Tribuna, septembrie 1891 (Anul 8, nr. 194-217)

1891-09-01 / nr. 194

Anul VIII Sibiiu, Duminecă 1/13 Septemvrie 1891 Nr. 194 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., */2 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/1 an 3 fl. 50 cr., V, an 7 fl 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '/4 an 10 franci, */, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numi­i plătindu-se inimile. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bnonresol primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Septemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ztatului „TRIBUNA“, Maiestatea Sa în Ardeal. A sfârni dimineaţa Maiestatea Sa îm­păratul şi Regele nostru apostolic Fran­­cisc Iosif I, a sosit iarăşi, a patra­ oară în decursul glorioasei Sale domnii, în mijlocul popoarelor Sale credincioase din Transilvania. Venind din Galgócz preste Cluj a sosit la oarele 12 şi 50 m, în cel mai extrem oraş de la frontiera orientală a monarchiei, la Bistriţa, unde va pe­trece pănă Marţi seara, când va pleca în altă parte a patriei noastre, la Ti­mişoara, centrul Bănatului-Timişan. In prima linie scopul venirii Ma­iestăţii Sale în mijlocul nostru este de natură militară. A venit să asiste la manevrele finale ale corpului nostru de armată, compus din ficiorii noştri, care în atâtea rînduri ,şi-au cucerit titlul de viteji în şirurile armatei împărătesei, la Kolin, la Aspern, la Solferino, la Cus­­tozza şi pretutindenea unde au fost duşi. Suntem mândri, că Maiestatea Sa onorează regimentele ardelenesci, care aproape toate sânt şi românesci, cu Preaînalta Sa presenţă la probele lor de destoinicie într’ale răsboiului! Şi sperăm totodată, că bravii noştri ficiori vor fi ca totdeauna la locul lor şi vor satis­face pe deplin tuturor aşteptărilor Prea­­înaltului lor Căpitan. Dar­ numai la spectacolele artei şi technicei militare nu a venit Maiesta­tea Sa în Ardeal. Prelflugă şef Prea­­înalt al armatei, Monarchal este tot­odată şi părinte drept şi binevoitor al popoarelor Sale credincioase. Şi cu ori­ce prilegiu va călători în lungul şi latul vastului Seu imperiu, totdeauna arată o viuă solicitudine pentru starea materială şi spirituală a supuşilor Sei. Car’ din acest punct de vedere ne bucurăm îndoit de venirea Maies­tăţii Sale. Ardealul este patrie emina­mente românească, căci în partea cea mai mare este proprietatea şi locuinţa poporului românesc. Drept aceea, ori­care ar fi primirea oficială dela Bis­triţa, ori­cum vor fi compuse bande­­riile, deputaţiunile şi inscripţiile cercu­rilor de triumf, adevărul totuşi este, că Maiestatea Sa a venit în mijlocul po­porului românesc! Ca interpreţi fideli ai opiniei pu­blice şi sentimentelor poporului nostru, cu omagială credinţă bineventăm pe Augustul Monarch în patria noastră mai restrînsâ! Sosirea Sa între noi este tot­deauna o m fi de bucurie! Căci cunos­cută este Românului purtarea de grije, interesul şi echitatea, cu care Maiesta­tea Sa tinde la toate ocasiunile să vadă, să se informeze, să afle adevărul despre adevăratele stări de lucruri din ţerile Sale. Şi în situaţiunea actuală ce poate fi mai de dorit pentru noi, decât ca Monarchul să cunoască adevărul des­pre situaţiunea ce ni­ s’a creat de stă­pânirile deceniilor din urmă! Drept aceea nu suntem pătrunşi numai de bucuria, care o simţesc ce­tăţenii reali şi credincioşi în apropierea Monarchului lor, ci totodată şi de spe­ranţa, că părinteasca lui purtare de grije va vedea încă odată, că Românii sunt cel mai credincios popor, care cu însufleţire îşi dă sângele şi avutul