Tribuna, noiembrie 1893 (Anul 10, nr. 243-266)
1893-11-02 / nr. 243
Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., // an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1l1 an 10 franci, 1/s an 20 franci, 1 an 40 franci, Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 2/14 Noemvrie 1893 Nr. 243 INSERŢIUNILE Un sir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi lapoşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente loan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cnnceri v. a. sau 15 bani rom. T JpJ^ 1 Apare în fiecare zi de lucru La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Cu masca nu va merge. Spuserâm în mai multe rînduri, că pe unii comiţi supremi ’i-a apucat o dragoste deosebită pentru Români. Ziare oficioase şi neoficioase, dar’ maghiare şi în soldul Maghiarilor, de un timp încoace, au început a fi mai echitabile faţă cu Românii şi peste tot faţă cu nemaghiarii din ţerile statului unguresc. Telegraful ne-a surprins Sâmbătă cu telegrama despre broşura lui Bodnár Sigismund, care între împrejurările de faţă în raport cu cele din lunile trecute se poate zice că este sensaţională. Atâta „omenie“ câtă pune pe Români profesorul universitar, nici oposiţionalul Jancso Benedek nu a pus, cu toate că se sileşte a fi obiectiv când se ocupă cu Românii transilvăneni şi ungureni. Ei bine, pentru ce le amintim pe toate acestea? Se şopteşte din dreapta, se şopteşte din stânga, că guvernul unguresc actual are intenţiunea nobilă de a mulţumi în numele Maghiarilor pe Români, de a mulţumi pe naţionalităţile nemaghiare. Atunci dragostea comiţilor supremi, blândeţa ziaristicei şoviniste, care, mai când numai, scuipa foc şi flăcări contranaţionalităţilor nemaghiare şi mai ales contra Românilor şi în fine „omenia“ pusă pe Români pe calea presei, trebue că stau în raport causal cu şaptele. Atunci şoviniştii de mai nainte s’au cugetat să fie oameni cuminţi şi să mai slăbească coarda întinsă, să nu se rupă. Negreşit, că dacă aceasta ar fi intenţiunea guvernului unguresc, bun lucru intenţionează. Bun şi salutar, atât pentru cei ce intenţionează, cât şi pentru care se intenţionează. Căci, ce ’şi-ar putea închipui cineva mai bun, mai frumos şi mai salutar totodată, decât când cetăţenii statului unguresc ar ajunge odată în posiţiunea fericită de a putea zice, ce frumos este a locui fraţii împreună. Nici oposiţiunea, ori şicât de încăpăţînată este ea câteodată, ba de , multe ori, nu ar fi contrară intenţiunii nobile. Şi ea accentuează de atâtea ori că are pururea înaintea ochilor fericirea patriei drept bunul cel mai înalt şi mai sublim, pentru care este în stare a sacrifica tot până şi vieaţa. Dar’ lucru de mirat! Abia începură şoaptele, abia celelalte simptome şi semne bune şi la Cluj se aprinde o rachetă şi săgeata’i desdestructivă se aruncă asupra Românilor. Apoi alta în Selagiu. Pe urmă ear’ alta în Făgăraş. Şi ca procederea să fie cât se poate completă, acelaşi soiu de rachetă, în acelaşi timp se aprinde în Neograd contra Slovacilor. Credem că nu ne înşelăm când presupunem, că şirul rachetelor nu s’a terminat. Abia s’au început. Şi apoi are să vină reserva sprijinitoare, cum s’a început în comitatul Raabului şi comedia are să se continue şi să fie, deși tristă, dar’ în tot caşul interesantă. Și iată de ce. Odată pentru că punctul de mânecare este cu totul nemotivat. Intre Români, ca şi între Slovaci nu s’a întâmplat absolut nimica, ca să-’i îndemne pe cei dela Cluj, din Selagiu, dela Făgăraş şi din Neograd se strige „pericol !