Tribuna, decembrie 1890 (Anul 7, nr. 274-296)

1890-12-01 / nr. 274

Anul VII Sibiiu, Sâmbătă 1113 Decemvrie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., */2 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */4 an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/t an 10 franci, */a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru xmtítmüsizciimMmnnsmm un Nr. 274 INSERŢ1UNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Uu număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea i ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 30 Noemvrie st. v. Opera slabă şi tendenţioasă a evreu­lui Marcus Brociner „Die Hoch­zeit von Văleni“, jucată pe scena teatrului naţional maghiar din Cluj, a împins cercurile conducătoare ale socie­tăţii maghiare a se presenta în lu­mina lor adevărată. Le vedem aplaudând şi susţinând pe evreul-autor refugiat şi expulsat; le vedem înfuriate în pornirea lor şo­vini­s­ti­că contra publicului românesc, care, cedând numai unui sentiment c­u­­rat naţional, a dat expresiune ne­plăcerii faţă cu tendenţele condamna­bile ale piesei; le vedem, deşi tari şi mari, strigând după organele puterii; le vedem în sfîrşit, în puterea nopţii pe strade, lărmuind şi sdrobind în mod brutal ce le vine în cale. Dacă ne dăm bine seamă despre cele petrecute în ceile din urmă la Cluj, capitala maghiară a Ardealului, găsim, că atitudinea păturilor societăţii maghiare, care au ajuns astă­ji deasupra în Cluj şi s’au manifestat din incidentul representaţiunii „Die Hochzeit, von Vă­leni“, este una şi aceeaşi cu a pătu­rilor, care au ajuns astăiji la suprafaţă şi dominează în vieaţa politică a statului ungar preste tot. Cei de la Cluj au dat mâna cu Mar­cus Brociner, cei din Budapesta s-au aliat cu Rothschild, cu Moritz Wahrmann, cu „Creditanstalt“ şi cu întreaga Alianţă israelită. Evreii nu numai că îngrijesc Maghia­rilor toate afacerile financiare ale sta­tului, nu numai că le fac comerciul şi industria, dar’ le scriu şi 4 ■a r c­­­e lor, le gâdilesc d’­TMD deşertăciunea lor prin imnuri de laude trecute în presa ovreească a străinătăţii, le preved chiar serviciul necavaleresc al şovinismului, căci Ovrei sunt aceia, care strigă mai îndrăsneţ şi care aţîţă naţionalitatea ma­ghiară de a rămâne în continuu con­flict cu celelalte naţionalităţi. E meseria Ovreului de a produce acolo, unde se află, zizanie. Marcus Brociner produce zizanie, dar­ produce şi Bela Grün­wald zizanie şi toţi ceialalţi nenumă­raţi Ovrei şi Ovreiaşi, botezaţi şi ne­botezaţi, care au ajuns să joace un rol oare­care în vieaţa statului nostru. Ovreul este un om, care lucră tot­deauna cu calculi. El stie foarte bine, că într’o ţeară, unde domnesce buna înţelegere între locuitori, pentru el nu este loc; aci află tot­uşi încuiere, car’ acolo, unde este ceartă, neînţelegere, cu un cuvânt zizanie, el se apropie tot­deauna de cel mai tare, îl măgu­­lesce, îl guguie, îl desmeardă şi toto­dată bârfesce pe cel slab. Pentru­ ce ? Pentru­ ca să ajungă a face Maghiarului ultimul serviciu: a-­l scoate din moşie şi a se uşeda în castelul, din care dominau odinioară familiile nobile ale Maghiarilor. Aşa Maghiarii. Cu totul altcum Românii. Tinărul stat al României pre­feră a face politică mai puţin mare, decât ca să ajungă pe mâna şi în