Tribuna, decembrie 1889 (Anul 6, nr. 275-297)

1889-12-01 / nr. 275

Anul VI Sibliu, Vineri 1/13 Decemvrie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 5. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Va an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare di de lucru »?^rrtWBWuii'Uii»tu^ii­aiTOaist^^i»u't«cgg»' i i» KaBiamaangK ■■.eraumnaiii INSERTIUNILE i Un șir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., și timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Sibiiu, 30 Noemvrie st. v. (A) După­ cum suntem informaţi prin telegraf, sesiunea cea sgomotoasă a ca­sei deputaţilor din Budapesta este amâ­nată. Este amânată părnă în ajunul anului nou al acelora, care numărăm după calindarul Julian. Va se 4'CÎL cu două zile mai puţin decum ar fi trebuit să se amâne, dacă s’ar fi luat în consideraţiune cel puţin anul nou, şi cu opt zile mai curând, dacă reflectau „părinţii“ patriei şi la Botezul Domnu­lui al răsăritenilor. După îndreptăţirea egală cea mai modernă din patrie nu se putea altfel. Aşadar o pausă parlamentară în toată forma. De cumva nu am scrie într’un „cias rău“, ni­ s’a părut chiar şi îna­inte de pausă, că domnii parlamenta­ri şi maghiari se cam obosiseră. Trecuseră d­­­e la mijloc, fără­ ca în casa deputaţilor din Budapesta să se întâmple vre-un scandal mai remarca­bil. Tot aşa de puţin din causa vre­unei discuţiuni mai înierbântate depu­taţii s’au provocat la afaceri de „onoare“. îndată după pausă se va vedèa, dacă a fost oboseala, care şi-a mai îm­­brâncjit, sau că s’au mai cuminţit dnii deputaţi. Şi acum, când ne lasă acei domni să cugetăm mai liniştiţi asupra scenelor câte s’au petrecut în casa deputaţilor din Budapesta, putem şi noi, ceea­ ce poate vor face şi ei, să şi judecăm mai clar asupra celor petrecute. Putem, dar’ să nu o facem. Să nu ne facem judecătorii lor, deşi nu s’ar pute­­lfie, că sântem nechiemaţi în causâ. Au puterea în mână, judece-se ei înşişi. O întrebare însă totuşi ne putem permite. Simt cel puţin deputaţii, care au fost părtaşi la certele şi luptele cele lungi şi sgom­otoase din parlament, că patria acum, în urma certelor şi lupte­lor este mai fericită sau are să fie mai fericită în viitor? După­ ce deputaţii re­ciproc s-au „împrospătat“ în faţă şi în auzul patriei şi al lumii, are­ pentru patrie să se deschidă un viitor mai stră­lucitor ? Am dori în privinţa aceasta un preţuit răspuns. Cu toate­ că numai în za­dar ne ostenim condeiul. Corifeii com­patrioţilor maghiari chiar şi ca deputaţi în parlament, şi mai ales ca deputaţi în par­lament, sunt cu mult mai presus, decât să răspundă la întrebări cum sunt şi întrebările noastre. Nici presa maghiară nu se ocupă bucuros cu „mărunţişuri“ de aceste. Mai mult îi convine, ca lucruri de acele, care compromit vacia „naţiunii“, să le refacă. Şi mai mult îi convine să declameze despre asemenarea acestuia cu Românii antici şi cu Englezii mo­derni. De aceste îi place presei maghiare să cetească conaţionalii lor şi chiar şi lumea străină, dar­ nu înjurăturile re­ciproce din causa unor certe, pentru­ că nu toţi pot fi deodată în fruntea pu­terii statului. Patria ca atare nu va avă nici un câştig din sceneriile parlamentare, cum s’au petrecut în şedinţele sesiunii amâ­nate. Tot aşa de puţin din ascunderea şi netezirea faptelor întâmplate, după­­cum vedem, că se ascund precât se poate şi se netezesc, întrucât ascunde nu se pot, chiar şi în presa din străi­nătate. Este însă totuşi ceva ce pare că-­ţi stîrnesce speranţe în viitor. Sfieala, căci aşa trebue să o numim, care com­patrioţii maghiari o dovedesc, umblând să atenueze, să ascundă „representaţiu­­nile“ lor sgom­otoase şi une­ori chiar în­furiate din casa deputaţilor de la Buda­pesta. Sfieala şi