Tribuna, iunie 1891 (Anul 8, nr. 123-145)

1891-06-01 / nr. 123

Nr. 123 Anul din Sibiiu. Sâmbăta 1/13 Iunie 1891 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/4 an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Iunie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţunea ziarului „TRIBUNA“, „Naţiunea maghiară şi naţionalităţile“. In fascicolul V. pro Maiu a. c. al revistei „Ethnographia“, organul societăţii etnografice din Ungaria, publică dl Réthy László un fragment din opul seu întitulat: „A magyar nemzet s a nemzetiségek“ („Naţiunea maghiară şi naţionalităţile“), care o va apăra în curând. Credem de neapărată lipsă a informa pe cetitorii noştri despre cuprinsul esenţial al acestei scrieri, citând chiar în traducere fidelă pasajele mai marcante : în introducere autorul constată cu satisfacţiune progresul cel-a făcut Ungaria în toate ramurile civilisaţiunii şi că adi în inima fiecărui Maghiar e viuă convingerea, că „Magyarország nem volt, hanem lesz!l” („Maghiaria n’a fost, ci va fi!“) Activitatea febrilă, ce în mii de direcţiuni se desvoaltă, eânsă după autor în multe privinţe lipsită de deplina conscienţă, căci „nu ne place“, face dînsul, „a vede lucrurile în adevărata lor culoare, şi astfel am amînat cu intenţie întrebări grave şi adânc tăietoare în vieaţă, ţinând, că acele sau aruncă umbră asupra noastră, sau ne îngreunează posiţia“. O asemenea întrebare e cestiunea referitoare la posiţia după rasă a naţiunii maghiare între naţiunile europene şi raportul ei faţă cu naţionalităţile. La această întrebare vrea autorul să răspundă. Vrând a răspunde la întrebarea: Cine sânt Maghiarii? autorul urmăresce descălecarea lor în Panonia romană, unde au dat preste rămăşiţe de Avari şi au învins popoare slave, care locuiau în masse mai mari sau mai mici singuraticele părţi ale ţerii. Panonia n’avea să fie ţinta cuceririlor lor, ei se îndreaptă deci spre Vest, şi nu s’ar fi oprit în calea lor cuceritoare pănă la oceanul Atlantic, — de unde ar fi resultat, că adi a buna-seamă un teritorial spre Vestul Europei s’ar numi Ungaria, — dacă popoarele Europei vestice n’ar fi fost alcătuit deja state mai puternice şi societăţi organisate. Două ciocniri au schimbat direcţia aspiraţiunilor maghiare şi astfel naţiunea maghiară a fost legată de loc şi împinsă a se ocupa cu desvoltarea Ungariei ca stat. Primind creştinismul şi introducând poporul în sinul bisericii apusene, Ştefan cel-mare a smuls naţiunea din lumea orientală şi a aşedat-o în familia popoarelor europene, în care se află acum de nouă sute de ani. Legătura culturală cu Europa-de- Vest a deschis coloniilor străini calea în patria noastră. Sub domnia primului rege s’au născut un şir întreg de colonii germane şi italiene şi viteji distinşi au îmbiat săbiile lor nouei naţiuni creştine, la al cărei spate continua a unduia lungul şir de popoare asiatice inculte, care insurau spre Apus, pe calea deschisă de Maghiari. Unul din popoarele aceste au fost Bisenii alungaţi de Cumani; regii s’au îngrijit de colonisarea lor, într’aceea au venit în continuu elemente şi din Apus şi s’au aşezat în ţinuturile cele mai roditoare. în timpul regelui Géza I, s’au împopulat Sepuşul şi părţi din Transilvania. în toate părţile se alcătuiră oraşe cu locuitori mestecaţi, precum : Germani, Italieni, Francezi, Armeni, Greci şi Saraceni. Chiar şi din Britania au sosit colonii, dovadă comitatul Bihorului, o rămăşiţă de colonii britice din secolul al XlII-lea. Conlocuirea a produs asimilaţiune, naţiunea maghiară s’a lărgit, desvoltându-se cvantitativ europisarea cu folosirea factorilor sei materiali şi intelectuali. Pe la jumătatea secolului XIII, au căutat adăpost