Tribuna, noiembrie 1890 (Anul 7, nr. 249-273)
1890-11-01 / nr. 249
Anul VII —■■ ~-rrr^^'--^^-Tnnii«-Trna'BaaBm ABONAMENTELE Pentru Sitivn: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., x/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */4 an 3 fl. 50 cr., x/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Joi 1113 Noemvrie 1890 Apare în fiecare zi de lucru Mr. 249 inserţiunile Un şi, garmând prima dată 7 c,„ a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: StradaMăcelarilor Nr. 21. Se prenumeră ?77aposte şi la librării. în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipsei — Epistole nefrancie «cref"«*» tranuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. (1) Din toate părţile, din câte s’a scris pănă acum după conferenţa naţională despre Românii din Ungaria şi Ardeal, s’a accentuat necesitatea, de a găsi un modus vivendi pentru o înţelegere între Maghiari şi celelalte naţionalităţi din ţeară. Chiar şi cercurile oficioase din Budapesta s’au simţit încâtva îndemnate a se folosi de organele de publicitate străine, spre a combate cu mai multă sau mai puţină obiectivitate gravaminele şi pretenţiunile Românilor, dar’ spre a recunoasce totodată, că vor fi existând ele numulţumiri, a căror încetare ar atîrna tot numai de la atitudinea naţionalităţilor nemaghiare. Scriitoraşii de pe lafiarele maghiare din ţeară nu au, se vede, nici o trebuinţă de înfrumseţări, ci scriu pentru un public, din a cărui opinie îşi formează şi ei opinia lor, şi scriu aşa după cum cred ei, că are să prindă la publicul, pentru care scriu. Vocile presei maghiare despre conferenţa Românilor şi despre hotărîrile, care s’au luat, şi enunciaţiunile, care s’au făcut acolo, bajbăe deci de un şovinism pătimaş şi nu-’ţi ofere nici măcar putinţa, de a le reproduce, decum de a sta serios cu ele de vorbă. In special purtătorii de voce ai opiniei publice maghiare din Cluj excelează prin o ignoranţă ne maipomenită şi nu-’şi dau nici măcar silinţa, de a căuta, care sunt căuşele nemulţumirii şi preste tot ale atitudinii Românilor din ţerile coroanei Sfântului Ştefan. Ba ei se pun chiar pe pedestal şi de acolo strigă un „Schwam d’lauf!“ preste întreaga cestiune română. Un politician necunoscut din Cluj s’a ocupat din incidentul conferenţei Românier într’un ciclu de şese articoli, împrăşciaţi în organul ardelenesc al partidului apponyist, cu „cestiunea română“ şi în toţi şese articolii nu face altceva, decât întoartecă la adevăruri istorice, îmblotesce la cuvinte şi la frase, pentru ca în sfîrşit să ajungă la conclusiunea, că cu Românii orice înţelegere e preste putinţă. Adecă da, el şi cu el, se vede, întreg partidul apponyist, — căci astfel nu s’ar admite la publicare asemenea lucruri într’un organ al partidului, — ar pută să producă o înţelegere în acel fel, că ar lua toate măsurile şi s’ar folosi de toate mijloacele ce li le ofere puterea, pentru de a stinge de pe faţa pămentului toate naţionalităţile nemaghiare şi de a face, ca nici cestiunea română să nu mai existe pe globul Ţerii-Unguresci. După ce ajunge la convingerea, că între Români nu există deloc „elemente moderate“ şi prin urmare nici un partid moderat, care cu timpul ar pută să se întărească şi să covîrşească pe aşa numiţii ultraişti, publicistul clujan propune deadreptul cassarea legii despre naţionalităţi, căci numai cassându-se această lege fatală va înceta şi cestiunea română a fi cestiune. Pănă atunci, pănă când va exista