Tribuna, decembrie 1890 (Anul 7, nr. 274-296)
1890-12-01 / nr. 274
Anul VII Sibiiu, Sâmbătă 1113 Decemvrie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., */2 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */4 an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/t an 10 franci, */a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru xmtítmüsizciimMmnnsmm un Nr. 274 INSERŢ1UNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Uu număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea i ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 30 Noemvrie st. v. Opera slabă şi tendenţioasă a evreului Marcus Brociner „Die Hochzeit von Văleni“, jucată pe scena teatrului naţional maghiar din Cluj, a împins cercurile conducătoare ale societăţii maghiare a se presenta în lumina lor adevărată. Le vedem aplaudând şi susţinând pe evreul-autor refugiat şi expulsat; le vedem înfuriate în pornirea lor şovinistică contra publicului românesc, care, cedând numai unui sentiment curat naţional, a dat expresiune neplăcerii faţă cu tendenţele condamnabile ale piesei; le vedem, deşi tari şi mari, strigând după organele puterii; le vedem în sfîrşit, în puterea nopţii pe strade, lărmuind şi sdrobind în mod brutal ce le vine în cale. Dacă ne dăm bine seamă despre cele petrecute în ceile din urmă la Cluj, capitala maghiară a Ardealului, găsim, că atitudinea păturilor societăţii maghiare, care au ajuns astăji deasupra în Cluj şi s’au manifestat din incidentul representaţiunii „Die Hochzeit, von Văleni“, este una şi aceeaşi cu a păturilor, care au ajuns astăiji la suprafaţă şi dominează în vieaţa politică a statului ungar preste tot. Cei de la Cluj au dat mâna cu Marcus Brociner, cei din Budapesta s-au aliat cu Rothschild, cu Moritz Wahrmann, cu „Creditanstalt“ şi cu întreaga Alianţă israelită. Evreii nu numai că îngrijesc Maghiarilor toate afacerile financiare ale statului, nu numai că le fac comerciul şi industria, dar’ le scriu şi 4 ■a r ce lor, le gâdilesc d’TMD deşertăciunea lor prin imnuri de laude trecute în presa ovreească a străinătăţii, le preved chiar serviciul necavaleresc al şovinismului, căci Ovrei sunt aceia, care strigă mai îndrăsneţ şi care aţîţă naţionalitatea maghiară de a rămâne în continuu conflict cu celelalte naţionalităţi. E meseria Ovreului de a produce acolo, unde se află, zizanie. Marcus Brociner produce zizanie, dar produce şi Bela Grünwald zizanie şi toţi ceialalţi nenumăraţi Ovrei şi Ovreiaşi, botezaţi şi nebotezaţi, care au ajuns să joace un rol oarecare în vieaţa statului nostru. Ovreul este un om, care lucră totdeauna cu calculi. El stie foarte bine, că într’o ţeară, unde domnesce buna înţelegere între locuitori, pentru el nu este loc; aci află totuşi încuiere, car’ acolo, unde este ceartă, neînţelegere, cu un cuvânt zizanie, el se apropie totdeauna de cel mai tare, îl măgulesce, îl guguie, îl desmeardă şi totodată bârfesce pe cel slab. Pentru ce ? Pentru ca să ajungă a face Maghiarului ultimul serviciu: a-l scoate din moşie şi a se uşeda în castelul, din care dominau odinioară familiile nobile ale Maghiarilor. Aşa Maghiarii. Cu totul altcum Românii. Tinărul stat al României preferă a face politică mai puţin mare, decât ca să ajungă pe mâna şi în sacul alianţei israelite; preferă a da comerciului o mai puţină extindere, preferă o nu avă industrie, decât să-şi umple porturile şi oraşele cu Ovrei. Ea se îngrijeste însăşi de presa sa şi preferă a nu fi lăudată şi preamărită în presa străinătăţii, decât ca să ajungă pe mânile acelor soiii de oameni, care, unde au pus odată piciorul, sug şi distrug, asemenea părăsiţilor pe corpul bolnav al organismelor. Românul este antisemit de la fire şi mica Românie, în ciuda tractatului de la Berlin, se sore apăra chiar şi în contra împământenirii acestui element periculos şi distrugător. Numai astfel se poate explica, cum un Marcus Brociner a fost dat