Tribuna, noiembrie 1890 (Anul 7, nr. 249-273)

1890-11-01 / nr. 249

Anul VII —■■ ~-rrr^^'--^^-Tnnii«-Trna'BaaBm ABONAMENTELE Pentru Sitivn: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., x/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */4 an 3 fl. 50 cr., x/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Joi 1113 Noemvrie 1890 Apare în fiecare zi de lucru M­r. 249 inserţiunile Un şi, garmând prima dată 7 c,„ a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada­­Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră ?77aposte şi la librării. în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipsei — Epistole nefrancie «c­ref"«*» tranuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 31 Octomvrie st. v. (1) Din toate părţile, din câte s’a scris pănă acum după conferenţa na­ţională despre Românii din Ungaria şi Ardeal, s’a accentuat necesitatea, de a găsi un modus vivendi pentru o înţele­gere între Maghiari şi celelalte naţiona­lităţi din ţeară. Chiar şi cercurile oficioase din Budapesta s’au simţit încâtva îndem­nate a se folosi de organele de publi­citate străine, spre a combate cu mai multă sau mai puţină obiectivitate gra­­vaminele şi pretenţiunile Românilor, dar’ spre a recunoasce totodată, că vor fi existând ele numulţumiri, a căror în­cetare ar atîrna tot numai de la atitudi­nea naţionalităţilor nemaghiare. Scriitoraşii de pe la­­fiarele ma­ghiare din ţeară nu au, se vede, nici o trebuinţă de înfrumseţări, ci scriu pentru un public, din a cărui opinie îşi formează şi ei opinia lor, şi scriu aşa după­ cum cred ei, că are să prindă la publicul, pentru care scriu. Vocile presei maghiare despre con­­ferenţa Românilor şi despre hotărîrile, care s’au luat, şi enunciaţiunile, care s’au făcut acolo, bajbăe deci de un şo­vinism pătimaş şi nu-’ţi ofere nici mă­car putinţa, de a le reproduce, decum de a sta serios cu ele de vorbă. In special purtătorii de voce ai opiniei publice maghiare din Cluj exce­lează prin o ignoranţă ne mai­pome­nită şi nu-’şi dau nici măcar silinţa, de a căuta, care sunt căuşele nemulţumirii şi preste tot ale atitudinii Românilor din ţerile coroanei Sfântului Ştefan. Ba ei se pun chiar pe pedestal şi de acolo strigă un „Schwam d’lauf!“ preste întreaga cestiune română. Un politician necunoscut din Cluj s’a ocupat din incidentul conferenţei Românier într’un ciclu de şese arti­­coli, împrăşciaţi în organul ardelenesc al partidului apponyi­st, cu „cestiunea română“ şi în toţi şese articolii nu face altceva, decât întoartecă la adevăruri istorice, îmblotesce la cuvinte şi la frase, pentru­ ca în sfîrşit să ajungă la con­­clusiunea, că cu Românii ori­ce înţele­gere e preste putinţă. Adecă da, el şi cu el, se vede, în­treg partidul apponyi­st, — căci astfel nu s’ar admite la publicare asemenea lucruri într’un organ al partidului, — ar pută să producă o înţelegere în acel fel, că ar lua toate măsurile şi s’ar fo­losi de toate mijloacele ce li­ le ofere pu­terea, pentru de a stinge de pe faţa pămentului toate naţionalităţile nema­ghiare şi de a face, ca nici cestiunea română să nu mai existe pe globul Ţerii-Unguresci. După­ ce ajunge la convingerea, că între Români nu există deloc „ele­mente moderate“ şi prin urmare nici un partid moderat, care cu timpul ar pută să se întărească şi să covîrşească pe aşa numiţii ultraişti, publicistul clu­­jan propune deadreptul cassarea legii despre naţionalităţi, căci numai cassân­­du-se această lege fatală va înceta şi cestiunea română a fi