pen­tru mărirea Tronului şi a patriei! Va vedea însă şi aceea, că credinţa lui ne­strămutată, pacinicia şi iubirea sa de ordine sunt amar răsplătite şi exploa­tate de deposedării actuali ai puterii din patria noastră! Maiestatea Sa va avea şi­­ şi va lua prilegiul să vadă şi să se convingă despre tot ce se petrece în această ţeară, despre toate raporturile politice, cultu­rale, sociale şi economice. ( Ear’ noi Românii, care nu asu­prim pe nimenea, nu exploatăm pe ni­menea, ci suntem asupriţi şi exploataţi; noi Românii, care nu umblăm după cuceriri naţionale, ci suntem atacaţi în limba şi naţionalitatea noastră. Noi Românii nu ne temem de adevăr, ci dorim şi aşteptăm cu inima plină de speranţă, ca Maiestatea Sa să afle în­tregul şi adevăratul adevăr despre stă­rile de lucruri din patria comună. în această speranţă tot Românul urează Maiestăţii Sale un sincer, căl­duros şi omagial: Bine ai Venit Maiestatea Ta în mijlocul nostru! A I A FOIŢA „TRIBUNEI" Anacreontice. I. Acum vitejia s'a dus Şi poţi barbarie s’o chemi; Virtutea un soare apus Din vechile vremi. Virtute, aici unde eşti, unde Să-’mi atemperi năvalnicul chin ? Şi inima ’ncet îmi respunde: — E 'n cupa de viu! II. Lui Schopenhauer. Adânc spirit cufundat în ceaţa firii, Trist şi rece ca ş’al ţerii tale ’ngheţ, Spre ’mpăcare tu cu gândul tău isteţ Cerşişi dincolo de Gangele măreţ, Moartea vieţii, osândirea omenirii. Şi te 'ntreb: Tu al gândirii negre faur, N’ai eşit din vizuină­’ţi, n’ai privit Cătră bolta albastră, câmpul înflorit ? Ce? Un pic din vinul dulce, n’ai sorbit, Şi cu buza-’ţi n’ai atins un păr de aur? III. Mai bea, dragă, şi bea oar’, Se fac gura la păhar, Se beau vinul tămâios Din paharul drăgăstos Cu mireasma mirului, Sucul trandafirului. Dragă, hai, desfată-mă Şi mereu imbata-mă Şi din braţe şi din gură Şi din dulce uitătură. Că ce-i traiul nostru oare? Traiul nostru e o floare, Care tot ne cere noul Strop de apă, strop de rouă, Şi de nu-i un pic stropită, Se scli, dragă-i veştejită. George Murnu. Bunâcuviinţâ şi stil în presă. —E­ o regulă de elementară bunăcuviinţă în presă, ca atunci, când apare un nou­­bar, chiar fiind el scos de persoane, cu care sân­tem protivnici fie politici, fie literari, — să-’l întimpinăm colegialicesce, să-’l recomandăm publicului cetitor ori dacâ-’l combatem, să-’i combatem programa în mod cuviincios, și la nici un cas să nu ne arătăm invidioşi. Alt­mintrelea facem din­­j­ar marfă, devenim ne­gustori, care strigă înaintea prăvăliei lor: „Aici, aici, oameni buni, dincolo e marfă proastă, numai la noi găsiţi lucruri bune!“ Regulele aceste elementare se păzesc în toate ţerile, care pretind, că sunt culte. Nu­­mi­ s’a întâmplat să văd un cas contrar în cei şese ani de 40ari®t în România, cu toate­­că acolo presa e absolut liberă, apar şi dis­par mulţime de fiiare, şi din felul lor, con­fraţii noştri de peste munţi sunt mai iuţi, mai puţin cruţători cum suntem şi trebue să fim noi. Aşa e în Francia, şi nu mai puţin colegiali între dînşii sînt doiariaţii germani. A trebuit deci să ne surprindă întimpi­­narea, pe care „Luminătorul“­­i-o face confratelui nostru, şi mai ales confrate­lui seu (sînt amendoi în Bănat) „Sătea­nul“, din Beregseu. „Luminătorul“ spune, că „Să­teanul“ n'are nici un rost de a apare, de­­oare-ce ce nu umple nici un gol, „numita foaie nu e reclamata absolut de nime“, că prin urmare el, „Luminatoriul“ (?) are „datorintta morala-nationala (?) si fatia cu pu­blicul nostru propriu“ a nu lăsa ca să apară astfel de­­fiare deoare-ce „nu se cuvine a su­feri ca el (publicul cetitor) să devină saturat cu nisce trebuioare ce nu-­l vor îndulci, ci numai îl vor disgusta de­­ cetire, ameţin­­du-­l de cap prin vorbe goale, prin scrieri şi construcţiuni lipsite de logica, de medalia, de ori­ce instrucţiune“. Câtă răutate, câtă invidie! Răutatea şi invidia reese cu atât mai mult la iveală, cu cât „L.