sa­cul alianţei israelite; preferă a da co­­merciului o mai puţină extindere, pre­feră o nu avă industrie, decât să-­şi umple porturile şi oraşele cu Ovrei. Ea se îngrijeste însăşi de presa sa şi preferă a nu fi lăudată şi preamărită în presa străinătăţii, decât ca să ajungă pe m­ânile acelor soiii de oameni, care, unde au pus odată piciorul, sug şi dis­trug, asemenea părăsiţilor pe corpul bolnav al organismelor. Românul este antisemit de la fire şi mica Românie, în ciuda tractatului de la Berlin, se sore apăra chiar şi în contra împământenirii acestui element periculos şi distrugător. Numai astfel se poate explica, cum un Marcus Brociner a fost dat preste graniţă şi cum se revoaltă întreaga presă română şi strigă toată ţeara, fiindcă un cerc electoral a avut îndrăs­­neala de a alege de deputat în cameră pe un om, despre care se susţine că e creştin, dar­ poartă numele de Fried­mann. Şi acest biet Friedmann nici până astăzi n’a putut fi verificat! Iată dar’ pentru­ ce la Cluj Ro­mânii au fluierat şi şoviniştii au aplaudat o piesă, pe care ceşti din urmă, ei înşişi, vin a o declara în urmă de slabă. Puterea elementului evreesc în Ungaria nu putea ca să nu aibă o în­­rîurire asupra caracterului Maghiarului. Societatea de astăzi, ce trece de ma­ghiară, nu mai este o societate ce poartă timbrul poporului maghia­r. Ea a primit de la Ovrei mai multe în­suşiri de caracter şi nimeni nu va re­­cunoasce în păşirea cercurilor domi­nante ale societăţii maghiare de astădi caracterul Maghiarului neaoş. Frica d. e. nici-când n’a fost o însuşire a caracterului maghiar, dar’ Ovreii în toată lumea trec de fricoşi. Ei strigă „ghevalt!“ „ghevalt!“, şi dupâ­ ce cred pericolul delăturat, se arată curagioşi şi impută adversarului poltronerie. Aşa e Ovreul din firea lui. Astăzi vedem o societate, căreia îi place să treacă de maghiară, strigând de câte­ ori­­i­ se pare ceva primejdios „procuror!“ „poliţie!“ La adăpostul puterii apoi ea comite brutalităţi faţă cu cei lipsiţi de drepturi, şi — întocmai ca Ovreul, — după­ ce a trecut primejdia închipuită, este plină de dis­preţ pentru căciulirea aceluia, în con­tra căruia strigase mai înainte: „ghe­vali!“ ..Kolozsvár“, precum şi ceialalţi soţi ai sei, după­ ce au strigat după po­liţie vre-o câteva d'le înainte de repre­­sentaţiunea piesei evreesci, vin acum să arete, că publicul român, care a ma­nifestat în teatru, este compus din fri­coşi. Şi într’un resuflet ne citează pe domnul Slavici şi pe Părintele Maca­­veiu, care şi ei când au fost traşi la răspundere s’au presentat foarte blândi, — adecă lipsiţi de curugiu. Atitudinea Părintelui Macaveiu îna­intea barei judecătoresti a fost atât de resolută şi bărbătească, încât chiar „Kolozsvár“ a calificaa- o, atunci când striga „ghevalt!“ „ghevalt!“, de agre­sivă. Astăzi, după­ ce s-au închis uşile temniţei, în care a fost aruncat acest Părinte Macaveiu, pentru­ ce să nu strige „Kolozsvár“ după el „poltronule !