în Ungaria Cumanii alungaţi de Mongoli. A urmat apoi invasiunea mongolă, care a făcut îndoelnică soartea ţerii înfloritoare. Mongolii însă se retraseră şi ţeara începu earăşi a se desvolta în toate privinţele, mulţumită nouelor colonii venite din Apus, precum germane, italiene, şi valone, în special începu a se desvolta de nou vieaţa orăşenească, industria şi băieşitul. Deodată s’au străcurat în ţeară însă şi popoare orientale, înmulţind numărul limbilor şi deosebirile omenirii. Inundarea a două neamuri mai mari de popoare a contribuit mare parte la împestriţarea locuitorilor ţerii. „Valachii în amestec cu Bulgari, Sârbi şi Albani au început a se înmulţi în Ardeal din veacul al XlI-lea“, care Rutenii au ocupat ţinuturile încă neîmpopulate ale Ungariei nord-estice. Pe timpul lui Sigismund se iviră Ţiganii, care după bătălia de pe câmpul merlei prima colonie sârbă, aşe- zându-se pe şesurile Dunării, în urmă veniră alte droaie alungate de Turci. Urmă apoi a doua catastrofă mare, — domnia turcească, ce îşi luă sfîrșitul abia la 1686 prin recucerirea Budei. Ţinutuile cele mai roditoare deveniră pustii, se impopulară însă curând prin coloniile aduse de regimul vienez, între care s’au aflat Germani, Alsaţieni, Italieni, Francezi, Spanioli, Greci, Macedo-români, Jidovi şi alte elemente industriaşe şi comerciante. Mişcarea arătatăe numai icoana exterioară a vieţii naţiunii; ca atare ea n’a fost în stare saslăbească corpul naţiunii. Ceea ce a asgurat continuitatea naţiunii şi a refulat echilibrul clătinat ex prelingă trănicia rasei maghiare întinderea (tenorul) patriei şi posiţia ei geografică. Ungaria e o uniate geografică bine desvoltată. Inima formează şesurile percurse de Dunăe şi de Tisza. La marginile de Nord - Răsărit se întind şiruri de munţi. Pe o întindere precum o are patria noatră nu poate domina decât acel pope, care ocupă şesurile. „Pe locuitorii ţiuturilor muntoase îi regulează direcţi rîurilor, care îi îndreaptă cu toate nnsinţele lor înspre locul, în care grăbic rîurile; numita direcţie hotăresce simţul lor de aparţinere. Pe locuitorii flavi din ţearade sus, pe Muntenii di Transilvania natura îi necesitează să privească spre şesuri; lumea, care e dincolo de această întindere, nu e a lor, pentru că nu stă în legătură cu trebuinţele lor zilnice“. Intre popoarele pei întinderi ca Ungaria, oricât de deoibite ar fi ele cu privire la origine şi a cultură, trebue neapărat să se stabilască asemănări precum a) sentimeatil, că sânt a visate unul la atul, b) identitatea inte redor, care îşi află expresiuna în drept, în muncă şi în leuistarea materială şi i n t e resu a lă şi în fine c) inştiinţa se unire, în ce privesce datinile, trul şi cultura, precum şi în ce privee aducerea la valoare a individului ptoate terenele Dar’ atunci îi 4*ctocrul: „împlinit-ai juruin Vremea prântjului sesce, Hai se guşti un sta de hrnă!“ vieţii sociale şi de stat prin destoinicia cei-o ofere prin sciinţa limbii domnitoare. „Oricum vor explica“, zice autorul, „politicii cârpaci raportul dintre rasa maghiară şi naţionalităţi, între popoarele Ungariei influenţează continuu şi at ca şi înainte cu 1000 ani factori naturali exprimaţi în cele trei categorii, dintre care cea mai înaltă,— unirea în limbă şi în cultură, — a unit în fiecare periodă a istoriei noastre ramura naţionalităţilor în naţiunea maghiară dominantă. „Aşa s’a format şi se formează vă- gend cu ochii maghiarimea, se lărgesce în conţinut şi în putere în dimensiuni, care cu luarea în primire a sângelui străin exercită o putere atractivă stăruitoare asupra masselor, care stau afară de unitate. „Analizând societatea maghiară, adecă scrutând părţile ei