preste graniţă şi cum se revoaltă întreaga presă română şi strigă toată ţeara, fiindcă un cerc electoral a avut îndrăsneala de a alege de deputat în cameră pe un om, despre care se susţine că e creştin, dar poartă numele de Friedmann. Şi acest biet Friedmann nici până astăzi n’a putut fi verificat! Iată dar’ pentru ce la Cluj Românii au fluierat şi şoviniştii au aplaudat o piesă, pe care ceşti din urmă, ei înşişi, vin a o declara în urmă de slabă. Puterea elementului evreesc în Ungaria nu putea ca să nu aibă o înrîurire asupra caracterului Maghiarului. Societatea de astăzi, ce trece de maghiară, nu mai este o societate ce poartă timbrul poporului maghiar. Ea a primit de la Ovrei mai multe însuşiri de caracter şi nimeni nu va recunoasce în păşirea cercurilor dominante ale societăţii maghiare de astădi caracterul Maghiarului neaoş. Frica d. e. nici-când n’a fost o însuşire a caracterului maghiar, dar’ Ovreii în toată lumea trec de fricoşi. Ei strigă „ghevalt!“ „ghevalt!“, şi dupâ ce cred pericolul delăturat, se arată curagioşi şi impută adversarului poltronerie. Aşa e Ovreul din firea lui. Astăzi vedem o societate, căreia îi place să treacă de maghiară, strigând de câte orii se pare ceva primejdios „procuror!“ „poliţie!“ La adăpostul puterii apoi ea comite brutalităţi faţă cu cei lipsiţi de drepturi, şi — întocmai ca Ovreul, — după ce a trecut primejdia închipuită, este plină de dispreţ pentru căciulirea aceluia, în contra căruia strigase mai înainte: „ghevali!“ ..Kolozsvár“, precum şi ceialalţi soţi ai sei, după ce au strigat după poliţie vre-o câteva d'le înainte de representaţiunea piesei evreesci, vin acum să arete, că publicul român, care a manifestat în teatru, este compus din fricoşi. Şi într’un resuflet ne citează pe domnul Slavici şi pe Părintele Macaveiu, care şi ei când au fost traşi la răspundere s’au presentat foarte blândi, — adecă lipsiţi de curugiu. Atitudinea Părintelui Macaveiu înaintea barei judecătoresti a fost atât de resolută şi bărbătească, încât chiar „Kolozsvár“ a calificaa- o, atunci când striga „ghevalt!“ „ghevalt!“, de agresivă. Astăzi, după ce s-au închis uşile temniţei, în care a fost aruncat acest Părinte Macaveiu, pentru ce să nu strige „Kolozsvár“ după el „poltronule !“ căci aşa fac Ovreii, încât pentru dl Slavici, toată lumea scie, că el n’a fost omul să dee cu barda în lună. Dl Slavici, chiemat de noi aici, a fost unul dintre tot mai puţinii Români, care ţineau în toată sinceritatea, că o înţelegere cu Maghiarii este cu putinţă. El ne ţinea pe noi ceştialalţi de preocupaţi faţă cu Maghiarii, întocmai precum ne ţină, că suntem preocupaţi faţă cu metropolitul Miron Roman. Cât a petrecut printre noi Slavici, a lucrat din toate puterile pentru o apropiere a elementului român de elementul maghiar. Când s’a convins, că aceste inştiinţe sincere ale sale sânt întimpinate din partea cercurilor politice conducătoare maghiare cu persecuţiuni, cu procese, cu temniţă, cu procuror şi cu poliţie, s’a dus la saţ, a şedut acolo un an de doe închis nu ca agitator, ce nu putea fi dl Slavici chiar din firea lui, ci ca un om, care era convins, că Maghiarii nu mai erau poporul, pe care îl cunoscea el, ci au devenit prin înrîurirea evreească un alt popor, cu care o înţelegere era preste putinţă. Slavici, om totdeauna chibzuit, după ce a vădut misiunea sa literară, pentru care a fost chiemat şi pentru care a fost venit aici în ţeară, împlinită, întreprinderea „Tribunei“ asigurată şi realizarea ideilor sale politice imposibilă, a plecat din mijlocul nostru pentru a-şi continua lucrarea sa pacinică pe alte terene. După convingerea noastră, Maghiarii nu se pot apropia de Români precât timp elementul evreesc stă la mijloc şi precât timp acesta impregnează societatea maghiară şi o silesce a-şi însuşi tot mai multe din trăsăturile de caracter ignobile ale sale. Noul program al partidului starcevicean. Din