Tribuna, august 1893 (Anul 10, nr. 169-193)

1893-08-01 / nr. 169

Anul X Sibiiu, Duminecă 1/13 August 1893 Nr. 169 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */« an 2 fl. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohle: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */« an 10 franci, V» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente loan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 6 cruceri v. a. s an 15 bani rom. SELBATECII DIN ORADEA-MARE. Un martor ocular ne trimite ur­mătoarea descriere a revoltătoarelor acte de vandalism, săvîrşite în seara de 9 August n. a. c. în Oradea-mare. Abia s’a săvîrşit barbaria comisă de ceata başibozucilor dela Turda, şi iată că as­tăzi car’ putem înregistra o astfel de bar­barie comisă la Oradea-mare, în seara zilei de 28 Iulie a. c. (9 August n. a. c.). Ceata turbaţilor, aşa se vede, îşi simte perirea, şi în aceste momente săvîrşesc astfel de fapte condamnabile, care numai spre ru­şine servesc Europei întregi. N’am puterea, ca se descriu această faptă miserabilă, dar’ nici n’am pană de fel, cu care se pot înfiera fapta comisă. Acolo e lumea cultă, acolo e opiniunea publică, judece aceea ! Europa întreagă va vedea, că aici, în mijlocul ei, locueşte un popor care nici­decum nu voeşte a primi cultura modernă, care şi astăzi, ca pe timpul Tăta­rilor, numai prin demolarea, devastarea ca­selor şi locuinţelor, prin cele mai murdare fapte voesc ca se se susţină. O astfel de faptă murdară au săvîrşit vandalii de la Oradea-mare sub scutul şi apă­rarea poliţiei, folosindu-se de ocasiunea bine­venită, când miliţia era dusă în satele vecine la exerciţii de noapte. Prilej la această turbare, la acest van­dalism a dat marea turburare și neplăcere, ce s’a stîrnit în miserabilii vandali prin scri­soarea fulminantă a unui preot slab de ân­­ger, a lui Pituk Béla, care într’o cărticică pe cât de slabă, pe atât de murdară, atacă persoana I. P. S. Sale episcopului Mihai Pavel, ba atacă întreaga diecesă, zicând că clerul întreg se compune din d a c o-o 1 á h o k, şi că cu toţii gravitează spre Ligă. Ungurii înapintenaţi aşteptau ca să vină prelatul român şi să se rectifice înaintea acelor murdării de oameni, care au săvîr­­şit vandalismul aseară. E de notat, că nici unii din cei atacaţi In cartea hii Pituk nu se află pe acasă, ci duşi pe la băi. Turbarea, sângele asiatic, cavalerismul de sub poalele muntelui Himalaia, n’au aş­teptat nici un moment, ci ’şi-au versat ve­ninul. Cei mai înverşunaţi conducători au fost însuşi Sipos, inspectorul regesc, acest mon­stru pentru Români, apoi nişte jurnalişti ji­­dano-maghiari şi anume: S­a­s­s, un Jidan echt; Fejér (alias Fächer), învăţător ort. Jidan, Lázár, Jidan ş. c.­­. Tot între aceşti voinici ai secolului al XIX-lea a fost şi binemeri­tatul Bertsey, curelar, un simplu măiestru, căruia să-’i fie ruşine, că părinţii lui au fost Români, cu numele Bercan, dar’ fiindcă s’a făcut Ungur, astăzi e preşedinte pe la câte toate societăţi ungureşti. Toţi aceştia erau sub scutul poliţiei în birje, care erau totodată încărcate şi de petii. Mulţimea — aproape la 1000 —s’a adu­nat pe la oarele 8 seara în piaţa mică (lângă statua Sf. Ladislau), la 9 oare, când deja erau la spate poliţiştii, şi ştiau că sânt asi­guraţi, au început a cânta „Kossuth nota“, apoi a sbiera, fluiera, strigau „abzug a gaz­ember"­ (jos cu miserabilul) la adresa episco­pului, „vad oldhu, „bocskoru „le a hazadrule­­val“, „karika as orrukra“ (Valah sălbatec, opincă, jos cu trădătorii de patrie, belciug de nasul lor!) şi câte toate, apoi cu bolovani în greutate de 3(—4 chiar, au început a arunca asupra reşedinţei astfel, încât nici din lemnul ferestrilor n’a rămas nimic. Aceasta a ţinut vre-o 10 minute. De acolo s’au dus la canonicii Kő­vary, Sar­­k­a­d­y, la advocatul Zigre, la şcoala română gr.