Tribuna, mai 1893 (Anul 10, nr. 96-118)

1893-05-01 / nr. 96

Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., 1/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., */4 an 3 fl. 50 cr., an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: ș1 an 10 franci, */s an 20 franci, 1 an 40 franci. Sibiiu, Sâmbătă 1 13 Maiu 1893 Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Maiu st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Revista externă. Toată lumea politică stă peste măsură de curioasă şi caută cu privire încordată într’un viitor apropiat spre a-’şi da întrucâtva seamă de ceea ce poate urma din faptul grav întâmplat în Germania: rasolvarea Reielstag-ului. Ear’ cât despre naţiunea germană însăşi, spiritele sunt adânc înferbântate aflându-se, după o întâmplare politică aşa de importantă, aproape de tot la pragul nouelor alegeri fixate pe ziua de 15 iunie. După cum am explicat în una din precedentele noastre reviste, guvernul german în înţelegere cu împăratul Wilhelm II, ba poate chiar la voinţa lui hotârîtă, cere representanţilor naţiunii însemnate jertfe în sânge şi bani întru sporirea armatei, timp de 5 ani cu 84.000 de recruţi pe an mai mult decât până acum, ceea ce ar necesita o urcare în budget de 70 milioane mărci, care pe deasupra încă 180 milioane odată pentru totdeauna. Ca uşurare sau răsplată pentru aceste enorme sarcini cerute poporului, cancelarul Capriei, în numele diferitelor guverne federative ale imperiului, oferia representanţilor reducerea serviciului militar de la 3 la 2 ani, însă, numai la infanterie, pe sus arătatul period de 5 ani. Şese luni deplin, cu intervale bine înţeles ocupate de discuţia altor lucrări legislative, de la depunerea proiectului, ţinut lupta între guvern şi representanţii naţiunii, diferitele partide politice, prin conducătorii lor, se puneau toate şi fiecare deosebit pe alt punct de vedere, după cum fiecare credea de cuviinţă a-şi împăca conştienţa şi convingerile sale politice,precum şi dorinţele alegătorilor cu interesele apărării imperiului aşa cum le înfăţoşa cancelarul Ca privi. In decursul celor 6 luni se iviră mai multe propuneri mijlocitoare, afară de deputaţii socialişti care din capul locului respingeau în mod nu se poate mai hotărît orice sporire de ostaşi şi cât de mică urcare a jertfelor băneşti. Cancelarul C a p r i v i, basându-se pe părerea şi datele cercurilor militare cele mai sus puse, împlinind mai cu seamă principiul: „suprema lex, regis voluntas nu se opunea cu hotărîre adevărat militărească la oricare compromis ce se abătea în măsură ceva mai însemnată dela cerinţele proiectului seu, căci, zicea el, prin acesta să desăvîrşeşte pe deplin organisarea militară a imperiului, mai departe nu se va merge. Oamenii competenţi din armată să pronunţau chiar pe faţă că nici nu s’ar mai pută încorda mai mult forţele fisice ale naţiunii. Pe lângă socialişti, partidul cel mai dîrj în împotrivire era centrul, adecă deputaţi catolici care se ţin tare de principiile religioase, dar, totdeodată şi fe d e r al i s t i c e, sânt mari duşmani ai centralismului prusian. Cum ei după număr sânt cel mai puternic partid în Reichstag, să credea că împăratului Wilhelm II, îi va succede cu privelegiul aflării sale în Roma să înduplece pe Papa a impune catolicilor (centrului) germani să voteze legea militară. Presupunerea cât se poate de firească, resultatul final însă a dovedit că chiar dacă Wilhelm a făcut așa rugare Pontificelui, ea a rămas fără efect. în urma urmelor, după 6 luni de lupte parlamentare crâncene, 11 deputaţi conservatori sub conducerea deputatului din centru Huene propuseră un compromis cu care se învoise cancelarul, reducându-se în esenţă, cifra recruţilor ceruţi