cestiune. Pănă atunci, pănă­ când va exista această lege, aspiraţiunile naţionalităţilor şi în special ale Românilor vor lua dimensiuni din ce în ce mai mari şi guvernul ungu­resc nu va mai fi în sfîrşit în stare, de a le înţărca. Dar, atâta pricepere are şi acest scriitoraş, că legea despre naţionalităţi nu se poate şterge şi face nefâcută într’o zi, ci pot să treacă decenii la mijloc, pănă­ când bărbaţii conducători ai Un­gariei vor primi convingerea, că, în „in­teresul“ statului maghiar, această lege nu mai poate avă îndreptăţire, de a exista. Şi pănă atunci el propune sugru­marea presei române, nimicirea şcoa­­lelor şi a bisericilor române şi disol­­varea comitetului executiv al partidului naţional românesc. Lumea întreagă o­scie însă, că, afară de cel din urmă, toate celelalte trei lucruri s’au întâmplat deja înainte de a le propune ingeniosul publicist maghiar. Pentru cassarea legii despre naţio­nalităţi nu se mai recer decenii, căci ea deja de la urzirea ei a fost nerespectată şi călcată în picioare, ba, prin nume­roasele ordonanţe ministeriale, scoasă aşa­­jrcend cu totul din pradă. Ea nu mai există decât pe hârtie, şi aceasta nu ar mai trebui acum să mai ge­neze nici pe Maghiari, nici în special pe guvern. Presa română nu mai are trebu­inţă de nici o înăsprire, o lege tocită şi susţinută în Ardeal anume pentru re­­gularisirea tiuriştilor români dă pe fie­care an destui muşterii inspectorilor şi păzitorilor de temniţe, şi ori­ce schim­bare s’ar face în această privinţă, fie chiar aducerea publiciştilor români îna­intea tr­ibunalelor ordinare, nu ar pută să se privească de altceva, decât de o uşurare. Nimicirea instituţiunilor noastre culturale şi bisericesci s’a început deja demult prin prigonirile autonomiilor noastre şcolare şi bisericesci şi acum guvernului nu ’i-ar mai rămână alta de făcut, decât de a urma sfatul din urmă al boerului dela Cluj şi de a disolva comitetul executiv, care s’a ales în con­­ferenţa din Sibiiu a partidului naţional românesc. Am aj­uns fpănă acolo, că dacă ei din propria experienţă nu o sciu pănă acum, să le spunem noi, că din ce se vor face mai necruţători faţă cu po­porul românesc, tot mai multă resistenţă vor intim­pina din partea aceluia. Adu­­că-i şi concetăţenii noştri maghiari aminte de propria lor situaţie de înainte de anii şesezeci. Nici­odată poporul ma­ghiar nu a fost pătruns de sentimente naţionale mai înflăcărate, ca tocmai sub sistemul lui Bach, când ei, deşi nu erau aşa de prigoniţi cum suntem noi astăzi, dar­ erau cu toate aceste în oare­care măsură împedecaţi în desvoltarea lor naţională. Dacă violentarea de sus nu ar fi început a lua dimensiuni mai mari, nici resistenţă lor nu era atât de mare şi nici anul 1867 nu era pentru ei ceea­ ce a fost. Aceasta ar trebui să -şi-o noteze societatea maghiară, de câte-ori cere câte o măsură în contra naţionalităţilor, care guvernul unguresc de câte-ori se încearcă a violenta conscienţele cetăţenilor de altă limbă şi naţionalitate. FOIŢA „TRIBUNEI“ Constantin Stamati-Ciurea- Schiţă biografică, în Nrii 183—189 din a. c. s’a repro­dus în forţa „Tribunei“ o novelă întitulată „Victima veacului“ din volumul de novele, în­zestrat cu titlul „Trei suveniri“, al dlui Con­stantin Stamati-Ciurea. A da o mică schiţă biografică despre acest scriitor credem a fi necesar, şi aceasta cu atât mai vîrtos, cu cât autorul celor „Trei suveniri“ este un scrii­tor de valoare la noi Românii. Constantin Stamati-Ciurea e fiul din ântâia căsătorie a lui