Tribuna, noiembrie 1893 (Anul 10, nr. 243-266)

1893-11-02 / nr. 243

Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., // an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1l1 an 10 franci, 1/s an 20 franci, 1 an 40 franci, Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 2/14 Noemvrie 1893 Nr. 243 INSERŢIUNILE Un sir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la­­poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente loan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cnnceri v. a. sau 15 bani rom. T JpJ^ 1 Apare în fiecare zi de lucru La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Adm­inistraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Cu masca nu va merge. Spuserâm în mai multe rînduri, că pe unii comiţi­ supremi ’i-a apucat o dragoste deosebită pentru Români. Ziare oficioase şi neoficioase, dar’ maghiare şi în soldul Maghiarilor, de un timp în­coace, au început a fi mai echitabile faţă cu Românii şi peste tot faţă cu ne­maghiarii din ţerile statului unguresc. Telegraful ne-a surprins Sâmbătă cu te­legrama despre broşura lui Bodnár Si­gismund, care între împrejurările de faţă în raport cu cele din lunile tre­cute se poate zice că este sensaţională. Atâta „omenie“ câtă pune pe Români profesorul universitar, nici oposiţionalul Jancso Benedek nu a pus, cu toate­ că se sileşte a fi obiectiv când se ocupă cu Românii transilvăneni şi ungureni. Ei bine, pentru­ ce le amintim pe toate acestea? Se şopteşte din dreapta, se şop­teşte din stânga, că guvernul unguresc actual are intenţiunea nobilă de a mul­ţumi în numele Maghiarilor pe Români, de a mulţumi pe naţionalităţile nema­ghiare. Atunci dragostea comiţilor­ su­­premi, blândeţa ziaristicei şoviniste, care, mai când numai, scuipa foc şi flăcări contra­­naţionalităţilor nemaghiare şi mai ales contra Românilor şi în fine „ome­nia“ pusă pe Români pe calea presei, trebue că stau în raport causal cu şap­­tele. Atunci şoviniştii de mai nainte s’au cugetat să fie oameni cuminţi şi să mai slăbească coarda întinsă, să nu se rupă. Negreşit, că dacă aceasta ar fi in­tenţiunea guvernului unguresc, bun lu­cru intenţionează. Bun şi salutar, atât pentru cei­ ce intenţionează, cât şi pen­tru care se intenţionează. Căci, ce ’şi-ar putea închipui cineva mai bun, mai fru­mos şi mai salutar totodată, decât când cetăţenii statului unguresc ar ajunge odată în posiţiunea fericită de a putea zice, ce frumos este a locui fraţii împreună. Nici oposiţiunea, ori­ şi­cât de în­căpăţînată este ea câteodată, ba de , multe­ ori, nu ar fi contrară intenţiunii nobile. Şi ea accentuează de atâtea­ ori că are pururea înaintea ochilor fericirea patriei drept bunul cel mai înalt şi mai sublim, pentru care este în stare a sa­crifica tot până şi vieaţa. Dar’ lucru de mirat! Abia începură şoaptele, abia cele­lalte simptome şi semne bune şi la Cluj se aprinde o rachetă şi săgeata­’i des­­destructivă se aruncă asupra Românilor. Apoi alta în Selagiu. Pe urmă ear’ alta în Făgăraş. Şi ca procederea să fie cât se poate completă, acelaşi soiu de ra­chetă, în acelaşi timp se aprinde în Neograd contra Slovacilor. Credem că nu ne înşelăm când presupunem, că şirul rachetelor nu s’a terminat. Abia s’au început. Şi apoi are să vină reserva sprijinitoare, cum s’a început în comitatul Raabului şi co­media are să se continue şi să fie, deși tristă, dar’ în tot caşul interesantă. Și iată de ce. Odată pentru­ că punctul de mâne­­care este cu totul nemotivat. Intre Români, ca şi între Slovaci nu s’a întâmplat ab­solut nimica, ca să-’i îndemne pe cei dela Cluj, din Selagiu, dela Făgăraş şi din Neograd se strige „pericol !