Tribuna, septembrie 1891 (Anul 8, nr. 194-217)
1891-09-01 / nr. 194
Anul VIII Sibiiu, Duminecă 1/13 Septemvrie 1891 Nr. 194 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., */2 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/1 an 3 fl. 50 cr., V, an 7 fl 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '/4 an 10 franci, */, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numii plătindu-se inimile. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bnonresol primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Septemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ztatului „TRIBUNA“, Maiestatea Sa în Ardeal. A sfârni dimineaţa Maiestatea Sa împăratul şi Regele nostru apostolic Francisc Iosif I, a sosit iarăşi, a patra oară în decursul glorioasei Sale domnii, în mijlocul popoarelor Sale credincioase din Transilvania. Venind din Galgócz preste Cluj a sosit la oarele 12 şi 50 m, în cel mai extrem oraş de la frontiera orientală a monarchiei, la Bistriţa, unde va petrece pănă Marţi seara, când va pleca în altă parte a patriei noastre, la Timişoara, centrul Bănatului-Timişan. In prima linie scopul venirii Maiestăţii Sale în mijlocul nostru este de natură militară. A venit să asiste la manevrele finale ale corpului nostru de armată, compus din ficiorii noştri, care în atâtea rînduri ,şi-au cucerit titlul de viteji în şirurile armatei împărătesei, la Kolin, la Aspern, la Solferino, la Custozza şi pretutindenea unde au fost duşi. Suntem mândri, că Maiestatea Sa onorează regimentele ardelenesci, care aproape toate sânt şi românesci, cu Preaînalta Sa presenţă la probele lor de destoinicie într’ale răsboiului! Şi sperăm totodată, că bravii noştri ficiori vor fi ca totdeauna la locul lor şi vor satisface pe deplin tuturor aşteptărilor Preaînaltului lor Căpitan. Dar numai la spectacolele artei şi technicei militare nu a venit Maiestatea Sa în Ardeal. Prelflugă şef Preaînalt al armatei, Monarchal este totodată şi părinte drept şi binevoitor al popoarelor Sale credincioase. Şi cu orice prilegiu va călători în lungul şi latul vastului Seu imperiu, totdeauna arată o viuă solicitudine pentru starea materială şi spirituală a supuşilor Sei. Car’ din acest punct de vedere ne bucurăm îndoit de venirea Maiestăţii Sale. Ardealul este patrie eminamente românească, căci în partea cea mai mare este proprietatea şi locuinţa poporului românesc. Drept aceea, oricare ar fi primirea oficială dela Bistriţa, oricum vor fi compuse banderiile, deputaţiunile şi inscripţiile cercurilor de triumf, adevărul totuşi este, că Maiestatea Sa a venit în mijlocul poporului românesc! Ca interpreţi fideli ai opiniei publice şi sentimentelor poporului nostru, cu omagială credinţă bineventăm pe Augustul Monarch în patria noastră mai restrînsâ! Sosirea Sa între noi este totdeauna o m fi de bucurie! Căci cunoscută este Românului purtarea de grije, interesul şi echitatea, cu care Maiestatea Sa tinde la toate ocasiunile să vadă, să se informeze, să afle adevărul despre adevăratele stări de lucruri din ţerile Sale. Şi în situaţiunea actuală ce poate fi mai de dorit pentru noi, decât ca Monarchul să cunoască adevărul despre situaţiunea ce ni s’a creat de stăpânirile deceniilor din urmă! Drept aceea nu suntem pătrunşi numai de bucuria, care o simţesc cetăţenii reali şi credincioşi în apropierea Monarchului lor, ci totodată şi de speranţa, că părinteasca lui purtare de grije va vedea încă odată, că Românii sunt cel mai credincios popor, care cu însufleţire îşi dă