Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)

1890-10-02 / nr. 223

Amn VII Sibiiu, Marţi 2/14 Octomvrie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., an 2 fl. 50 cr., 1/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 1/ an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru ÎNSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ca la Octomvrie v. 1890 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis cjiarul pănă acuma. Administraţiunea diarului „Tribuna“, Sibiiu, 1 Octomvrie v. O fiţuică maghiară din Cluj, „Erdélyi Hirado“, a scăpat alaltăieri vorba, că comitetul partidului naţional a convocat conferenţa naţională la Sibiiu pe 27 şi 28 octomvrie a. c. pentru a face şi o eventuală împăcare între Maghiari şi Români. A fost destul atâta, pentru ca întreaga presă ce se dirijează din biroul de presă al guvernului maghiar să prindă această vorbă şi să o pună în vedere. „Interview“-ul colaboratorului de la „Erdélyi Hiradó“ cu un membru al comitetului, despre care luasem şi noi notiţă în numărul precedent al „Tribunei“, a trecut în „Budapesti Hirlap“ drept un fapt, pe care apoi zidesc mai departe „Nemzet“, „Pester Lloyd“ şi „Neue Freie Presse“. Dăm la alt loc al foii noastre o colecţiune a vocilor fiitrelor numite despre acest obiect. Din setea ferbinte, cu care eboitele guvernamentale sorb plăcerea unei „împăcări“, trebue să conchidă fiecine, că această „împăcare“ este demult aşteptată şi dorită. Nouă ne pare foarte rău că sântem necesitaţi a le strica de pe acum plăcerea oficioşilor şi a le risipi orice ilusiune în aceasta privinţă. Comitetul partidului naţional, care a convocat conferenţa, n’a publicat referitor la scopul ei altceva, decât convocătorul. Textul acestui convocător, credem, nu îndreptăţesce pe nimeni a vorbi despre o împăcare ce s’ar intenţiona a se pune la cale în conferenţă. în convocător nici chiar despre o revizuire a programei stabilite nu este vorba. Prin urmare cum îşi închipuesc onorabilii oficioşi „împăcarea“ pe basa programului nemodificat al partidului naţional? Această întrebare îi face oltcum gânduri şi fruntaşului oficios „Nemzet“, şi în loc să ajungă în mod firesc la coclusiunea, că „Erdélyi Híradó“, ascuns sub firma mai acreditată a lui „Budapesti Hirlap“, care pune în circulaţiune asemeni faime de „împăcare“, s’a zăpăcit, a'ce ca căpeteniile române, care n’au vorbit un singur cuvânt de împăcare, sânt zăpăcite. Dacă însă oficioşii maghiari au scos la iveală „impăcarea“ între Maghiari şi Români şi le place a o pune în discuţiune, noi nu ne dăm la o parte, ci stăm bucuros de vorbă, căci şi noi dorim şi lucrăm chiar pentru buna înţelegere între toate popoarele monarchiei noastre poliglote. înainte de a intra în discuţiune, trebue însă să fim înţeleşi despre însămnarea noţiunii „împăcare“. Când doi adversari voesc sau trebuesc să se împace, prima condiţiune ce se recere este, ca ambii să se întimpine cu bunăvoinţă. Fiind bunăvoinţa la mijloc, fiecare din părţi este dispusă a renunţa deopotrivă la o parte din pretensiunile sale şi astfel pe aceste base se fac încercările reciproce de împăcare. Oficioşii, consimţind şi ei cu aceste noţiuni generale ale împăcării, să-’şi dee seamă despre faptul, dacă Maghiarii s’au încercat vre-odată a crea condiţiunile, în care preşte tot să se poată vorbi despre împăcare? Noi trebue să răspundem la această întrebare cu un categoric: nu. Românii din contră au arătat la diferite ocasiuni, mai mult decât bunăvoinţă şi s’au găsit între noi bărbaţi cu