Tribuna, decembrie 1890 (Anul 7, nr. 274-296)

1890-12-04 / nr. 276

Anul VII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 Inna 85 cr., V* an 2 fi 50 cr., an 5 fl., .1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 Inná 1 fi. 20 cr., */« an 3 fî. 50 cr., '/, an 7 fi. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, */» an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se Înainte. Sibiiu, Marţi 4(16 Decemvrie 1890 pgBMflBBăigilălNICQWWgfcii­TiWiÎlîiiiiMMMBMHBBBMBM Apare în fiecare di de lucru INSERŢiUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia, Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un m­inăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­ziarului „TRIBUNA“. Vocea „Vienei“• „Die Reichswehr“, cel mai de frunte or­gan militar al cercurilor vieneze competente, publică în numărul seu de la 10 Decemvrie n, subtitlul „Alivante politice?“ următorul prim articol: Tot mai edificător devine specta­colul, pe care îl ofer desbaterile din dieta ungurească. Domnii deputaţi din stânga extremă a casei se îndeletnicesc cu un limbagiu din măsură afară lă­murit, în discursurile şi întreruperile lor ei calomniază fără genă şi necon­turbaţi dinastia şi armata şi cu o tignă desăvîrşită de faimă şi batjocoresc orga­nele şi persoanele militare. Budgetul hon vechimii şi raportul ministrului de honvezi despre nenorocita fabrică de arme „ungurească“, aceste sînt inciden­tele externe ale acestor murdare erusiuni de inimă, care înseşi murdăresc pavăza de onoare a cavalerescei naţiuni ma­ghiare. S’a mai pomenit, ca într’un stat constituţional, în şedinţă publică parla­mentară, un representant al poporului să vorbească despre Casa domnitoare ere­ditară aşa, cum a vorbit dl Gavriil Ugran? „De la desvoltarea puterii naţiunii maghiare atîrnă stăpânirea Habsburgilor aici şi în Aus­tria. Noi sur­tem condamnaţi a ne în­­trepune pentru existenţa acestei stă­pâniri!“ Şi nu se aude niici un sgomot de indignaţiune în casa de şedinţe, care prin asemenea cuvinte devine pân­gărită, nici un cuvânt de respingere nu se aude de pe buzele preşedintelui şi domnii miniştri şed făcând în comoa­­dele lor fotoliuri de catifea! Şi s’a mai pomenit, ca într’un parlament, care se află pe terenul constituţional, să-’şi bată cineva pe faţă joc de armată, de insigniile ei, de spiritul ei tradi­ţional, de gloriosul ei trecut, ba chiar şi de viitorul ei? Unul dintre domnii deputaţi declară fără nici o sfieală, că el nu are nici cea mai puţintică încredere în armata comună, şi întreaga „înaltă casă“ pare că ar împărtăşi aceste vederi. — Ministrul ele honvetji spune, că se vor procura none cartuşiere şi unul dintre preasti­­mabilii domni strigă: „Da, — cu vul­turul cu două capete pe burtă!“ — Un alt deputat pretinde în batjocură, ca colorile negre-galbine, colo­rile împăratului din Austria şi ale ar­matei comune, să se pună pe ţintele de puşcat ale honvezjilor, căci atunci ar soi aceştia să arete, cum trebue ni­merit în centru? Şi drept răspuns la aceste Excelenţa Sa dl ministru de honvezi ofere o prea slabă — glumă! Un aristocrat, care a fost servit în ar­mata comună, contele Coloman Chaky, se ridică în sfîrşit, spre a respinge ata­curile îndreptate în contra armatei. El accentuează, că spiritul tradiţio­nal, atât de des combătut al armatei e acelaşi spirit, care a încungiurat stea­gul prinţului de Savoya, al archiducelui Carol şi al lui Radetzky şi­­l-a dus pe acesta la biruinţă. Dl Iuliu Gy­örffy strigă atunci cu voce înaltă şi plin de indignaţiune: „De acest spirit nu avem trebuinţă!