Tribuna, aprilie 1893 (Anul 10, nr. 72-95)

1893-04-02 / nr. 72

Pag. 286 remarcabile din punctul de vedere al româ­nismului în general. Cetitorii „Tribunei“ fără îndoeală ar fi osândiţi la prea grea pe­deapsă, rămânând neorientaţi cel puţin în ţese generale asupra acestor conferenţe. E conferenţa domnului Ionescu-Gion despre „Daco-românism“ şi a domnului T. T. Bu­­rada despre „Românii din Bithinia“. (Asia­ mică). Domnul Gion, punându-se cu totul pe terenul ştientific, —subliniez aceste cuvinte, ca cu atât se fie mai elocvente în urechile Ungurilor — arată, că daco-românis­­mul îl găsim nu numai în entusiasmul Româ­nului şi în spaima Ungurului, dar­ chiar şi pe tronurile cele mai glorioase şi mai strălu­citoare ale suveranilor străini. Spre a do­cumenta aceasta, oratorul se provoacă la o serie de corespondenţe secrete şi până acum necunoscute, care în veacul nostru şi trecut au urmat între curţile imperiale din Viena, Pe­tersburg, Constantinopol şi Paris spre a anexa Transilvania la România. Creşte nemăsurat valoarea acestei con­ferenţe, dacă vom mai pune în cumpănă şi declaraţiunea autorului, că regele­­l-a rugat să se ocupe cu această cestiune, înlesnindu-şi sarcina prin aceea, că ’i-a dat cărţile şi do­cumentele trebuincioase din biblioteca sa re­gească. Oratorul termină într’o ploaie de aplause şi ovaţiuni ale distinsului şi numerosului pu­blic, regele îi adresează vii felicitări, îl îm­brăţişează şi se întreţine cu el peste un sfert de cias. O uimire nesaturată cuprinse întreg publicul la această privelişte impunătoare. Eu cu câtă plăcere aş continua şi îu­­cetitori cu cât entusiasm ar asculta desvol­­tarea amănunţită a acelor corespondenţe sur­prinzătoare, de n’ar fi o înduioşare cu mult mai puternică, ce-’mi prigoneşte condeiul ca şi inima cătră fraţii ce noi Românii nu ’i-am văzut, nu ’i-am cunoscut, nu ’i-am ştiut de 600 de ani până astăzi, sânt Românii din A­s­­­a­ m­i­c­ă. Mai potolindu-se demonstraţiile în favorul dlui Gion, Maiestatea Sa regele dă cuvântul dlui T. T. Bura­da. Acest mare explorator, acest craiu sosit de la Răsărit pleacă înce­­tinel şi gânditor spre tribună ţinând în mâna dreaptă un cimpoiu mare de pele şi în stânga un fluier păstoresc. E tot doină româ­nească, îmi gândiam, care răsună şi în scor­burile munţilor bithiniei, ca şi prin florile Pindului şi prin codrii Carpaţilor. Expunerea in extenso a acestei ce­lebre conferenţe ar trece peste marginile unei simple corespondenţe de ziar ca şi peste pa­­cienţa cetitorilor. Voiu extrage dar’ din ea numai atâta cât gândesc că ar pofti o legiti­mată curiositate a cetitorilor. Dl Burada zice, că încă din 1882, când călătoria prin Grecia, a auzit dela nişte co­mercianţi români din oraşul Misslonghi, şi provincia Acarnania, că în Bithinia se află Români mulţi. Ajungând în Constantinopol ’şi-a înmulţit aceste informaţiuni, car’ în România ’şi­ le-a completat prin preţioasele comunicări ce-’i făcuse dl Alexandru Pădeanu, interpret de limba turcească la ministerul român de ex­terne, şi al cărui tată dl Constantin Pădeanu trăeşte astăzi în oraşul Brusa (Bithinia) încă „Sigur, şi sânt convinsă că d-ta încă posteşti; n’ai fi medic bun de n’ai prevedă salatea postului“. El era foarte iritat şi mâna lui fru­moasă albă trecea de multe­ ori peste fruntea lui înaltă şi expresivă. „Ştii că fetele române ţin un post pen­tru a se mărita ?“ Aceasta nu sună deloc glumeţ, ba încă nici ironic, ci chiar impertinent. Faţa ei se coloră momentan de un fulger de mănie, însă se stăpâni şi nu răspunse nimic. „Dar’ d-ta ca femeie emancipată“, zise el amar, „sigur nu vei posti pentru vre­un bărbat, nu-i aşa?