-cat., la preotul Mărcuş, şi ce e mai mult, au năvălit şi asupra sfintei biserici, şi au spart ferestrile şi acolo! Este aici simţ? Este aici cât de pu­ţin semn de cultură ? într’adevăr, un zadar au stat 1000 de ani în Europa. Ruşine asupra lor! N’a fost destul, că au spart la biserica gr.­cat. ferestrile, ci au venit şi la cea ortodoxă. De acolo tot intre strigăte, sbie­­rături sălbatice, şuierături, de cugetai că eşti Intre bestii infernale, tumultul ’şi-a luat dru­mul spre seminarul român, unde nu era nimenea afară de portar. Acolo earaşi au sdrobit tot. Ferestrile le-au tras jos, şi unii s’au şi băgat pe fereastră In lăuntru. Tot la seminar au spart şi poarta. A fost un jaf adevărat, o icoană fidelă de pe timpul van­dalilor. Dela seminar au năvălit asupra ca­selor dilor advocaţi Dr. Duma, unde n’au lăsat nici urmă de fereastră, Dr. Papp Co­ri­ol­an, unde pe lângă „abzuguri“ mai stri­gau: „most menj Szebenbe“ (acum du-te la Sibiiu). De aici s’au dus la locuinţa advocatului Dr. Kiss, unde însă stăpânul casei a puşcat din revolver, strigând mulţimii, că dacă nu se vor retrage, mai puşcă, apoi la locuinţa redactorului Ardelean, unde iarăşi ’şi-au arătat vitejia. E de însemnat, că în toate locurile erau dimpreună cu cei mai mari în frunte. Ca focul lor turbat să se vadă în toată golătatea, s’au auzit strigăte, ca: menjünk Bamhoz!­ (Se mergem la Buna!) Toţi mergeau la venerabilul advocat Dr. Buna, unde încă şi spaleturile le-au sdrobit, ba încă şi firma advocaţială au rupt-o de pe părete; toate mobilele sânt sdrobite, încât n’a rămas nici un scaun cum se cade. Au mai spart la advocatul Erdélyi, la consistorul ortodox, la locuinţa vica­rului Goldiş, la fundaţiunea „Zsiga“, de unde, intrând pe fereastră, au şi furat lepe­­deele şi perinele studenţilor. La părintele M­i­­huţ nu numai că au spart ferestrile, ci au smuls din pământ şi gardul ce era înaintea casei. Toate acestea le-au făcut în restimpul de la 9—12 oare seara. Poliţia a fost informată de cătră secre­tarul episcopului, şi căpitanul Rimmler mi-a promis, că va avă el grije. Când colo ce să vezi? Poliţia a pactat cu ei, şi astfel puteau ca să săvîrşească acea faptă, care e nu numai spre ruşinea Ungariei, ci a tuturor popoarelor civilisate. Căpitanul poliţiei, ca să scape de nevoi, a trimis abia la 11 oare noaptea după com­pania rămasă în cetate; tot pe timpul acela a trimis şi după miliţie. Dar’ atunci putea trimite după ori­cine, că atunci deja Oradea­­mare era schimbată într’un oraş de al sălba­ticilor din fundul Asiei. Dauna causată Românilor e aproape de 50.000 fl. Aşa sălbătăcii nu s’au mai săvîrşit. N’a fost destul, că au devastat locuinţele Româ­nilor, ci au năvălit încă şi asupra locuinţei preotului rutean Ditz, apoi asupra locuinţei judelui de la tribunal Nestor ş. c. l. şi erau acuşi să meargă şi în V.