“ Şi iarăşi se pare­ că toţi sunt de acord cu această vedere, căci nimenea nu răspunde. Cu dispreţ se respinge deci în Ungaria de astăz­i tradiţionalul spirit răsboinic al armatei austriace, acelaşi spirit, de care au fost pătrunse biruinţele unui Mon­­tecuccoli, ale unui Carol de Lotaringia, ale unui Eugen şi Laudon, fără de care biruinţe Ungaria poate şi acum ar sta sub afurisenia semilunei şi falnicilor Maghiari li-ar fi permis să sărute pul­berea de pe picioarele marilor Sultani! — Dar’ nu e destul, că domniile lor nu au trebuință de spiritul armatei care, după­ cum a observat Csáky, nu e nici politisat, nici recriminat, ci dl Ugrón gâsesce chiar, că acest spirit al armatei e acela, care —retirează! O vorbă elegant precugetată şi rostită! Se insultă adecă în mod brutal aceeaşi armată, în care Maghiarii servesc în­tocmai ca toate celelalte popoare ale monarchiei ! Dacă însă dinspre est se ridică norii unui pericol de răsboiu, sunt tot aceiaşi lărmi­tori din stânga extremă a casei deputaţilor ungare, care îşi umplu gura de trase mândre, care zurgăind cu sabia ameninţă pe inimicul dela Világos, care fac apel nu numai la puterea armată a Ungariei, ci la aceea a întregei monarchii, şi care con­tează la bizuirea în victorie, la bra­vura armatei comune dealtmintrelea atât de mult desprețuite! Ceea­ ce desbaterea asupra budge­tului de honvetji a scos la iveală în ce­rul Racine“. Ea vorbia după­ cum și era im­presionată de ei. Iulia analisează în acest volum două personagii clasice, pe Alcest (Moliére) și pe Lady Macbeth (Shakespeare). Analisele ei sânt pentru mine o probă despre deosebita putere de pricepere ce avea Iulia pentru creaţiile poeţilor mari; şi ea nu le simţia numai, ei le soia şi analiza cu o minuţiositate de anatom, având de ajutor ori de contrari pe atâţia şi atâţia mari autori, care au scris despre subi­ectele ce o preocupă. Astfel dacă Iulia îşi razimă une­ori pasul pe nume ca Taine, Hugo, alte­ori Villemain nu-i scuzat pentru greşeli, ba lui Harpe­r i­ se spune, că n’a înţeles de­loc pe Alceste şi că din scena sonetului din Misantropul n’a înţeles chiar nici o vorbă. Astfel cumpănind ce au­­fit alţii, rămânând însă nestrămutată la ce simte şi spie ea, Iulia a scris două analise frumoase: Alceste este un caracter frumos, de care s’a rîs odată, pen­­tru­ că el era judecat din punctul de vedere al etichetei din vremea lui Ludovic XIV, şi pentru­ că nu­­ toată lumea făcută din filosofi ca Rousseau, să se indigneze de acest rîs. Alcest uresce numai ce-i rău și ar fi cel mai prietenos om, dacă oamenii ar fi buni; dar’ dacă ’i­ se­­zice, că el tot a putut iubi pe co­cheta Celiméne, trebue să ne aducem aminte, că amorul nu-i o vrere, ci-i de multe­ ori ames­tecat cu capriciu. Alcest este un suflet mare şi pur şi în el se ascunde o jumătate din firea lui însuşi Moliére, precum Iulia îi concede lui Jules Ianin, care identifică pe Alcest cu Moliére. Ear’ Lady Macbeth, această femeie rece şi feroce, care e creştină numai întrucât işi cinstesce şi iubesce bărbatul, Lady Macbeth privesce murdăria şi prostia se între­­gesce cu demnitate prin desbaterea asu­pra fabricei de arme „unguresci!