“ batjocoresce din acelaşi condeiu şi pe dl Si­mu din Reciţa, unul din bunii noştri în­văţători, care a scos foaia „Pedagogul“... De unde sciu confraţii noştri din Timi­şoara, că numita foaie nu e reclamată absolut de nim­eni, şi mai ales că ea va îndopa pu­blicul cu scrieri şi construcţiuni lipsite de lo­gică, de măduvă, de ori­ce instrucţiune, că va disgusta pe cetitori de­­ cetire? Las însă la o parte causa supărării „Luminătoriu­lui“, ea poate fi ghicită de ori şi­cine . Timişorenii nu pot suferi altă pră­vălie alături, — nu mă voiu ocupa nici de ten­­denţa întimpinării ce o face foii din Be­regseu: ea este o reclamă prea de bâlciu şi în acelaşi timp o probă de cuviinţă chiaristică curioasă şi neobicinuită pe la noi, care se condamnă numai, dar’ nu ’i­ se face cinstea să insişti asupra ei. * Trebue să insist însă asupra unui lucru : „Luminătorul“ dă lecţie despre modul cum trebue să scrie cineva pentru a nu da „scrieri şi construcţiuni lipsite de logică, de meduvă, de ori­ce construcţiune“ („Lum.“ vorbesce de funie în casa spânzuratului). N’avea dreptul să facă aceasta, pentru simplul motiv, că „S­ă­t­e­a­n­u­l“ nu e cu nimic mai puţin rău redactat decât „L­u­m­i­n­ă­t­o­­rul“, a cărui cetire, — ca stil, căci de ten­dinţe şi cuprins a­ articolelor cu care face educaţia cetitorilor sei, nu vorbim, — nu-’ţi poate­­sugera decât milă ori râs. Milă de biata limbă românească cum e batjocorită în scrierile „Luminătorului“, şi rîs de stilul lui încurcat, confus şi fără rost. în România „L­u­mi­n­ă tor­ul“ a ajuns faimos (aici sîntem mai răbdători) prin stilul seu. în cercurile­­fiaristice se provoacă rîsete omerice cetind câte un pasagiu din organul timişorean, aşa că adesea câte un­­ziarist pro­cură ore de haz colegilor sei cetind din „Lu­minătorul“. Ba un­­bar reproducând o in­formaţie din „Lu­minăto­r­u­l“, a dat-o în tra­ducere românească, spunând, că e ab­solut imposibil a înţelege româneasca „Lumi­nătorului“. Ş’aceasta a făcut-o un 4­are care are deosebită prietenie pentru „Luminător­ul“ decând cu afacerea insultei ce o adusese regelui Carol, pentru care domnii Mocsonyi şi Babeş s’au lăpădat atunci de organul pre­dilect al lor. Confratele nostru a făcut multe lucruri boacăne. A se da însă ca măiestru de limbă românească, o face pentru întâia dată, şi noi fiind mai colegiali, înregistrăm faptul. Pentru a fi însă de bună credinţă, vom observa, că confratele nostru dă colegului seu din Beregseu lecţie de limbă română în acelaşi număr, şi în aceeaşi coloană, în care se folosesce de­termini ruginiţi ca: multi­fa­r­m­­­e (trebuinţe), irrelevant, produpte (literare), nedisciplinabilitate, în care vorbesce de limba jos înveţiata, în care crede că e românesc e­mis „sucirea cape­­neagului după vent“, ameţindu-­l de cap, pentru de a responai, novinile c­a­­patate de la ora oraş... Mai trebue apoi să adăugăm, că­­fiarul aşa de aspru criticat de „Z.“ îi este superior în ortografie, că astfel faţă cu măiestrul (care persistă în rău) novicele, cum ar scrie confraţii timişoreni, presenţă un progres. Rău a făcut deci „Z.“ că ’şi-a însuşit un rol, pe care nu-’l poate avea acela de mo­­ralisator al presei şi măiestru al limbii ro­mânesci.­­ E bine şi în­să, mai ales în presă, ca fiecare să-­şi­­ lungul nasului, cum o zice Românul. Din „L.