­­ V e t e n ţ e la bise­rica şi şcoala rom. ort. de acolo, şi la vete­ranul preot Neteu, care e trecut peste 80 de ani, dar’ din întâmplare ’i-au împedecat militarii, care veniseră de la exerciţiul de noapte. Ruşine asupra lor, ruşine asupra condu­cătorilor lor. Judece Europa întreagă despre această faptă scandalizătoare Noi, Românii, atât de aici, cât şi din provincie, nu ne vom înfricoşa, ci cu atât mai vîrtos ne vom lupta pentru câştigarea drep­turilor noastre divine. Noi luptăm pentru sco­puri nobile, dar’ şi cu arme nobile, vrednice de o naţiune din secolul al XIX-lea. Nu ne vor înfricoşa ei pe noi prin astfel de scandaluri, ci din contră ne însufleţim, căci cu astfel de ocasiuni se vede slăbiciunea, car’ în noi se întăreşte credinţa, că avem să fim învingători, înainte numai! Sus e D-zeul cel sfânt, acolo, şi în acela avem speranţă! El ne va ajuta, că noi nu mergem să dăm în casa lui, cum au făcut aceasta vandalii dela Oradea­­mare. O vădanul, acum, de canalia de stradă din Oradea-mare, care atacă nu numai vieţile inofensive şi de perfectă onestitate a valoroşilor noştri bărbaţi naţionali, ci încep a se năpusti cu o furie mişelească şi asupra sanctuarelor noastre, asupra caselor lui D-zeu şi a slujitorilor lor. Prin aceasta voesc a arăta lumii că setea lor turbată de sânge n’o poate înfrâna nici cel mai cardinal precept de etică, nici umanism, nici cultură, nici civilisaţiune. Intervenind dumnezeirea în partea noastră o întimpină şi pe aceasta cu vandalismul cel mai feros şi mai negru, devas­­tându-’i şi profanându-’i casele ei, altarele şi tot ce e sfânt. O ruşine mai infamă ca aceasta, în vea­cul acesta încă nu s’a săvîrşit până acum. Auzi lume, şi tu Europă cultă! La Oradea­­mare dumnezeirea este insultată, în cel mai păgânesc chip!! A insultat-o aceia, care şi azi se gerează pe dînşii de civilisatori ai Orientului! Până când ? Pentru toţi: Ilariu Tulburean. FOIŢA „TRIBUNEI“. Steagul albastru­ (Impresiuni.) Steag albastru, simbol al credinţei ne­clintite în viitorul de aur al neamului nostru, fii binecuvântat, prin isgonirea ta din mijlo­cul celor­ ce în cutele tale ascund dorul lor, apropiatu-ne-ai de fraţi şi prilej ni-ai dat să le spunem jalea noastră adâncă.. . * Veseli, ca ciocârlia ce spre cer albastru se înalţă, am plecat din Sibiiu. Ce comoară ascunzi In tine, până­ ce în vîrstă n’ai trecut de XXX! Pentru­ că fiecare X., mai ales dela XXX, în sus, îţi ciunteşte aripile, ilusiunile dulci, ce te leagănă cum numai mama leagănă prun­cul seu Noi însă, ca să arătăm că nu mai sân­­tem copii, am început să facem politică. A, scumpă tinereţe, şi ce mai politică, înflăcă­rată, încât m’am pomenit între tinerii uni­versitari adevărat „moderat“, dare foile noas­tre li­ se părea nu destul de radicale. Numai acum am observat, cu câtă iuţeală se în­toarce globul românesc de la conferenţă în­­coaci. . . Pe când am ajuns la Copşa, diapasonul naţional se ridicase până la aşa grad, că unii pledau contra „gulgăsului“ pe cuvânt că e mâncare ungurească şi contra berii, din motiv că ea moare. T-am împăcat botezând gulgă­­şul“ tocană, car’ berea am luat-o drept beutură internaţională, care în acea­stă epocă de înfrăţire cu popoarele, nu tre­bue ignorată. Pacea binefăcătoare n’a ţinut însă mult. Unui neastâmpărat dintre noi, pe care teo­riile mele nu-’l convinsese, ci s’a dat cu ma­joritatea de dragul „solidarităţii numai“, mi-a venit în minte să lipească pe fereastră un nu­măr din „Tribuna“ şi „Foaia Poporu­lui“, îşi avea el planurile lui. Vorba e, că conductorul împins de patriotismul ce nu lasă să adoarmă nici chiar pe un conductor, şi ne­ştiând de acest plan, după­ cum nu-­l cunoşteam nici noi, cu cea mai se­rioasă mutră ne învită să luăm de acolo, conform regulamentului, acele afişuri! Eu, ca redactor, am protestat ca foilor noastre să le zică afişuri, un altul obiecţionă că regu­lamentul poate să oprească numai lipitul afişelor, dar’ să ordone deslipitul lor, să ne dee în scris, dacă vrea să-’l credem, şi aşa mai departe, fiecare găsia câte un chiţibuş. Doar’ nu de geaba