“ „Ai dreptate, sânt destule, concurenţa este mare şi preţul scade din zi în zi; nu voiu să contribuesc şi eu la această aparenţă tristă. Adio, domnul meu!“ Câteva momente mai târziu străbăteau din casa mare frumoasă, acoperită cu ţigle roşii, nişte acorde dulci de pian, apoi o doină frumoasă românească, executată de minune. Corzile pianului plângeau şi suspinau, căci, Doamne, rău te doare dragostea şi singură­tatea, care te fură deodată, pe neştiute. . . Perdelele erau lăsate în jos şi soarele curios nu putu vede faţa cu profilul sever, admi­rabil de înduioşată în momentul acesta. . . „El“ auzi acordele suave şi un cutremur îi trecui prin inimă ... şi le auzia încă şi noap­tea, când totul dormia, le auzia, ca­ şi­ cum s’ar fi coborît pe razele de lună în odaia sa şi ar fi străbătut prin pieptul seu agitat până la inimă, împletecindu-o de totul cu fire bă­laie din raze de lună şi tonuri dulci de doină plină de durere. .. dela 1848, ocupând funcţia de bas-meendis (şef-inginer) al vilaetului Brusei. *) Cu asigurările primite a şi plecat dl Burada cătră Bithinia în luna Aprilie 1892. Ajuns în Constantinopol ’şi-a aprovisionat şi pregătit hârtiile trebuincioase, în care la schelea Galata s’a întâlnit din norocire cu dl Constantin Pădeanu, care chiar venia din Brusa în România în unele afaceri. De la d-sa a luat noue şi mai amănunţite informa­ţiuni, apoi trecând prin unele pericole în că­lătoria pe mare a debarcat pe ţărmurul Asiei la portul Mu­dani­a. De aci pe uscat, uşor ajunse în Brusa, capitala Bithiniei, în Brusa mai culegându-’şi informaţiuni de la Arghir Costea şi George Mo­rar­iu, cetăţeni români din Brusa, ’şi-a început apoi explorările în provincie. A cercetat o mulţime de orăşele, sate, stâne şi alte localităţi, a convenit cu preoţi, funcţionari, învăţători, comercianţi, ciobani etc., a asistat la servicii divine, întruniri, jocuri, mese şi tot felul de petreceri. Abstracţie făcând dela romanticele sale aventuri şi dela perfecţiunea şi farmecul cu care descrie localităţile şi popoarele de pe acolo din multe puncte de vedere, şi care încă sânt de o valoare netăgăduită, despre Români în special a făcut cam următoarele constatări: Românii de aici se pot împărţi în două categorii. 1. Românii întruniţi în comunităţi mai mici, care împrăştiaţi prin marea majo­ritate a Grecilor, Turcilor etc. se ocupă exclusiv cu oieritul. Produc caşcaval renumit, cunoscut sub numele: caş­er —­peinir, care se caută foarte mult prin întreagă Asia­ mică şi împrejurime, ba se expoartă din el chiar şi prin Peninsula­ Balcanică. Câte un singur cio­ban român are zeci de mii de oi. „înainte de asta cu vre­ o 10 ani întreg Olimpul era negru de oile lor cu coada lungă, lată, încât se părea că abia o mai poartă“. (Călugărul Nicola.) 2. Românii întruniţi în comune com­pacte, mai bine organisate Până acum a dat dl Burada de nouă (9) atari comune, cu numele: B­a­s­c­h­i­o­i sau V­u­r­­­a­ţ i, Ekisge sau Ai­i­aţi, Huruda sau Ca­­­ragioba, Ceatalaghîl sau Constan­ţi­na­ti, Caracogia sau Idia, Ca­­martati sau Aghia Kiriaki, Subaş­­aghîl şi Subaşi sau Piladaci, S­e­­­rian şi Kirmikir. Ear’ locuitorii lor se numesc Pisticoşi (dela cuvântul elinpistis — credinţă) spre a se deosebi de Turcii p­ă­gâni în a căror vecinătate locuesc. Pentru a ne pută da seamă de felul cercetărilor şi constatărilor domnului Bu­rada precum şi de romanitatea Pisticoşilor, las să urmeze textual câteva pasaje din această conferenţa: în cele nouă sate ale Pisticoşilor, locui­torii