sângele şi avutul pentru mărirea Tronului şi a patriei! Va vedea însă şi aceea, că credinţa lui nestrămutată, pacinicia şi iubirea sa de ordine sunt amar răsplătite şi exploatate de deposedării actuali ai puterii din patria noastră! Maiestatea Sa va avea şi şi va lua prilegiul să vadă şi să se convingă despre tot ce se petrece în această ţeară, despre toate raporturile politice, culturale, sociale şi economice. ( Ear’ noi Românii, care nu asuprim pe nimenea, nu exploatăm pe nimenea, ci suntem asupriţi şi exploataţi; noi Românii, care nu umblăm după cuceriri naţionale, ci suntem atacaţi în limba şi naţionalitatea noastră. Noi Românii nu ne temem de adevăr, ci dorim şi aşteptăm cu inima plină de speranţă, ca Maiestatea Sa să afle întregul şi adevăratul adevăr despre stările de lucruri din patria comună. în această speranţă tot Românul urează Maiestăţii Sale un sincer, călduros şi omagial: Bine ai Venit Maiestatea Ta în mijlocul nostru! A I A FOIŢA „TRIBUNEI" Anacreontice. I. Acum vitejia s'a dus Şi poţi barbarie s’o chemi; Virtutea un soare apus Din vechile vremi. Virtute, aici unde eşti, unde Să-’mi atemperi năvalnicul chin ? Şi inima ’ncet îmi respunde: — E 'n cupa de viu! II. Lui Schopenhauer. Adânc spirit cufundat în ceaţa firii, Trist şi rece ca ş’al ţerii tale ’ngheţ, Spre ’mpăcare tu cu gândul tău isteţ Cerşişi dincolo de Gangele măreţ, Moartea vieţii, osândirea omenirii. Şi te 'ntreb: Tu al gândirii negre faur, N’ai eşit din vizuină’ţi, n’ai privit Cătră bolta albastră, câmpul înflorit ? Ce? Un pic din vinul dulce, n’ai sorbit, Şi cu buza-’ţi n’ai atins un păr de aur? III. Mai bea, dragă, şi bea oar’, Se fac gura la păhar, Se beau vinul tămâios Din paharul drăgăstos Cu mireasma mirului, Sucul trandafirului. Dragă, hai, desfată-mă Şi mereu imbata-mă Şi din braţe şi din gură Şi din dulce uitătură. Că ce-i traiul nostru oare? Traiul nostru e o floare, Care tot ne cere noul Strop de apă, strop de rouă, Şi de nu-i un pic stropită, Se scli, dragă-i veştejită. George Murnu. Bunâcuviinţâ şi stil în presă. —E o regulă de elementară bunăcuviinţă în presă, ca atunci, când apare un noubar, chiar fiind el scos de persoane, cu care sântem protivnici fie politici, fie literari, — să-’l întimpinăm colegialicesce, să-’l recomandăm publicului cetitor ori dacâ-’l combatem, să-’i combatem programa în mod cuviincios, și la nici un cas să nu ne arătăm invidioşi. Altmintrelea facem dinjar marfă, devenim negustori, care strigă înaintea prăvăliei lor: „Aici, aici, oameni buni, dincolo e marfă proastă, numai la noi găsiţi lucruri bune!“ Regulele aceste elementare se păzesc în toate ţerile, care pretind, că sunt culte. Numi s’a întâmplat să văd un cas contrar în cei şese ani de 40ari®t în România, cu toatecă acolo presa e absolut liberă, apar şi dispar mulţime de fiiare, şi din felul lor, confraţii noştri de peste munţi sunt mai iuţi, mai puţin cruţători cum suntem şi trebue să fim noi. Aşa e în Francia, şi nu mai puţin colegiali între dînşii sînt doiariaţii germani. A trebuit deci să ne surprindă întimpinarea, pe care „Luminătorul“i-o face confratelui nostru, şi mai ales confratelui seu (sînt amendoi în Bănat) „Săteanul“, din Beregseu. „Luminătorul“ spune, că „Săteanul“ n'are nici un rost de a apare, deoare-ce ce nu umple nici un gol, „numita foaie nu e reclamata absolut de nime“, că prin urmare el, „Luminatoriul“ (?) are „datorintta morala-nationala (?) si fatia cu publicul nostru propriu“ a nu lăsa ca să apară astfel defiare deoare-ce „nu se cuvine a suferi ca el (publicul cetitor) să devină saturat cu nisce trebuioare ce nu-l vor îndulci, ci numai îl vor disgusta de cetire, ameţindu-l de cap prin vorbe goale, prin scrieri şi construcţiuni lipsite de logica, de medalia, de orice instrucţiune“. Câtă răutate, câtă invidie! Răutatea şi invidia reese cu atât mai mult la iveală, cu cât „L.