“ în adevăr, dacă un cronicar al nepoţilor şi strănepoţilor noştri va raporta odată, că anuo 1890 a turbat în parlamentul unguresc o amară luptă de cuvinte pentru instituţiunea „naţională“ a unei fabrici de arme, care a fost înte­meiată de o bancă austriacă, de un fabricant de maşini prusian şi de o firmă engleză din Budapesta, croni­carul din cestiune nu va pute întrelăsa a comenta acest fapt istoric într’acolo, că anno 1890 idea „naţională“ a fost­ încă o noţiune de tot curioasă şi în­curcată. Şi aceşti nepoţi şi strănepoţi vor da din capete, dacă vor afla mai târfliu, că în numitul an al Domnului nimicirea fabricei de arme austro-pru­­siane - engleze din Budapesta a oferit Maghiarilor veritabili din parlamentul unguresc prilegiul, de a deschide o cam­panie turbată în contra­­ demnităţii parlamentului. Şi dacă acel cronicar e conscienţios şi adauge la raportul seu, că toate excesele, pe care­­şi­ le-au per­mis representanţii poporali unguresci în mânia lor din cauza căderii fabricei de arme „naţionale“ austro-prusiene-en­­gleze, au rămas fără răspunsuri ime­diate şi temeinice din partea miniştrilor, — nepoţii şi strănepoţii noştri preste tot nu vor mai pută înţelege timpul nostru şi curentele politice de pe acest timp se vor imprima în memoria lor singur numai drept o confusie d­­aotică despre ceea­ ce e logic şi drept. Spectacolul ticălos, pe care îl ofere desbaterea despre aşa numita fabrică de arme „ungurească“ în casa deputaţilor ungurească, trebue însă să fie luat sub critică şi de cătră actualitate. Parlamentul unguresc şi guvernul unguresc deabia au oferit vre­odată o privelişte mai puţin plină de demnitate, ca acum cu prile­giul acestei desbateri. Excel­nţa Sa mi­nistrul de honvetsi a avut îndemână cu­vântul plin de spirit, că toate afirm­a­­ţiunile şi bănuirile ne mai domenite ale „onoratei“ oposiţiuni nu sunt, altceva decât — nisce alivante politice! în felul acesta ar fi să se fi spus, că guvernul nu are trebuinţă, de a lua în serios toate aceste atacuri. Noi însă n­u putem împărtăşi vederea dlui ministru de K­onvetsi. Ceea­ ce lui­­i­ se pare de un şir de alivante politice, în realitate e o acţiune pornită cu plan pentru a submina vatra Coroanei şi a armatei, aceasta e expresiunea unei aspiraţiuni foarte conseie la revoluţie şi răsturnare, este interpretată intr’un fel foarte ingenios şi scientific. Până acum­ am admirat scena, în care Lady umblă somnambulă prin palat, dar’ întrebatu-ne-am de ce a creat poetul scena aceasta, cum se explică, ea?*) Somnambulismul este o stare, în care voinţa nu mai ţine frânele spiritului, în care noi în­cetăm aşadar’ de a mai fi liberi şi în care adevărata noastră personalitate nu mai există, şi deci noi suntem înstrăinaţi de noi înşine. Lady Macbeth somnambula nu mai este deci cine era ceva mai nainte, fiind trează. Şi cum era ea mai nainte? Voinţa­ e i nestrămu­tată de fel ridica pe soţul seu la înălţimea planurilor sale regale, voinţa ei o ducea în camera ucigaşilor să și murite cu sânge, pre­­tutindenea voința ei on șovâia nici cât e ne­gru sub unghie. Lady Macbeth trebue să devină altă Lady, pentru­ ca din gura ei să au­diat mărturisirea crimelor sale; ea ne este deci presentată ca somnambulă, ca o Lady, pe