sânt toţi de acelaşi neam, şi nu voesc să aibă nici un amestec cu locuitorii altor sate, deşi aceştia vorbesc greceşte ca şi ei; între dînşii nu se numesc Greci, şi dacă îi în­treabă cineva ce sânt, Iţi răspund că sânt Pisticoşi, şi privesc cu ochi răi pe ceialalţi Greci, care trăesc prin sate amestecaţi cu alte neamuri de altă lege. *) Dl Const. Pădeanu esta unul din exilaţii Români dela 1848, în ziua următoare doctorul merse la vânat, plecând de acasă cu toată bunăvoinţa de a vâna. Ei, dar’ pădurea te leagănă aşa uşor în vis! Este ceva tainic într’o pădure umbra, şopotele frunzelor, diferitele voci, toate sânt de un mister îmbătător; pădurea pare a visa şi atunci te pui şi visezi şi tu dimpreună cu ea... Când Vâlean ajunse de seară obosit acasă, bătrâna lui econoamă exclamă: „Vai, domnişorule, mult trebue că ai umblat! Uite hainele îţi sânt rupte şi ostenit pari să fii, şi totuşi n’ai puşcat nimica! Spun eu, lasă-’l fo­cului vânatul, că doar’ mai avem noi ce mânca! Uite ce faţă frumoasă ’ţi-am fript!“ Capul de operă al babei Mărie rămase însă de astă­­dată nebăgat în seamă, spre marea ei mâh­nire sufletească. Nu-i alta, num­a ’l-a „bo­­bonit“ ceva fată frumoasă. Cine a mai auzit să nu se uite el nici măcar cu un ochiu la o friptură aşa minunată, când şi împăratul ar pute-o mânca! Nu e vorbă, este „făcătură“ în lucru! Şi baba Mărie, care nici nu prea umbla pe cai rătăcite cu presupunerile ei, se întoarse şi se învîrti atâta în dreapta şi în stânga până şi Alexandru o observă. „Ce e babă Mărie?“ întrebă el de la un îmbrăcămintea Pisticoşilor se deosebeşte de a celoralalţi locuitori greci de prin alte sate, în aceea că în genere atât bărbaţii cât şi femeile poartă opinci ce se numesc ţe­­ruhi, în timp ce în alte sate de prin prejur se numesc cerulia şi patapia. Opincile se numesc tot ţerulii şi de cătră Românii din Macedonia şi din alte părţi ale Turciei din Europa. Pisticoşii poartă un soiu de încălţăminte de lână, ca colţunii, cioareci, ce se numesc de ei căiţe, în celelalte sate, unde nu sânt pisticoşi, locuitorii nu poartă căiţe. Căiţele sânt lucrate de femeile Pisticoşilor din lână scărmănată de ele, cu peptenele înadins pen­tru aceasta, pe care îl numesc lanaria. Atât femeile cât şi fetele, precum şi co­pilele Pisticoşilor de mici încă, cum încep a umbla, sânt legate la cap cu un tulpan ce se nu­­­meşte măndilă, care e mai ales de coloare gal­­bină sau roşie, la femeile bătrâne măndila este neagră, şi toate se leagă cu ea, pe sub fălci, în timp ce în alte sate, în afară de a­risti­coşilor, nu se leagă pe sub fălci, ci în jurul frunţii, făcând nodul dinapoia capului, şi lăsând un capăt al măndilei se atîrne peste ceafă. Cuvântul măndilă îl găsim la Românii din Epir şi în mai multe comune româneşti din Macedonia. Obiceiul de a se lega la cap în modul cum se leagă femeile, fetele şi copilele din satele Pisticoşilor, există şi la femeile Românilor din Macedonia şi din alte părţi ale Turciei din Europa. Femeile şi fetele Pisticoşilor poartă un vestmânt scurt de stambă, ce se numeşte gia­­madane. Româncele din Epir şi Tesalia precum şi cele din Macedonia poartă şi ele acest vestmânt, pe care îl numesc tot giamadane. Fetele poartă brâu îngust de ordinar, negru, roşu şi verde, pe care îl numesc zu­­nari şi zuna. în satele de la muntele Zmolk în Epir, învingătoarea femeilor se numeşte tot zuna. Nevestele şi fetele în satele Pişticoşilor poartă pe cap cunună, care nu este altceva, decât un fes mic împodobit cu diferite cordele colorate, cu soiuri de cusuturi cu fir şi cu