cu ruşinea sunt surori, şi pare­ că până mai este o leacă de ru­şine în cineva, eşti îndreptăţit a nu te desnădăjdui în existenţa unui grăunte, barem­i cât de mic, de posibilitate de îndreptare. Aşa ar fi să fie, dacă şi corifeii politici ai compatrioţilor noştri ar fi oameni, cu care să poţi face calculi omenesci. Pentru omul deprins speranţa in­­digeratâ e mai subţire decât un fir de păianjen. Da, fiindcă corifeii politici ai compatrioţilor maghiari sunt oameni, care nu învaţă şi nu uită nimic. E probabil, că la cea mai de aproape ocasiune scenele, care deocamdată sunt luate de la ordine, se vor pune iarăşi la ordinea idei. Este şi firea corifeilor maghiari de aşa. Ear’ un proverb foarte vech­iu spune, că natura, ori de câte­ ori umbli să o arunci şi cu furca, iarăşi se în­toarce la punctul de unde ai aruncat-o. Scriea ce a circulat mai ieri-alal­­tăieri prin ciare­ oposiţiunea din stânga extremă ’şi-a propus a se lăsa Scena II. Eufemiu (furios cu spada sângerată) . î C­e­i de mai sus. Almanzor. Bine că ai scăpat, spune ce a fost? Arma ta aburesce de sângele încă cald. Furoarea ta e nespusă. Eufemiu. Baiazet îşi dă sufletul. Mi­şelul se reîntorcea la năr încărcat cu aur, îl apuc pe mișelul de plete: „’Ți­ s’a dat spre pază femeia mea“, strigai, unde e? îmi spune, că din lăcomia pragii o a părăsit; eu îi îm­plântai spada în inimă. Dar’ ce-’mi folosesce această răsbunare! în zadar au fost căutările mele și ale voastre, căci pe Ludovica nu o văd. Poate chiar Baiazet o a aruncat în mare. Oh, cât e de mare sălbătăcia voastră, bestii africane, am vgcjut cu ocasiunea pusti­irii [creştinilor! . . . voi ,mi-aţi ucis femeia! Almanzor. Nebune, poţi să te îndo­­esti de credinţa noastră. Eufemiu. Ce credinţă! când la vocea mea poruncitoare ca niste rebeli nu ați în­cetat cu pustiirea ? Eu nu vream ca sacrifi­ciul să fie consumat de tot. Când am sfărâ­­mat porțile Messinei și învingătorul­­și-a pus piciorul în sângele concetățenilor mei, simții că mam­a măa părăsesce; pe neașteptate me cuprinse o milă ce-­mi frângea inima, audind rugămintele mulţimii proscernute ; o vai ! cum am rămas amorţit, recunoscând în mulţi sau pe soţii mei din copilărie, sau magistrii vir­tuţii . . .! sau mamele cărunte ale copilelor sti­­mătoare şi ale eroilor .. . care me numiau fră­de politica de obstrucţiune, n’are să ne ducă în ispită. Scriea aceasta, pănâ una­­alta, ar pută fi şi adevărată, într’atâta adevărată, că bărbaţii din stânga ex­tremă nu mai află consult de a fi ei actorii pe scenă. Ar pută fi vorba însă numai de o schimbare de tactică. Văzând extremiştii, că lor nu le mai dă mâna să demonstreze, cel puţin oare­care timp, ei se retr­o^.. împing însă ti­nerimea în planul prim, ca să-­i schimbe pe dînşii. Universitarii din Budapesta au şi pus mâna pe drapelul lui Kossuth. După aceia au urmat universitarii din Cluj. Universitarii ? Aceştia sânt niste copilandri. Ei nu pot fi de nici o importanţă în cele ale politicei, cu atât mai puţin pot ei fi normativi în ale politicei. Şi apoi po­sibilitatea încă nu este exclusă, că uni­versitarii ceea­ ce fac, fac de capul lor, pe răspunderea lor. Când ar fi vorba de alţi oameni, am pută admite, că universitarii fac ceea­ ce fac de la sine. Dealtmintrelea aşa în treacăt fie zis, în Occident universitarii se ocupă cu alte lucruri mai potrivite cu etatea lor şi mai folositoare şi nu cu demonstraţi­uni politice. La poporul maghiar însă lucrarea de capul univer­sitarilor atâta este de nefirească, încât este cu neputinţă. Sânt rari popoarele, care să aibă înclinări atât de mari spre disciplină, cum are poporul maghiar. Bărbaţi că­runţi şi încărunţiţi în ale politicei, şi când e vorba de vre­o întreprindere mai serioasă şi cu deosebire politică, nu fac nici un pas fără de a avă parolă sau comandă dată de undeva. Să presupunem acum, că nişce ti­neri, care încă n’au scuturat de pe sine pulberea adunată pe băncile colegilor şi n’au întrat în practica vieţii poli­tice, să proceadă de capul lor? Nu.