“ căci aşa fac Ovreii, încât pentru dl Slavici, toată lumea scie, că el n’a fost omul să dee cu barda în lună. Dl Slavici, chie­­mat de noi aici, a fost unul dintre tot mai puţinii Români, care ţineau în toată sinceritatea, că o înţelegere cu Ma­ghiarii este cu putinţă. El ne ţinea pe noi ceştialalţi de preocupaţi faţă cu Maghiarii, întocmai precum ne ţină, că suntem preocupaţi faţă cu metropolitul Miron Roman. Cât a petrecut prin­tre noi Slavici, a lucrat din toate pu­terile pentru o apropiere a elemen­tului român de elementul maghiar. Când s’a convins, că aceste inştiinţe sincere ale sale sânt întimpinate din partea cercurilor politice conducătoare ma­ghiare cu persecuţiuni, cu procese, cu temniţă, cu procuror şi cu poliţie, s’a dus la saţ, a şedut acolo un an de doe închis nu ca agitator, ce nu putea fi dl Slavici chiar din firea lui, ci ca un om, care era convins, că Ma­ghiarii nu mai erau poporul, pe care îl cunoscea el, ci au devenit prin înrîu­­rirea evreească un alt popor, cu care o înţelegere era preste putinţă. Sl­a­­v­i­c­i, om totdeauna chibzuit, după­ ce a vădut misiunea sa literară, pentru care a fost chiemat şi pentru care a fost venit aici în ţeară, împlinită, între­prinderea „Tribunei“ asigurată şi reali­­zarea ideilor sale politice imposibilă, a plecat din mijlocul nostru pentru a-­şi continua lucrarea sa pacinică pe alte terene. După convingerea noastră, Ma­ghiarii nu se pot apropia de Români precât timp elementul evreesc stă la mijloc şi precât timp acesta impreg­nează societatea maghiară şi o silesce a-­şi însuşi tot mai multe din trăsătu­rile de caracter ignobile ale sale. Noul program al partidului starce­­vicean. Din vorbirea deputatului Dr. Frank, ţinută alaltăieri în dieta croată, găsim asta c­i în foile budapestane extrase mai lungi. Con­ţinutul acestei vorbiri nu stă tocmai în de­plină conglăsuire cu cuprinsul telegramei noas­tre de ieri cu privire la schimbarea atitudinii partidului starcevicîan. Iată ce­­i­ se depeşează din Agram lui „Pester Lloyd“ (nrl din 11 Decemvrie a. c.): „Dr. Fank, cel mai nou aderent al lui „Starcevicî,­­fice că este împuternicit din par­­­tea lui Starcevicî a da declaraţiunea, că pro­gramul partidului constituţional conţine re­alitatea faţă cu dinastia şi faţă cu „patria. Programul acestui partid proclamă „radicalismul, însă un radicalism, care nu are „revoluţiunea de scop. Starcevicî nu este un „inimic al dinastiei, nici al Ungariei; drep­turile dobândite el nu voesce a le atinge. Pro­gramul partidului seu cere raporturi frăţesci „pe basa deplinei egale îndreptăţiri, a autonomiei şi independenţei Croa­­ţiei. Croaţia integră consistă din Croaţia de „astăzi, din Slavonia, Dalmaţia, Istria, din „părţile croatice ale Stiriei, Carintiei şi Car­­an­oliei, precum şi din Bosnia şi Erţegovina. „Civilisaţiunea şi misiunea culturală a secolului „present pretinde realizarea acestui program. „Aristocraţia ţerii este chiemată a executa această „misiune culturală şi a împreuna diferitele „părţi ale Croaţiei. Legea naturii lucră cen­tripetal. Părţile risipite nisuesc spre o împre­unare. Nici un fel de hotare politice nu „vor împedeca această împreunare. Dacă in­­­tregitatea Croaţiei va fi restabilită, atunci „perturbările vor înceta; elementele neliniş­tite de astăzi, care înse sunt cei mai cre­dincioşi aderenţi ai dinastiei, vor binecuvânta „pe fraţii lor, care ’i-au ajutat la ajungerea „acestui ţel. Austria poate prospera nu­­­mai ca stat federativ, trebue deci se „urmeze întregitatea Croaţiei“. FOIŢA „TRIBUNEI“ Corespondenţă din Bucuresci. IX. De la Teatru. Am văzut pe Carmen­ Sylva aplau­dând foarte mult pe Agata