de la 84 la 70.000. Majoritatea representanţilor însă s’a arătat duşmănoasă şi acestui proiect: în şedinţa dela 6 Mai, a fost respins cu 210 voturi contra 162. După culoare politică au votat contra: centrul, socialişti, Elsacienii, 2 antisemiţi şi câţiva deputaţi „sălbatici“; pentru: conservatorii (2 fracţii), naţional-liberalii, Polonezii, unii antisemiţi, 16 „freisinige“, în sfîrşit cei 11 deputaţi ai lui Huene. Efectul votării a fost, după cum afirmă toate foile germane, foarte puternic asupra populaţiei din Berlin; lumea era adunată în giurul Reichstagului ca şi-când s'ar aştepta la un fel de revoluţie. Cât de adânc e impresionat însuşi împăratul Germaniei de resultatul negativ al lucrării de 6 luni, o dovedeşte următorul fapt. La 9 Maiu se ţinti în Berlin o revistă a trupelor, după care Wilhelm rosti cătră generalii adunaţi următoarele cuvinte: „De când nu ne-am mai văzut, proiectul de lege asupra oştirii a trecut prin nişte fase stranii. Nu m’am putut aştepta la respingerea lui, ci mai bine speram că patriotismul Reichstag-ului va face să fie primit fără greş, însă m’am înşelat, durere. Minoritatea compusă din bărbaţi cu simţăminte patriotice n’a fost în stare să o ducă la bun sfîrşit. Pe deasupra au mai fost rostite nişte cuvinte care nu le auzim cu drag printre oamenii culţi. Am fost silit să mă hotărăsc la disolvare şi sper că parlamentul cel nou va vota proiectul militar. Dacă m’aş înşela şi în această nădejde, am firma voinţă a pune la cale tot ce-mi stă în putinţă, pentru a ajunge la resultat favorabil, căci prea tare sânt convins de necesitatea proiectului spre a pută menţină pacea peste tot. Se vorbeşte de înferbinţeala masselor. Nu cred că poporul german se va lăsa a fi întărîtat de oameni necompetenţi. Dimpotrivă, ştiu că în cestiunea proiectului mă aflu în consimţire cu domnitorii statelor germane, cu poporul şi cu armata. Vă mulţumesc, domnilor. N’am voit decât să-mi spun părerile mele, după cum o făcusem în timpul când proiectul fusese depus“. Cuvintele acestea împărăteşti au produs pretutindenea mare sensaţie. Atât în Germania cât şi în toată ceealaltă lume se pretinde că lupta electorală va fi una din cele mai crâncene ale cărei urmări mai depărtate nu se pot prevedea; peste tot însă domneşte presupunerea că oricâte disolvări s’ar face, în urma urmelor va esi un parlament care va fi nevoit să voteze jertfele cerute de partidul militar german. FOIŢA „TRIBUNEI". Hamlet. De Shakespeare. — Studiu după 11. Taine. — De Laurenţiu Bran. Sufletul lui Hamlet e atât de fraged şi imaginaţia lui atât de pasionată ca şi a lui Shakespeare. A trăit fericit, îndeletnicindu-se cu studii nobile, a fost înzestrat cu simţ artistic, iubit de cel mai nobil părinte şi de cea mai curată şi cea mai plăcută fată, a fost mărinimos, şi de pe înălţimea tronului, unde s’a născut n’a văzut până acuma altceva decât fericirea, mărimea şi frumseţa omenească şi a naturii. Pe acest suflet, pe care natura şi creşterea ’l-au format mult mai simţitor decât pe altele, deodată îl ajunge cea mai mare nefericire care e în stare a-’i nimici toată credinţa şi îndemnul pentru orice lucrare, cu o privire vede întreaga urîciune omenească şi chiar în maică-sa. Spiritul îi este neatins încă, dar, din vehemenţa limbagiului, din forţarea grozavă a întreg organismului nervos, putem judeca că acuma cu un picior stă pe marginea nebuniei. Ah, cum nu se sleeşte şi nu piere ca rouă carnea aceasta! Sau cel vecinic pentruce ’şi-a ţintit canoanele în contra sinuciderii? Ah, D-zeule, D-zeule! cât de urît, pustiu şi greu îmi este acest negoţ lumesc! Ah ! lume urîtă, grădină neplivită, care aduce rod ca sămânţă să-m i cadă; tu, pat cald pentru buruieni şi tăciune. Ah! ce-a fost să