­ Tinerii de sigur sânt chie­­maţi a întreţină jocul „sacru“ al agita­ţiunii, pănă­ când bătrânii vor afla cu cale a lua cart­ei agitaţiunea în mână. Aceasta nu numai pentru­ ca bă­trânii să aibă timp de pauză, ci pen­tru­ ca la cas de lipsă tinerii să poată fi fără paguba politică a cuiva şi de­votaţi. Frământările parlamentare ale de­putaţilor maghiari, precum şi demon­­straţiunile tinerimii maghiare n’au adus patriei nici o fericire şi nu vor aduce nici în viitor. Dar’ nici bătrânii poli­tici, nici tinerii politici maghiari nu-’şi bat capetele cu fericirea patriei. Acea­sta, ce e drept, ei 4i° că o au în ve­dere, în faptă însă nu o au, fiindcă ei, când zic patrie, nu înţeleg totalitatea lo­ţior şi fiiu, rugându se fiecare nu pentru idele lor, ci pentru ale altora! Nu zadar vă strigam: „Compătimiţi pe Eufemiu; ducele vostru e nă­scut între aceşti muri, care îi sânt sfinţi“. Ce tâlhărie! Pentru voi e necunoscut afectul de dragoste ce Europeanul săie se păstreze pe vecie pentru patria sa. Acest afect îl ereejim de la părinţi, îl nutresce istoria domestică şi un monument de eroi ce aflăm mai la tot pa­sul ; şi spiritul care ferbe în noi, însetat de dragostea frăţească şi onoare, nimeni nu poate să-şi stingă, în zadar va fi Maurul domnul acestor ţinuturi; cu ignoranţa, cu arma şi cu asprimea moravurilor va cerca să adulmece gintea subjugată, dar’ se va înşela în spe­ranţă ; da, căci ei au acoperit secretul şi flă­cările neperitoare ale dragostii de patrie şi glo­rie, cu cât sunt mai ascunse, cu atât sunt mai de temut. Almanzor. Ce spui? E nebunie, ca un idololatru să adoreze murii unei cetăţi. Fiii lui Mohamed nu au altă patrie decât câmpul şi cerul. îndurarea la faţă cu învinşii ar fi fost culpă; ’mi-ar fi fost ruşine de atâta slăbiciune. Messina ’ţi-a fost duşmană, noi am nimicit-o cu totul. Eufemia. Iertarea? Ah, această vir­tute e străină pentru inima unui om, care n’a învățat nici-odată pietatea sfântă a evan­­geliului! Puțin mai înainte, împins de furoa­rea voastră, am erumpt la casa lui D-leu, o spaimă cumplită mă cuprinsese, șovăiam apu­­cându-să cu groază se răpesc lucrurile sacre; cititorilor din patrie, ci se înţeleg nu­mai pe sine, şi înţelegându-se numai pe sine, nu pot cugeta la altă fericire, de­cât la a lor proprie, în socoteala părţii celei mai mari din totalitatea locuitori­lor din patrie. Sceneriile din trecut, ca şi cele din viitor, tot aceeaşi însemnătate o vor avăa însemnătatea, că pe banii patriei o parte mică de oamenii din patrie se ceartă şi se insultă între sine spre paguba pa­triei, care plătesce şi o jelesce. FOITA " si" Eufemia de Messina. Tragedie în 5 acte de Silvio Pellico. (Urmare şi fine.) Actul V. (E încă întunerec. Ruinele cetăţii fumegă din fundament.) Scena 1. Saraceni cu facle. Almanzor. A­­ m a n z o r. Pe tot locul o aţi căutat­ şi în zadar? Oh, nefericită femeie! Poate a plecat să-­şi întâlnească iubitul, şi ângerul morţii de sigur a amestecat-o între victimele sale. Ce va fi cu Sultanul? Sărmanul! ’L-am văzut ateptându-se de nou între ruinele Mes­­sinei, întrebând şi ici şi colo şi în tot locul, jurând că-’i va reda Messinei toată mărirea, dacă îl va arăta pe Ludovica în vieaţă. La o distanţă oare­care m’am ţinut în urma lui, dar’ ruinele, fumul şi turnurile călătoare m’au despărţit de el. (Se aude strigând: mori!) Alm­anzor. Nu e asta vocea lui Eu­femiu ? De unde vine? Nu se mai aude. O Doamne ! E poate în pericol, de ’i-aş da de urmă. Câţiva Saraceni. Bată-’l. Almanzor