“ batjocoresce din acelaşi condeiu şi pe dl Simu din Reciţa, unul din bunii noştri învăţători, care a scos foaia „Pedagogul“... De unde sciu confraţii noştri din Timişoara, că numita foaie nu e reclamată absolut de nimeni, şi mai ales că ea va îndopa publicul cu scrieri şi construcţiuni lipsite de logică, de măduvă, de orice instrucţiune, că va disgusta pe cetitori de cetire? Las însă la o parte causa supărării „Luminătoriului“, ea poate fi ghicită de ori şicine . Timişorenii nu pot suferi altă prăvălie alături, — nu mă voiu ocupa nici de tendenţa întimpinării ce o face foii din Beregseu: ea este o reclamă prea de bâlciu şi în acelaşi timp o probă de cuviinţă chiaristică curioasă şi neobicinuită pe la noi, care se condamnă numai, dar’ nu ’i se face cinstea să insişti asupra ei. * Trebue să insist însă asupra unui lucru : „Luminătorul“ dă lecţie despre modul cum trebue să scrie cineva pentru a nu da „scrieri şi construcţiuni lipsite de logică, de meduvă, de orice construcţiune“ („Lum.“ vorbesce de funie în casa spânzuratului). N’avea dreptul să facă aceasta, pentru simplul motiv, că „Săteanul“ nu e cu nimic mai puţin rău redactat decât „Luminătorul“, a cărui cetire, — ca stil, căci de tendinţe şi cuprins a articolelor cu care face educaţia cetitorilor sei, nu vorbim, — nu-’ţi poatesugera decât milă ori râs. Milă de biata limbă românească cum e batjocorită în scrierile „Luminătorului“, şi rîs de stilul lui încurcat, confus şi fără rost. în România „Lumină torul“ a ajuns faimos (aici sîntem mai răbdători) prin stilul seu. în cercurilefiaristice se provoacă rîsete omerice cetind câte un pasagiu din organul timişorean, aşa că adesea câte unziarist procură ore de haz colegilor sei cetind din „Luminătorul“. Ba unbar reproducând o informaţie din „Luminătorul“, a dat-o în traducere românească, spunând, că e absolut imposibil a înţelege româneasca „Luminătorului“. Ş’aceasta a făcut-o un 4are care are deosebită prietenie pentru „Luminătorul“ decând cu afacerea insultei ce o adusese regelui Carol, pentru care domnii Mocsonyi şi Babeş s’au lăpădat atunci de organul predilect al lor. Confratele nostru a făcut multe lucruri boacăne. A se da însă ca măiestru de limbă românească, o face pentru întâia dată, şi noi fiind mai colegiali, înregistrăm faptul. Pentru a fi însă de bună credinţă, vom observa, că confratele nostru dă colegului seu din Beregseu lecţie de limbă română în acelaşi număr, şi în aceeaşi coloană, în care se folosesce determini ruginiţi ca: multifarme (trebuinţe), irrelevant, produpte (literare), nedisciplinabilitate, în care vorbesce de limba jos înveţiata, în care crede că e românesc emis „sucirea capeneagului după vent“, ameţindu-l de cap, pentru de a responai, novinile capatate de la ora oraş... Mai trebue apoi să adăugăm, căfiarul aşa de aspru criticat de „Z.“ îi este superior în ortografie, că astfel faţă cu măiestrul (care persistă în rău) novicele, cum ar scrie confraţii timişoreni, presenţă un progres. Rău a făcut deci „Z.“ că ’şi-a însuşit un rol, pe care nu-’l poate avea acela de moralisator al presei şi măiestru al limbii românesci. E bine şi însă, mai ales în presă, ca fiecare să-şi lungul nasului, cum o zice Românul. Din „L.