care numai neobicinuitele și inconscientele ma­nifestări ale firii o mai pot repune. „Forma somnambulistă a remuşcării este o consecvenţă riguroasă a caracterului Ladyi Macbeth“ (pag. 232). Astfel Iulia stabilea caracterele poeţilor mari. Şi eu fac conclusia, că şi caracterele Iuliei ar fi fost zugrăvite cu aceeaşi corecti­tate. Iulia ar fi fost şi pentru sine acelaşi critic, ce o vedem că este pentru Moliere şi Sh­akespeare. La Corneille Iulia se opreşce să zugră­vească caracterul Paulinei din „Martirul Pe­ FOIŢA „TRIBUNEI“ Corespondenţă din Bucuresci. .. Iulia Haşdeu. E dureros să mori tiner, dar’ sânt su­flete, care îşi doresc această moarte timpurie; ea nu-’ţi dă vreme ce te trezesei din visurile tinereţelor; ea îţi opresee păsurile tocmai când începi a călca pe cărarea decepţiunilor întris­tătoare; ea îţi închide ochii să nu mai vez­i şi îţi astupă urechile sé nu mai audh nimic din ce poate ai fi dorit să nu vecji și sé nu aud fi; ea adună un nespus regret lângă glia ce te acopere; ea îți face lumea întreagă prie­tenă, precând vieața ’ți-ar fi făcut-o cine scie ce vrăşmaşe. Nu stiu, dacă Iulia își doria moartea, dar’ ved, că în sufletul ei licâria o presimţire a sfârşitului seu prea de­vreme. Ea se topi de focul geniului, cum se topesce în cenuşe pomul lovit de fulger; ea a fost un vas mai slab, decât să poată cuprinde şi să hrănească rădăcinile geniului ce era sădit în ea, şi se sparse! Vorbind despre teatru, gândind la puţi­nele piese originale ce se scriu în românesce, nu se putea să uita că Iulia are un volum cu titlul „Théatre“ şi că despre volum se poate vorbi ceva — Iulia iubia atât de mult teatrul, încât îşi lua timp să facă studii foarte amănunţite asupră-­i şi se simţia atât de intimă în socie­tatea autorilor mari dramatici, încât ea îi nu­­mia „Moliére al meu“, „Shakespeare al meu“, „Corneille al meu“ și numai lui Racine îi­­fi cea involuntar „Monsieur Racine“ — „Dom­ *) Voilâ une question, qui â ce qae je sache n’a pas été encore pasée (p. 22 .). (A) Se face tot mai multă lumină. Nedumeririle noastre din causa luptei politice, iscate din ordonanța ministe­rială, privitoare la purtarea matriculelor n’au fost lipsite de temeiu. Presupu­neam, că cu putință ar fi, ca ul­­tramontanii la urma urmelor să se în­tâlnească cu șoviniștii maghiari, să le pară rău de vrajba avută între dânşii şi cu lacrimile căinţei pe feţe se se îm­brăţişeze, să se sărute şi se ofteze 4*' cându-’şi împrumutat: cum de nu ne puteam înțelege de mai nainte ? Insă ce haz ar avea o piesă de tea­tru, când, după­ ce cortina se ridică, ar veni directorul sau regisorul şi în trei­­patru cuvinte ar spune, care este solu­­ţiunea dramei sau a tragediei anunţate prin afişuri. Publicul, cu toate­ că ar şti de ce s’a tractat, ar fi lipsit de scene­­riile cele multe şi une­ori interesante, pănă­ când drama sau tragedia ajunge la punctul soluţiunii. Ultramontanii şi şoviniștii nu au voit din capul locului și nu vor nici acum să lipsească pe publicul cel mare de sceneriile interesante, prin care are să treacă cestiunea matriculelor. Vrând­admirable“. Paulina se luptă să tre­zească în inima sa dragostea pentru bărba­tul ei și se înăbușe reflexele iubirii de fe­cioară şi reuşesce a-’i o­ice sincer acestuia: „Şi voiu muri, dacă mori tu!