide-mă! Nr. 275