Tribuna, februarie 1890 (Anul 7, nr. 25-47)

1890-02-01 / nr. 25

Anul VII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lână 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Vi an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« a n 10 franci, V« an 20 franci, 1 an 40 franci. eSibiu, Joi 1113 Februarie 1890 Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Februarie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­­iarului „TRIBUNA“, Sibiuu, 31 Ianuarie st. v. (1) In şedinţa dela 7 Februarie n. a dietei ungare a ţinut deputatul Si­­biiului Dr. Oscar Meltzl o vorbire, în care s’a ocupat cu unele cestiuni eco­nomice de cea mai mare importanţă pentru Transilvania. Această vorbire, rostită a doua zi după­ ce ministrul nostru de agricultură, contele Iuliu Szapáry,­­și-a expus pro­gramul său de politică economică-agrară, trebue s- o considerăm ca un act pa­triotic al unui representant, căruia îi zace la inimă binele și prosperarea pa­triei sale mai restrînse, care este şi pa­tria noastră. Dl Dr. Oscar Meltzl, ca economist consumat, care a studiat raporturile economice ale Transilvaniei din propria intuiţiune, fără îndoeală este unul dintre cei mai chiemaţi a atrage aten­ţiunea celor competenţi asupra cestiu­­nilor economice speciale ardelenesci şi a da totodată indicaţiuni potrivite pen­tru sanarea lor. Deputatul Sibiiului s’a folosit de ocasiunea desbaterilor asupra budgetu­lui ministerului de agricultură şi­­şi-a împlinit datorinţa aceasta, arătând starea actuală a raporturilor agrare din Tran­silvania, indicând la scăderile ei şi la îmbunătăţirile ce ar fi de făcut în ce­­stiunea comassărilor şi a regulării pro­prietăţilor. Rămâne în puterea ministrului de agricultură şi a majorităţii guvernamen­tale, să se folosească de indicările com­petente ale representantului concetăţe­nilor noştri saşi şi să facă în interesul Ardealului ceea­ ce dînsul a spus, că este de dorit să se facă. Nouă, din punctul de vedere al Românilor ardeleni, nu ne rămâne de­cât să constatăm, că domnul Dr. Oscar Meltzl în vorbirea sa a ilustrat bine raporturile economice ale ţerii noastre şi a precisat bine relele, de care sufer plugarii ardeleni, fără să pu­tem nutri speranţa, pe care domnul Dr. Oscar Meltzl poate o nutresce, că actualul guvern şi în special actua­lul ministru de agricultură vor avă intenţiunea, bunăvoinţa şi chiar şi pu­tinţa, de a aduce Transilvaniei îmbună­tăţirile cerute de d-sa. Drept­ aceea poate nici nu ne-am fi găsit îndemnaţi să apucăm condeiul în această afacere, dacă deputatul si­­bi­an în introducerea vorbirii sale ci­tate n’ar fi făcut unele constatări, pe care mai ales nouă nu ne este permis să le trecem cu vederea. Deşi, după­ cum este bine cunoscut, domnul Dr. Meltzl este cel mai aplicat între deputaţii partidului naţional săsesc de a face concesiuni guvernului şi de a exopera realizarea aspiraţiunilor sale po­litice prin învoire cu guvernul, totuşi s’a simţit îndemnat a face în vorbi­­rea­’i memorată următoarea constatare: „Demult am observat cu îngrijare ten­denţa centralizătoare, care se afirmă pe toate terenele administraţiei noastre publice şi pe care, atât după convingerea mea politică, cât şi după cea scientifică, nicidecât nu o pot afla legitimată. Nu cred, că un bărbat de stat practic poate trece cu vederea deosebiri atât de mari, ca cele atinse mai sus. Adevărat este, că sunt convins, că între împregiurările noastre o anumită măsură de centralisațiune poate fi necesară unei politici administrative prudente, dar’ a extinde nivelarea și asupra acelor afaceri, respective raporturi, care după natura lor internă nu sufer nivelarea, ’mi­ se pare, că seamănă cu procedura acelui domn din anticitate, care în casa lui ospitală nu acomoda paturile după musafiri, respective după mărimea musafirilor, ci din contră pe musafiri după mărimea paturilor. Aşa d­­e nu-­mi pot închipui nici un interes de stat, care ar cere în mod imperativ, ca agricultura din munţii ardeleni să fie supusă aceloraşi norme, ca bună­oară pe şesul Ungariei. Siste­mul de centralisare, dacă trece preste un anumit punct, după convingerea mea, este mai mult un element de slăbiciune decât de tărie al puterii sta­tulu­i“. Arătând apoi, cum în Francia cen­tralisarea a slăbit ţeara, şi cum în Prusia decentralisarea şi chiar şi o autonomie foarte extinsă se unesce foarte bine cu cea mai bună administra­ţie, ajunge la următoarea conclusiune: „Toate aceste, onorată casă, le-am atins numai de aceea, pentru­ că, în faţa tendenţe­­lor centralizătoare şi nivelătoare, precum şi în faţa în adevăr nelasatei imputări, că noi Ardelenii nutrim înclinări centrifugale, voesc să mă provoc la legitimitatea instiin­­ț­e­l­o­r, al căror scop este, ca regularea unor anumite afaceri publice să se facă potrivit cu raporturile locale, care le servesc de basă, și prin urmare ca regularea să se concreadă respectivelor cercuri mai înguste, adecă corpuri administra­tive autonome, în toate cazurile, în care resoane de stat mai înalte nu reclamă im­perativ o procedură contrară“. Care va să facă deputatul „naţio­nalist“, cel mai înclinat de a întră în vederile guvernului, se vede îndemnat mănâncă numai câte-o farimiţă şi tainul lui ’mi-’l dă mie! . . . Ala a fost ucis pe tată-seu şi-’l băgase pe frate-seu la ocnă ... Pe urmă, verb ce ’l-a învăţat pe el Maica Domnului, să vie la ocnă şi să spue : eu am răpus pe taica, lui neică să-’i daţi drumul, că nu e vi­novat . . . (simplu) Eac’aşa, Dragomir (din ce în ce mai mişcat). Şi... loan. Şi ’i-a dat drumul lui frăţini­seu şi ’l-a închis pe el, a constatat că Ardealul are raporturi şi interese deosebite, care nu sânt şi nu pot fi identice cu ale Ungariei proprii, dar’ tendenţa, de a le nivela pe toate şi a le supune aceloraşi norme, o află identică cu procedura lui Procruste, care întindea pănă-­i omora pe musa­firii mai mici şi crontă pe cei mai mari decât patul seu ospital. La ordinea­­z­ilei au fost cestiuni economice, dar’ dacă domnul Dr. Oscar Meltzl ar lua prilegiu să se rostească şi asupra raporturilor politice în înţeles mai verbal şi asupra celor naţionale din Transilvania, nu ne putem îndoi că si­lit ar fi să facă aceleaşi constatări. Nu ne îndoim, că ar trebui să recunoască, că aceste raporturi mai ales nu sufer centralizarea şi nivelarea, care dacă aceste totuşi se fac, apoi nu spre întărirea, ci mai vîrtos spre slăbirea puterii statului se fac. Ei bine, aceasta o cucem­­­ noi. Acesta este punctul de vedere al par­tidului naţional românesc, care din cel mai curat patriotism şi spre sfîrşitul consolidării statului protestează contra nivelării şi contopirii intereselor ardele­nesci cu cele unguresci în Înţelesul propriu. Şi în conformitate cu programul partidului naţional românesc, „Tribuna“ la toate ocasiunile date s’a rostit cu toată hotărîrea contra tendenţei centra­lizătoare, care din uniunea Transilva­niei, neacceptată de majoritatea locui­torilor ei, a făcut în mod ilegal o ade­vărată fusiune şi merge înainte nive­lând şi nimicind tot ce este ardelenesc după