Constantin Stamati*) cu Ecaterina C­i­u­r­e­a, membră a unei vechi familii din Fălticeni (România). Bătrânul Constantin Stamati, după încorporarea Ba­sarabiei, întâmplată în anul 1812, s’a mutat în Basarabia, unde avea o avere foarte frumoasă, şi aici a ocupat un post onorific în administraţiunea rusească. în acest post Constantin St­amati­e şi-a procurat toate documentele istorice şi private referitoare la cestiunea Basarabiei. Astăzi toate documentele acele se află în proprietatea fiului seu. Constantin Stamati Ciurea după finirea studiilor sale, făcute în Paris, a ocupat posturi însemnate în diplomaţia rusească şi anume, a fost secretar de ambasadă la Berlin, Paris şi Londra. în anul 1856 a luat parte la delimitarea frontierei Basarabiei. Mai târziu a părăsit terenul politic şi s’a retras la moşia sa Caracuşeni din Basarabia, districtul Hoti­nului, unde, putem zice, s’a dedicat literaturii. El a scris foarte mult în limba franceză şi rusească, în literatura rusească ocupă chiar un loc însemnat înainte cu 2 ani a edat în Cernăuţi un volum de piese teatrale, întitulat „Opuri dra­matice“. Drama „Răsbunarea nebunei“ se duce a fi foarte bună atât ca cuprins, cât şi ca technică. Comediile cuprinse tot în amintitul volum sunt lucrate cu multă silinţă şi cu un adevărat gust artistic. Volumul al doilea din „Opurile dramatice“, care va cuprinde numai drame, se află sub presă. E de însemnat, că dl Constantin Sta­mati-Ciurea este unicul Român din Basa­rabia, care se ocupă cu literatura română. Această tristă stare provine numai din causa, că ceialalţi boeri rusificându-se fi­e chiar ruşine să citească măcar românesce. Ce se atinge de modul de scriere al dlui Stamati­ Ciurea, acela este corect, neforţat şi adese­ori fin. Ici şi colo se poate observa în stil influenţa limbii franceze şi rusesci. Dar’ aceasta nu e de mirat! Dl Sta­mati­ Ciurea, care numai de vre­o câţiva ani încoace se ocupă mai serios cu literatura română, a prestat destul. Sperăm şi ne aşteptăm însă şi la mai mult. Ar fi de dorit, ca o dibace peana română să încerce o detailiată şi nepărtinitoare recen­­siune asupra scrierilor acestui nou autor, apărut nu demult, pe câmpul literaturii române. *) Acest Stamati a edat la Iaşi pe la anul 1830 un volum de poesii şi presa în tipografia nemu­ritorului George Asaky. ..norddeutsche Allgemeine Zeitung“ şi conferenţa Românilor. Articolul, pe care „Norddeu­tsche Allgemeine Zeitung“ ’l-a publicat în numărul seu de la 1 Noem­vrie şi pe care noi ’l-am fost signali­­sat în Nrul 241 al Aiarului nostru, e de următorul cuprins: Literatura poporală. Doine din Bănat. Adunate de Iosif Curuţu. I. Avu mama doi ficiori Cu ochii cam negrişori, Albă feţişoara lor, Ca şi lâna oilor, Albă, mândră şi voioasă, Ca şi lumea drăgăstoasă. După câţiva anişori Veni vremea la ficiori, Veni carte şi poruncă, Din doi unul să se ducă, Din doi unul să s’aleagă, La cătănie să tragă. Că cu soartea pe Ionaş, Dragul mamei ficioraş . . . Ei de-acasă când plecă, Din guriţă cuvântă : „Rămâi, taică, sănătos! „Eu mă duc pe-aici în jos; „Rămâi, maică, sănătoasă! „Eu mă duc astă şi de-acasă. „Rămâneţi, mândrele mele, „Cu buzele subţirele, „Cu buzele îngroşate, „De nime nesărutate!