“ S’a das, scrie Iulia (pag. 298—299), că Paulina iubia deo­dată şi pe iubitul seu şi pe bărbatul seu şi nu s’a 4­8 fără motiv; în vieaţa noastră pă­mântească se văd astfel de duplicităţi sufle­­tesci psiehice. Amorul pentru Sever seamănă cu sufletul unui foc, care a ars în altă lume, într’o existenţă anterioară. Amorul pentru Poliever este o flacără, care se află în nas­­cere şi e hrănită de cunoaşcerea datoriei, dar­ care tremură multă vreme până să ajungă a fi focul, al cărui reflex poate că va persista şi într’o vieaţă ulterioară a sufletului. Dacă aceste reflexe vor persista, dacă vor putea persista, e o probă, că ele au fost curate, un suflet ca al Paulinei nu-­şi poate reproşa ni­mic; ea e idealul amorului conjugal; ea îşi iubesce bărbatul şi o iubesce pană la de­votament. Astfel Iulia mârturisesce cum în­­cel mai important raport dintre femeie; astfel vedem, cum ac­­momentele etice în studiul artei, adora. Oprească-se cititorul câ­teva clipite aici şi dee­’şi seamă de nestră­mutata hotărîre, cu care Iulia ’şi-a lămu­rit definitiv o cestiune atât de felurit jude­cată în vremile noastre. El va simți, că în acest punct Iulia pledează pentru inviolabili­tatea căsătoriei, dar’ să notăm, că o face că­­lăuzita numai de sentimentul său. . . Astfel de ideale avea Iulia pentru o vârstă, la care ea n’a ajuns. Dacă ne întoarce privirea spre vîrsta ce o trecuse, vom ga­telegea ca bărbat si centua­la pe care o *) Mon pére, je suis femme et je sais ma fai­­blesse. Act. I. Sc. IV. Pasagere citate de Iulia Has­deu se găsesc în: Act. I. Sc 2, 1; Act. II. Sc. 2- Act. III. Sc. 2; Act. IV. Sc. 2; Act. V., Sc. II, 5. Și de aceea am fi dorit, ca guvernul Ungariei să fi avut curagiul, de a pune o stavilă murdarelor fusiuni de inimă ale oposiţiunii! Iu contra cili au să se lupte hon­vezii în caşul unui résboiu?“ în zi­ua când s’a terminat desbaterea asupra fabricei de arme unguresci şi raportul ministrului de honvei­i a fost luat spre sciinţă, ministrul preşedinte contele Szapáry a rostit în par­lamentul maghiar un discurs mai lung. Când ministrul-preşedinte a dat expresiune speran­ţei, că într’un cas serios honveiji­­ra ea va merge umor la uraei cu ar­mata comună şi îşi va face datorinţa ca un factor într’o formă instruit şi desvoltat, de pe băncile oposiţiei s’a audit strigarea „De bună seamă în contra ei!“ Propagandă maghiară în Romania. La 12 Decemivrie a. c. societatea sfântului Ladislau ’şi-a ţinut în Pesta a 25-a adunare generală, în vorbirea sa de deschidere epis­copul „liberal guvernamental“ Lau­­renţiu Sel­auch, preşedintele societăţii, s-a pronunţat astfel despre scopurile acestei so­cietăţi : „Mulţumirea referinţelor bisericesti şi şcolare ale catolicilor maghiari, care trăesc în Orient fie emigraţi, fie locuitori per­manenţi sau trecători, pentru a nu-­şi perde naţionalitatea şi religiunea, a pretins jertfe materiale însemnate, mai ales dacă nu scă­păm din vedere, că catolicii din acele pro­vincii, care odinioară au fost părţi constitu­tive ale statului maghiar şi saturate cu sânge m­aghiar, deşi nu preamăresc pe D-ljeu în limba maghiară, au reclamat destul de des ajutorul nostru. . . “ „ . . .Societatea noastră n’a f­ost dest­ul de bogată, pentru a putea pe deplin ţină seamă de toate pretensiunile adresate ei. Cele 50.000 suflete m­aghiare (Ciangăi), care trăesc în Moldova, sânt