Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)

1890-10-26 / nr. 244

ABONAMENTELE Pentru Sitivi: 1 lună 85 cr., 1/­ an 2 fl. 50 cr., »/* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., ‘/« an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 26 Octomvrie (7 Noemvrie) L890 ÎSr. 244 Anul VII Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Radacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bnomresoi primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 25 Octomvrie st. v. Vom întreţină pe cititorii noştri de astădată despre un lucru mai de pu­ţină importanţă. Facem aceasta însă, pentru­ că credem, că cu toate aceste este de destulă importanţă, ca să nu trecem preste el în tăcere la ordinea zilei. Cititorii noştri stiu, că oficiosul cel mai important dintre toţi oficioşii guvernului unguresc, „Pester Lloyd“, care representă vederile guvernului un­guresc, mai cu seamă în străinătate, a susţinut un neadevăr mare. A susţinut într’un articol mai dincoace, că­­Jiamţii noştri nu se condamnă decât la prin­soare de stat. Domnul Septimiu Albini­a vi­sează însă într’o scrisoare pe „Pester Lloyd“, că şi dînsul este unul dintre aceia, care tocmai întră în temniţă or­dinară, în urma unui proces de presă, pe basa unei ordonanţe absolutistice, susţinută de guvernul liberal şi consti­tuţional unguresc în Transilvania, de bună seamă (aceasta o cr­icem noi­ de dragul nostru al Românilor. „Pester Lloyd“ publică scri­soarea domnului Albini. Aceasta este în toată ordinea, însă o publică în­tr’un colţişor al foii sale, încât abia se poate observa, că e acolo, şi ceea­ ce este mai semnificativ, nu 4i°e nici un cuvânţel legănat dela sine. Este adevărat, că „Pester Lloyd“ stă numai cu miniştri, cu cancelari, cu principi, cu archiduci şi chiar şi nu­mai cu capete încoronate de vorbă. Ce umblăm noi să pretindem să stee de vorbă cu un redactor de la „Tri­buna“, şi încă cu un redactor închis în arest, ca toţi arestanţii ! Nu ştim, care va fi fost motivul adevărat al lui „Pester Lloyd“, că n’a zis nimic şi s’a mulţumit nu­mai cu tipărirea scrisorii în foaia sa. Pe noi însă şi împregiurarea, că n’a zis nimic, ne mulţumesce. Şi mai ales ne mulţumesce, pentru­ că tăcerea adâncă, prelângă publicare, este mai importantă pentru noi, decât când ar fi scris un articol lung în termini fie chiar şi excu­satori în caşul din urmă ar fi arătat, că tot are cu ce-­şi excusa nebăgarea de seamă sau nesciinţa, că în statul cel mai liberal dintre toate statele libe­rale din Europa este de două feluri le­gea de presă. Şi este de două feluri de dragul nostru al Românilor, fiindcă numai în părţile transilvane, locuite aproape numai de Români, se susţine rămăşiţa din absolutismul austriac cu toată uniunea Transilvaniei cu Un­garia. Astfel de scusă însă nu există. Şi că nu există, faptul dovedesce. Penibilă situaţi­une a trebuit să fie pentru sumeţii dela „Pester Lloyd“, când după­ ce abia se uscase negreala, cu care s’au tipărit trasele des­pre tigna, în care 4i arişti români su­făr pedepsele pentru delicte de presă, şi mai puseră şi întrebarea, când şi unde s’a dus, în urma vre-unui proces de presă, vre-un redactor în arest ordi­nar, vine dl Albini şi-’i pune caşul înaintea ochilor să-’l vadă, să-’l citească. Penibilă? Da, dacă vor fi oameni cum se cade şi dacă nu vor fi uitat, că mai în acelaşi timp au zis în străină­tate, că Românii în Ungaria se bucură de aceeaşi libertate ca şi Maghiarii. Şi trebue să fie ceva din penibili­­tatea aceasta. Trebue să fie mult şi nu numai ceva, pentru­ că altfel tăcerea n’ar fi fost atât de mortală, încât nici ba­rem o silabă să nu se poată scrie. Incidentul pentru Români trebue să fie satisfăcător, când primul oficios a trebuit să se lovească astfel preste gură, încât să nu poată pronunţa un cuvânt. Prin tăcere a