Bârseacu, pe ar­tista, care avusese onorul s-o asculte la Viena, citind piesa „Meşterul Manole“ încă nu ne putem pronunţa, dacă piesa aceasta va fi o lucrare lăudabilă, regală ori nu; înainte de a o vedea nu putem bârfi, întemeiându-ne păre­rile literare pe nisce simple comunicate făcute de diare nemţesci. Aşa a bârfit antidinasticul „Adevărul“. Noi să călcăm mai asemenea berzelor din margini de ape. Cum îmi aduc însă aminte tocmai de „Meşterul Manole“, când vreau să scriu despre Gyges şi despre inelul lui, despre piesa cu acest nume a lui Frideric Hebbel? Şi lucrarea lui Hebbel şi lucrarea reginei se întemeiază pe tradiţii; lucrării regale ’i­ se impută o lipsă de cuprins moral în caracte­rul piosului voevod Neagoe, car’ în lucrarea lui Hebbel găsim acest cuprins într’o măsură atât de mare, încât figura reginei Rodope ne pare cu totului tot excepţională. Este de o asemănare şi s’ar putea să fie şi o deosebire între piesele celor doi autori germani — Rodope este orientala frumseţă şi orien­talul odor al regelui Candaules. Dar’ în ţeara lui Candaules se găsesce şi odorul, care va prăpădi nurii reginei şi va stînge o vieaţa castă. Gyges găsesce inelul, care se face ne­­văitat și condus de al seu devotament, îl oferă regelui. Regele îl răsplătesce introducîndu-’l în odaia reginei sale să-’i arete, ce comoară este ea. Gyges o vede — Regina simte, că cineva a fost la ea. Un vifor se deslănţuesce în pieptul ei, gândind la insulta adusă sentimentelor ei. Cine a fost ? Asta-i cestiunea ce o chinuesce cu aceeaşi nelinişte, cum îl chinuesce pe Hamlet nesiguranţa, că cine e ucigaşul tatălui seu, că trebue să-­l dovedească neîn­­doelnic. Gyges ! Să ’mi-’l aduceţi îndată în faţa mea ; Gyges, care o iubesce, vine şi re­gina află din gura lui, că numai cu scirea regelui a îndrăsuit să facă ce a făcut. Atunci,­­zice Rodope, tu, Gyers, vei ucide pe Can­daules şi eu mă voiu cununa cu tine, trebue, du-te! Rodope e incarnaţiunea castităţii fe­­meiesei; numai el, bărbatul, şi sclavii şi fe­meile sale o pot vedea; altuia nu ’i­ se cu­vine să străbată cu privirea prin vălul ce-’i acopere faţa. Ear’ dacă tot o vedea cineva, el nu a mai văd­ut o frumseţă, el n'a mai vădut o femeie, a cărei inimă nu se supără, că e admirată; el a vădut o Medusa, în faţa căreia trebue să încremenească, să se schimbe într’un cadavru. Gattschall crede, că intenţia poetului a fost să ne demonstre, ce imorale şi ce iraţio­nale pot deveni chiar faptele isvorîte din virtuţi. Şi în adevăr, Gyges ucide pe regele în duel şi vine, precum le era vorba, să afle pe regina la altarul Hristidei, să fie bărbatul ei, şi regele ţerii. Ei se cunună, dar’ se şi despărţiră. Regina se înalţă maiestoasă şi dice: „Acum m’am împăcat, căci nimeni nu m’a vădut, afară de cel căruia ’i­ se cuvenia, dar’ acum mă despărţesc de tine, — astfel!