ascultaseră în conferenţă pe domnul Lengher! . . . Discuţia ajunsese departe, că era nevoie de un clopoţel presi­­denţial, când iată că răsare un împăciuitor. Era domnul Dr. Drăgescu, cel cu „Amor şi patrie“. Auzise, dintr-un cupeu vecin, despre „înţelegerea frăţeasca“ ce era atât de greu a se „stabili“ între noi şi representan­­tul „ideii de stat maghiar“. Stabili un „mo­dus vivendi“: Ungurul să susţină regulamen­tul, car’ noi (eram opt inşi) să nu lăsăm stin­dardele noastre, — pe cele de hârtie înţeleg, căci steagul albastru şi roşu din fundul gea­mantanului habar n’avea de lupta ce se pe­trece chiar în tren, între cele două „naţiuni conlocuitoare“. Astfel situaţiunea — nu vreau să fac aluste „la situaţie“ — fu salvată. Adevărat, că conductorul nu prea s’a arătat mulţumit cu acest chip de a „stabili dualism“, noi însă în curând ne convinsesem, că graţie planului prietenului nostru cu buclucul, ne-am mai sporit „grupul“ cu un „desinteresat“, la o staţie, unde trenul nu stă decât un minut, şi acesta foarte scurt, un amic universitar ce petrecea în staţie, zărise „Tribuna“ afişată. Veni să ne salute. Noi îl ridicarăm cu forţa în vagon. Machiavelicul plan odată realizat, luarăm „Tribuna“ afişată şi începurăm să cetim încă odată telegramele primite la con­ferenţă. Se lăuda fiecare, că din „părţile lor“ a venit atâtea ş’atâtea. Un nedumerit se mira că dela Braşov n’a venit nici una? Altul, un răutăcios, răspunse: „Mă, naţionaliştii adevă­raţi din Braşov au fost toţi la conferenţă, care ceialalţi, din ceata „moderată“, nu nu­mără“. Un al doilea, şi mai răutăcios, zicea că nu au putut să compună telegrama, con­deiul lor fiind dus şi el la Sibiiu. Furtună de aplause. Adevărată conferenţă,­­ în mi­niatură. Şi mă genam greu, că eu eram „moderat“. Mă mângâiam însă cu aceea, că ne apropiam de Braşov, cartierul general al „moderaţilor“. Ce să vezi însă, când intrarăm în gară? Peronul tescuit de ne­moderaţi distingeam din departe figura de apostol a părintelui Vasile Mangra. Ochelarii lui Branisce scli­piau radioşi, Oniţ cu măruntul mers se apro­pia cu un sac întreg de veselie şi o ceată de alţi tineri, tot ne­moderaţi... Va să zică — ziceam în mine — s’a stricat lumea: nici chiar în Braşov nu mai găseşti un suflet de om, care să nu fie dus de curentul dema­gogic“ !... Trist!... De 23 de ori trist!... Şi chiar acum să se întâmple acest lu­cru, când în gară petrecea regele Carol al României. Se ducea spre Neuwied „Nu stri­gaţi“, zise un profesor, mare diplomat, pe care însă curentul îl luase cu sine, „că de ne vor auzi ce gălăgioşi sântem, dă telegramă să se închidă graniţele“. „Aşi! călătoreşte incognito“, replică un altul. „Ori-şi-cum, să fim băgători de seamă, să nu provocăm vre-un conflict european!“ adause altul şi glumele curgeau fără sfîrş­i. Ne oprirăm numai când ne deşteptarăm la un puternic „Să trăească!“ Eram în gara de la Dîrste. Nu va fi fost de când lumea — vreau să zic de când e gata — atâţia oameni aici, cărturari şi ţerani. Veniseră ca să ne salute. Mica noastră ceată se spori încă. Eram acum 28 persoane, în frunte cu părintele Mangra, gata toţi a trece nu o graniţă unde fraţi ne aşteaptă, dar o gra­niţe duşmane. Un „Ura“ puternic ne petrecu din gară, pălării şi batiste ne făceau semn... Numai un singur om a stat nemişcat, „nedu­merit“ — ca să nu folosesc alt termin, înrudit cu „nedumerit“... Era condeiul Braşo­vului. A stat cinci zile nedumerit, căci nu­mai după cinci zile a luat notiţă despre stea­gul albastru... * Bucegii se înalţă în toată a lor splen­doare. De n’am fi dintr’acelaşi