spus, care este situaţiunea cea adevărată a Românilor în statul unguresc. Dar’ vai de satisfacţiunea aceasta. Adevărat, că satisfacţiune ar trebui să fie, când şi Românii ar fi ca şoviniştii concetăţenilor noştri maghiari. Românii însă nu sânt oamenii, care să se bu­cure de perplexitatea concetăţenilor lor. Ei stiu, că nu perplexităţile cetăţenilor fac patria fericită. Fericirea are să vină din lucrarea liniştită în tignă şi de aceasta au lipsă şi Românii şi Maghiarii şi toate naţionalităţile nu numai în interesul lor particular, ci în interesul general al patriei. Şi cei de la „Fester Lloyd“, şi cei de la alte oficioase ungureşci, mai ales însă dătătorii lor de pâne, trebue să se convingă şi din caşul acesta de mai puţină importanţă, că adevărul este greu a se suprima prin minciuni şi că este foarte cu scădere pentru minci­nosul, care vrea să dee minciunilor din­spre bine. Alexandra, care înţelege ce inimă bună­­i-a fost dat se afle la mama lui Er­vin, care se convinge, că şi acesta a suferit, îl iartă, uită gândul răsbunării şi rămâne la el, iubindu-’l tot atât de mult, precum îi ura de mult. Ucigaşa aceasta îmi este simpa­tică. Şi-’i doresc tot binele. Dar’ autorul e de altă părere. El împarte sorţile persoa­nelor sale, precum ar împărţi în vieaţă drep­tatea la tribunal. E! 4’ce­r un loc î nLe­­gile noastre nu pot fi destul de aspre. Cri­mele se îmulţesc într’un mod îngrozitor (?) an de an. Trăim într'o vreme grozavă, într’o vreme, care cere ca legile şi judecătorii să fie deplin aspri“. Aceasta convingere este is­­vorul deznodământului din Alexandra şi şi din Eva, precum vom vedea. Alexandra e aproape de fericire, când Dr. Andrea trebue să se arete să-’i dee sfa­tul, de a nu se cununa fără să-’i fi spus lui Er­vin, că ea e o puşcăriaşe, şi el îi dă şi un act, pe care el ’l-a primit în urma unei re­­visuiri a procesului şi care o declară nevino­vată: „Acum poți începe o vieață nouă“. Va spune Alexandra? De nu, o spune altul. Anton, servitorul lui Ervin, iubia pe Alexandra și îl ura pe acesta, pentru­ că el a nenorocit-o; el aprobase hotărârea ei să se răspune, dar­ cu nici un chip nu mai voia să o lase lui Ervin. Mai pătimaș, decât se poată vedea, că nu-i posibil ce vrea el, el spune d-nei Eberti crima comisă de Alexandra. D-na Eberti e hotărâtă să nu-’i mai dee ace­steia fericirea promisă. Dar’ nici Alexandra nu mai vrea să o scape. „Acum îl iubesc (pe Ervin), acum român“. E însă tocmai seara de anul nou şi creştinismul d-nei Eberti nu-­i va putea refusa Alexandrei ce mama lui Ervin îi refusă. Tocmai atunci vine Ervin cu vesele scrii la Alexandra: el ad­uce cărţi, cu ajutorul portanţa adevărului, când se prinde fără de veste cu ocaua mică în mână. Astăzi Europa a început a privi mai cu interes asupra patriei noastre şi asupra celor­ ce se petrec într'însa. Poate biroul de presă scrie ce-­i va plăca şi în „Neueste Nachrichten“ şi în „Börsen-Courier“, că Europa nu se va lăsa a fi purtată de nas. Când stă un „Pester Lloyd“ înfundat şi fără de cuvânt scie şi Europa la cât a bătut cu liberalismul, cu egalitatea şi cu drep­tatea în Ungaria. Concetăţenii noştri fac rău, dacă nu iau notiţă mai serioasă despre ast­fel de împregiurări. Pentru­ că atunci ar fi mai atenţi şi mai curând ar veni în posiţiunea, de a se feri să nu cadă în curse ca cea a lui „Pester Lloyd“ cu dl Albini. Noi dorim aceasta pentru viitor în toată sinceritatea din sentiment cu­rat patriotic, pentru­ că deşi nu este de mare importanţă, când un oficios se desminte pe sine însuşi, chiar şi tă­când, dar­ nu poate conveni intereselor patriei ca în momentele când se scriu în presa străină minciuni cu bani scumpi, să se blameze sferele guverna­mentale atât de evident înaintea pa­triei şi înaintea străinătăţii şi ele tot să fie stăpâne pe putere. Ce va ţină străinătatea de sferele