vorbirea deputatului Dr. Frank, ţinută alaltăieri în dieta croată, găsim asta ci în foile budapestane extrase mai lungi. Conţinutul acestei vorbiri nu stă tocmai în deplină conglăsuire cu cuprinsul telegramei noastre de ieri cu privire la schimbarea atitudinii partidului starcevicîan. Iată cei se depeşează din Agram lui „Pester Lloyd“ (nrl din 11 Decemvrie a. c.): „Dr. Fank, cel mai nou aderent al lui „Starcevicî,fice că este împuternicit din partea lui Starcevicî a da declaraţiunea, că programul partidului constituţional conţine realitatea faţă cu dinastia şi faţă cu „patria. Programul acestui partid proclamă „radicalismul, însă un radicalism, care nu are „revoluţiunea de scop. Starcevicî nu este un „inimic al dinastiei, nici al Ungariei; drepturile dobândite el nu voesce a le atinge. Programul partidului seu cere raporturi frăţesci „pe basa deplinei egale îndreptăţiri, a autonomiei şi independenţei Croaţiei. Croaţia integră consistă din Croaţia de „astăzi, din Slavonia, Dalmaţia, Istria, din „părţile croatice ale Stiriei, Carintiei şi Caranoliei, precum şi din Bosnia şi Erţegovina. „Civilisaţiunea şi misiunea culturală a secolului „present pretinde realizarea acestui program. „Aristocraţia ţerii este chiemată a executa această „misiune culturală şi a împreuna diferitele „părţi ale Croaţiei. Legea naturii lucră centripetal. Părţile risipite nisuesc spre o împreunare. Nici un fel de hotare politice nu „vor împedeca această împreunare. Dacă intregitatea Croaţiei va fi restabilită, atunci „perturbările vor înceta; elementele neliniştite de astăzi, care înse sunt cei mai credincioşi aderenţi ai dinastiei, vor binecuvânta „pe fraţii lor, care ’i-au ajutat la ajungerea „acestui ţel. Austria poate prospera numai ca stat federativ, trebue deci se „urmeze întregitatea Croaţiei“. FOIŢA „TRIBUNEI“ Corespondenţă din Bucuresci. IX. De la Teatru. Am văzut pe Carmen Sylva aplaudând foarte mult pe Agata Bârseacu, pe artista, care avusese onorul s-o asculte la Viena, citind piesa „Meşterul Manole“ încă nu ne putem pronunţa, dacă piesa aceasta va fi o lucrare lăudabilă, regală ori nu; înainte de a o vedea nu putem bârfi, întemeiându-ne părerile literare pe nisce simple comunicate făcute de diare nemţesci. Aşa a bârfit antidinasticul „Adevărul“. Noi să călcăm mai asemenea berzelor din margini de ape. Cum îmi aduc însă aminte tocmai de „Meşterul Manole“, când vreau să scriu despre Gyges şi despre inelul lui, despre piesa cu acest nume a lui Frideric Hebbel? Şi lucrarea lui Hebbel şi lucrarea reginei se întemeiază pe tradiţii; lucrării regale ’i se impută o lipsă de cuprins moral în caracterul piosului voevod Neagoe, car’ în lucrarea lui Hebbel găsim acest cuprins într’o măsură atât de mare, încât figura reginei Rodope ne pare cu totului tot excepţională. Este de o asemănare şi s’ar putea să fie şi o deosebire între piesele celor doi autori germani — Rodope este orientala frumseţă şi orientalul odor al regelui Candaules. Dar’ în ţeara lui Candaules se găsesce şi odorul, care va prăpădi nurii reginei şi va stînge o vieaţa castă. Gyges găsesce inelul, care se face nevăitat și condus de al seu devotament, îl oferă regelui. Regele îl răsplătesce introducîndu-’l în odaia reginei sale să-’i arete, ce comoară este ea. Gyges o vede — Regina simte, că cineva a fost la ea. Un vifor se deslănţuesce în pieptul ei, gândind la insulta adusă sentimentelor ei. Cine a fost ? Asta-i cestiunea ce o chinuesce cu aceeaşi nelinişte, cum îl chinuesce pe Hamlet nesiguranţa, că cine e ucigaşul tatălui seu, că trebue să-l dovedească neîndoelnic. Gyges ! Să ’mi-’l aduceţi îndată în faţa mea ; Gyges, care o iubesce, vine şi regina află din gura lui, că numai cu scirea regelui a îndrăsuit să facă ce a făcut. Atunci,zice Rodope, tu, Gyers, vei ucide pe Candaules şi eu mă voiu cununa cu tine, trebue, du-te! Rodope e incarnaţiunea castităţii femeiesei; numai