partid, ne-am bate pentru ferestre ... O, sfânt pământ al României libere, cum numai şi gândul la tine ne umple de dornici fiori.............Dar’ când mi-te vedem, acoperit cu păduri de brad, ce exală un profum îmbătător şi covorul de flori, cu miros tot atât de dulce şi părăiaşele ce se perd sub drumul, pe care trenul urcă gâ­fâind şi le revedem eară, în depărtare, ca mici şiringi argintii ... De câte­ ori trecut- am peste aceste înălţimi, şi, Doamne, totuşi emo­­ţiunea stăpânea întreaga mea fiinţă, de-­mi venia să mă dau jos, să sărut pământul, pe care o clipă de te odihneşti, şi-’ţi dă putere să lupţi cu înverşunare ani de zile ... Ce urale n’au isbucnit din piepturile noastre, când am zărit doi dorobanţi! Cărau apă, apă limpede de isvor, isvor pe pământ româ­nesc . . . Cine dintre noi nu înţelege oare setea cu care s’ar adăpa ori­ce Român din astfel de isvor ?!... Şi cine nu va crede, că nu mai puteam număra bătăile inimilor noastre, când descrn­­s-am, la Predeal, pe pământul românesc, când din mii de piepturi ne întimpina glas dulce, glas de frate şi dintr’o îmbrăţişare într’alta eram duşi........ Cine nu va crede, că lacrimi au scăldat ochii noştri, şi sufletul nostru în fericire înota când văzurăm desfăşurându-se steagul nostru albastru, isgonit dintr’o ţearâ unde gemem, alăturea de tricolorul universității din capitala României libere și independente .... Proteste contra SELBATECIILOR DELA ORADEA-MARE. Ieri și azi ni-au sosit următoarele telegrame și scrisori: Arad, 11 August n. Holdele barbare care au năvălit asupra neamului nostru. înfierăm barbariile asiaticilor de la Ora­dea-mare, denunţăm lumii civilizate crimele acestor lăpădături de provenienţă asiatică şi protestăm solemn contra vandalismului nedemn de acest veac. Tinerimea română din Arad. * Blaj, 11 August n. Să mai protestăm în contra atacurilor bestiale ce în urma firii asiatice maghiarimea o face cu cutezanţă oarbă asupra casei şi vieţii noastre? Nu! Peste puţin va bate şi oara a 12. Cuţitul a pătruns până la os. Trebue să înfrânăm fără amî­­nare firea lor de a lătra şi a muşca Şi aceste fiinţe bestiale cu trup omenesc să fie stăpânitorii noştri, ai Slovacilor, Croaţilor, Sârbilor, Rutenilor, Nem­­ţilor şi Saşilor? O! ce ironie a sorţii. Tinerimea română. * Ginla, 11 August n. Gratulez başibio­zucilor din Orade pentru nouele dovezi de barbarie şi cultură asiatică. D. Voinga. * Blaj, 11 August n. Mitra episcopească este atacată? Trebue apărată! Cetăţenii Blajului. * Alba-Iulia, 11 Aug. n. Românii din Alba- Iulia protestează şi reproabă cu supremă indig­­naţiune şi sguduitoare scârbire, actul cel mai săl­batic şi mai greţos, ce s’a săvârşit oare-când până vine minte despre sélbátéoiile dela Oradea-mare. Dacă foile ungureşti vor continua încă de a scrie pe tonul în care scriu acum, apoi nici presei române nu-­i va rămână decât să se gândească a scrie cum să se organiseze apăra­rea naţională. Pentru­ că foile ungureşti propagă r as b­o­­­u­­ civil, car’ procuro­rul nu se mişcă. Ascultaţi cum scrie de pildă „Arad és Vidéke“ de la 11 August,­­ apoi, Excelenţa Voastră domnule episcop, atâta nu e destul că bunii patrioţi maghiari­­ţi-au spart ferestrele reşedinţei, ci meriţi să fii spânzurat, pe cel dintâiu arbore, ca cel mai ingrat şi mai mişel trădător de patrie. De ce? pentru care păcat? O spune tot amintitul ziar în ur­mătoarele rînduri: ... el, — adecă episcopul — n’a în­­drăsnit, ori n’a putut, ori n’a ştiut să vină, şi în public, oi iscălitura sa pro­prie să declare în faţa ţerii, că este aderent credincios al ideii de stat

Next