această lege, aspiraţiunile naţionalităţilor şi în special ale Românilor vor lua dimensiuni din ce în ce mai mari şi guvernul unguresc nu va mai fi în sfîrşit în stare, de a le înţărca. Dar, atâta pricepere are şi acest scriitoraş, că legea despre naţionalităţi nu se poate şterge şi face nefâcută într’o zi, ci pot să treacă decenii la mijloc, pănă când bărbaţii conducători ai Ungariei vor primi convingerea, că, în „interesul“ statului maghiar, această lege nu mai poate avă îndreptăţire, de a exista. Şi pănă atunci el propune sugrumarea presei române, nimicirea şcoalelor şi a bisericilor române şi disolvarea comitetului executiv al partidului naţional românesc. Lumea întreagă oscie însă, că, afară de cel din urmă, toate celelalte trei lucruri s’au întâmplat deja înainte de a le propune ingeniosul publicist maghiar. Pentru cassarea legii despre naţionalităţi nu se mai recer decenii, căci ea deja de la urzirea ei a fost nerespectată şi călcată în picioare, ba, prin numeroasele ordonanţe ministeriale, scoasă aşajrcend cu totul din pradă. Ea nu mai există decât pe hârtie, şi aceasta nu ar mai trebui acum să mai geneze nici pe Maghiari, nici în special pe guvern. Presa română nu mai are trebuinţă de nici o înăsprire, o lege tocită şi susţinută în Ardeal anume pentru regularisirea tiuriştilor români dă pe fiecare an destui muşterii inspectorilor şi păzitorilor de temniţe, şi orice schimbare s’ar face în această privinţă, fie chiar aducerea publiciştilor români înaintea tribunalelor ordinare, nu ar pută să se privească de altceva, decât de o uşurare. Nimicirea instituţiunilor noastre culturale şi bisericesci s’a început deja demult prin prigonirile autonomiilor noastre şcolare şi bisericesci şi acum guvernului nu ’i-ar mai rămână alta de făcut, decât de a urma sfatul din urmă al boerului dela Cluj şi de a disolva comitetul executiv, care s’a ales în conferenţa din Sibiiu a partidului naţional românesc. Am ajuns fpănă acolo, că dacă ei din propria experienţă nu o sciu pănă acum, să le spunem noi, că din ce se vor face mai necruţători faţă cu poporul românesc, tot mai multă resistenţă vor intimpina din partea aceluia. Aducă-i şi concetăţenii noştri maghiari aminte de propria lor situaţie de înainte de anii şesezeci. Niciodată poporul maghiar nu a fost pătruns de sentimente naţionale mai înflăcărate, ca tocmai sub sistemul lui Bach, când ei, deşi nu erau aşa de prigoniţi cum suntem noi astăzi, dar erau cu toate aceste în oarecare măsură împedecaţi în desvoltarea lor naţională. Dacă violentarea de sus nu ar fi început a lua dimensiuni mai mari, nici resistenţă lor nu era atât de mare şi nici anul 1867 nu era pentru ei ceea ce a fost. Aceasta ar trebui să -şi-o noteze societatea maghiară, de câte-ori cere câte o măsură în contra naţionalităţilor, care guvernul unguresc de câte-ori se încearcă a violenta conscienţele cetăţenilor de altă limbă şi naţionalitate. FOIŢA „TRIBUNEI“ Constantin Stamati-Ciurea- Schiţă biografică, în Nrii 183—189 din a. c. s’a reprodus în forţa „Tribunei“ o novelă întitulată „Victima veacului“ din volumul de novele, înzestrat cu titlul „Trei suveniri“, al dlui Constantin Stamati-Ciurea. A da o mică schiţă biografică despre acest scriitor credem a fi necesar, şi aceasta cu atât mai vîrtos, cu cât autorul celor „Trei suveniri“ este un scriitor de valoare la noi Românii. Constantin Stamati-Ciurea e fiul din ântâia căsătorie a lui Constantin Stamati*) cu Ecaterina Ciurea, membră