“ Mai ales Clujenii, cum se poate ca tocmai ei, care au trimis atâţia Români în temniţă, numai în anul acesta se dee alarmă, că sunt în pericol ? Este chiar ridicolă strigarea din partea lor: copii răsfăţaţi ai guvernului unguresc şi ai şovinismului maghiar. Nici guvernul unguresc, nici armata şovinistă nui-a părăsit şi nu mi-a năpustit pradă „Olahilor“. Sau nu mai cred „cavalerii“ clujeni în putinţa guvernului unguresc şi peste tot în valoarea neamului unguresc? Au ajuns ei şi neamul lor, ca în Transilvania, numai prin legi şi stări excepţionale să fie susţinuţi ? De Făgăraş nu ne mirăm. Acolo, de când „înţelepţii“ administratori politici au îmbiat cu doi panduri pe un colonel care trecea cu regimentul spre Braşov, ca să nu se întâmple colonelului şi regimentului ceva reu în pădurile dela Perşiani din partea Românilor, s’a instituit de sine un privilegiu sub marca: „Dummer Kerl von F...., care în mod darwinistic, pecum se vede, se moşteneşte şi moştenindu-se se desvoartă perfecţionându-se mai departe. Ear, dacă mai sart şi alţii cărora le place a procede făgărăşeneşte, este afacerea lor privată. De altă parte este foarte interesantă comedia, când ştim cine sunt factorii la aprinderea rachetelor din cestiune, în comitatul Clujului poporaţiunea maghiară este mai numai de leac. Afară de Cluj sunt puţine comune de tot, unde Maghiarii să fie în majoritate faţă cu Românii. Sânt înse o mulţime de comune curat române. Maghiarii, sprijiniţi de guvern şi de curentul şovinistic, au ştiut acolo, ca şi în alte părţi sâ-şi instaleze o majoritate meşteşugită din elementul lor. Cu majoritatea aceasta administrează comitatul, cu ea fac politică după placul guvernului şi al şovinismului maghiar. Aşa e la Făgăraş. Aşa e în toate părţile, unde Românii au nenorocirea de a fi într’un municipiu cu sămînţă de element maghiar, la care se mai adaug acum şi evreii. In chipul acesta fiind constituite representanţele municipale, nu e mirare, dacâ pot vota cum votează. De ce n’ar fi cu putinţă votări false, unde administraţiunea şi toată alcătuirea ei este prin eludarea legii falsificată? Lucrurile înse se presenteazâ într’o lumină şi mai curioasă, dacă ne cugetăm, ce fel de factori sunt aceia, care aprind rachetele. Şi la Cluj, şi În Făgăraş, şi în Selagiu, precum şi în Neograd sünt factori oficiali şi oficioşi de ai guvernului unguresc. Factori care nu fac nimica fără de ştirea şi consimţâmântul guvernului unguresc. Şi au cau să să nu facă. Ei sunt numiţi, sunt aleşi numai din mila guvernului unguresc. Ei aleg şi votează numai la ordinul guvernului unguresc. Prin urmare şi rachete aprind numai la ordinul, sau în caşul cel mai domol, cu consimţământul guvernului unguresc. Cu tot dreptul putem dar’ zice, că rachetele dela Cluj, din Selagiu şi dela Făgăraş, cu săgeţile lor destructive, guvernul unguresc prin mendrele hipnotisate cu şovinism fanatic maghiar le aprinde şi le îndreaptă asupra Românilor, întocmai ca pe cele din Neograd asupra Slovacilor. Stând astfel lucrurile, ce se ţinem de vocile cele dulci ale apropierii de Români şi ale mulţumirii Românilor prin mijlocirea guvernului unguresc? C redem că guvernul unguresc vrea să se apropie de Români, însă cu masca pe față, ca să nu-și poată Românii ceti cugetele din suflet. Pentru că guvernul va fi cugetând că Românii, dacă văd atitudinea municipiilor, vor sfecli o și se vor mulțumi cu puțin, cu vre-o scoatere de ochi. Sau ceea ce e și mai verosimil, guvernul dacă va fi strâmtorat de cineva, ca să împăciuească și se mulcomeasca pe Români, să se scuse, că bucuros ar vrea să facă pe voe Românilor, înserată „opiniunea publică“ cum se scoală și cere stări excepționale pentru Români. Ear’ ceea ce zice despre Români, va zice la timpul său despre toate naţionalităţile nemaghiare. Guvernul unguresc şi cu dînsul împreună toată ceata şovinistă, care când e vorba de nemaghiari, este una cu