Eufemie • In ajun de ele grele. * Faptele petrecute în timpul celor din urmă câţiva ani de 4 ce au dove­dit pe din destul, că prin măsuri ca cele luate contra dlui general Traian Doda conflictele ivite în vieaţa patriei nu se pot înlătura, ci mai vîrtos se înăspresc; se poate deci, că fruntaşii politici ai ţerii, văzându-o aceasta, sânt accesibili pentru idea unei resolvări se­rioase. Aşa am d­s noi sânt acum câte­va zile. Constatăm acum cu deosebită mul­ţumire, că mai sânt şi alţii, care văd lucrurile ca noi. „Magyar Állam“, un organ de pu­blicitate, care-­şi primesce inspiraţiunile din înaltele cercuri ale bisericii catolice, vorbind despre sistarea procesului por­nit contra dlui general Traian Doda, dă expresiune dorinţei, ca dl Coloman Tisza să-­şi câştige o glorie netrecătoare prin resolvarea satisfăcătoare a ce­­stiunii naţionalităţilor. Regele, d­erice „Magyar Állam.“, — s’a folosit în procesul intentat contra generalului Traian Doda de dreptul Seu de sistare, şi acea­stă hotărîre a purtătorului Coroanei arată, că politica de împăcare e aceea, pe care Regele o socotesce mai corectă în cestiunile de naţio­nalitate, în împregiurările de astăzi această ma­nifestare a graţiei regale are o importanţă in­calculabilă. Mulţi cred, că nu mai există în Unga­ria o cestiune de naţionalităţi, fiindcă ea nu isbucneste pe faţă, nu pretinde loc în parla­ment, nu ridică protestări în presă. Această părere e însă greşită, deoare­ce cestiunea na­ționalităților e numai jeratec ascuns sub ce­­nuşe, pe care îl ascunde întrucâtva politica parte energică, parte vicleană a guvernului, numai vnsé câtă vreme complicațiuni externe nu-­l fac să iee flacără. Acesta vnsé ar fi un pericol pe de o sută de ori mai mare decât dacă în parlament ar şede vre­o patruzeci, cincizeci de deputaţi naţionalişti. Preamăritorii lui Coloman Tisza proclamă drept un merit special al ministrului-preşedinte, că în timpul guvernării lui luptele naţionaliste ţinând sabia scoasă cătră altar, simțesc asu­pra inimii o mână, care mă respinge. Fug în umbră și­’mi plec capul pe marmora rece’; oh, ce voci înspăimântătoare! Ce văd ? Lângă marmoră stăteau umbrele venerate ale părin­ților mei, ce vor fi zis nu sciu; dar’ aceea sciu, că mă numiau criminalist, suspinau și murmurau rugăciuni . . . când voiam să mă retrag. La poartă vise se ridică Paeomio ca un spectru gigant dintre osemintele preoților uciși; sinul, fața, tot era sânge ... și se ștergea cu mantaua, apoi o scutură spre ca­pul meu și strigă . . . moarte asupra capului tău ! Bată-’l . . . unde mă ascund? Mă ur­­măresce! .... O ce mulțime de spectre plângătoare îl încungiură! Mamele își string copiii la sin; cu îmbrățișările lor doioase ar voi să le redee vieața. . . Eu am nimicit acele odrasle și în locul lor rămâne un patricid! O, nu eram consoli de vina mea, spiritul tar­tarului me cuprinsese. Oh! Te ador, cămin părintesc, te ador, religiune sfântă a strămo­șilor mei! Mă aștern dinaintea crucii. (înge­­nunchie). Almanzor (ridicându-­l). Mişelule, ce faci ? Saracenii. Face blasfemii! Alții. E un trădător, să se ucidă! Almanzor. Aduci pe credincioșii tăi în furie? Hola! Respect ducelui'­nostru, în­­tr’însul nu vorbesce acuma raţiunea, ci amă­­rîciunea. Unul sau mai mulţi Saraceni. A făcut blasfemii în contra profetului, s’au domolit, ceea­ ce şi e adevărat: e oare vise adevărat, că nu există conflicte naţionale, că putem şterge cestiunea naționalităților din rândul cestiunilor, de care trebue să ținem seamă? Cine ar îndrâsni să răspundă afir­mativ? Nimeni. Nu ne este deci iertat să uităm preve­derea prudentă, şi în privința aceasta singura politică corectă ar fi, ca guvernul şi națiunea să se folosească de timpul liniştei, ca să iee ascuţişul