“ făcea aceasta, nu putea da nimănui­ op liunea să-’i întoarcă pro­verbul pe care-­l­ spune la adresa „Sătea­nului“: Prive­sce la grind’a (cuvântul e al „Luminătorului“) din ochii tăi, şi nu te ocupa de par­ul din ochii altora ! loan Russu Sirianul.(­ ­ ) constatare. Atenţiunea Românilor e astăcji în­deosebi atrasă la o afacere, care ia din ce în ce dimensiuni tot mai mari şi care ameninţă a produce în cele din urmă o crisă formală pe terenul politicei naţionale. E vorba de o în­vălmăşeală politică produsă între Ro­mâni. In mijlocul acestei învălmăşeli stă domnul Vincenţiu Babeş, presidenţial partidului naţional. E datorinţa fiecărui Român a căuta se vadă limpede şi nepreo­cupat situaţiunea p­olitică, în care ne aflăm, căci causa despre care se trac­tează, nu e causa nici a dlui Babeş, nici a altei persoane, ci e causa popo­rului român. A vede limpede e cu atât mai greu, cu cât în caşul de faţă n’avem de a face cu o politică bine precisată şi mărturisită pe faţă, care causei de la început se crează un prejudiţiu prin împregiurarea, că în locul princi­piilor politice se împing în primul plan persoane. Astfel vederea şi celor­ ce stau mai aproape de cestiune şi sunt direct angagiaţi la resolvirea ei poate să fie încâtva tulburată. E mai ales datorinţa nastră, care ne-am an­­gagiat, de a susţine lupta naţională prin presă, ca să uşurăm această vedere limpede şi nepreocupată prin o expu­nere cât se poate de obiectivă a causei. Pentru a nu scăpa din vedere esenţa lucrului va fi în tot caşul bine, ca înainte de toate afacerile mă­runte şi de mai puţină însemnătate, care însoţesc şi întunecă causa princi­pală, să rămână deocamdată cu totul la o parte şi nebăgate în seamă, în era dualistă sau mai produs în mijlocul Românilor conflicte politice, care nu numai că seamănă cu cele de astăzji, ci sunt întocmai aceleaşi. Chiar şi persoanele principale de acţiune au fost atunci ca şi acum aceleaşi. De la 1870 pănă la 1876 poporul român a fost agitat prin o luptă purtată în mod foarte vehement, la început în sinul aşa numitului „club al deputaţilor naţionali“ ear’ mai târefiu în presa română. Două curente politice se aflau pe atufici faţă în faţă: unul care se insura a împinge pe Români la o cooperaţiune politică cu Maghiarii în contra „Neamţului“, car’ altul care stăruia pe lângă susţi­nerea unei oposiţiuni naţionale faţă cu politica de maghiarizare. D-nii Antonie Mocsonyi, Alexandru Mocsonyi şi dl Vincenţiu Babeş se aflau in frun­tea acelora, care ar fi dorit ca să se creeze pentru Români o basă politică de a merge mână în mână cu Maghia­rii cel puţin în anumite cestiuni. Aceşti domni şi politica d-lor a fost com­bătută prin­­ziarul naţional „Federa­ţi­un­ea“, ce apărea la Budapesta sub direcţiunea dlui Alexandru Roman, actual profesor de limba română la uni­versitatea din Budapesta, de „Gazeta Transilvaniei“ a dlui George Ba­­riţiu şi de „Orientul Latin“. Mai târeziu şi presa bucuresceană a luat posiţiune faţă cu politica representată prin d-­­ii Mocsonyi,­Babeş, şi nu numai „In­­formaţiunile Bucu­resce­ne“, dar, mai ales „Românul“, pe atunci con­dus încă de marele patriot şi Român C. A. Rosetti, au întrat în luptă. La 18 Aprilie 1874 dl Alexandru Mocsonyi declară alegătorilor sei români, că „îm­­­pregiurările nu-­i mai permit a-­şi îm­plini datorinţele sale de deputat aşa precum ar dori, şi se retrage. Un an de a joie după retragerea dlui Mocsonyi „clubul deputaţilor naţionali“ declară, că părăsesce şi el „posiţiunea interimară observativă“ şi-­şi va continua politica