“ şi ea se ucide cu un pumnal. Hebbel este un autor, despre care Grillparzer a dat odată, fiind întrebat, de ce nu întreţine relaţii mai intime cu el, căci doar o trăesc în acelaşi oraş, în Viena: „Cu Hebbel caut să mă întâlnesc cât se poate mai rar, pentru­ că abia ne-am vede, şi el ar fi în stare să înceapă a vorbi numai­decât despre existenţa lui Dumnedeu­“. Grillparzer iubia liniştea sufletească şi în piesele lui vom găsi caractere delicioase cu suflete liniştite, blânde, caste. Hebbel era doctrinar, el făcea filosofie, şi de aceea caracterele lui Grillpar­zer ne vor fi totdeauna mai simpatice decât ale lui Hebbel, care experimentează, care propoveduesce canoanele sale etice şi care e şi mai rece. Rodope este interesantă, ea ne îndeamnă să cugetăm, să discutăm asupra fe­lului, cum poetul a resolvat conflictul piesei, dar’ atâta e tot; sentimentul înviforat, sim­patia caldă n’a găsit aripi să sboare la Ro­dope şi se o urmărească. Aceste le-au cucerit artista, pe care n’o laud, pentru­ că e de prisos, şi al căreia joc nu-’l descriu, pentru­ ca n’aş fi în stare. Bârseasca vrăjesce, oar’ când eşti vrăjit câlăresci pe nuiele de alun şi îţi percii minţile, fără să-’ţi pară rău de ele. Aşa joacă Agata Bârsescu. Să revin la Hebbel. Motivul lui Gy­ges şi inelul lui (Gyges und sein Ring) este castitatea femeii măritate ce caută se în­dreptăţească şi păcătui făcut de alţii şi fără scirea ei împotriva acestei virtuţi; într’altă piesă el introduce ca motiv răsbunarea ono­rului virginal; altă piesă devine tragedia cre­dinţei conjugale; a patra piesă se sprijinesce pe cinstea oferită ori retusată de opiniunea publică. Hebbel este aşadar, un poet social şi el rezolvă cestiunile aşa precum trebue să le resolveze, fiind consecvent cu vederile sale despre lume. Căci el admite, că în­lănţuirea fenomenelor lumesci se întrevede un centru stăpânitor etic, ideile. Fenomenele se abat însă din drumul lămurit al acestora, din trupuri dispar sufletele, în maşini se strică ceva şi atunci trupul şi maşina îşi schimbă pasul. Poetul dramatic observă schimbarea şi se pune să îndrepteze şurupurile stricate ale maşinei şi se pună care idei ori suflete în corpuri. De aceea poetul dramatic va săvîrşi fapte me­nite să reformeze; el va intrevede formele, la care vom ajunge, şi ni­ le va apropia ca prin lentile, desfăcându-le dintr’o lume, pe care el o vede, el o simte, el o crează. De aceea­­ziceam, că Hebbel este poet şi filosof. Sumeţ în cugetare, capabil să o întrupeze în figuri bine mascate, bine caracterisate şi în acţiuni bine întocmite, el va fi iubit de cei­ ce cugetă, va pironi in preajma scenei pe spectatorii in­teligenţi, va atrage pe cei­ ce vreau basm şi iarăşi basm şi va plictisi pe plebeii intelec­tuali. G. B. Duică. !3ff!r>n^<*ffl*Kg8gM»71i»yTra^flSStt«w^5H^«*reV»fr 7*^^ ;»wncfc-=n*g La transacţiunea polonă - ruteană, Metropolitul Sembratovicî din Lemberg a primit alaltăieri o deputaţiune a partidului rutean vechiu. Deputaţiunea era compusă din prelatul Matkowski din Przemysl, unii ca­nonici ai diecesei din Lemberg şi Stanislau, mai departe din deputaţii dietali Herasy­­mowicî şi advocatul Dr. Litynski. într’o audienţă de aproape trei ciasuri deputa­ţiunea s’a pronunţat asupra celor petrecute în timpul din urmă în tabăra ruteană. Condu­cătorul deputaţiunii, canonicul Matkowski, accentuase, că pentru Rutenii vechi n’ar fi fost astăzi nici un incident de a-’şi precisa de nou programul lor, fiindcă dela 1848 ei ţin neschimbat la principiile cunoscute. Metro­politul sigur nu va hesita a aproba conform adevărului la locurile competente, că Rutenii vechi nu sânt nici­ decât sismatici şi nu gra­vitează în nici un chip spre Rusia. Ar fi de prisos a primi în program principii religioase