posiţiuni înalte şi influente, care au fost gata a renunţa în numele Românicare şi-o aduse din cafeneaua de vis-ă-vis de prinsoare şi mâncă o pituţă numită atunci mignonette, care era aşa de mică, încât gendarmul nu gustă din ea de frică, că nu are ce se mai rămână. Cătră 11 oare se duse regina în cancelarie printr’un şpalii de gendarmi, care erau postaţi dela uşa chiliei, unde dormise, pănă la uşa dinafară a cancelariei. La eşire ’i se legară mânile în spate, încă la 5 oare dimineaţa se bătuseră tobele şi în toate părţile suna marşul general. La 7 oare erau la 30.000 de oameni pe picioare. La toate podurile, în toate pieţele şi crucile stradelor erau postate tunuri. La 10 oare s’a intors circularea carelor pe stradele dela palatul justiţiei pănă la piaţa revoluţiunii şi în tot Parisul umblau pe strade patrule. La 30.000 de oameni n’au fost dormit deloc, pe alţii ’i-a deşteptat marşul general. Curtea conciergeriei, stradele laterale, peronul cel mare al parlamentului, toate stradele, ferestrile, balcoanele, coperișele erau pline de popor, care aștepta scena. Bătu 11 oare în turnurile din Paris. Toate capetele, toți ochii se întoarseră pe partea, de unde trebuia să vină trăsura. Aceasta a fost o trăsură miserabilă, cu roate mânjite, pentru şezut o scândură, fără paie, fără fân, precând la dînsa era prins un cal tare, înaintea căruia mergea un om. Un oficer comandă, se deschise gratia, regina ei. îndărătul ei mergea Sauson, care ținea capetele funiei, cu care era legată regina. Un pas era pănă la trăsură. Sauson voi să-’i ajute a se sui. Regina făcu semn, că nu are lipsă, şi se sui însăşi în trăsură. Lângă dînsa se cîi Girard, îndărătul ei Sauson şi ajutorul seu. Eşind carul din curte, merse printre mulţime, lor la mai mult decât ar fi fost în drept să renunţe. Aşadară, dacă în mijlocul partidului naţional nici că se poate ivi idea unei împăcări şi cu atât mai puţin acum, când şovinismul maghiar în orbia sa atacă cu mână brutală chiar şi existenţa noastră naţională, numai Maghiarii înşişi sunt de vină. Cum este însă cu putinţă, ca această idee de împăcare să se ivească în cercurile guvernamentale maghiare şi să fie cultivată cu atâta dragoste, fără ca Românii să fi dat cea mai mică însă? Apariţiunea aceasta nefirească numai într’un mod se poate explica: Maghiarii ar dori şi ar voi împăcare cu Românii, aşa însă, ca aceşti din urmă să renunţe la toate drepturile şi aspiraţiunile lor, car’ Maghiarii să nu renunţe la nimic. Aceasta fără îndoeală este „împăcarea“ glorificată de oficioşii maghiari şi de acest soiu de împăcare vorbesc asta(ji „Nemzet“ şi „Pester Lloyd“. In dicţionarul nostru politic găsim pentru o asemenea noţiune nu cuvântul „împăcare“, ci cuventul „capitulare“. Şi dacă Maghiarii socotesc, că n’a sosit încă timpul pentru o împăcare în înţelesul nostru, şi noi socotim, că n’a sosit încă timpul pentru o împăcare în înţelesul lor, adecă pentru o capitulare. Partidul naţional român, constituit pe basa unui progam bine definit şi întărit de atâtea ori prin solidaritatea şi unanimitatea tuturor membrilor sei, nici că poate deci discuta la conferenţa sa generală, convocată la Sibiiu pe 27 şi 28 Octomvrie a. c., decât măsurile ce sunt de luat pentru a-’şi strînge rîndurile, a-’şi oţeli puterile, ca să poată resistaatacurilor vehemente ce se îndreaptă din ^partea Maghiarilor cătră punctele fundamentale ale programului seu politic, cătră limba şi naţionalitatea poporului român. In lupta noastră dreaptă şi ilegală credem în ajutorul