“ II. Vai săraca cătana, Când îi vine porunca, Ia borneul*) pe spinare Şi ese la drumul mare; Unde şede şi-odichnesce, *) Borneul , viţelul (raniţa). Prinde pipa, duhănesce,*) Ia cămaşa şi-o cârpesce Şi la maică-sa gândesce . . . Fie-te focul de maică ! . . . în ce apă m’ai scăldat ? în apă de Vineri seara, Să ’ncungiur lumea şi ţeara, Tot pe dunga şanţului, La bătaia Neamţului! Chinezul **) şi cu popa Tot aşa ’mi-or rupt legea, Că cătană m’or băga, La Italia m’or căra. La Italia de m’or duce, Nu m’or face poamă dulce, Ci m’or face poamă-amară, Şi la toamn’oiu veni eară. IV. Frunză verde calapăr, Doi voinici, maică, mă cer: Unu-i negru, unu-i băl. Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m’aş duce; Frunză verde de măr acru, După negru meargă dracu, Că trebue rîul oprit Şi săpun de cinci d’argint, Trei muieri la şurluii, Şi tot nu-’l mai văd albit. Dar’ voinicul care-i băl, Cu puţină apă-’l spăl, Când îl văd ’mi-e drag de el; Ear’ voinicul negricios Să meargă pe rîu în jos, Şi tot nu-i mai albicios. *) Duhănesce­l fumează. **) Se dice­pi judele (primarul). Frunză verde lemn domnesc, Am drăguţ ficior popesc! Când îl văd în sărbători, Mă prind lacrimi şi fiori, Când îl văd Dumineca, ’Mi­ se frânge inima! VI. Colo sus la Răsărit Este-un pom mare 'nflorit, Face poame de argint. Dar’ pândari pe cine-om pune, Că vin lotrii să le fure ? Om pune-o fată şi-un june... Ei pândiră, cât pândiră; Dup’o vreme se vorbiră: Hai, fată, să ne iubim, C’amândoi ne cumpănim Şi la ochi şi la sprîncene, Ca doi golumbei la pene. . . VII. Mândra mea de astă-vară S’a rugat s’o iubesc eară. Dar' eu, drac’o nărozit, Să iubesc ce-am părăsit! . . . VIII. Uiu-iu! c’acuma viu, Dela vin, dela rachiu, — Dar’ asta dă-acui să fiu? Al mândrei de după masă, C’aşteaptâ s’o string în braţe; Ear’ astară*) mă duc­eară După pui de căprioară Să dau mândrei să nu moară. *) Astară-deseară. Despre mişcarea naţională ro­mânească, care în Ungaria ese din nou mai mult la iveală şi a devenit deja obiectul deosebitelor aprecieri ale presei, ni­ se scrie din Budapesta, 29 octomvrie: Conferenţa din Sibiiu a Românilor a îndreptat din nou atenţiunea asupra acelor aspiraţiuni politice confuse, care domnesc în­tre Românii de sub coroana Sfântului Ştefan. Din statistică se vede, că dintre toate naţio­nalităţile ce locuesc în Ungaria, Românii stau mai înderit în cultură, în felul acesta nu e de mirat, dacă şi conducătorii lor poliţiei, care ieri şi alaltăieri s’au pronunţat în Sibiiu după pofta inimii lor, în multe cestiuni, care se rapoartă la constituţia în vigoare şi la activitatea guvernului, manifestează o ui­mitoare nematuritate şi lipsă de judecată. Astfel domnii aceştia încă tot nu pot înţe­lege, că regatul Ungariei, prin constituţia sa dualistă,­­şi-a redobândit drepturile sale pu­­blice-istorice, pe care regimul absolutistic le trăgea la îndoială, şi formează un corp de stat unitar şi independent, căruia aparţin şi acei Români, drept a căror representanţă se priveste şi această conferenţă românească. Se înţelege, dacă cineva nu e în curat nici cu aceea, ce e adecă patria lui şi de al cui ce­tăţean are să se privească, nu e de mirat, că el formulează pretenţiuni politice absurde. Şi Maghiarii, prelânga cea mai mare bunăvo­inţă a lor, nu pot să fie prevenitori faţă cu asemenea pretenţiuni, pentru­ că altfel ei ar păcătui în contra propriei lor patrii, în contra statului unguresc ce există de o miie de ani. Dar, în resoluţiunea conferenţei Românilor se zice: „Noi suntem membri şi ne simţim de membri ai unei mari familii române. Ca membri ai acestei familii dorim, ca poporul românesc să rămână neatins de ori­ce influ­enţe străine. Cu toate aceste noi protestăm în contra aşa numitor tendenţe daco-romaniste. Noi aparţinem monarchiei austro-ungare şi