constitutive, vedem cu surprindere, că capabilitatea asimilaţiunii, pe care de comun atât de puţin o preţuim la maghiarime, a produs astfel de resultate, care n’au părechie în Europa. „Analisând societatea maghiară, începând dela cercurile cele mai înalte pănă jos la poporul ţeran, aflăm în maghiarime toate popoarele patriei. „S’au maghiarisat Bisenii, Cumanii şi Slavii dela Sud,de pe timpul Arpa- zilor; s’au făcut maghiare oraşele nemţeşci şi italiene de odinioară: Sătmar- Nemeti, Dobriţinul, Tata, Seghedinul, Clujul, Turda, Alba-Regală, şi se disting în idea naţională maghiară familii strălucite, la care numai numele străin mărturisesce de originea străină, sau pe care apoi numai documentele învechite sau tradiţiunile le mai amintesc drept parvenite“. „în veacurile vechi, când statul îl forma aristocraţia, regatul ungar nu făcea nicicând deosebire între locuitorii maghiari şi nemaghiari din ţeară. Astfel s’a întâmplat, că în aristocraţia noastră înaltă fiecare poporaţiune din patrie e representată, sânt însă în aceea elemente, care ca indivizi sau familii emigrate au ocupat posiţii în societatea ce conducea ţeara în urma meritelor lor personale. „Lângă neaoşii Maghiari Eszterházy, Olésházy, Károlyi, Apponyi, Batyány, Nádasdy, Mikó, Reményi etc. se află un şir întreg de aristocraţi de origine nemaghiară. Şi ’ntorcându-se spre socri Pisenora cea smerită: „Soţul meu se duce ’n codru „Să ni-aducă lemn şi fructe“. „Dar’ fiindcă despărţirea „Nu-i de suferit, aş merge „Eu cu el, dacă-’mi dă voe „Bunul socru, mama soacră. „Lemnele sânt pentru jertfă, „Dacă alt’ar fi pricina „Mersului, fără sfieală „T-aș da sfatul să nu meargă. „Mai un an, din sihăstrie „N’am eșit eu nici-odată, „Dar’ aș vrea să văd acuma „Codrul strălucind în floare. „De origine germană e familia Báthory, contele Amadé, contele Szentgyörgyi, Bánffy, contele Forgács, cont. Haller, Wenkheim, Konigsegg, Hadik, Brunswick, Splényi, Schmidegg și alte multe neamuri aristocrate. „De origine italiană e familia Frangepan, care se trage din Roma din neamul Anicia , ultima odraslă a familiei, care a jucat rol în forul roman în evul vechiu, a murit pentru neatîrnarea Ungariei în Wiener-Neustadt. Italiene au fost familiile Lorantfi, Ráday, Czibak, Deméndy, cont. Kordák, ducelui Odescalchi, dintre care unul a purtat tiara Papei, care un membru maghiar însufleţit al familiei a stat câţiva ani mai nainte în fruntea colonisării Ciangăilor. Cont. Pallavicini, Bolza şi bar, Baldacsi sânt deasemenea de origine italiană. „Din Sviţera de nascere sânt familiile cont. Degenfeld-Schomburg şi Migazzi. Spanioli sânt conţii de odinioară Fraknei, familia baronului Lopresti şi a contelui Debrian. „Din sânge francez sau norman se trag fum, Bethlen şi Apaffy; de nascere franceză e vestita familie Drugeth, care din Salerno fiind italieni saţi au intrat în reţeaua naţiunii maghiare. Franceze sânt familiile aristocratice de la Motte, Dezasse, Sermage, Tournon, Aspremont. Olandeze sânt familiile cont. van der Noth, bar. Gudenus, belgiană e familia bar. Matteveldit. „De origine sudslavicâ a fost fam. Zrínyi, din care au odrăslit eroul dela Szigetvár și un poet mare, apoi fam. de odinioară Gara, Grassalkovich, Csekonich, Festetich, Széchen, Keglevich, Hugonnyay. Nord-slave sânt ram. aristocrate Podmaniczky, Radvánszky, Jeszena etc. „Rákoczieștii sânt o ramură din neamul Radvan imigrat din Boemia în timpul Arpașilor; de nascere polonă au fost Thököli Imre, Mednyánszky, Luzsénszky, Zselinszky. „Din poporul român-bulgar (oláhbolgár népből) s’au ridicat figurile cele mai strălucite din istoria Ungariei, precum şi cei mai stăruitori (legkimagaslóbb) representanţi ai ideii de stat