istorie, geografie, drept şi tradi­­ţiune. Şi la vocea noastră reală şi pa­triotică ce ne răspund guvernamentalii? In „Kolozsvár“ de la 4 Februarie a. c. se poate ceti un specimen de răs­puns guvernamental. Că voim un Ar­deal separat, că nutrim tendenţe sepa­­ratistice şi centrifugale, că stăm sub o căciulă cu „irredentiştii“ de la societatea „Carpaţii“ din Bucuresci, că mînăm apa la moara acestora, că nu sîntem patrioţi, că nu voim binele ţerii şi alte bazaconii de aceste. Nu ne mai oprim la constatarea adevărului, că nimenea n’a desaprobat mai hotărît decât tocmai „Tribuna“ în­cercarea necăjită a acelor dela „Car­paţii“, de a crea aici în Ardeal, unde nu există şi nu poate exista, o cestiune de irredentism, ci ne mărginim a în­treba pe onorabilii mameluci de la Cluj : Nu cumva mină şi dl Dr. Oscar Meltzl apa pe moara irredentiştilor. Căci ce am pus noi în articolii combătuţi de „Kolozsvár“, a­b­ia cu alte cuvinte şi d-sa în vorbirea de la 7 Februarie. Dragomir. Şi frate-seu a murit aşa? Ioan (dă din cap că’da, bea, apoi se uită lung la Dragomir): Mă Dragomire, tu eşti sănătos şi cu mintea întreagă şi o să trăesci bine ... şi eu . . . (zimbind trist) o să mor aşa . . . năcăjit, bă­tut şi nebun ! (Se ridică.) Dragomir (foarte pătruns): Noi am ajuns la conclusiunea, care nu-’i place lui „Kolozsvár“, că A­r­­dealul trebue să fie al Ardele­nilor, ear’ d-sa a cjis, că regularea afa­cerilor şi raporturilor ardelenesci tre­bue lăsată cercurilor mai res­trînse interesate. Noi am protestat contra fusionârii tot mai desăvîrşite, ear’ d-sa constată, că centralisarea, dacă trece preste o măsura anumită, este spre slă­birea, dar’ nu spre întărirea statului. Dar’ aşa e în ţeara noastră. Când se gată argumentele, vin bănuirile şi im­putările nejustificate prin nimic. Aşa face „Kolozsvár“, nu pentru prima­ oară, aşa fac toţi guvernamentalii, căci mai comod este a scăpa de discuție printr’o suspectare banală, decât a avea abnegațiunea de a recunoasce adevărul și a lucra în conformitate cu el. FOIŢA „TRIBUNEI“ NĂPASTA. Dramă în două acte. De I. I.. Caragiale. Doamnei Ana T. Maiorescu. Actul II. (Urmare.) Scena IV. Dragomir singur, apoi loan. Drag­om­ir. N’o să-’l mai poată ajunge ... și chiar să-’l ajungă, ca folos ! Par’e’o să aibă ea de­stulă putere să se lupte cu nebunul! . . . A putut femeia să me vene& . . . acum ar vrea să me scape, dar’ n’o se poată . . . loan o să spue .. . încă un an . . . Pentru un an se perd vieața întreagă! . . . pentru un an! . . . A! când n’are omul noroc! (își apucă cu ma­nile capul. — loan a apărut la vorbele din urmă, co­boară și pune mâna pe umerul lui Dragomir; acesta se scoală și rămâne ca trăsnit.) Anco ! loan. A trecut prelungă mine acuma . . . eram pe laviță; s’a dus încolo la vale . . . ’Mi-e foame, dă-’mi se mănânc. (șede) Serji și tu. (bea) Bea și tu. (Dragomir se supune;­­ după o pausă lungă) E unul la noi la ocnă ... Ce om bun, vere­­ cum mă miluesce el pe mine: Dragomir. Pe el . . . loan. D’apoi! . . . într’un târtjiu după aia a aflat el, că frățini-seu umblă să moară, şi s’a rugat să-’l lase dela ocnă să meargă acasă cu soldaţi numai pentru trei că 4*ce c* , ce-am avut eu cu taica, aia a fost altă soco­teală , dar’ nu voia să plece al’de neică pană nu m’o ierta . . . Dragomir. Şi ’l-a iertat ? . . . loan. Da de unde! . . . Dragomir. Nu la iertat ? loan. Nu, n’a vrut să-’l lase dela ocnă să meargă . . . Ioane!... loan. Vez­i . . . Tu la ce n’ai venit să spui, pre­­cum­ că Ioan nu-i vinovat!... Pe loan ’l-aţi bătut în