dînsul, se ştie însă, că cu masca nu va merge. Vrea pace, vrea mulţumire cu Românii şi cu naţionalităţile, atunci cu faţă curată să se apropie. Altmintrelea şi unii şi alţii, adecă şi Românii şi naţionalităţile vor apela la opiniunea publică a Europei, şi îi vor spune ce fac concetăţenii lor maghiari. Vor spune, că simulează împăcare şi mulţumire, car’ pe din dos, într’un mod lipsit de onestitate, înhaită servitorimea lor să joace rolul de nemulţumiți, de periclitaţi în aceleaşi momente, când ca asupritori vreau să înăsprească asuprirea fără leac de causă, fără leac de motiv. în asemenea împrejurări nu putem zice Românilor decât să nu-’şi uite de: Hic niger est, hune Romane caveto. Noul cabinet austriac. Ieri la ameazi noii miniştri austriaci au depus jurământul înaintea Monarchului. După aceea M. Sa a plecat la München. Se crede, ca Reichstag-ul va fi convocat pe ziua de 18 sau 20 Noemvrie n. c. Contele Taaffe a primit portretul M. Sale in o cadră preţioasă şi cu o dedicaţiune autografă a Monarchului. FOIŢA „TRIBUNEI". Charlota Corday. Centenarul morţii lui Marat. O sută de ani s’au împlinit dela îngrozitoarea periodă, prin care trecu Francia în lupta ei de desvoltare. Monarchie, revoluţiune, plebiscit, comunism, baricadagiu, anarchie şi republică, — sânt fasele prin care se metamorfosă pentruca să ajungă la ţinta dorită — la libertate. Era strălucitoare această visiune a libertăţii, căreia tinărul Lafayette ii aprinse făclia, — atât de orbitoare, că creerul omenesc în expansiunea sa per a echilibrul şi orice noţiune de demarş sistematic. Poporul deodată, neânfrînat îşi rupse lanţurile şi un caos nemărginit se produse, — scuturându-l şi jugul sclaviei, urma aceaică visiune încă nedefinită — şi în chipul acesta deodată se lăpăda de tot ceea ce până acum formase — religie, morală şi disciplină Era cumplită această masă deslănţuită, desbrăcată de toate elementele casei seriale şi de toate principiile religiunii creştineşti, îşi crea o nouă teorie de credinţă, 16i legi, care puse în vigoare, buleversau într . clădire a moralei. ‘^ei Fără stavilă poporul nimicia tot . U1 s punea în cale şi sub devisabile egalităţii şi fraternităţii crimele cele mai îngrozitoare. Steza frumos , la inimă de soţ, de Era delăturată învăţătura creştinească despre iubire; iubirea deaproapelui, sădită din generaţiune în generaţiune în inimile omeneşti — şi demonii jidărau ura, ura şi răsbunarea. Parisul, paradisul plăcerilor, devenise leagănul revoluţiunii, şi faubourgul St. Antoine, cartierul muncii, totdeauna încărcat de gazuri explosive, era apt să desvoalte văpaia revoluţiunii. Uvmienii, care până atunci lucraseră la carosele de aur, pentru regi şi Dauphin, la catifele~şi dantele pentru regine, lucrau acum osproade si ţintuiau cosciuge. Fine secolului al optsprezecelea, — era un „fin siedle“ scăldat in sânge. Această paginădin istoria Franciei este scrisă cu litere de sânge, — chiar cu sângele unui rege şi unei regine, — sacrilegiu îngrozitor de care Francezii nu se vor pută desculpa niciodată. Erau umiile victimele care cădeau ■fă juriulii Revoluţionar Fouquier-Tinanse şi aşa numiţii „buveurs de sang“, între care Marat, Robespierre, Danton, Couthon, 7 . agitatori îndârjiţi, încriminau continuu şi miteau cete spre drumul bastilei. ; c«*17 vr v., cea mai groaznică domnia şi Ilivillgéton !;se deodată acusator, jude şi călială (le as. knfite anume cutreerau închi- Cltur ordo.d şi măcelărind pe cei deţinuţi, nu adversari, de mult cu săvîrşirea acestor care în fine încât deputatul Guillotin nasternală, prin care se putea secera mai repede capetele nenorociţilor — invenţiune, care primi chiar numele lui — Guillotina. Era îngrozitor acest spectacol, pe care