ajung! Mort de două luni! nu, nu sânt încă, un împărat pe lângă care acest de-acuma îi ca pe lângă Hyperion Satyrul, când el a ferit-o şi de vânt pe mamă-mea, şi iată, peste o lună, dar’ mai bine se o uităm aceasta. Slăbiciune, numele’ţi e femeie. Numai o scurtă lună. Nici papucii nu s’au stricat încă cu care a petrecut la groapă cadavrul tatălui meu, nici nu ’i-a trecut încă usturimea lacrimilor prefăcute din ochii ei plânşi, — şi ea, car’ e măritată. Aceasta nu duce la buna, nu în veci. Dar’ rupe-te inima mea, căci gura îmi poate grai“. Ideile prind a-’i salta acuma, încep a se arăta semnele halucinaţiei şi ne fac a înţelege ce va deveni mai târziu. în convorbire îi apare înaintea spiritului chipul tatălui seu. Crede că-’l vede. Dar’ ce va fi atunci, când fantoma îşi rupe vălul, şi deschizând „falca grea a sicriului de marmoră“ apare noaptea înaintea lui pe vîrful dealului şi-i descopere durerile închisorii sale de foc şi fratricidiul. „Taci, taci, inima mea! Nu slăbiţi vine, ci ţineţi-mă să stau drept. Să-mi vii în minte ? Aşa e, sărmane suflet, până când va fi scaunul amintirii în căpăţina aceasta turbure. Să-mi vii în minte? Aşa e. Voiu şterge de pe tabla memoriei orice însemnare banală, sfatul cărţilor, impresii şi icoane care le-a descoperit acolo luneta scrutătoare şi numai porunca ta să fie în cartea minţii mele neamestecându-se cu alte inferioare. Aşa este. Me jur. Ah, vai, femeie groaznică! Ah om surizător, blăstămat şi scelerat! Unde-’mi e cartea de notiţe, să-’mi însemn că om poate suride aşa şi’i atât de scelerat. Cel puţin regele Danemarcei aşa este. Na, unchiule, aici eşti“. Hamlet acuma mai mult nu este stăpân asupra vorbelor sale; frasele goale să rotesc în capul seu şi ca prin somn îi es pe buze. Vorbeşte ea şi când ar avă atacuri nervoase neîntrerupte, îi drept că nebunia-mi este numai simulată, însă spiritul seu, ca şi uşa scoasă din ţîţini, la orice suflare de vânt se întoarce şi se asvîrle cu iuţime nebună şi cu o larmă întoarsă. N’are lipsă să cerce idei bizare, hiperbole şi sarcasme şi lucruri la aparenţa fără nex, căci toate acestea le află în sine şi le dă numai drum liber. Când actorii îi joacă piesa, neîncetat se scoală şi şede, îşi pune capul pe genunchii Opheliei, vorbeşte cătră actori, explică publicului piesa, nervi’i sânt contraşi, gândurile întărîtate ca şi para schînteietoare care nu-’şi află destulă hrană în labirintul obiectelor din jurul seu, într’un suflet cu o gândire atât de înflăcărată şi de o simţire atât de puternică, nu poate să rămână decât disgust şi desperare. Cu colorile cugetelor noastre ne am îndatinat a zugrăvi natura întreagă; după chipul şi asămănarea noastră alcătuim lumea şi când sufletul nostru este bolnav, nu vedem altceva decât boală în întreagă lumea. „Pământul, această zidire frumoasă, pentru mine este un deal pustiu, bolta aceasta maiestoasă, întinsă deasupra mea şi împodobită cu focuri de aur, vedeţi, pentru mine nu e altceva decât contopirea aburilor mortiferi şi urâcioşi. Ce cap de operă e omul! Cât îi este de nobilă priceperea! Cât îi sânt de nelimitate însuşirile! Figura, mişcarea, cât îi sânt de exprimătoare şi de mirat! Activitatea lui seamănă cu a îngerilor, prevederea cu dumnezeirea! Podoaba lumii! Modelul animalelor veţuitoare! Şi totuşi ce e pentru mine mâna aceasta de cenuşe? Eu nu mă desfătez în om, nu nici în femeie“. De aici încolo cugetul meu toate le infectează la ce ajunge. înaintea Opheliei îşi bate joc într’un ton sarcastic asupra amorului şi a căsătoriei. Frumseţă! Nevinovăţie! Frumseţa nu e altceva decât un mijloc spre a profana nevinovăţia. Du-te în mănăstire, pentru ce să înmulţeşti păcătoşii. Flăcăi cum sânt şi eu, pentru ce să se poarte între cer şi