cap degeaba . . . Luaţi-mă pe mine. Ce am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar’ pe loan lăsaţi-’l săracul! (cu obidă adâncă) și loan s’ar fi rugat la Maica Domnului buna pentru păcatele tale . . . Vetji ! • • • vetji (plânge liniștit). Dragomir (plânge înfundat). Ioane, eu caută să te scap pe tine. . . Tu să nu mai mergi, nu mai trebue să mergi înapoi la ocnă. . . loan. Da unde o să mă duc eu? Dragomir (iute). Tu o să stai aici cu noi (Anca întră prin fund şi se opresce în uşe se asculte.) Ori nu, mai bine să plecăm. . . Vino cu mine . . . scăpăm amândoi, îţi cumpăr haine noue, pălărie, cisme noue. . . De mâncare, de beuturâ . . . tot . . . îţi dau eu ce-­ţi trebue (Anca se re­trage afară şi închide uşa; Dragomir pleacă ameţit spre loan. Unde? Dragomir. Colea în beciu ... să scoatem banii (ia lampa) şi să plecăm. . . Aide. . . (Dragomir pleacă cu lampa înainte spre chepengul beciului; loan îl urmează. Dragomir deschide şi pornesce să scoboare. loan se retrage.) Aide ! loan (retrăgându-se cu frică): Nu, nu întru. . . Dragomir. Ca să nu pleci! loan. Nu. Dragomir. Ori UU . . . stai. (Iese din beciu, aleargă la uşa din fund, o încuie şi ia cheia, o pune în buzunar şi coboară car’ în beciu.) Viu acuşi. . . loan (trece la masă şi bea, fredonează un cântec haiducesc, apoi se opresce ascultând). A început oar’. . . Când urlă cânele, moare cineva. . . Dragomir (iese din baciu cu lampa şi cu o ul­cică în mână; închide chepengul la loc; vine la masă, scoate o basma in sin şi toarnă în ea banii din ulcică; înoadă basmaua şi o pune în sin). Gata, Ioane! loan (apucat de un fior). ’Mi-e frig ! (Dragomir, mereu pripit, se repede în stânga și line îndată cu o zeche, pe care o aruncă Ioan. Aide! (Alt fior. Pornesc amândoi. . . Ușa e încuiată.) Dragomir. Ne-a închis pe din afară! (Stă un mo­ment, caută cu gândul jjşi aducându-l şi aminte.) A! (se caută nervos în buzunar . . . găsesce cheia şi des­chide. Anca le vine în faţă; ei se dau înapoi; ea întră şi închide uşa). Scena V. Dragomir, loan, Anca. Anca. Da încătro, Dragomire? . . . încătro, neică Ioane ? Dragomir. Ascultă, Anca . . . Anca (coborind cu Dragomir): Nu mai spune, că sciu; eram la uşe. (Ioan se învelesce în zeche, se trântesce pe o laviţă şi se culcă.) Vecji, Dragomire, când­­fic eu, că tu eşti mai nebun decât . . . (arată cu ochii pe loan). Să fugi în lume cu el ! . . . Pe unde o să umbli ? Prin pustii ? O să vă întâlniţi cu oameni ... O să-­l cunoască cineva ... E scăpat dela ocnă ... Şi chiar să nu-’l cunoască nimeni, poţi tu să-’i stăpânesci mintea ? Da când­­l-o apuca turba ca adineaori? REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 31 Ianuarie st. v. Din parlamentul maghiar. In şedinţa de alaltăieri a dietei ma­ghiare s’a continuat desbaterea asupra budgetului ministerului de agricultură. După­ ce contele Ludovic Tisza a pledat faţă cu Kricsfalussy pentru susţinerea legii de păduri, care deputatul Lindner a interpelat pe ministru pentru politica lui de credit, Mauriciu J ó k a y ’şi-a împărtăşit propriile lui experienţe pe te­renul apărării faţă cu filoxera şi apoi a provocat pe ministru a continua cu plan­tarea viţelor americane şi a instrua tot­odată poporaţiunea, pentru ce fel de pă­mânt se potrivesc acele. Szederkényi încă a desvoltat miseriile viferitului, car’ Acaţiu Ugran pe cele ale agronomiei. In sfîrşit contele Emanoil Andrássy a adus în discuţiune etalonul cel mare, sub care sufere atât negoţul, cât şi agro­nomia. El a vorbit şi de raporturile producţiunii