el, bărbatul, şi sclavii şi femeile sale o pot vedea; altuia nu ’i se cuvine să străbată cu privirea prin vălul ce-’i acopere faţa. Ear’ dacă tot o vedea cineva, el nu a mai vădut o frumseţă, el n'a mai vădut o femeie, a cărei inimă nu se supără, că e admirată; el a vădut o Medusa, în faţa căreia trebue să încremenească, să se schimbe într’un cadavru. Gattschall crede, că intenţia poetului a fost să ne demonstre, ce imorale şi ce iraţionale pot deveni chiar faptele isvorîte din virtuţi. Şi în adevăr, Gyges ucide pe regele în duel şi vine, precum le era vorba, să afle pe regina la altarul Hristidei, să fie bărbatul ei, şi regele ţerii. Ei se cunună, dar’ se şi despărţiră. Regina se înalţă maiestoasă şi dice: „Acum m’am împăcat, căci nimeni nu m’a vădut, afară de cel căruia ’i se cuvenia, dar’ acum mă despărţesc de tine, — astfel!“ şi ea se ucide cu un pumnal. Hebbel este un autor, despre care Grillparzer a dat odată, fiind întrebat, de ce nu întreţine relaţii mai intime cu el, căci doar o trăesc în acelaşi oraş, în Viena: „Cu Hebbel caut să mă întâlnesc cât se poate mai rar, pentru că abia ne-am vede, şi el ar fi în stare să înceapă a vorbi numaidecât despre existenţa lui Dumnedeu“. Grillparzer iubia liniştea sufletească şi în piesele lui vom găsi caractere delicioase cu suflete liniştite, blânde, caste. Hebbel era doctrinar, el făcea filosofie, şi de aceea caracterele lui Grillparzer ne vor fi totdeauna mai simpatice decât ale lui Hebbel, care experimentează, care propoveduesce canoanele sale etice şi care e şi mai rece. Rodope este interesantă, ea ne îndeamnă să cugetăm, să discutăm asupra felului, cum poetul a resolvat conflictul piesei, dar’ atâta e tot; sentimentul înviforat, simpatia caldă n’a găsit aripi să sboare la Rodope şi se o urmărească. Aceste le-au cucerit artista, pe care n’o laud, pentru că e de prisos, şi al căreia joc nu-’l descriu, pentru ca n’aş fi în stare. Bârseasca vrăjesce, oar’ când eşti vrăjit câlăresci pe nuiele de alun şi îţi percii minţile, fără să-’ţi pară rău de ele. Aşa joacă Agata Bârsescu. Să revin la Hebbel. Motivul lui Gyges şi inelul lui (Gyges und sein Ring) este castitatea femeii măritate ce caută se îndreptăţească şi păcătui făcut de alţii şi fără scirea ei împotriva acestei virtuţi; într’altă piesă el introduce ca motiv răsbunarea onorului virginal; altă piesă devine tragedia credinţei conjugale; a patra piesă se sprijinesce pe cinstea oferită ori retusată de opiniunea publică. Hebbel este aşadar, un poet social şi el rezolvă cestiunile aşa precum trebue să le resolveze, fiind consecvent cu vederile sale despre lume. Căci el admite, că înlănţuirea fenomenelor lumesci se întrevede un centru stăpânitor etic, ideile. Fenomenele se abat însă din drumul lămurit al acestora, din trupuri dispar sufletele, în maşini se strică ceva şi atunci trupul şi maşina îşi schimbă pasul. Poetul dramatic observă schimbarea şi se pune să îndrepteze şurupurile stricate ale maşinei şi se pună care idei ori suflete în corpuri. De aceea poetul dramatic va săvîrşi fapte menite să reformeze; el va intrevede formele, la care vom ajunge, şi ni le va apropia ca prin lentile, desfăcându-le dintr’o lume, pe care el o vede, el o simte, el o crează. De aceeaziceam, că Hebbel este poet şi filosof. Sumeţ în cugetare, capabil să o întrupeze în figuri bine mascate, bine caracterisate şi în acţiuni bine întocmite, el va fi iubit de cei ce cugetă, va pironi in preajma scenei pe spectatorii inteligenţi, va atrage pe cei ce vreau basm şi iarăşi basm şi va plictisi pe plebeii intelectuali. G. B. Duică. !3ff!r>n^<*ffl*Kg8gM»71i»yTra^flSStt«w^5H^«*reV»fr 7*^^ ;»wncfc-=n*g La transacţiunea polonă - ruteană, Metropolitul Sembratovicî din Lemberg a primit alaltăieri o deputaţiune a partidului rutean vechiu. Deputaţiunea era compusă din prelatul Matkowski din Przemysl, unii canonici ai diecesei din Lemberg şi Stanislau, mai