“ făcea aceasta, nu putea da nimănui op liunea să-’i întoarcă proverbul pe care-l spune la adresa „Săteanului“: Privesce la grind’a (cuvântul e al „Luminătorului“) din ochii tăi, şi nu te ocupa de parul din ochii altora ! loan Russu Sirianul.( ) constatare. Atenţiunea Românilor e astăcji îndeosebi atrasă la o afacere, care ia din ce în ce dimensiuni tot mai mari şi care ameninţă a produce în cele din urmă o crisă formală pe terenul politicei naţionale. E vorba de o învălmăşeală politică produsă între Români. In mijlocul acestei învălmăşeli stă domnul Vincenţiu Babeş, presidenţial partidului naţional. E datorinţa fiecărui Român a căuta se vadă limpede şi nepreocupat situaţiunea politică, în care ne aflăm, căci causa despre care se tractează, nu e causa nici a dlui Babeş, nici a altei persoane, ci e causa poporului român. A vede limpede e cu atât mai greu, cu cât în caşul de faţă n’avem de a face cu o politică bine precisată şi mărturisită pe faţă, care causei de la început se crează un prejudiţiu prin împregiurarea, că în locul principiilor politice se împing în primul plan persoane. Astfel vederea şi celor ce stau mai aproape de cestiune şi sunt direct angagiaţi la resolvirea ei poate să fie încâtva tulburată. E mai ales datorinţa nastră, care ne-am angagiat, de a susţine lupta naţională prin presă, ca să uşurăm această vedere limpede şi nepreocupată prin o expunere cât se poate de obiectivă a causei. Pentru a nu scăpa din vedere esenţa lucrului va fi în tot caşul bine, ca înainte de toate afacerile mărunte şi de mai puţină însemnătate, care însoţesc şi întunecă causa principală, să rămână deocamdată cu totul la o parte şi nebăgate în seamă, în era dualistă sau mai produs în mijlocul Românilor conflicte politice, care nu numai că seamănă cu cele de astăzji, ci sunt întocmai aceleaşi. Chiar şi persoanele principale de acţiune au fost atunci ca şi acum aceleaşi. De la 1870 pănă la 1876 poporul român a fost agitat prin o luptă purtată în mod foarte vehement, la început în sinul aşa numitului „club al deputaţilor naţionali“ ear’ mai târefiu în presa română. Două curente politice se aflau pe atufici faţă în faţă: unul care se insura a împinge pe Români la o cooperaţiune politică cu Maghiarii în contra „Neamţului“, car’ altul care stăruia pe lângă susţinerea unei oposiţiuni naţionale faţă cu politica de maghiarizare. D-nii Antonie Mocsonyi, Alexandru Mocsonyi şi dl Vincenţiu Babeş se aflau in fruntea acelora, care ar fi dorit ca să se creeze pentru Români o basă politică de a merge mână în mână cu Maghiarii cel puţin în anumite cestiuni. Aceşti domni şi politica d-lor a fost combătută prinziarul naţional „Federaţiunea“, ce apărea la Budapesta sub direcţiunea dlui Alexandru Roman, actual profesor de limba română la universitatea din Budapesta, de „Gazeta Transilvaniei“ a dlui George Bariţiu şi de „Orientul Latin“. Mai târeziu şi presa bucuresceană a luat posiţiune faţă cu politica representată prin d-ii Mocsonyi,Babeş, şi nu numai „Informaţiunile Bucurescene“, dar, mai ales „Românul“, pe atunci condus încă de marele patriot şi Român C. A. Rosetti, au întrat în luptă. La 18 Aprilie 1874 dl Alexandru Mocsonyi declară alegătorilor sei români, că „împregiurările nu-i mai permit a-şi împlini datorinţele sale de deputat aşa precum ar dori, şi se retrage. Un an de a joie după retragerea dlui Mocsonyi „clubul deputaţilor naţionali“ declară, că părăsesce şi el „posiţiunea interimară observativă“ şi-şi va continua politica