de fer, de napi, de vin, precum şi de ale regulării fluviilor, cri­­ticând cu multă asprime planurile gu­vernului. Ministrul Weck­er­le s’a fo­losit numai decât de prilegiu, spre a se declara cu toată hotărîrea și anume în interesul public în contra cartelului de fer atins de contele E. Andrássy. Toth a urgeat regularea fluviului Raab, car’ Alexiu Miksa executarea comassărilor. He r m­a­n­n a atacat cu vehemență pe Jókay pentru lipsa lui de orientare în obiectul, despre care a vorbit, ceea­ ce strică cu mult mai mult decât ar putea să folosească o sută de discursuri bine orientate. A doua temă a oratorului a fost cheul de la Seghedin. El a zus, că dacă dl Tisza nu va putea dovedi, că a dispus construirea cheului la sfatul unor specialişti, va trebui să supoarte şi pa­gubele din al seu propriu. Jókay a dreapta şi se întoarce înapoi.) Ori nu . . . vino şi tu cu mine.. . Nr. 25 respins imputările ce mi­ le-a făcut Her­mann şi cu aceste s’a întrerupt desba­terea pe la oara 11/* după ameatji. Ordinele împăratului german în afacerea lu­crătorilor. tilarele franceze continuă a se ocupa cu ordinele împăratului Wilhelm în cestiunea lucrătorilor. „Paris“ ţine, că e preste putinţă de a trece preste ele la ordinea­­Jirei- Foaia din cestiune arată asupra îngrijirii guvernului fran­cez pentru lucrători şi termină cu ob­servarea, că atenţiunea republicanilor trebue să se îndrepte intr’acolo, ca nu numai în Germania să se pună conserva­torii în fruntea socialismului creştinesc autoritar. „La France“ dă o deosebită importanţă ordinelor, dar­ îşi exprimă totodată şi convingerea, că proiectele aceste trebue să se zădărnicească prin resistenţa Franciei şi Angliei. Cu toate aceste ordinele sunt un signal însemnat pentru schimbarea orientării politice a Europei monarchice. Ele înseamnă în­temeierea unei drepte socialiste interna­ţionale în frunte cu un împărat. Conjuraţiunea din Soia. După o scrisoare ce „Pol. Korr.“ primesce din Sofia, cercetarea în aface­rea majorului Paniţa încă nu s’a termi­nat. In cea din urmă adunare a con­­juratorilor s’a hotărît în unanimitate a transporta preste graniţă pe principele şi pe oamenii guvernului. Planul avea să se execute noaptea şi în cea mai mare linişte. Conjuratorii erau în ceartă asupra întrebării, ce are să se întâmple după înlăturarea prinţului şi a guver­nului. Paniţa ar fi propus revocarea principelui de Battenberg, precând alţii voiau să se adreseze cătră Ţarul pen­tru a le designa un principe. „Revue de l’Orient“ primesce din Sofia următoarea împărtăşire: Guvernul va duce în­deplinire cercetarea cu cea mai mare energie şi e hotărît a urmări cu rigoare toate uneltirile. El nu va avea nici o considerare faţă cu legătu­rile externe ale conjuratorilor. Dealt­­mintrelea e constatat, că nu numai massa poporaţiunii, ci chiar şi imensa majoritate a armatei condamnă cu toată hotărîrea pe trădători şi ţine strîns şi cu credinţă la guvern. Episcopul săsesc Teutsch în contra asilelor de copii. Alaltăieri ,şi a ţinut prima şedinţă ancheta convocată de ministrul Csáky în privinţa proiectului de lege despre asilele de copii. In raportul său despre această şe­dinţă scrie „Pester Lloyd“. Superintenden­tul Teutsch salută ancheta în limba ungu­rească, apoi continuând nemţesce, îşi exprimă acrupulii sei şi doresce, ca proiectul să se pre-P® umerii lui loan, şi cu doue pălării, una ’i-a pun© lui loan şi alta o pune el în cap.) Dragomir: Acă plecăm. . . Tu să nu vorbesci ni­mic pe drum.......... să mă laşi pe mine. Aide. . . .

Next