departe din deputaţii dietali Herasymowicî şi advocatul Dr. Litynski. într’o audienţă de aproape trei ciasuri deputaţiunea s’a pronunţat asupra celor petrecute în timpul din urmă în tabăra ruteană. Conducătorul deputaţiunii, canonicul Matkowski, accentuase, că pentru Rutenii vechi n’ar fi fost astăzi nici un incident de a-’şi precisa de nou programul lor, fiindcă dela 1848 ei ţin neschimbat la principiile cunoscute. Metropolitul sigur nu va hesita a aproba conform adevărului la locurile competente, că Rutenii vechi nu sânt nici decât sismatici şi nu gravitează în nici un chip spre Rusia. Ar fi de prisos a primi în program principii religioase şi etnografice, precum fac Rutenii tineri. La Maghiari şi la Cehi confesiunea religioasă şi cestiunile bisericesci sunt tractate deasemenea cu totul deosebit. Capitulaţiune necondiţionată faţă cu Polonii nu poate fi nicidecât privită ca transacţiune şi împăcare. La răspunsul metropolitului, că de astădată Rutenii ar fi asiguraţi pentru alegerile viitoare de opt sau zece mandate, a replicat canonicul Matkowski, că Rutenii renunţă bucuros la beneficiul unei representanţe, a cărei alegere ar fi a se mulţumi patronanţei guvernului şi a comitetului central electoral polon, şi prefer a ave pe un singur, dar, credincios şi independent representant în Reichsrath. Din vorbele metropolitului are Profile din teatru. După ce amicul nostru, domnul George Bogdan Duică, a primit să ne scrie câte o dare de seamă despre fiecare premisă a Teatrului Naţional din Bucuresci, credem că a binevenit să reproducem trei „Profile“ ale actorilor principali ai acelui teatru. Aceste profile au fost publicate în „Revista Nouă“ din Bucuresci. — Autorul lor este domnul D. D. Racoviţă. Manolescu. Nu sciu dacă aplicarea naturală, vocaţiunea, cum seface în teatru, e ceva real, sau numai o simplă vorbă, inventată ca să explice un resultat final ce te minunează la un artist; — nu sciu iarăşi dacă aşa numitul talent e un deposit, cu care unii oameni întră în lume. Poate că totul, — vocaţiune ori talent, — se datoresce mai în urmă unui complex de împregiurări, care imprimă fatal o direcţiune gândurilor şi activităţii cuiva, şi fără de care nici unul, nici altul din acele frumoase şi atrăgătoare cuvinte n’ar avea o valoare proprie. Se poate iarăşi ca adevărul să stee la mijloc: — o potriveală surprintătoare între unele împregiurări şi între însuşirile organismului ce sunt chiemate a influenţa şi împinge pe calea desvoltării. Oricum, Manolescu e un cas curios. Lipsit aproape de toate calităţile ce ar putea deştepta, la prima vedere, luarea aminte a unui ochiu exercitat, se înscrie la cursul de declamaţiune spre marea desperare a dlui Ştefan Velescu, profesor şi pe acea vreme. Slăbănog, braţe disproporţionat de lungi, palme mari şi butucoase, picioare întoarse înlâuntru, aproape ca un mai subţiat şi culme a nenorocirii, peltic, puţin îngânat, toată noul înscris ce pretinse că vrea să se facă advocat. Să fi şoptit atunci cineva, că Manolescu avea să triumfe în Hamlet, desigur ar fi fost privit într’un chip foarte ciudat. Chiar adi, când dl Velescu asistă la succesele ce elevul seu dela „Conservator“ îşi taie pe scena românească, fără voe şi încă nedumerit îşi aduce aminte de năpăstuitul de altădată, în acea fiinţă vescedă, care provocă rîsul tuturor la început, era însă o hotârîre de muncă nestrămutată şi o voinţă ce trecea cu mult măsura comună. Amândouă aceste calităţi preţioase sânt menite totdeauna se dee resultate mari, ori în ce direcţie ar fi îndreptate, împregiurările s’au unit cu ele, ca să ne înzestreze Teatrul Naţional cu un artist de prima ordine. Un prieten al seu de şcoală îşi pusese în minte să se facă advocat şi numai aşa îi intrase în cap idea, că un advocat trebue să scie şi declamaţiunea; se înscrise dar’ la conservator. Acest mare orator în perspectivă, introducând în şcoală inovaţiunea acea