maghiare, anume Ioan Hunyady şi fiiul seu regele Matia, familiile Majlat, Jósika, Dragii. De origine albană e famil. Cserinovics, Grec e cont. Nakó şi bar. Sina, Armean e neamul contelui Karácsonyi“. (Va urma.) FOIŢA „TRIBUNEI Savitri — Povestire indică din Mahabarata. — Traducere de G. B. D u I c ă. (Urmare.) Cântul al patrulea. Mai aproape venind vremea, Când era să-’i moară soţul, Savitrifilele ’nşiră, Păn’ au mai rămas chiar patru. Ea jură atunci să-’şi iee Pocăinţă de trei Şi-a zăcut ca înlemnită Dina, noaptea ţinând postul. Audiod de fapta-’i aspră, S’a 'ngrijit bătrânul socru Şi mergând, cu duioşie Grăi norei sale astfel. Giumacena. O, domniţă, prea e aspru Lucrul ce voesci a-’l face, Pentru tine e povară Să stai astfel trei lungifile-Savitri. Tată, nu te da ’ntristării, împlini-voiu jurământul, Căci temeiu’mi este mare, De-am luat o hotărîre. Giumagena. Nici decum nu ’ţi-oiu da sfatul, Ca sâ-ți frângi tu jurământul; Ba, se ’mite ’ndemn se cade, Tot ce juri se fie faptă. A grăit nobilul rege. Și tăcând și nemișcată Savitri, ca o statue, A stătut trei nopți, treifile. Insă noaptea cea din urmă A trecut-o ’n mare jale, Cugetând, că ’n zrâua patra Trebuia să-’i moară soţul. „Ai fi ejiua!” — Şi ’nainte De-a eşi soarele ’n ceruri, Focului jertfind, ea-’şi face Datoria dimineţii. Ea părinţilor se ’nchină Şi bramanilor din şiruri, Salutându-’i preasmerită, Mânile punându-’şi cruce. Şi ’n sentenţele lor sfinte Respunjând la salutare Toţi sihastrii cuvintează: „Să nu-’ţi pertji nici-când bărbatul“. „Fire-ar astfel!“ era dorul Savitri’i perdută’n gânduri, Ascultând urarea bună Ce-’i făceau acei sihastri. Cugetând tot la cuvântul ţis de Narada, sărmana Savitri cu groaz’aşteaptă Acel cias şi vreme-aceea. Savitri. Aştept soarele s’api Şi de se ’mplinesc soru’mi Voiu mânca; Dar’ ărîrea Este tare ’n al meu fiet. Dar’ abia sfîrşi cuiul, Şi veni bărbatul dii Cu securea dupa uri, Ca se taie lemne ’odru. Ea striga atunci si dînsul: „Să nu mergi în ai singur, „Voiu veni și eu cine, „Că voesc să fim uri“. Satjovan. N’ai mai fost delot codru, Căci e foarte grea’area, Şi acum, de postită, Cum se poţi veni mine ? Savitri. Eu nu sânt de polăbită Şi nu simt nici oblă, Am putere să’mi trupul, Satjovan, ia-me cue! Satjovan. Dacă-’ți poți purta uşorul, Bucuros îți fac pei; Dar’ întreabă și pții, Ca să nu am niciună. Giumacena. De când tată-seu ’mi-aduse Pe domnița lui de noră, Nici un dor, precum îmi pare, Savitri nu ni-a spus noue. Așadar’ să-’i facem voea, Pentru care-acum se roagă, Inse, fata mea, aibi grijă Să nu rătăcesci pe drumuri. Și cu voea amânduror A plecat nevasta dulce Cu bărbatul, zimbind vesel, Dar’ cu supărarea ’n suflet. Şi mulţi codri de minune, Pe sub cari păunul strigă, Şi copaci cu multă floare Şi părae ca cristalul A văszut cu ochi’i mândri, Precând Satjovan, bărbatul, Tot mergând cu dulce graiuri îificea: „Vei ici, veefi colo!“ înainte-’şi fuse vecinie Ea vedea pe soţul, bietul, Şi-’i părea, că mort şi este Când la Narada-’i sta gândul. Şi cu paşi domoli ea merge, Dar’ cu inima grea, frântă, După soţul ei, ear' gândul ’i-e la dosul despărţirii. Cântul al cincilea. Cu soţia tot alături Satjovan culese fructe, Coşul seu cu vârf umplendu-’l; Şi ’ncepu să taie lemne. Cum tăia lovind puternic, Trupu-’i se făcu tot apă; Bată-’l, că trudit el este Şi la cap simte o durere. Obosit veni la scumpa Lui soţie, cuvântându-i: „Savitri, îmi arde trupul, „Inima-’mi deasemeni arde! „Nu mă simt, iubito, bine, „Și doresc să dorm o leacă. „Simt cămi-a perit puterea, „De mă clătin din picioare“. Venind grabnic, sprijinindu-’l, Savitri s’așeadă ’n iarbă, Blând pe-al pieptului său mijloc odichnindu-i capul tiner.