mulţime de monezi mărunte de metal, şi nu se află în alte sate în afară de acele ale Pis­ticoşilor. Cea mai frumoasă curună am văzut-o la Simina, fata popii Atanasie Macedoneanul din Ceatalaghîl. Asemenea curună în vremile mai demult se purtau şi de cătră fetele şi nevestele ro­mânce din Epir; astăzi însă nu se mai poartă decât numai de femeile române ale Farşero­­ţilor numiţi şi Dotiani, pe care ele o numesc tot curună (coroană), întâmplându-­mi-se în ziua de înălţarea Domnului (14 Maiu) ca să fiu în biserica din Ceatalaghîl, am văzut femeile bătrâne, şi din cele tinere, purtând un cojocel de pele de miel, scurt şi fără mâneci, numit guna. Acest vestmânt se află şi la Româncele din Epir. Guna în afară de satele Pisticoşilor nu se poartă. Fetele poartă braţele şi mărgele la gât, car’ cămaşa lor e împodobită cu diferite cu­suturi cu mătasă şi lână, cu colori amestecate, dar’ mai mult roşu. Fetele micuţe poartă peste cămeşa lor un strain numit antereu; asemenea antereu se află şi la Româncele din Epir. „Noapte bună, domnişorule, şi visuri curate!“ „Trecu o săptămână, într’o dimineaţă Alexandru păşi peste pragul casei mari, spre a face o visită Andreei. Colega era în gră­dina bine îngrijită, într’un umbrar răcoros, cu o foaie într’o mână şi scriind iute şi cu aten­ţiune cu ceealaltă. Din când în când stetea cugetându-se, apoi condeiul sbura iarăşi cu o iuţeală febrilă pe hârtie. Sprîncenele ei fine, puţin arcuite erau trase laolaltă şi din ochi­’i surii se revărsau raze ameninţătoare. „Aha“ — îşi zise medicul triumfător — „săgeata mea a nimerit bine. Iată că-­mi şi răspunde deja la articolul atacător, şi pre­cum văd nu voiu fi prea cruţat. „Bon­jour domnişoară, nu te osteni, cată-mă în persoană spre a-­ţi lua la cunoştinţă indignarea asupra publicaţiunii mele“. Ea se scoală repede şi o roşeaţă mo­mentană îi întunecă faţa, era evident, că vi­­sita lui o surprinse. „Bună ziua“, — salută ea­ uşor, — „ideile d-tale s’au dat publicităţii, şi fiindcă formează un atac la eliberarea femeilor, mă simt înda­torată a lua cunoştinţă despre ele şi eu, pe calea publicităţii. Indignată? Dar’ pen­­tru­ ce ? Noi femeile, care trăim luptându-ne şi suferind de multe­ ori pentru causa noastră sfântă şi dreaptă, nu prea sântem dedate cu galanteria bărbaţilor; a nu-­mi spune franc părerile d-tale, pentru a fi politicos, ar însemna că nu mă tai îndestul de serios. Fetele şi nevestele Pisticoşilor poartă fustane, şi pe deasupra acesteia o poală sau pestelcă ţesută şi lucrată de ele, împodobită cu feluri de cusuturi pe margini, numită de Pişticoşi microstela. In afară de satele Pişti­coşilor femeile nu poartă nici fustane nici microstelă,­ci numai şalvari cu fundul foarte larg. Şi la Românii din Macedonia vestmintele analoge poartă acelaşi nume ca şi la Pisticoşi. Miresele la Pisticoşi pun pe cap peteală, ce se numeşte tel, şi când se duce gloata la biserică la cununie, atunci un cioban merge înainte cântând din gardă (cimpoiu). Acest obiceiu era în us şi la Românii din Macedonia, la Molovişte şi Gopeşi, astăzi însă începe a se perde pe zi ce merge. Ciobanii Pisticoşilor numesc fluierul cu I care cântă la oi flueara, ear’ cimpoiul gardă. Tot aşa se numesc şi de Românii din Mace­donia ambele aceste instrumente. în satele greceşti în care nu locuesc Pisticoşii, flueara se numeşte căval, car’ garda, carabuză şi tulum. Principala ocupaţiune a Pisticoşilor e lucrul câmpului, păstoritul, comerciul cu brânză şi cărăuşia, car’ femeile pe lângă gos­podăria casei, se mai ocupă şi cu cultura ver­­milor de mătasă, cu