a unei vechi familii din Fălticeni (România). Bătrânul Constantin Stamati, după încorporarea Basarabiei, întâmplată în anul 1812, s’a mutat în Basarabia, unde avea o avere foarte frumoasă, şi aici a ocupat un post onorific în administraţiunea rusească. în acest post Constantin Stamatie şi-a procurat toate documentele istorice şi private referitoare la cestiunea Basarabiei. Astăzi toate documentele acele se află în proprietatea fiului seu. Constantin Stamati Ciurea după finirea studiilor sale, făcute în Paris, a ocupat posturi însemnate în diplomaţia rusească şi anume, a fost secretar de ambasadă la Berlin, Paris şi Londra. în anul 1856 a luat parte la delimitarea frontierei Basarabiei. Mai târziu a părăsit terenul politic şi s’a retras la moşia sa Caracuşeni din Basarabia, districtul Hotinului, unde, putem zice, s’a dedicat literaturii. El a scris foarte mult în limba franceză şi rusească, în literatura rusească ocupă chiar un loc însemnat înainte cu 2 ani a edat în Cernăuţi un volum de piese teatrale, întitulat „Opuri dramatice“. Drama „Răsbunarea nebunei“ se duce a fi foarte bună atât ca cuprins, cât şi ca technică. Comediile cuprinse tot în amintitul volum sunt lucrate cu multă silinţă şi cu un adevărat gust artistic. Volumul al doilea din „Opurile dramatice“, care va cuprinde numai drame, se află sub presă. E de însemnat, că dl Constantin Stamati-Ciurea este unicul Român din Basarabia, care se ocupă cu literatura română. Această tristă stare provine numai din causa, că ceialalţi boeri rusificându-se fie chiar ruşine să citească măcar românesce. Ce se atinge de modul de scriere al dlui Stamati Ciurea, acela este corect, neforţat şi adeseori fin. Ici şi colo se poate observa în stil influenţa limbii franceze şi rusesci. Dar’ aceasta nu e de mirat! Dl Stamati Ciurea, care numai de vreo câţiva ani încoace se ocupă mai serios cu literatura română, a prestat destul. Sperăm şi ne aşteptăm însă şi la mai mult. Ar fi de dorit, ca o dibace peana română să încerce o detailiată şi nepărtinitoare recensiune asupra scrierilor acestui nou autor, apărut nu demult, pe câmpul literaturii române. *) Acest Stamati a edat la Iaşi pe la anul 1830 un volum de poesii şi presa în tipografia nemuritorului George Asaky. ..norddeutsche Allgemeine Zeitung“ şi conferenţa Românilor. Articolul, pe care „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ ’l-a publicat în numărul seu de la 1 Noemvrie şi pe care noi ’l-am fost signalisat în Nrul 241 al Aiarului nostru, e de următorul cuprins: Literatura poporală. Doine din Bănat. Adunate de Iosif Curuţu. I. Avu mama doi ficiori Cu ochii cam negrişori, Albă feţişoara lor, Ca şi lâna oilor, Albă, mândră şi voioasă, Ca şi lumea drăgăstoasă. După câţiva anişori Veni vremea la ficiori, Veni carte şi poruncă, Din doi unul să se ducă, Din doi unul să s’aleagă, La cătănie să tragă. Că cu soartea pe Ionaş, Dragul mamei ficioraş . . . Ei de-acasă când plecă, Din guriţă cuvântă : „Rămâi, taică, sănătos! „Eu mă duc pe-aici în jos; „Rămâi, maică, sănătoasă! „Eu mă duc astă şi de-acasă. „Rămâneţi, mândrele mele, „Cu buzele subţirele, „Cu buzele îngroşate, „De nime nesărutate!