“ Mai ales Clujenii, cum se poate ca tocmai ei, care au trimis atâţia Ro­mâni în temniţă, numai în anul acesta se dee alarmă, că sunt în pericol ? Este chiar ridicolă strigarea din partea lor: copii răsfăţaţi ai guvernului unguresc şi ai şovinismului maghiar. Nici guver­nul unguresc, nici armata şovinistă nu­­i-a părăsit şi nu mi-a năpustit pradă „Olahilor“. Sau nu mai cred „cavalerii“ clu­jeni în putinţa guvernului unguresc şi peste tot în valoarea neamului ungu­resc? Au ajuns ei şi neamul lor, ca în Transilvania, numai prin legi şi stări excepţionale să fie susţinuţi ? De Făgăraş nu ne mirăm. Acolo, de când „înţelepţii“ administratori po­litici au îmbiat cu doi panduri pe un colonel care trecea cu regimentul spre Braşov, ca să nu se întâmple colone­lului şi regimentului ceva reu în pă­durile dela Perşiani din partea Româ­nilor, s’a instituit de sine un privilegiu sub marca: „Dummer Kerl von F...., care în mod darwinistic, pecum se vede, se moşteneşte şi moştenindu-se se des­­voartă perfecţionându-se mai departe. Ear, dacă mai sar­t şi alţii cărora le place a procede făgărăşeneşte, este afa­cerea lor privată. De altă parte este foarte intere­santă comedia, când ştim cine sunt factorii la aprinderea rachetelor din cestiune, în comitatul Clujului poporaţiu­­nea maghiară este mai numai de leac. Afară de Cluj sunt puţine comune de tot, unde Maghiarii să fie în majori­tate faţă cu Românii. Sânt înse o mul­ţime de comune curat române. Ma­ghiarii, sprijiniţi de guvern şi de cu­rentul şovinistic, au ştiut acolo, ca şi în alte părţi sâ-­şi instaleze o majori­tate meşteşugită din elementul lor. Cu majoritatea aceasta administrează comi­tatul, cu ea fac politică după placul guvernului şi al şovinismului maghiar. Aşa e la Făgăraş. Aşa e în toate păr­ţile, unde Românii au nenorocirea de a fi într’un municipiu cu sămînţă de ele­ment maghiar, la care se mai adaug acum şi evreii. In chipul acesta fiind constituite representanţele municipale, nu e mirare, dacâ pot vota cum votează. De ce n’ar fi cu putinţă votări false, unde adm­inistraţiunea şi toată alcătuirea ei este prin eludarea legii falsificată? Lucrurile înse se presenteazâ într’o lumină şi mai curioasă, dacă ne cuge­tăm, ce fel de factori sunt aceia, care aprind rachetele. Şi la Cluj, şi În Făgăraş, şi în Selagiu, precum şi în Neograd sünt factori oficiali şi oficioşi de ai guver­nului unguresc. Factori care nu fac nimica fără de ştirea şi consimţâmântul guvernului unguresc. Şi au cau să să nu facă. Ei sunt numiţi, sunt aleşi numai din mila gu­vernului unguresc. Ei aleg şi votează numai la ordinul guvernului unguresc. Prin urmare şi rachete aprind numai la ordinul, sau în caşul cel mai do­mol, cu consimţământul guvernului un­guresc. Cu tot dreptul putem dar’ zice, că rachetele dela Cluj, din Selagiu şi dela Făgăraş, cu săgeţile lor destruc­tive, guvernul unguresc prin mendrele hipnotisate cu şovinism fanatic maghiar le aprinde şi le îndreaptă asupra Ro­mânilor, întocmai ca pe cele din Neo­­grad asupra Slovacilor. Stând astfel lucrurile, ce se ţinem de vocile cele dulci