ţesutul lânii, bumbacului şi al burungiucului, în care sânt foarte meştere, în genere Pisticoşii sânt foarte primi­tori la gazdă, şi în caşul când ei nu sânt acasă, atunci femeile lor îi înlocuesc; aşa de­­ţi­ se întâmplă să nu te opreşti la han, ci la casa vre­unui gospodar, atunci femeia Pisti­­cosului te primeşte bucuros, îţi ia calul şi îl îngrijeşte, îţi pune masa şi îţi arată locul unde ai să te odihneşti. Această ospitalitate In­trată în usul poporului se observă şi la fe­meile Românilor din Macedonia, la Cruşova, Magarova şi altele. în celelalte sate ce nu sânt ale Pistico­şilor, aceasta nu se întâmplă, femeia gospo­darului nici­odată nu-­ţi va eşi înainte să te primească la gazdă în lipsa bărbatului ei de acasă. Pisticoşii au porci pe la casele lor şi le mănâncă carnea, aceasta nu se vede în sa­tele ce sânt în afară de ale Pisticoşilor. Cele mai multe din obiceiurile Pistico­şilor ce se practică la naşteri, la nunţi, la în­mormântări şi la alte împrejurări ale vieţii, precum şi jocurile lor ca Hora şi Sir­ia, se aseamănă cu ale Românilor din Macedonia şi din alte părţi ale Turciei din Europa lo­cuită de ei. • Deşi limba Pisticoşilor de astăzi e cea grecească, totuşi se vede de pe rămăşiţele ce ea păstrează din graiul lor cel vechiu, că aceşti oameni au vorbit odată altă limbă, care se vede a fi fost aceea a Românilor din Macedonia, în afară de cuvintele citate mai sus, referitoare la îmbrăcăminte şi instrumente de musică, care se văd a fi de origină latină, şi în ori­ce cas de a Românilor macedo­neni, am mai cules încă următoarele vorbe, care deşi în o formă mai mult sau mai puţin grecisată, lasă să întrevadă foarte clar ori­ginea lor română-macedoneană, ca: alunaris (alunar, luna lui Iulie) tsapi (sapă), campos (câmp), magulo (măgură), bucliţa*') (bucliţa), valtos (baltă), alisivă (alisivă, leşie), babo (baltă), flambură (flambura), punga (pungă), laio (laiu, negru) şi altele. Această popolaţie din satele Pisticoşilor, a cărei origine este invederat româno-mace­­doneană, a venit în Asia pe timpul împăra­tului Andronic Paleologu (1282—1328). Pa­­chimeris, scriitorul bizantin, în cartea sa „De Andronico Paleologo“, vol. II. Lb. I. c. 27, ne dă următoarele relaţiuni asupra acestei îm­prejurări : „Vlahii (Românii) erau un neam nomad, „rătăcind prin locuinţă nestatornice, dar’ pe „acel timp răspândit în depărtare dela subur­biile Constantinopolului până la Byzia, şi din­colo încă, prin care locuri înmulţindu-se peste „măsură, ei erau cu drept cuvânt bănuiţi, ca „nu cumva când Scyţii vor năvăli (ceea­ ce „se aştepta), ei să unească însemnatele lor puteri „cu dînşii, fiind atraşi în partea lor prin ase­mănarea vieţii şi poate chiar prin co­munitatea originei; numărul lor era foarte „mare, tinerimea lor deprinsă cu munca şi „nemoleşită prin neajunsurile educaţiunii, de­­„oare­ce locurile pe unde ei trăiau bucuros „erau aspre, şi nu le lipsiau mijloacele în „privinţa creşterii vitelor mari şi mici, pe „care ei le hrăniau în mare număr în păşu­nile lor îmbelşugate. în sfîrşit erau şi bine „deprinşi în trebile ostăşeşti, prin vânarea „zilnic a fiarelor şi prin luptele dese şi fe­ricite în contra oamenilor înarmaţi. Spre a „înlătura un asemenea pericol împăratul (An­­­dronic) a crezut, că cel mai bun mijloc este „de a strămuta neamul Vlahilor (Românilor) „din părţile apusene în cele răsăritene, şi a-­i „aşeza dincolo de strîmtoare pe ţărmul opus „al Constantinopolului, totodată a căutat a-­i „stoarce de averi, spre a nu fi prea mândri „de puterile lor proprii şi de mulţimea ave­rilor