lipsiţi până în diua de a­ s­tăţii de preot maghiar şi de învăţător maghiar, deşi în seminarul catolic din Bucuresci ar fi loc suficient pentru instruirea lor. în timpul mai nou situaţiunea arată încâtva o amelio­rare în această privinţă, fiindcă se instruează elevi indigeni ; din Ungaria se insinua şi acum puţini concurenţi“. „Activitatea societăţii a fost astfel ter­­murită la un teren foarte strîmt. Mulţumită contribuirilor benevole, ea a înfiinţat în Bu­curesci o parochie maghiară şi subven­ţionează şcoala mănăstirii, în Ploieşti, Iaşi, Turnu-Severin şi Brăila ea contribue pentru susţinerea şcoalelor“. K­evet“, pentru­ că în Corneille acesta e tipul femenin, pe care ea îl admiră (p. 287). Analiza aceasta dovedesce asemănarea ce trebue să fi existat între Paulina şi idealele sociale etice ale Iuliei Hașdeu și deci ea-i importantă pentru cunoascerea personalității autorului ei. Paulina iubia pe Sever, însă voea tată­lui ei a fost să ree pe Polievei de bărbat. Pentru ea a fost o datorie să asculte. Sever caută moartea în răsboaie, însă în loc de moarte agonisi gloria. Sub pretext, de a aduce jertfă­­reilor, Sever vine la oraşul, în care vețuia Paulina, fara se scie, că ea i măritată şi sperând să ’şi-o agonisească şi pe ea. Paulina mai sus­pină însă aucjindu-’i de nume, căci lui ’i-a dat ea prin înclinare ce acum trebue să-’i dee lui Polievet din „datorie“. Ear’ când îngrozi­­tu-’i tată, Felix, îi cere să vorbească cu Se­ver și astfel să abată dela el răsbunarea ce ar pute-o împlini acesta pentru­ că ea a fost dată altuia, Paulina îi (j'pe '• *) „Tată, eu sânt femeie și ’mi cunosc slăbiciunea . . .“, nu mă expune acestei revederi. Revederea nu poate fi evitată şi Paulina-­i cere iubitului ei deo­dată să ierte, să intervină pentru bărbatul ei de acum, pentru­ că acesta se creştinase (în­tâmplările se petrec în Armenia) şi la sărba­­rea lui Severus fusese răpit de entusiasmul nouei sale credinţe şi răsturnase idolii păgâ­­nesci, deci trebuia să fie pedepsit. Scena aceasta (IV., 5) este pentru Iulia o­nscene M­r. 276 Acest L. Schlauch este acel episcop romano-catolic, care curând după instalarea sa în scaunul episcopesc al Oradei­ mari a fost primit de colegul său greco-catolic M. Pavel în Beiuș cu mare pompă. Puţin timp după această vizită gimnasiul român din Beiuş a fost supus maghiarizârii. Programul politic al Rutenilor. Episcopii greco-catolici Sembratovici Stup­nicki, Peless şi episcopul sufragan Knilowski, deputaţii dietali ruteni Po­­manciuk şi Sawczak precum şi presiden­tul reuniunii rutene „Narodna Rada“ au pu­blicat un apel, în care precizează programul Rutenilor în următoarele puncte: 1. Noi Rutenii suntem un neam de sine stătător, independent de Poloni şi Ruşi, şi in­­suim pe această basă o desvoltare a poporu­lui nostru şi a limbii noastre. 2. Noi ţinem cu credinţă la Preaînălţatul nostru Monarch, la Preaînalta Casă domnitoare şi la statul imperial austriac. 3. Noi ţinem strîns la con­fesiunea noastră greco-catolică şi la ritul nostru. 4. Noi stăm pe terimul constituţiunii imperiului austriac, al drepturilor şi libertăţi­lor sale şi dorim egala îndreptăţire a tuturor popoarelor. Pentru a garanta desvoltarea po­porului, intuim la o ameliorare a posiţiunii economice a ţeranilor şi cetăţenilor noştri. „Resultatul victoriei“­

Next