ale apropierii de Români şi ale mulţumirii Românilor prin mijlocirea guvernului unguresc? C r­e­d­e­m că guvernul unguresc vrea să se apropie de Români, însă cu masca pe față, ca să nu-și poată Ro­mânii ceti cugetele din suflet. Pentru­ că guvernul va fi cugetând că Românii, dacă văd atitudinea muni­cipiilor, vor sfecli­ o și se vor mulțumi cu puțin, cu vre-o scoatere de ochi. Sau ceea­ ce e și mai verosimil, guver­nul dacă va fi strâmtorat de cineva, ca să împăciuească și se mulcomeasca pe Români, să se scuse, că bucuros ar vrea să facă pe voe Românilor, înse­rată „opiniunea publică“ cum se scoală și cere stări excepționale pentru Români. Ear’ ceea­ ce zice despre Români, va zice la timpul său despre toate naţionalită­ţile nemaghiare. Guvernul unguresc şi cu dînsul împreună toată ceata şovinistă, care când e vorba de nemaghiari, este una cu dînsul, se ştie însă, că cu masca nu va merge. Vrea pace, vrea mulţumire cu Ro­mânii şi cu naţionalităţile, atunci cu faţă curată să se apropie. Altmintrelea şi unii şi alţii, adecă şi Românii şi na­ţionalităţile vor apela la opiniunea pu­blică a Europei, şi îi vor spune ce fac concetăţenii lor maghiari. Vor spune, că simulează împăcare şi mulţumire, car’ pe din dos, într’un mod lipsit de onestitate, înhaită servitorimea lor să joace rolul de nemulţumiți, de peri­clitaţi în aceleaşi momente, când ca asupritori vreau să înăsprească asuprirea fără leac de causă, fără leac de motiv. în asemenea împrejurări nu putem zice Românilor decât să nu-’şi uite de: Hic niger est, hune Romane caveto. Noul cabinet austriac. Ieri la ameazi noii miniştri austriaci au depus jurământul înaintea Monarchului. După aceea M. Sa a plecat la München. Se crede, ca Reichstag-ul va fi convocat pe ziua de 18 sau 20 No­emvrie n. c. Contele Taaffe a primit portre­tul M. Sale in o cadră preţioasă şi cu o de­dicaţi­une autografă a Monarchului. FOIŢA „TRIBUNEI". Charlota Corday. Centenarul morţii lui Marat. O sută de ani s’au împlinit dela îngro­zitoarea periodă, prin care trecu Francia în lupta ei de desvoltare. Monarchie, revoluţiune, plebiscit, comu­nism, baricadagiu, anarchie şi republică, — sânt fasele prin care se metamorfosă pentru­­­ca să ajungă la ţinta dorită — la li­bertate. Era strălucitoare această visiune a li­bertăţii, căreia tinărul Lafayette ii aprinse făclia, — atât de orbitoare, că­ cree­­rul omenesc în expansiunea sa per a echili­brul şi ori­ce noţiune de demarş sistematic. Poporul deodată, neânfrînat îşi rupse lanţurile şi un caos nemărginit se produse, — scuturându-l şi jugul sclaviei, urma aceaic­ă visiune încă nedefinită — şi în chipul acesta deodată se lăpăda de tot ceea­ ce până acum formase — religie, morală şi disciplină Era cumplită această masă deslănţuită, desbrăcată de toate elementele casei seriale şi de toate principiile religiunii creştineşti, îşi crea o nouă teorie de credinţă, 16­i legi, care puse în vigoare, buleversau într . clădire a moralei. ‘^ei Fără stavilă poporul nimicia tot . U1 s punea în cale şi sub devisa­b­­ile egalităţii şi fraternităţii crimele cele mai îngrozitoare. Steza frumos , la inimă de soţ, de Era delăturată învăţătura creştinească despre iubire; iubirea deaproapelui,­ sădită din generaţiune în generaţiune în ini­mile omeneşti — şi demonii jidărau ura, ura şi răsbunarea. Parisul, paradisul plăcerilor, devenise leagănul