zilnic îl oferia frumoasa capitală a Franciei, şi cu cât poporul se obicinuia mai mult cu cruzimile acestea, ca şi animalul feroce la vederea sângelui, — cu atât groaza condamnaţilor creştea, căci ei muriau de atâtea ori în idee, de câte ori funcţiona teribila maşină infernală Astfel muri pe eşafod frumoasa ducesă de Lamballe, amică intimă a reginei Maria Antoinetta, numai cu scopul de a da reginei spectacolul morţii, ce o va avă şi ea. Despre Midme Roland, femeie celebră din timpul revoluţiunii se spune că fiiind condamnată la moarte împreună cu Lamarche şi alţii s’a exprimat: „Treceţi înainte, căci nu veţi avă curajul, dacă mă veţi vedea murind“. Cel mai greţos agitator, care ştiuse să-şi câştige favorul poporului era Marat, un doctor din Neufchatel. Chiar ca figură era una din înfăţoşerile cele mai hidoase, pe care natura pare că le potriveşte anume câteodată cu facultăţile interne. Cele mai urâte patimi se oglindau pe faţa lui: ura, invidia şi setea de sânge îl desfigurau şi îl chinuiau ca o boală. Venit la Paris îşi câştigă bunăvoinţa poporului prin jurnalul seu „Ami du peuple“ în care pleda teorile lui, dând frâu liber poporului revoltat să-şi câştige libertatea prin jaf şi omor. Poporul îl adora ca pe un semizeu şi se supunea la toate ordinele lui. El a luat parte activă la condamnarea celor 300. Corespondentul nostru din Budapesta şi-a semnalat telegrafic apariţia broşurei lui Bodnár Zsigmond, astăzi suntem deja în plăcuta posiţie a pune sub ochii cetitorilor noştri prima parte a acestei broşuri în traducere. Este însă de lipsă să promitem vre-o câteva notiţe introductive. Dl Bodnár Zsigmond este profesor de literatura maghiară la universitatea din Budapesta. Deşi este unul din cei mai vechi profesori, totuşi a rămas numai „privatdocent“, adecă profesor fără leafă, care trăeşte din banii de „colegii“. Causa acestei preferări este posiţiunea ce o ocupă. El este un om independent în de oameni distinşi ai Franciei, care periră în anul acesta fatal, de asemenea era cel mai aprig Incriminator la procesul regelui Ludovic al XVI-lea. Cum era să nu fie sărbătorit? căci odată palatele regale fiind libere, plebiscitul se încuiba în salele pompoase, și pe când masele sălbătăcite decapitau, făceau proscripțiuni se confiscau averile, Iacobinii arangiau baluri şi concerte în şalele tronului, care la mesele de aur, unde altădată şedeau regii cu sceptrul în mână, cafetierul servia oricărui gamin din Paris absynth pentru câţiva spus, însă aproape fiecare păcat îşi găseşte pedeapsa pe pământ. Şi pentru Marat sunase cosul răsbunării şi răsplătirii. Era o epocă, când exaltaţiunea ajunse la culme, atunci când fiecare persoană trâeşte în credinţa şi în visul sublim, că prin propria-i putere şi bravură va pută da forţă naţiunii sale. Astfel o fată tânără din Normandia, indignată până în adâncul inimii de abisul în care luneca patria ei, hotărî să pună capăt zilelor monstrului Marat. Maria Alina Chariota Corday, născuta la 1768 la St.Saturnin lângă Caen, era fiica unei familii nobile și distinse. Pe lângă o frumseță deosebită cu care natura o înzestrase, era de o inteligenţă supremă, şi poseda o instrucţiune superioară. Nutrită de învăţaturile savanţilor Rousseau, Motesquieu şi alţii, era şi ea cuprinsă de dorul sfânt al libertăţii. Cu trup şi suflet era devotată ţerii sale pentru care Broşura lui Bodnár Zsigmond, toate lucrările sale, vederile şi convingerile sale. Contrar cu profesorul de literatura maghiară Gyulai Pál susţine, că mult lăudata tragedie naţională a lui Katona József „Bánk bán“ este atât ca concepţiune cât şi ca lucrare greşită , în ceea ce are dreptate. Asemenea susţine faţă cu esteticul din Budapesta Beöthy Zsolt, ca „Buda halála“ a lui Arany este o aberaţiune a spiritului marelui poet. Şi multe alte aserţiuni are, prin care vine în contrazicere cu părerea dominantă în literatura maghiară. Din causa aceasta e urgisit şi batjocorit. Mai acum vreo câţiva ani a concurat la postul de profesor ordinar de literatura maghiară de la universitatea clujană. Şi aici a fost desconsiderat. Clica — căci şi la Maghiari sânt clici — care dominează la academie, e l-a scos din toate posiţiile. Bodnár însă îşi urmează liniştit cursul, are 20—30 ascultători pe an, îşi ceteşte prelegerile şi lucrează. Acum doi ani a început să edee în broşuri o mare istorie a literaturii maghiare. A edat 10 broşuri ajungând până la epoca a patra şi a îngheţat. Contrarii lui încă s’au apucat de o întreprindere şi mai grandioasă, şi Bodnár care a rămas în ungheţ, în fasciculă şef de literatură a desvoltat o teorie specială despre „legea progresului spirital“, care a dat însă la o discuţie mai mare între representanţii mai tineri ai literaturii maghiare. Teoria lui, deşi în multe locuri se observă influenţa lui Hipolit Taine, totuşi conţine multă originalitate. El aseamănă timpul şi ideile lui cu valurile mării; în idei este o fluctuaţiune continuă între idealism — idealreaism — şi realism. Şi conform acestei fluctuaţiuni se constitue toate manifestaţiunile vieţii spirituale. Pe timpul idealismului domneşte în politică centralizarea, în limbă ortologia, în religie ortodoxismul, în ortografie etimologismul etc., în epoca ideal-realistă toate acestea ajung în decadenţă şi ideile contrare încep a se validita, care în timpul realismului întră în politică descentralizarea, federalismul, limba tolerează cuvinte străine, religia libera cugetare, ortografia fonetismul etc. Nu voesc să insist asupra acestei teorii din punct de vedere critic, este de lipsă numai expunerea ei pentru deplina înţelegere a broşurei lui Bodnár. De la discuţia care s’a desvoltat în literatura maghiară de atunci încoace, a început Bodnár să publice o serie de broşuri sub titlul „Példák“ (Exemple) în care caută se-şi demonstreze teoria. Acum a apărut broşura a treia din această serie, care tratează cestiunea naţionalităţilor din puctul de vedere al „legii progresului spiritual“, visa o libertate frumoasă, ideală, basată pe virtute şi morală, încâtva Girondiştii păreau că realisează această soluţiune. în şirele lor încerca să facă propaganda ideilor moderate, care erau să realiseze republica, fără crime şi monstruosităţi, însă zadarnic, căci Girondiştii nu-şi putură câştiga superioritate la poporul desfrânat, deja obicinuit cu masacrele. Din contră şi ei fură arestaţi, decimaţi şi risipiţi, între aceştia peri chiar şi logodnicul Charlotei Corday. Această fiinţă jignită în adâncul sufletului ei, plecă la Paris, sub pretext ca să se refugieze în Englitera la o rudenie. Pe drum ultimul număr al jurnalului „Ami du peuple“ conţinea o proclamare a lui Marat, în care îmbărbătau pe cetăţeni să cureţe încă o miie de capete pe eşafod, pentru ea să reușească crearea repubiicei. La cetirea acestei noue infamii, nimic nu mai era în stare să schimbe hotărîrea Charlotei Corday. Fără să comunice cuiva planul ei ajunse la Paris și încercă să fie primită la Marat. în scopul acesta scrise de două ori cătră el, făcându-’i cunoscut că avea să-i dee știri importante din departamente. Nu fu primită, însă ea nu se descurajă, se duse a treia oară în 15 iulie 1793, și insista se fie primită având a desăinui secrete importante. Atunci Marat porunci bătrânei servitoare să o lase să între. El tocmai eşia din bae, căci fiind bolnav, petrecea o mare parte a zilei în bae. Fără să aştepte vre-o desluşire, îi ordonă să numească imediat pe cei ce cutezau să lise