guvernului nostru! FOIŢA „TRIBUNEI" De la teatru. (Corespondenţă din Bucuresci.) (Urmare.) Doamna Eberti, mama lui Ervin, e un amestec de iubire şi înţelepciune. Ea trăesce la ţeară, îngrijind de Ervin cel bolnăvicios, nervos şi iritabil, melancolic şi misantrop; ea stie, că oraşul nu e pentru copilul ei gingaş organisat, idealist şi cu suflet moale; ea mai observase, că de vre­o opt ani el devenise prea melancolic şi prea gânditor, că din an în an era tot mai indispus. Ervin suferea, pentru­ că părăsise pe Alexandra ; şi el avea nervi bolnavi, ca şi Alexandra. Astfel este evident, că aceste două caractere au şi ele­mente patologice în constituţia lor, şi astfel se explica spre pildă hotărîrile ce ele iau re­pede, după mici opoziţii; vivacitatea, cu care spiritul lor se potrivesce în situaţii noue, le simte şi vrea să le reţină. Ervin şi Alexandra simt, doamna Eberti simte şi cugetă. Ervin vine dar’ cu Alexandra la ma­­mă-sa, care-’i promite să fie „dreaptă cu ea“. Scena între Alexandra și mama lui Ervin este fără îndoeală iarăși ceva neobicinuit, dar’ foarte potrivită cu indicările ce am dat despre caracterul acestor personagii. Mama lui Ervin deschide nenorocitei Alexandra casa sa. Sbuciumările aceste au îmbolnăvit în~ tr’atâta pe Alexandra, încât ea are lipsă de doctori și îngrijiri delicate. Doamna Eberti, care o îngrijesce și o vede 4* de 4b 0 cu­­noasce acum atât de bine, încât ea îi poate ice: de acum înainte toate se vor întoarce *) „A függetlenségi párt. Irta Mocsáry Lajos. Pallas részvénytársaság nyomdája. 1890“, cărora se compună planuri de călătorii, se aleagă locurile, pe unde să-­și peardă ei urma. El găsesce pe Alexandra și pe mama­ sa în aprinsă ceartă pentru Ervin. Alexandra îi expune pricina ei, ca­ şi­ cum ar fi o noutate de diar, spune, că mamă-sa e de părere, că femeia ucigaşe nu poate trăi cu bărbatul ce-­l alege acum; un astfel de bărbat nu e de în­ţeles, zice şi Ervin, această căsătorie grozavă nu se poate încheia, cel puţin între oameni fin organizaţi nu­ ar trebui să înebunească amândoi cu vreme. Ervin vorbesce fără să stie ce greu isbesce în Alexandra sa. Dar’ ea ’și-a luat pedeapsa, fece aceasta, a împăcat dreptatea, și „dacă voesce a fi earăși un mem­bru al societății ?“ Ervin. Ca femeia aceluiași bărbat? Imposibil. Când bărbatul va vedea alte mame, alți copii, când femeii îl va dărui cu alt co­pil . — Ce­’ți e ție? Alexandra. înțeleg, că amândoi aveți dreptate. Ervin nu înțelege, cum a putut trăi bărbatul acela fără să se pusce. Alexandra. în gazetă se sfârșesce altfel. Ervin. Sânt curios. Alexandra. Femeia n’a putut răbda. Ervin. S’a ucis ea? Alexandra. Da! Alexandra e hotărîtă deci să se ucidă! Ea se otrăvesce, moare, și Ervin înebunesce. Astfel severitatea principiilor etice ale acestui autor trebue să ucidă și când subiectul, care a greșit, s’a îndreptat, și când sufletul lui se Întoarce spre lumină, după­ ce a luptat luptă grozavă cu toate patimile. Se vor versa lacrimi la sfîrşitul acestei piese, dar’ mulţi,— şi eu sânt dintre aceştia, —■ ar vrea să poată reînvia pe nenorocita Alexandra; mulţi ’i-ar (Va urma.) Mocsáry şi naţionalităţile din Un­garia. Vederile maghiarului Ludovic Mo­csáry despre naţionalităţile din Un­garia sânt îndeobşte cunoscute din de­sele sale enunciaţiuni ce le-a făcut asupra acestei cestiuni la diferite oca­­siuni. Deci n’am avă trebuinţă din acest punct de vedere a ne ocupa în­deosebi cu broşura sa cea mai nouă, *) apărută acum de curând. O împre­­gi­urare remarcabilă însă ne face a nu trece cu vederea cele­ ce 41°° dl Mo­csáry la adresa conaţionalilor sei în această broşură. Pentru noi Românii are mai ales astăzi o îndoită impor­tanţă raportul politicei maghiare domi­nante faţă cu Coroana şi cu naţionali­tăţile. Şi tocmai despre acest raport se pronunţă dl Mocsáry în