pământ. Toţi simntem deopotrivă şi de nimica, nici unuia să nu-’i crezi dintre noi“. Când din greşeală îl ucide pe Poloniu, nu-i pare rău de ce a făcut; cu un nebun sânt mai puţini în lume, îşi bate joc cu o voe plină de jale. „Regele: Dar’, Hamlet, unde e Polonia? Hamlet: Nu unde el mănâncă, ci unde îl mănâncă pe el; o anumită adunare a vermilor de stat, chiar acum s’a dat la el“. Şi repeţeşte în vre-o cinci sau şese forme glumele acestea de gropari. Acuma cugetul seu locueşte în cimiter; în ochii acestei filosofii desperate cadavrul este adevăratul om. Oficiile, demnităţile, pasiunile, plăcerile, caii, ştiinţa, toate sânt mască numai, care o trage jos moartea, ca să apară căpăţina rânjită şi urîtă. Imaginaţia întărîtată, care-şi explică boala nervoasă, dă explicaţie şi purtării sale. Nu pentru aceea şovăeşte a-’l ucide pe unchiul seu, pentru că îi este greaţă de sânge, sau doară aravă bănueli moderne. Nu, căci Hamlet este fiiul secolului al şesesprezecelea.: Pe corabie scrie mandatul pentru decapitarea lui Rozenkrantz şi Güldenstern, fără să le dee timp pentru spovedanie. ’l-a ucis pe Poloniu, a causat moartea Opheliei, dar’ mustrări n’a simţit. Când ’l-a cruţat pentru ântâia oară pe unchiul seu, a făcut-o căci l-a aflat rugându-se şi s’a temut că-’l va trimete în raiu. Când l-a ucis pe Poloniu, a crezut că-l străpunge pe unchiul seu. închipuirea nu-l lasă ca să-şi împlânte sabia liniştit şi precugetat în oarecine. Numai prin inspiraţie momentană poate duce îndeplinire ceva, are lipsă de momentul animaţiei; trebue cugetat regele în dosul perdelelor ca să se poată hotărî. Nu este domnul faptelor sale ; îl conduce întâmplarea, nu este în stare a precugeta uciderea, ci trebue să o însceneze. Imaginaţia-i prea vină îi exploatează voinţa prin icoanele puternice pe care le îngrămădeşte şi prin dorul nebun care o consumă. Sufletul poetului îl vedem într’acestea, care nu atâta-i pentru fapte decât pentru visuri, care uită de sine privindu-l şi fanto- Contra politicei bisericşti. Nu demult a aprobat şi congregaţia comitatului Somogy politica bisericească a guvernului. Ce valoare au asemenea „conduse“ aprobatoare se vede de acolo, că locuitorii aceluiaşi comitat au adresat Maiestăţii Sale o petiţie, în care se roagă ca Maiestatea Sa se intervină cu cuvântul Seu regesc pentru a linişti furtuna religioasă provocată de guvern. în petiţie se zice, că introducerea căsătoriei civile obligaţi ve atacă dogmele catolice şi va provoca tulburări, ale căror urmări nu se pot prevede. Nerecunoaşterea căsătoriei religioase va provoca în acelaşi timp ura naţionalităţilor şi va duce rapid la decadenţa morală a poporului. De aceea petenţii roagă pe Maiestatea Sa se apere dogmele fundamentale ale bisericii, se scutească pacea internă a ţerii şi se îndrume guvernul a veni numai cu astfel de proiecte, care vor recunoaşte şi în viitor legalitatea căsătoriilor religioase. Guvernul blamat în casa magnaţilor. La 10 i. c. ţinând casa magnaţilor a doua şedinţă, s’a votat asupra propunerilor conţilor A. Dessewffy şi G. Szapáry, care le-am înregistrat în numărul nostru de alaltăieri. Propunerea celui dintâiu a rămas în minoritate, car’ a contelui Géza Szapáry, de cuprinsul că ’i se votează guvernului budgetul, dar, totodată ’i se desaproabă programul de politică bisericească, a fost primită cu 81 contra 56 voturi, va să zică cu majoritate de douăzeciși cinci de voturi. Cu alte cuvinte guvernul a primit un foarte lămurit vot de blam în prima cameră a legislativei maghiare. Despre decursul şedinţei dăm, după foile din Budapesta, următorul raport : Primul orator a fost contele Anton Szucsen, mareşal suprem de Curte al Maiestăţii Sale. El s-a declarat fără reservă pentru votul de blam