“ II. Vai săraca cătana, Când îi vine porunca, Ia borneul*) pe spinare Şi ese la drumul mare; Unde şede şi-odichnesce, *) Borneul , viţelul (raniţa). Prinde pipa, duhănesce,*) Ia cămaşa şi-o cârpesce Şi la maică-sa gândesce . . . Fie-te focul de maică ! . . . în ce apă m’ai scăldat ? în apă de Vineri seara, Să ’ncungiur lumea şi ţeara, Tot pe dunga şanţului, La bătaia Neamţului! Chinezul **) şi cu popa Tot aşa ’mi-or rupt legea, Că cătană m’or băga, La Italia m’or căra. La Italia de m’or duce, Nu m’or face poamă dulce, Ci m’or face poamă-amară, Şi la toamn’oiu veni eară. IV. Frunză verde calapăr, Doi voinici, maică, mă cer: Unu-i negru, unu-i băl. Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m’aş duce; Frunză verde de măr acru, După negru meargă dracu, Că trebue rîul oprit Şi săpun de cinci d’argint, Trei muieri la şurluii, Şi tot nu-’l mai văd albit. Dar’ voinicul care-i băl, Cu puţină apă-’l spăl, Când îl văd ’mi-e drag de el; Ear’ voinicul negricios Să meargă pe rîu în jos, Şi tot nu-i mai albicios. *) Duhănescel fumează. **) Se dicepi judele (primarul). Frunză verde lemn domnesc, Am drăguţ ficior popesc! Când îl văd în sărbători, Mă prind lacrimi şi fiori, Când îl văd Dumineca, ’Mi se frânge inima! VI. Colo sus la Răsărit Este-un pom mare 'nflorit, Face poame de argint. Dar’ pândari pe cine-om pune, Că vin lotrii să le fure ? Om pune-o fată şi-un june... Ei pândiră, cât pândiră; Dup’o vreme se vorbiră: Hai, fată, să ne iubim, C’amândoi ne cumpănim Şi la ochi şi la sprîncene, Ca doi golumbei la pene. . . VII. Mândra mea de astă-vară S’a rugat s’o iubesc eară. Dar' eu, drac’o nărozit, Să iubesc ce-am părăsit! . . . VIII. Uiu-iu! c’acuma viu, Dela vin, dela rachiu, — Dar’ asta dă-acui să fiu? Al mândrei de după masă, C’aşteaptâ s’o string în braţe; Ear’ astară*) mă duceară După pui de căprioară Să dau mândrei să nu moară. *) Astară-deseară. Despre mişcarea naţională românească, care în Ungaria ese din nou mai mult la iveală şi a devenit deja obiectul deosebitelor aprecieri ale presei, ni se scrie din Budapesta, 29 octomvrie: Conferenţa din Sibiiu a Românilor a îndreptat din nou atenţiunea asupra acelor aspiraţiuni politice confuse, care domnesc între Românii de sub coroana Sfântului Ştefan. Din statistică se vede, că dintre toate naţionalităţile ce locuesc în Ungaria, Românii stau mai înderit în cultură, în felul acesta nu e de mirat, dacă şi conducătorii lor poliţiei, care ieri şi alaltăieri s’au pronunţat în Sibiiu după pofta inimii lor, în multe cestiuni, care se rapoartă la constituţia în vigoare şi la activitatea guvernului, manifestează o uimitoare nematuritate şi lipsă de judecată. Astfel domnii aceştia încă tot nu pot înţelege, că regatul Ungariei, prin constituţia sa dualistă,şi-a redobândit drepturile sale publice-istorice, pe care regimul absolutistic le trăgea la îndoială, şi formează un corp de stat unitar şi independent, căruia aparţin şi acei Români, drept a căror representanţă se priveste şi această conferenţă românească. Se înţelege, dacă cineva nu e în curat nici cu aceea, ce e adecă patria lui şi de al cui cetăţean are să se privească, nu e de mirat, că el formulează pretenţiuni politice absurde. Şi Maghiarii, prelânga cea mai mare bunăvoinţă a lor, nu pot să fie prevenitori faţă cu asemenea pretenţiuni, pentru că altfel ei ar păcătui în contra propriei lor patrii, în contra statului unguresc ce există de o miie de ani. Dar, în resoluţiunea conferenţei Românilor se zice: „Noi suntem membri şi ne simţim de membri ai unei mari familii române. Ca membri ai acestei familii dorim, ca poporul românesc să rămână neatins de orice influenţe străine. Cu toate aceste noi protestăm în contra aşa numitor tendenţe daco-romaniste. Noi aparţinem monarchiei austro-ungare