mod foarte lămurit. Partidul independenţei, — fece dl Mo­csáry, — având în principiile lui un puternic ta­lisman, dintre toţi factorii noştri publici el ’şi-a conservat mai bine caracterul original, a păzit acel nobil ideal, care era deosebita proprietate a epocei dinainte de 1848 care a fost preamărit în 1848 şi a înflorit din nou după iarna ghieţoasă a erei absolutismului, pe orizontul actualei ere constituţionale. Ceea­ ce a mai rămas din acest idealism, şi ceea­ ce se mai susţine din el este de a se mulţumi numai şi numai partidului indepen­denţei. Dar’ cu toate­ că aşa este, nici parti­dul independenţei n’a putut să se opună cu­­rentului, şi este o cestiune, cu privire la care curentul dominant a tras în vîrtegiul seu şi pe partidul independenţei, aşa încât pentru el a devenit periculos. Cestiunea aceasta este cestiunea de naţionalitate. Abia dacă s’a gândit cineva la aceea, că ce consecinnţe pot se urmeze din împre­giurarea, că partidul s’a dat pe sine cu totul acestui curent, şi care este logica acestuia, fiindcă trebue să stim, că şi el îşi are logica lui neapărată tocmai aşa ca acţiunea lui Ugran, ea poate fi ascunsă pe un timp oare­care ochilor, care nu vreau so vadă, dar’ în cele din urmă îşi validitează drepturile sale. Maghiarimea dă năvală cu o pu­tere iresistibilă dea maghiarisa. Aici vin în conflict sentimentele cele mai sfinte cu dreptatea şi cu egali­­tatea de drept, şi după exemplul străi­nătăţii, este pusă faţă în faţă poli­tica de chablon cu acea politică, pe care o pretind la noi raporturile noastre excepţionale. Maghiarimea a luat asupră-­şi un lucru uriaş. Prin devisa culturii maghiare a de­clarat mai întâiu, că vrea să ab­soarbă în s­ine inteligenţa naţiona­lităţilor, dar’ nu s’a oprit aici; prin şcoale poporale şi „kisdedovo“-uri voesce să transformeze şi clasele mai de jos ale poporaţiunii. Pentru un angageament atât de uriaş sânt de lipsă mijloace corespunzătoare în stil mare. Maghiarimea s’a dedicat pe sine unui lucru de necrezut, dar’ mijlocul acesta trebue să asigureze un alt mijloc, a cărui influență să fie generală și iresistibilă, car’ acest mijloc nu este altul decât învoirea și sprijinirea Curții. A câștiga aceste înse nu e lucru uşor, fiindcă una dintre problemele cardinale ale Curţii este „Gleichbe­­ rechtigung aller Nationalitäten“, al cărui î n- 4ice autorului: în lumea ta nu mai poate trăi, decât cei fără de nici o greşeală; tu eşti crud, tu ai uitat cuvintele din urmă ale tatălui nos­tru ; tu nu eşti creştin !­ţeles adevărat îl cunoaştem din 1848. Fără îndoeală, că acesta este unul dintre mijloacele cele mai pu­ternice ale Curţii, cu ajutorul că­ruia contrapondează tendenţele in­dependente ale naţiunii şi pe care, în interesul ei, e de lipsă să-­l ma­nevreze cu isteţime, ca să acopere faţă cu naţionalităţile tendenţele maghiare, aruncând toată responsa­bilitatea asupra constituţiunii. Iste­ţimea trebuitoare o are şi se va îngriji, c­a să nu-­şi strice raporturile cu naţio­nalităţile, se va îngriji, ca ceea­ ce fa­cem noi în contra naţionalităţilor, să se pună în socoteala noastră, ea spălându-­şi mânile, dacă în decursul timpului se va grămădi materialul conbustibil al por­nirilor duşmane, în privinţa aceasta naţionalităţile sânt liniştite; pe ele de pildă nu le-au adus în turbare memorabilele declar­a­­ţiuni Preaînalte făcute cu oca­­s­i­u­n­ea ma­n­e­vr­elor în Transilvania. Dar’ favorurile, care le aşteaptă maghiarimea dela Curte şi care deja se cred şi asigurate, costează grozav de mult; contraserviciul se cere din aceea ce e crescut mai bine în inima celui dela putere, adecă în concesiuni pentru binele unităţii imperiului. Trebue date şi aceste, fiindcă aici este vorba de lucrurile cele mai sfinte, de independenţă de stat, de constituţie, care toate dispar faţă cu sporirea naţiunii