dumnezeesc şine bizuim pe vitalitatea poporului nostru şi nădăjduim, că vom ajunge mai curând sau mai târijiu timpul, unde şi noi şi Maghiarii deopotrivă vom ave aceleaşi concepte despre împăcare şi capitulare. Nici mângâierea nu o putem lăsa oficioşilor maghiari, că „numai o fracţiune mică a românimii din Ardeal merge cu programiştii din Sibiiu“, nu li-o putem lăsa, fiindcă ea nu corespunde cu stările faptice. Când afirmăm noi în forma cea mai hotărîtă, că toţi Românii din ţerile coroanei Sfilui Ştefan merg cu „programiştii din Sibiiu“, pronunţăm un adevăr necontestabil. In aceşti „toţi“ este cuprinsă mai ales massa poporului, care trimite pe delegaţii sei la conferenţă, şi sunt cuprinşi chiar şi acei Români, care prin posiţiunea lor sunt puşi la discreţiunea guvernului. Căci „massele“ poporului urmează conducătorilor lor, car’ cei puşi la discreţiunea guvernului urmează numai siliţi şi în contra convingerii şi în contra simţămintelor lor disposiţiunii puterii. „Nemzet“ o scie tot aşa de bine ca şi noi, că între Români nu există alt partid politic decât partidul naţional, şi dacă într’adevăr acest partid ar forma numai o „mică fracţiune a românimii din Ardeal“, guvernull-ar fi nimicit demult cu ajutorul „marelui rest al românimii, care nu merge cu programiştii din Sibiiu“. Acest „mare rest“ însă nu există şi prin urmare este şi „mica fracţiune“ numai o momeală pentru cititoriifiarelor maghiare. FOIŢA „TRIBUNEI". Maria Antoinette. — Schiţă biografică-istorică. — De Maxim Pop. (Urmare şi fine.) După aceste regina a cugetat la evenimentul mai deaproape. Temându-se, ca nu cumva de osteneală şi eşafare se-şi pearda puterile şi să nu poată suferi cu demnitate pănă în urmă, a cerut ceva de mâncare. ’I-s’a adus un puiu, din care a mâncat o aripă. După aceea a cerut o cămaşe, înschimbându-se, s’a îmbrăcat şi aşa s’a culcat şi a adormit. Precând dormia merse cineva în lăuntru. ’I se zise: „Aici e un preot din Paris, care ve întreabă, dacă voiţi a vă mărturisi“. „Preot din Paris, aici anevoie sunt de cei care murmură regina încet. Apropiindu-se preotul spuse, că se chiamă Girard şi voesce să-i dee mângâierea ultimă. Regina se mărturisise lui Dumnezeu, mulţumi preotului, se ridică de pe pat, se preumblă prin chilie și se plânse, că picioarele-m i sânt reci ca ghiața. Girard o sfătui să pună perina pe picioare, ceea ce a și făcut regina. „Voiți să vă petrec?“ 4'8e preotul. „Cum voiți“, răspunse regina. La 7 oare veni Sauson. „Veniți foarte de dimineață, domnul meu“, “ 4'se regina, „nu mai puteţi aştepta?“ „Nu, madame, am poruncă să viu“. Regina era demult gata, ea însăşi îşi tăiă părul. După aceea beă o tasă de ciocolată, însoţit de gendarmi pedeştri şi călări. Poporul era în tăcere. Regina era îmbrăcată cu o rochie neagră şi preste dânsa o manta albă. în mână avea o petea neagră îngustă, la grumazi o năframă albă de mouselin, avea ciorapi negri și ghete negre de pole. Nui s’a conces să meargă cu capul gol, ci o căciulă de lios acoperia părul alb ca neaua, care ’i-i aduse revoluțiunea, ca să nu-’l vadă poporul. Fața ei era palidă, sângele merse spre ochi, în urma căreia căpătară aprindere, genele stau nemişcate, capulşi-l ţinea în sus, privirea ei sbura aci preste şirurile gardei, aci preste feţele din ferestri, aci preste stindarde şi inscripţiuni. Calul merse în pas, mulţimea începu a striga. Cu cât înainta mai tare, cu atâta crescea şi sgomotul mai tare. Cu preotul nu vorbi nici un cuvânt până dete cu ochii de o inscripţiune, care nu o putu citi şi