şi suntem supuşi credincioşi ai Coroanei habsburgice“. Prin urmare agitatorii Românilor neagă dreptul public de o miie de ani al Ungariei şi stau încă tot pe punctul de vedere al regimului Bach, deja demult bancrotat, care a identificat coroana ungurească cu Coroana împărătească austriacă şi a confiscat toate drepturile publice ale Ungariei pe seama împărăţiei austriace. Prin aceasta Bach urmăria o ţintă politică mai înaltă, care s’a demascat în urmă drept o utopie. Agitatorii români visează încă mereu de acele timpuri, când vieaţa de stat a Ungariei nu a fost recunoscută de către bărbaţii de stat ai Austriei şi vre-o câţiva Români erau singurii representanţi ai Ungariei în delta imperială austriacă. Logica istoriei a trecut deja demult preste această concepţiune, şi statul unguresc poate astăzi cu drept cuvânt să ceară de la toţi fiii lui, ca să-i recunoască dreptul său public. Aceasta însă agitatorii noştri români tot nu vor încă să o facă, şi dacă un procuror de stat sau o curte cu juraţi îi regularisesce pentru aceasta, ei se plâng în contra „prigonirilor maghiare“ şi că sunt „daţi pradă urei duşmanilor lor, care lucră pe faţă la nimicirea lor“. împăcarea desăvîrşită a Maghiarilor cu Românii s’ar fi fost realizat demult, dacă acei oameni, care se gerează de conducătorii politici ai Românilor, ar avea atâta prevedere, ca să recunoască faptul netăgăduit, că Ungaria e patria lor şi nu acel imperiu visat al celor 11 milioane Români, care locuesc parte în România, parte în Austria, parte în Ungaria. Dacă conducătorii ar fi odată în curat cu acest fapt, numai decât e cu putinţă ceea ce Babeş a exprimat drept o dorinţă ce s’ar pute realisa numai într’un viitor îndepărtat, ca adecă Maghiarii şi Românii să trăească impreună în cea mai bună înţelegere. In adevăr, Ungaria nu a dat Românilor cause, de a urma politica de pasivitate, căci Românii se bucură de toate drepturile publice întocmai ca ori şi-care Maghiar. Şi dacă ei nu s’ar afla în pasivitate, toate gravaminele lor speciale, care ar pute să fie luate cumva în considerare, demult puteau să fie împăcate. Dealtfel aceste gravamine, în cea mai mare parte, sânt deastfel, că numai necunoscinţa celor mai înalte interese ale statului ar pute să privească într’însele o nedreptate. Aşa spre exemplu justiţia într’o ţeară numai aşa poate corăspunde interesului general, dacă ea e unitar organisată şi alcătuită, şi la aceasta se reclamă şi pronunţarea sentenţei în limba statului, căci la din contră prin poliglotism s’ar pute numai pricinui o interpretare deosebită şi o trăgănare. Şi cel mai mare gravamen al Românilor consistă numai într’aceea, că jstitiţia a devenit pe mâna statului şi sentenţele judecătoriilor se pronunţă în limba statului. Ceea ce afară de aceasta mai poate ave apariţiunea unei îndreptăţiri e influenţa potenţată a statului în şcoală şi biserică. Această influenţă zace însă în interesul general, căci desvoltarea intelectuală şi morală a fiecărui stat numai aşa poate face progrese mai mari. Ungaria nu voeşte să lipsească pe nici o naţionalitate de limba maternă; şi dacă o limbă a statului unitară poate să contribue la buna înţelegere dintre deosebitele naţionalităţi, nici primirea acestei limbi între obiectele de învăţământ obligatorice nu poate forma un gravamen pentru naţionalităţile din Ungaria. Aceste ar fi deci în liniamente generale gravaminele Românilor. Făcând progrese în cultură, şi conducătorii Românilor noştri vor de-V.