şi etnografice, precum fac Rutenii tineri. La Maghiari şi la Cehi confesiunea religioasă şi cestiunile bisericesci sunt tractate deasemenea cu totul deosebit. Capitulaţiune necon­diţionată faţă cu Polonii nu poate fi nici­­decât privită ca transacţiune şi împă­care. La răspunsul metropolitului, că de astădată Rutenii ar fi asiguraţi pentru alege­rile viitoare de opt sau zece mandate, a re­plicat canonicul Matkowski, că Rutenii re­nunţă bucuros la beneficiul unei representanţe, a cărei alegere ar fi a se mulţumi patronan­­ţei guvernului şi a comitetului central elec­toral polon, şi prefer a ave pe un singur, dar, credincios şi independent representant în Reichsrath. Din vorbele metropolitului a­re­ Profile din teatru. După ce amicul nostru, domnul George Bogdan­ Duică, a primit să ne scrie câte o dare de seamă despre fiecare premisă a Teatrului Naţional din Bucuresci, credem că a binevenit să reproducem trei „Profile“ ale ac­torilor principali ai acelui teatru. Aceste pro­file au fost publicate în „Revista Nouă“ din Bucuresci. — Autorul lor este domnul D. D. Racoviţă. M­an­olescu. Nu sciu dacă aplicarea naturală, voca­­ţiunea, cum se­­face în teatru, e ceva real, sau numai o simplă vorbă, inventată ca să explice un resultat final ce te minunează la un artist; — nu sciu iarăşi dacă aşa numi­tul talent e un deposit, cu care unii oameni întră în lume. Poate­ că totul, — vocaţiune ori talent, — se datoresce mai în urmă unui complex de împregiurări, care imprimă fatal o direcţiune gândurilor şi activităţii cuiva, şi fără de care nici­ unul, nici altul din acele frumoase şi atrăgătoare cuvinte n’ar avea o valoare proprie. Se poate iarăşi ca adevărul să stee la mijloc: — o potriveală surprint­ă­­toare între unele împregiurări şi între însuşi­rile organismului ce sunt chiemate a influ­enţa şi împinge pe calea desvoltării. Ori­cum, Manolescu e un cas curios. Lipsit aproape de toate calităţile ce ar putea deştepta, la prima vedere, luarea aminte a unui ochiu exercitat, se înscrie la cursul de declamaţiune spre marea desperare a dlui Ştefan Velescu, profesor şi pe acea vreme. Slăbănog, braţe disproporţionat de lungi, palme mari şi butucoase, picioare întoarse în­­lâuntru, aproape ca un­­ mai subţiat şi culme a nenorocirii, peltic, puţin îngânat, t­oată noul înscris ce pretinse că vrea să se facă advocat. Să fi şoptit atunci cineva, că Manolescu avea să triumfe în Hamlet, de­si­gur ar fi fost privit într’un chip foarte ciu­dat. Chiar adi, când dl Velescu asistă la succesele ce elevul seu dela „Conservator“ îşi taie pe scena românească, fără voe şi încă nedumerit îşi aduce aminte de năpăstuitul de altădată, în acea fiinţă vescedă, care pro­vocă rîsul tuturor la început, era însă o ho­­târîre de muncă nestrămutată şi o voinţă ce trecea cu mult măsura comună. Amândouă aceste calităţi preţioase sânt menite totdeauna se dee resultate mari, ori în ce direcţie ar fi îndreptate, împregiurările s’au unit cu ele, ca să ne înzestreze Teatrul Naţional cu un ar­tist de prima ordine. Un prieten al seu de şcoală îşi pusese în minte să se facă advocat şi numai aşa îi intrase în cap idea, că un advocat trebue să scie şi declamaţiunea; se înscrise dar’ la conservator. Acest mare orator în perspec­tivă, introducând în şcoală inovaţiunea acea­

Next