armelor întrebuinţate de agitatorii na­ţionalişti şi se arete prin fapte, că înlocuesce legile create pentru asuprirea naţionalităţilor cu instituţiuni, care asigurează egalitatea şi con­stituţionalitatea pentru toţi cetăţenii, ori­ şi­ care ar fi limba lor, şi care deoparte ar aduce la valoare necondiţionată idea de stat ungar, care de altă parte ar pune capăt disproporţiunii, că în unele orăşele din Ardeal un deputat cade la 200 alegători, precând în cercurile naţiona­liste numărul alegătorilor e de câte 5—6000 şi nici aceştia nu pot să-’şi exercite în libertate dreptul. După­ ce mai arată apoi, că aceste şi alte asemenea apucături compromit buna reputaţiune a poporului maghiar, „Magyar Állam“ încheie : Traian Doda n’a 4­8 cu un singur cu­vânt mai mult, ba n’a z zis nici chiar atât, cât zic şi scriu oposiţionalii, fără­ ca procuratura generală să-’şi mişce măcar urechia, şi cu toate aceste ’l-au tras în judecată, ba ’l-au tras pen­tru o publicaţiune, pe care a făcut-o ca de­putat, deci stând sub scutul imunităţii. Pro­­cederea judecătoriei şi mai ales a procuraturii faţă cu dînsul a fost nedreaptă, şi astfel ac­tul de sistare al Regelui n’a fost numai un act de graţie, ci totodată şi restabili­rea legii, recunoascerea dreptăţii. Noi suntem mai departe ca ori-şi-eine de a renunţa fie măcar cât un fir de păr din drepturile statului ungar, dar’ avem în noi destul simţământ de dreptate, ca să ne ruşi­năm de actuala stare de lucruri, care este o negare făţişe a principiului de sistem repre­­sentativ, vătămarea legii sancţionate, stîrnirea, aţîţarea şi răspândirea nemulţumirii legitime. Dee Dumnezeu, ca Coloman Tisza să insu­­ească a câştiga naţionalităţile în loc de a voi să le amuţească! Convingerea noastră e, că prin resolvarea satisfăcătoare a acestei ce­­stiuni ’şi-a câştiga o glorie netrecătoare! Această convingere o împărtăşim şi noi, şi o împărtăşim cu atât mai vîrtos, cu cât tocmai dl Coloman Tisza a în­­curagiat atâta timp elementele, care azi nu ’l-ar lăsa să-’şi câştige gloria aceasta. îndeosebi noi avem după părerea unora meritul, car’ după părerea al­tora păcatul de a nu ne fi îndoit nici­odată, că „politica de împăcare e aceea, pe care Regele o soco­tesc e mai corectă în cestiunile de naţionalitate“. Căci singură aceasta e politica potrivită cu interesele mari ale monarch­iei. Eufemiu, îl blastăm, pe voi dimpreună cu el, pe mine însumi şi triumfurile mele; îmi place furoarea, cu care grăbiţi să-­mi îm­pliniţi dorinţa; trădătorul trebue să moară de mâna trădătorilor. Eata, străpungeţi-mă! Almanzor. Aţi trebui să mă stră­pungeţi pe mine mai ântâiu, căci acesta e muritorul, care, aţîţat de spiritul fatagios, ni-a deschis nouă şi coranului calea pentru învin­geri în Europa. Dumnezeu a fost cu el; dacă ’l-a degradat vina sa, D-leu îl va pe­depsi, dar’ noi să-­l deplângem ! Eufemiu, înceată, Almanzor. Sünt nemulţumitor pentru binefacerile tale, tu. . . . Almanzor. Sânt Saracen. Eufemi­u (face o mişcare de recunoscinţă, care apoi se preface în despreţ). îndurarea ta ma­­rinimoasă . . . e cea mai neagră dintre faptele tale mârşave, îmi aduc aminte, cum mie Eu­ropeanului ’mi-ai dat cortul tău umbră ospi­­tală şi ’mi-ai dat curaj şi speranţă de resbu­nare şi amiciţia, care trebuiam să o despre­­ţuesc. Dar’ sufletul internat s’a aţîţat de ami­ciţia ta mârşavă; în ochii mei cetiai o ase­menea natură îngrozitoare; în mine iubesci pe apostatul. Nu se cuvine să-’ţi fiu mulţu­mitor, căci în tine mă urăsc pe mine însumi. Saracenii. El insultă pe Almanzor. Eufemiu. Cer moartea din oara ce am perdut pe Ludovica, s’a tîmpit în mine ori­ce simţ de virtute şi spiritul de om, ca unul care a îndeplinit perderea alor sei. Eu te urăsc, Almanzor, ucide-mă! Nr. 275

Next