naţională. Ţinem că campania dela 1870— 1876 e foarte instructivă pentru noi toţi, care ne aflăm în faţa situaţiunii de astăji, şi nu vom lipsi deci a ne ocupa cu altă ocasiune chiar cu amănuntele ei. La 1881 se întrunesce la Sibiiu prima conferenţă naţională, în care erau representaţi întâiaşi dată toţi Românii din ţerile supuse coroanei Sfatului Ştefan. Aici se stabilesce programul politic al noului partid naţional român. Dl Alexandru Mocsonyi n’a participat, iar’ dl Babeş s’a încercat în zahar a străbate cu vederile sale politice. Un proiect de memoriu despre situaţiunea politică a Românilor elaborat prin dl Babeş n’a aflat consimţământul comitetului dirigent al partidului, ales de conferenţă. Era deci clar încă de pe atunci, că între dl Babeş şi între membrii fruntaşi ai partidului naţional stau la mijloc diferenţe politice, care nu puteau fi complanate. Comitetul dirigent al partidului a încredinţat apoi dlui George Bariţiu elaborarea memoriului. Natura diferenţelor politice între dl Babeş şi între dl B a r i t i u a rămas îngropată în principiul „solidarităţii tuturor Românilor“, acceptat la acea primă conferenţă. Astfel dl Babeş putea să stea cu vederile d-sale particulare în solidaritate cu colegii sei. Peste conferenţă a doua, ţinută la 1884, Românii au trecut uşor, căci situaţiunea politică era tot aceeaşi, ca şi la 1881. La 1887 a treia conferenţă întrunită, vătsându-se în faţa unei situaţiuni politice înăsprite, a luat hotărîrea pentru aşternerea unui memoriu la Monarch. Hotărîrea s’a luat, precum nici nu se putea altcum, cu unanimitate, car’ în comitetul ales prin adunare pentru elaborarea memoriului au întrat, pe lângă dl George Bariţiu şi Ioan Slavici şi domnul Babeş. Două-trei şedinţe ale acestui comitet au fost însă de ajuns pentru a convinge pe ori şicine, că diferenţele în vederile politice nu pot fi complanate şi demisiunile dlor Slavici şi Babeş s’au întâlnit în mâna preşedintelui George Bariţiu, care în urmă şi el a demisionat. Procesele politice, intentate de guvern contra susţinătorilor causei naţionale române începuseră a lua în acelaşi timp dimensiuni tot mai mari. Dr. Vasile Lucaciu era în temniţă şi în curând după aceea a ajuns şi dl Slavici în temniţă. Comitetul însărcinat cu elaborarea memoriului, paralizat în activitatea sa, s’a recules după un timp oarecare şi a început de nou să lucreze la memoriu. Dl Babeş a întrat iarăşi în comitet şi dl Alexandru Mocsonyi, care până aci rămăsese tot în retragere, a primit invitarea fondatorilor „Tribunei“ de a face parte din direcţiunea acestei întreprinderi literare pe lângă anumite condiţiuni politice. Situaţiunea părea clarificată, mai ales că atât dl Mocsonyi, cât şi dl Babeş luaseră angagjamente pentru colaborare la memoriul cătru Monarch, la curend însă, şi tot din cause de diferenţe politice, dl Mocsonyi a repăşit din direcţiunea „Institutului Tipografic“, care dl Babeş, declarând timpul de neoportun pentru aşternerea memoriului stabilit, s’a pus în conflict cu majoritatea comitetului de pe atunci al partidului. Alăturea cu acest nou conflict produs în sinul partidului a mers paralel o nouă serie de procese politice. In această situaţiune ne-a găsit conferenţă a patra, ţinută în Octomvrie 1890. Principiul „solidarităţii“ a înăbuşit iarăşi conflictele interne, dar nu le-a putut complana. Dl Babeş a ajuns în fruntea partidului naţional şi în fruntea unui comitet dirigent de 25 membri. Din această posiţiune mai tare se puteau acum face noue încercări pentru a