naţio­nală. Ţinem că campania dela 1870— 1876 e foarte instructivă pentru noi toţi, care ne aflăm în faţa situaţiunii de astă­ji, şi nu vom lipsi deci a ne ocupa cu altă ocasiune chiar cu amă­nuntele ei. La 1881 se întrunesce la Sibiiu prima conferenţă naţională, în care erau representaţi întâiaşi­ dată toţi Românii din ţerile supuse coroanei Sfatului Şte­fan. Aici se stabilesce programul po­litic al noului partid naţio­nal român. Dl Alexandru Mocsonyi n’a partici­pat, iar’ dl Babeş s’a încercat în za­­har a străbate cu vederile sale poli­tice. Un proiect de memoriu despre situaţiunea politică a Românilor elabo­rat prin dl Babeş n’a aflat consimţă­mântul comitetului dirigent al partidu­lui, ales de conferenţă. Era deci clar încă de pe atunci, că între dl Ba­beş şi între membrii fruntaşi ai parti­dului naţional stau la mijloc dife­renţe politice, care nu puteau fi complanate. Comitetul dirigent al par­tidului a încredinţat apoi dlui Ge­orge Bariţiu elaborarea memoriului. Natura diferenţelor politice între dl Babeş şi între dl B a r i t i u a rămas în­gropată în principiul „solidarităţii tuturor Românilor“, acceptat la acea primă conferenţă. Astfel dl Ba­beş putea să stea cu vederile d-sale par­ticulare în solidaritate cu colegii sei. Peste conferenţă a doua, ţinută la 1884, Românii au trecut uşor, căci situaţiu­nea politică era tot aceeaşi, ca şi la 1881. La 1887 a treia conferenţă în­trunită, vătsându-se în faţa unei situa­­ţiuni politice înăsprite, a luat hotărîrea pentru aşternerea unui memoriu la Mo­narch. Hotărîrea s’a luat, precum nici nu se putea altcum, cu unanimitate, car’ în comitetul ales prin adunare pentru elaborarea memoriului au întrat, pe lângă dl George Bariţiu şi Ioan Slavici şi domnul Babeş. Două-trei şedinţe ale acestui comitet au fost însă de ajuns pentru a convinge pe ori­ şi­cine, că diferenţele în vederile poli­tice nu pot fi complanate şi demisiu­­nile dlor Slavici şi Babeş s’au întâlnit în mâna preşedintelui George Bariţiu, care în urmă şi el a demisionat. Pro­cesele politice, intentate de guvern con­tra susţinătorilor causei naţionale ro­mâne începuseră a lua în acelaşi timp dimensiuni tot mai mari. Dr. Vasile L­u­c­a­c­i­u era în temniţă şi în curând după aceea a ajuns şi dl Slavici în temniţă. Comitetul însărcinat cu elabo­rarea memoriului, paralizat în activi­tatea sa, s’a recules după un timp oare­care şi a început de nou să lucreze la memoriu. Dl Babeş a întrat iarăşi în comitet şi dl Alexandru Mocsonyi, care până aci rămăsese tot în retragere, a primit invitarea fondatorilor „Tribunei“ de a face parte din direcţiunea acestei întreprinderi literare pe lângă anumite condiţiuni politice. Situaţiunea părea clarificată, mai ales că atât dl Mo­csonyi, cât şi dl Babeş luaseră angagja­­mente pentru colaborare la memoriul cătru Monarch, la curend însă, şi tot din cause de diferenţe politice, dl Mocsonyi a repăşit din direcţiunea „In­stitutului Tipografic“, care dl Babeş, declarând timpul de neoportun pen­tru aşternerea memoriului stabilit, s’a pus în conflict cu majoritatea comite­tului de pe atunci al partidului. Ală­turea cu ac­est nou conflict produs în sinul partidului a mers paralel o n­o­u­ă serie de procese politice. In această situaţiune ne-a găsit conferenţă a patra, ţinută în Octomvrie 1890. Prin­cipiul „solidarităţii“ a înăbuşit iarăşi conflictele interne, dar­ nu le-a putut complana. Dl Babeş a ajuns în fruntea partidului naţional şi în fruntea unui comitet dirigent de 25 membri. Din această posiţiune mai tare se pu­teau acum face noue încercări pentru a

Next