suntem supuşi credincioşi ai Coroanei habs­­burgice“. Prin urmare agitatorii Românilor neagă dreptul public de o miie de ani al Ungariei şi stau încă tot pe punctul de ve­dere al regimului Bach, deja demult bancro­­tat, care a identificat coroana ungurească cu Coroana împărătească austriacă şi a confiscat toate drepturile publice ale Ungariei pe seama împărăţiei austriace. Prin aceasta Bach ur­­măria o ţintă politică mai înaltă, care s’a de­mascat în urmă drept o utopie. Agitatorii români visează încă mereu de acele timpuri, când vieaţa de stat a Ungariei nu a fost re­cunoscută de către bărbaţii de stat ai Austriei şi vre-o câţiva Români erau singurii represen­­tanţi ai Ungariei în delta imperială austriacă. Logica istoriei a trecut deja demult preste această concepţiune, şi statul unguresc poate astăzi cu drept cuvânt să ceară de la toţi fiii lui, ca să-­i recunoască dreptul său public. Aceasta însă agitatorii noştri români tot nu vor încă să o facă, şi dacă un procuror de stat sau o curte cu juraţi îi regularisesce pentru aceasta, ei se plâng în contra „pri­gonirilor maghiare“ şi că sunt „daţi pradă urei duşmanilor lor, care lucră pe faţă la ni­­micirea lor“. împăcarea desăvîrşită a Maghiarilor cu Românii s’ar fi fost realizat demult, dacă acei oameni, care se gerează de conducătorii poli­tici ai Românilor, ar avea atâta prevedere, ca să recunoască faptul netăgăduit, că Ungaria e patria lor şi nu acel imperiu visat al celor 11 milioane Români, care locuesc parte în România, parte în Austria, parte în Ungaria. Dacă conducătorii ar fi odată în curat cu acest fapt, numai decât e cu putinţă ceea­ ce Babeş a exprimat drept o dorinţă ce s’ar pute realisa numai într’un viitor îndepărtat, ca adecă Maghiarii şi Românii să trăească im­preună în cea mai bună înţelegere. In adevăr, Ungaria nu a dat Românilor cause, de a urma politica de pasivitate, căci Românii se bucură de toate drepturile publice întocmai ca ori­ şi-care Maghiar. Şi dacă ei nu s’ar afla în pasivitate, toate gravaminele lor speciale, care ar pute să fie luate cumva în considerare, demult puteau să fie împăcate. Dealtfel aceste gravamine, în cea mai mare parte, sânt deastfel, că numai necunoscinţa celor mai înalte interese ale statului ar pute să privească într’însele o nedreptate. Aşa spre exemplu justiţia într’o ţeară numai aşa poate corăspunde interesului general, dacă ea e uni­tar organisată şi alcătuită, şi la aceasta se re­clamă şi pronunţarea sentenţei în limba sta­tului, căci la din contră prin poliglotism s’ar pute numai pricinui o interpretare deosebită şi o trăgănare. Şi cel mai mare gravamen al Românilor consistă numai într’aceea, că jsti­­t­iţia a devenit pe mâna statului şi senten­­ţele judecătoriilor se pronunţă în limba statului. Ceea­ ce afară de aceasta mai poate ave apa­­riţiunea unei îndreptăţiri e influenţa poten­ţată a statului în şcoală şi biserică. Această influenţă zace însă în interesul general, căci desvoltarea intelectuală şi morală a fiecărui stat numai aşa poate face progrese mai mari. Ungaria nu voeşte să lipsească pe nici o na­ţionalitate de limba maternă; şi dacă o limbă a statului unitară poate să contribue la buna înţelegere dintre deosebitele naţionalităţi, nici primirea acestei limbi între obiectele de învă­ţământ obligatorice nu poate forma un gra­vamen pentru naţionalităţile din Ungaria. Aceste ar fi deci în liniamente generale gra­vaminele Românilor. Făcând progrese în cul­tură, şi conducătorii Românilor noştri vor de-V.

Next