se păru, că-l întreabă despre acea inscripţiune, care suna: „Casa republicană de arme pentru nimicirea tirăniei“. Preotul nu mi-a dat nici un răspuns. In decursul mergerii spre locul de pe care actorul Gramont, care mergea călare pre lângă trăsură se ridică în scări şi strigă cătră popor : „Vedeţi aici pe infama Antoinette“. E. a d. . . . Era la ameazi. Ghilotina şi poporul aşteptau fără răbdare. în fine ajunse trăsura la locul destinaţiunii, regina s'a scoborît din trăsură, ca să moară, unde a murit şi soţul ei. încă odată îşi întoarse privirea spre palatul Tuileriilor, după aceea se sui pe eşafod, îşi puse capul pe trunchiu, săcurea căciu şi capul se desfăcu de trunchiu. Poporul strigă: „Trăească republica“. Sauson arătă capul ei publicului, precând un gendarm își mută basmaua în sângele reginei. Trupul ei s’a dus şi s’a aruncat în cimiterul dela biserica Magdalenei îu o groapă cu var nestins, în locul și modul cum a fost aruncat trupul soțului ei. Moartea Mariei Antoinette a ruşinat Francia, a desonorat republica. Ziua de 16 octomvrie 1793 va rămâne neștearsă nu numai în analele Franciei, ci în istoria universală, nu ca o zi de glorie, ci ca o zi de ruşine pentru poporul francez, ca un exemplu neperitor al terorismului. Moartea Mariei Antoinette o deplânge lumea întreagă, o deplânge dreptatea secolilor şi a popoarelor, o deplânge conscienţa umană. Din mustrările de conscienţă ale unui popor vor trage folos toate naţiunile şi teroarea unei zile va fi de învăţătură pentru viitor. Această 4i va vorbi cătră filosofii omenesci, cătră inimile prea tinere, cătră spiritele prea îngâmfate, cătră aceia, care ca Condorceti mai bine voiră a muri decât a nega superbia ilusiunilor sale. Aceasta va face să priceapă sistemul lor de deşertăciuni şi visurile despre viitor şi va opune ideii fapta, doctrinelor pasiunile, închipuirilor realitatea. Această 4* va reduce istoria la modestia datorinţelor sale şi o va învăţa un ton precaut, o limbă mai umilită. Ea îi va arăta, că nu se cuvine a linguşi omenimea şi a o duce în ispită, a înălţa superbia şi a o aţîţa, şi prin vorba aţîţătoare a o împinge la aventurile unui progres fără stavilă. Această 4* va arăta în fine tuturor popoarelor, la ce e capabil a se demite un popor, dacă se abate dela religiune, şi cum nu se ruşinează în numele libertăţii nu numai a răpi libertatea, ci chiar şi vieaţa. * Princesa Elisabeta, a cărei vină a consistat întru aceea, că a fost sora regelui, avu parte S’a fost lăţit faima, că Rusia umblă cu gândul, de a convoca la Constantinopol un conciliu general al tuturor bisericilor orientale. „Pol. Corr.“ primesce din Constantinopol o scrisoare, după care în cercurile diplomatice de acolo această faimă nu se ia deloc în serios şi o privesce drept un mijloc de înfricoşare faţă cu Bulgaria. Din motive naţionale majoritatea bisericilor orientale desigur nu ar fi aplecate a lua parte la un conciliu proiectat de Rusia, chiar nici patriarchul ecumenic,cu toate că acesta ar voi să provoace cu ajutorul Rusiei de ghilotină în 4 Main 1794. Au mai rămas fiii regelei, Maria Teresia Charlotte, născută în 19 Decemvrie 1778, şi prinţul de coroană Ludovic (ca rege al XVII-lea), născută în 27 Martie 1785. Prinţul de coroană, după ce a fost smuls din braţele mamei sale, a fost încredinţat păpucarului Simon, care a primit îndrumarea de a-l tracta aşa, încât să scape curând de el. Această fiară sălbatecă îmbrăcată în formă de om a tractat pe prinţul de coroană al Franciei, un prunc abia de 8 ani, în