ma­ghiare; ici trebue să închidem ochii, colo să scornim sofisme nouă înşine; despre aceea însă, ca să desvoltăm pactul dela 1867 în direcţiunea independenţei naţiunii, ori să stăm înainte chiar cu programul partidului independenţei, nici vorbă nu poate fi. Maghiarisarea rusé este afacerea comună a întregei maghiarimi, fără deosebire de par­tid; afacerea aceasta împarte locuitorii ţerii în două tabăre: într’una e maghiarimea, în ceealaltă sânt naţionalităţile. Cei­ ce în o afa­cere de cea mai mare însemnătate şi din cele mai sfinte se luptă şi stau în aceeaşi tabără, pot fi aceia în alte cestiuni politice inimici serioşi, nu sunt ei oare provocaţi la aceea, ca să pună la o parte ori­care alte diferenţe, pentru­ ca în şiruri cu atât mai dese, cu trup şi suflet să resolveze cea mai însemnată pro­blemă ? Cu cât curentul domnitor aşi creste mai tare şi merge mai departe în cestiunea naţională, cu cât li­ se dă pradă lui mai mult partidul inde­pendenţei, cu atât mai vîrtos trebue să dispară, să se slăbească şi să ceară contrarietăţile de pana acum dintre partidele politice şi antagonismul adânc influenţător. Aceasta o vedem mentul D-Voastre. Dacă aţi permis să se joace cu D-Voastră comedia de spirite, a fost vina proprie“. „Eu Vă întreb, dacă voiţi să-­mi daţi satisfacţiune? Dacă nu, fac larmă. Urmaţi-’mi deloc la regele. Sau Vă duelaţi cu mine, sau la regele !“ „Alteţa Voastră —“ îngână perplex Fi­lip, eu n’am poftă nici de bătaie, nici de a merge la regele!“ Filip vorbia serios, căci se temea, că trebue să-­şi scoată masca şi că va cade din causa rolului seu, pe care­­l-a jucat fără voe, la o pedeapsă simţitoare. El făcu ducelui tot felul de pretexte, şi se uita tot la uşe, pen­tru de a putea folosi un moment, ca să fugă. Ducele însă observă frica prinţului propus şi deveni mai cutezător. în urmă luă pe Filip de braţ şi voia să-­l ducă în sală. „Ce voiţi cu mine? strigă Filip despe­rat şi împinse înapoi pe ducele. „La regele!“ strigă ducele cu furie. „Se audă, cât de mârşevesce se întimpină la cur­tea sa un oaspe princiar“. „Bine!“ zise Filip, care nu vtia cum să-’şi mai ajute, luându-’şi iarăşi caracterul unui prinţ. „Veniţi dară! Eu sunt pregătit. Din norocire am la mine biletul, pe care aţi expus cu mâna proprie asigurarea fetei de pitar . . . .“ „Secături! Scornituri!“ replică ducele. „Aceasta e o glumă ce se face cu fete­le­experte de cetăţean. Arătaţi-’l numai regelui! Mă voiu legitima eu“, într’aceea totuşi nu-’i prea convenia du­celui cu legitimarea. El nu insistă mai mult de a duce pe Filip la regele şi aceasta era binevenită pentru Filip; cu atât mai aprig insista ducele la aceea, ca să se pună ambii în o trăsură și să meargă, spre Aventura din anul nou. (Novelă de H. Zschocke.) Traducere de Ingrid­ia. (Urmare.­ O mască lungă, înaltă păși grăbită spre Filip și strigă: „Stați puțin, am cu D-Voastră un cuvânt de vorbit! Vă caut deja demult!“ „Iute numai“, z’se Filip, „căci n’am timp de perdut!“ „Aş dori, ar trebui să nu perd nici un timp cu D-Voastră! V’am căutat destul de mult. D-Voastră ’mi datoriți satisfacţiune ! M’aţi vătămat de moarte!“ „Cum să nu!“ „Nu mă cunoasceți ?“ strigă ducele şi-’și luă masca jos: „Acum sciţi cine sânt şi conscienţa D-Voastră rea trebue să le spună celelalte. Eu pretind satisfacţiune. D-Voastră şi blastematul de Salmoni ra’aţi înşelat!“ „De aşa ceva nu stiu nimic!“ răspunse Filip „D-Voastră aţi săvîrşit fapta cea blaste­­mată în pivniţa fetei de pitar. La urzirea D-Voastre s’a atins colonelul Kalt de per­soana mea“. „Nu e adevărat!“ „Cum, nu e adevărat? Minţiţi? — Ma­­reşala Blanksnschwert ’mi-a descoperit totul înainte de asta cu câteva minute. Ea a fost martoră la comedia de spirite, pe care o aţi jucat cu mine“. „Domnia­ ei a spus Alteţei Voastre o po­veste. Eu n’am luat nici o parte la trata­

Next