propus de contele G. Szapáry. Condamnând politica bisericească a guvernului, a zis că ţeara îşi va aduce în viitor cu recunoştinţă aminte, că a avut casa magnaţilor, care a ferit biserica de planurile stricăcioase ale guvernului. Tot contra programului bisericesc al guvernului au mai vorbit: contele Mauriţiu Palffy, fostul „Statthalter“ al Ungariei şi episcopul de Vesprim bar, Hornig. Cu deosebire acesta a ţinut un discurs foarte vehement contra guvernului, în sens guvernamental au vorbit: fostul president al Curţii de compturi, Armeanul Garzago în calitate de membru numit, apoi episcopul luteran Zelenka şi episcopul calvin Carol Szász De pe banca ministerială s-au încercat să combată pe oposanţi ministrul-preşident We ke re şi ministrul de culte contele A Csáky. Cel dintâiu prevăzând ce are să se întâmple, a spus-o de la capul locului, că votul de blam al casei magnaţilor nu va avă nici o consecvenţă, căci numai casa deputaţilor poate restaura ministerul. După toate acestea s’a purces la votare. Propunerea contelui Aurel Dessewffy de a se refuza guvernului budgetul a fost respins cu majoritate de voturi, votându-se prin sculare. Asupra propunerii contelui Géza Szapár i s’a cerut votare nominală. Resultatull-am înregistrat deja. Mai amintim, că dintre prelaţii noştri români a fost de faţă numai părin- t tele episcop al Lugojului Dr. Victor Millan. Ilustritatea Sa a votat pentru propunerea contelui Géza Szap ár. Episcopii ortodoxi au lipsit cu toţii. Episcopatul catolic, în frunte cu primatele Vaszary a votat, se înţelege, contra guvernului. Episcopii evangelici au votat toţi în favorul guvernului, afară de episcopul săsesc Dr. G. D. Teutsch, care a votat pentru propunerea contelui G. Szapáry. Interesant este, că şi dintre membrii numiţi ai casei magnaţilor au votat trei pentru votul de blam, cu toate că guvernul liberal ’i-a propus spre numire. Aceştia sânt: Fostul director de poşte Gervay, apoi Luczenbacher şi generalul Mariássy. După publicarea votului casa magnaţilor a intrat în desbaterea specială a budgetului, căci în cele din urmă desbaterea budgetară era la ordinea zilei, deşi numai de budget nu s’a vorbit în cele din urmă două şedinţe. Nr. 96 Moartea lui George Bariţiu la Paris- Paris, 25 Aprilie 1893. Moartea părintelui publicisticei române din monarchia habsburgică a produs o viuă impresiune între Românii din Paris. Nu s’a aflat aici această ştire tristă decât Vineri seara din gazetele de peste munţi sosite atunci. Comitetul Ligei a convocat în grabă pentru a doua zi, Sâmbătă, o şedinţă extraordinară, care Vineri noaptea a expedat la Sibiiu familiei ilustrului defunct următoarea telegramă de condolenţă: Familia George Bariţiu în Sibiiu. Primiţi expresiunea celor mai profunde ale noastre condolenţe pentru moartea marelui patriot. Durerea noastră este împărtăşită de un neam întreg, care plânge în George Bariţiu pe un firu neobosit în munca pentru binele naţional şi care a perdut într’însul una din gloriile sale. Membrii Ligei. La şedinţa de aseară la care asistau peste 40 de membrii delegatul comitetului Ligei secţiunii a expus biografia lui George Bariţiu arătând rolul important cel-a jucat acest bărbat providenţial în istoria desvoltării politice, culturale şi naţionale în decurs de 60 de ani. El va rămâne pentru toate timpurile viitoare un exemplu de muncă neobosită, de corectitudine, de energie şi de devotamentul cel mai pur în luptă pentru binele poporului seu, care areopagul român va deschide de sigur porţile sale lui George Bariţiu, făcându-’i loc alăturea de Bărnuţiu, Iancu, Şaguna, Murăşanu şi ceialalţi, care au ştiut prin mintea şi inima lor caldă românească se ridice pe Români de la starea de sclavi, unde se află ei azi.