adevăr sansculptice. El ’l-a considerat ca pe un învăţăcel de păpuşar, ’l-a învăţat versuri lascive şi 'l-a silit să le ia ca de rost. Foarte adeseori’l a bătut şi'l-a constrîns să bee vinars. Numai dacă amintia de mamă-sa, era crâncen bătut. După ce a fost ales Simon în consiliul comunal şi s'a ocupat cu politica, prinţul dela Ianuarie pănă în Iulie a fost închis în o chiliuţă mică, în care nu a întrat nime în acel timp. Mâncarea ’i se da printre gratie şi gusta din puţină pâne, carne şi apă. Prinţul n’a avut schimburi, apă de spălat nu ’i s’a dat, necurăţenia n’a scos-o nime din chiliuţă. După căderea Iacobinilor ’i s'a dat alt păzitor. Venind acesta la chilia, unde era prinţul închis, s’a uimit de ceea ce a aflat, în o atmosferă înveninată, pe un aşternut necurat, învălit în sdirenţe de jumătate putrede zăcea copilul vescejit, cu părul sburlit, capul plin de bube, grumazii plini de umflături, din care curgea puroaie, trupul plin de parasite. De aici încolo a fost tractarea mai umană, însă cu toate aceste nici acum nu s’a purtat acea grije, care ar fi trebuit. Când ’l-a scos noul păzitor, ’l-a întrebat despre mai multe lucruri, însă el suspinând a răspuns: „Voia să mor“. Ochii lui erau vesceji, spatele gârbovite şi încheieturile umflate şi rănite pănă REVISTA POLITICA. Sibiiu, 1 Octomvrie st. v. Cestiunea împăcării dintre Cehii şi Germanii din Boemia. „Norddeutsche Allgemeine Zeitig“ scrie despre cestiunea împăcării dintre Cehii şi Germanii din Boemia. Cehii tineri vor cu orice preţ să termine lupta de extirpare în contra Cehilor vechi, pe care au fost început-o, şi ţinta lor e, de a stăpâni poporul cehic, respective de a întră în moştenirea cehilor vechi. Dacă aceste aspiraţiuni vor fi încoronate de succes, va fi sosit şi momentul, în care lupta din Boemia va avă efectul ei asupra întregei jumătăţi de dincoace a monarchiei. Nici nu mai încape deci îndoeală, că discuţiunile ce vor urma în dieta din Praga au să fie de cea mai mare importanţă pentru întreagă Austria. Tractatul de alianţă între Italia şi Austro- Ungaria. „XIX Siede“ publică o împărtăşire vieneză despre iminenta publicare a tractatului întreitei ali JSr. 223 an ţ e, încât priveace acela pe Austro- Ungaria şi Italia, cu excepţiunea unor articli suplementari, care sânt de caracter militar şi se vor ţină în secret. Pănă acum, dupâ cum se scie, s’a fost publicat numai textul tractatului dintre Austro-Ungaria şi Germania. O întrevedere de diplomaţi. Precând „Capitan Farcossa“ din Roma desmintescriea despre o apropiată întrevedere între dl Crispi, ministrul-preşedinte italian, şi cancelarul german Caprivi, „ Pester Lloyd “ primesce din Roma, care „Neue Freie Presse“ din Berlin împărtăşirea, că scriea de mai înainte se confirmă şi între cei doi diplomaţi va avă loc cât mai în grabă o întrevedere în Genua. Remanțare ministerială în România. „Neue Freie Presse“ primesce din Bucuresci următoarea telegramă cu data de 11 Octomvrie n.: Pericolul unei crise ministeriale se poate privi de înlăturat prin anunţata demisie iminentă a ministerului de domenii Păucescu. In „Românul“ de ieri găsim următoarea scrie: Aflăm în mod positiv, că dl Peucescu, în urma argumentelor convingătoare ale dlui general Manu, s’a decis să demisioneze din minister. Joi după sosirea M. Sale regelui în capitală se va ţină un consiliu de miniştri, în care dl Peucescu va presenta preşedintelui consiliului de misiunea ta. Tot în acea zi se va face şi remaniarea cabinetului. Un conciliu general al bisericilor orientale