lor, de aici vine că ei au fost slăbiţi *) Bud­iţa numesc Românii macedoneni coraeli, „de cruda jefuire şi fără milă siliţi a trece „Helespontul, ceea­ ce pentru dînşii a fost mai „greu de suferit decât ori­ce nedrepte con­­­tribuţiuni, căci cu prilegiul strămutării erau „siliţi, ca cele mai multe lucruri de valoare „adunate după vremi unde trăiseră şi pe care „nu era uşor să le fee cu dînşii, parte să le „peardă, parte să le lase de bunăvoe, sau „de frica hoţilor, parte să le vândă în pagubă „fără vreme, pe un preţ de nimic“. Bată în scurtă extragere sumarul confe­­renţei şi cercetărilor făcute de dl Burada la Românii din Bithinia. Cercetările acestea în curând vor fi tipărite în o broşură cu o hartă etnografică a coloniilor române din Bi­thinia, de unde doritorii le vor putea ceti în întreg cuprinsul lor. în Românii din Bithinia, patria română a câștigat o nouă insulă, marea familie română o nouă colonie, care dl Burada un nou titlu de a ne închina. Nu pot termina, decât dorind domnului Burada călătorie bună la coloniile ro­mâne din Carinthia, Moravia şi Silesia. Pentru asigurare iscălesc Măzărel, timp. „Vezi d-ta“ — zise ea apropiându-se de el confidenţial — „eu sânt o femeie săracă şi nu ştiu carte ca d-ta, dar’ văd că ’ţi-a că­zut ceva rău la inimă; şi“ — continuă în ton şoptitor — „am gândit că de­­ţi-aş descânta eu, ’ţi-ar mai trece de năcaz“. Doctorul surise: „Lasă, babo, nu ’mi-e nici un rău şi de va fi să-’mi fie odată, atunci nu-’mi mai ajută nici carte, nici descântec. Acum lăsă-mă, căci voesc a lucra“. (V. urmă.) TRIBUNA Adunări contra proiectelor de lege religionare. CONVOCARE. Subscrişii convocăm prin aceasta pe toţi alegatorii dietali români din cercul electoral al Bolii-mari la o ADUNARE PUBLICA ce se va ţine în Baia-mare, Marţi în 18 Aprilie st. n. ORDINEA DE ZI: La 11 oare a. m. în sala ospităriei oraşului: 1. Deschiderea şi constituirea adunării. 2. Discuţiune asupra proiectelor de lege bisericeşti: recepţiunea evreilor, intro­ducerea matricidlor şi a căsătoriei civile. Luarea resoluţiunilorr. 3. Alegerea comitetului cercual electoral pe un nou period. 4. închiderea adunării. B­ai­a-m­ar­e, la 26 Martie st. n. 1893. Gavriil Barbut, proprietar. Avram Breben, Dumitru Cionte, preot, preot. CONVOCARE Subscrişii convocăm pr­in aceasta pe toţi alegătorii dietali români din cercul electoral al Şomcutei-mari la o ADUNARE PUBLICĂ ce se va ţină în Ş­om­cut­a-mare Lumi în 24 Aprilie st. n. ORDINEA DE ZI: 1. La 10 oare a. m. Missă solemnă cu „Veni Sande“ în biserica gr.-cat. română. 11. La 11 oare a. m. In sala ospităriei oraşului: 1. Deschiderea şi constituirea adunării. 2. Discuţiune asupra proiectelor de lege bisericeşti: recepţiunea Ovreilor, intro­ducerea matricidelor şi a căsătoriei civile. Luarea resoluţiunilor. 3. Alegerea comitetului cercual electoral pe un nou period. 4. închiderea adunării. Ş o mc ut a­ m ar e, 22 Martie st. n. 1893. Andreiu Medan, propr. şi preşed. comitetului comit, elect. loan Şerb, Teodor Indre, loan Dusa, protopop protopop, preot. Vasile Pop, Pica Pop, preot. învățător. Nicolau Nilvati, advocat. Alexa Pop, preot. Nicolau Lupan, preot. loan Costin, preot. Pa­ul Lupan, invitator. Vasiliu Bute­an, preot. Vas­iu Dragos, advocat. CONVOCARE Subscrişii în numele comitetului dlu­hului electoral al partidului naţional ro­mân pentru cercul electoral Ileanda­­mare, în conţelegere cu mai mulţi ono­raţi preoţi şi mireni, membri ai parti­­dului naţional român ne luăm voe a convoca pe toţi aderenţii partidului naţional din acest cerc la p Nr. 72

Next