revoluţiunii, şi faubourgul St. An­toine, cartierul muncii, totdeauna încărcat de gazuri explosive, era apt să desvoalte văpaia revoluţiunii. Uvmienii, care până atunci lucraseră la carosele de aur, pentru regi şi Dauphin, la catifele~şi dantele pentru regine, lucrau acum osproade si ţintuiau cosciuge. Fine secolului al optsprezecelea, — era un „fin siedle“ scăldat in sânge. Această pagină­­din istoria Franciei este scrisă cu litere de sâ­nge, — chiar cu sângele unui rege şi unei regine, — sacrilegiu îngrozitor de care Francezii nu se vor pută desculpa nici­odată. Erau u­miile victimele care cădeau ■fă juriul­ii Revoluţionar Fouquier-Tin­­an­­se şi aşa numiţii „buveurs de sang“, între care Marat, Robespierre, Danton, Cou­­thon, 7 . agitatori îndârjiţi, încriminau continuu şi miteau cete spre drumul ba­­stilei. ; c«*17 vr­ v.,­ cea mai groaznică domnia şi Ilivillgéton !;se deodată acusator, jude şi că­­lială (le as. knfite anume cutreerau închi- Cltur ordo.­d şi măcelărind pe cei deţinuţi, nu adversari, de mult cu săvîrşirea acestor care în fine­­ încât deputatul Guillotin nas­­ternală, prin care se putea se­cera mai repede capetele nenorociţilor — in­­venţiune, care primi chiar numele lui — Guil­­lotina. Era îngrozitor acest spectacol, pe care zilnic îl oferia frumoasa capitală a Franciei, şi cu cât poporul se obicinuia mai mult cu cruzimile acestea, ca şi animalul feroce la ve­derea sângelui, — cu atât groaza condamna­ţilor creştea, căci ei m­uriau de atâtea­ ori în idee, de câte­ ori funcţiona teribila maşină in­­fernală Astfel muri pe eşafod frumoasa du­cesă de Lamballe, amică intimă a reginei Maria Antoinetta, numai cu scopul de a da reginei spectacolul morţii, ce o va avă şi ea. Despre Mi­dme Roland, femeie celebră din timpul revoluţiunii se spune că fiiind con­damnată la moarte împreună cu Lamarche şi alţii s’a exprimat: „Treceţi înainte, căci nu veţi avă curajul, dacă mă veţi vedea murind“. Cel mai greţos agitator, care ştiuse să-­şi câştige favorul poporului era Marat, un doc­tor din Neufchatel. Chiar ca figură era una din înfăţoşerile cele mai hidoase, pe care na­tura pare că le potriveşte anume câteodată cu facultăţile interne. Cele mai urâte patimi se oglindau pe faţa lui: ura, invidia şi setea de sânge îl desfigurau şi îl chinuiau ca o boală. Venit la Paris îşi câştigă bunăvoinţa poporului prin jurnalul seu „Ami du peuple“ în care pleda teori­le lui, dând frâu liber po­porului revoltat să-­şi câştige libertatea prin jaf şi omor. Poporul îl adora ca pe un semizeu şi se supunea la toate ordinele lui. El a luat parte activă la condamnarea celor 300. Corespondentul nostru din Budapesta şi-a semnalat telegrafic apariţia broşurei lui Bodnár Zsigmond, astăzi suntem deja în plăcuta posiţie a pune sub ochii cetitorilor noştri prima parte a acestei broşuri în tra­ducere. Este însă de lipsă să promitem vre-o câteva notiţe introductive. Dl Bodnár Zsigmond este profesor de literatura maghiară la universitatea din Bu­dapesta. Deşi este unul din cei mai vechi profesori, totuşi a rămas numai „privat­­docent“, adecă profesor fără leafă, care tră­­eşte din banii de „colegii“. Causa acestei preferări este posiţiunea ce o ocupă. El este un om independent în de oameni distinşi ai Franciei, care periră în anul acesta fatal, de asemenea era cel mai aprig Incriminator la procesul regelui Ludovic al XVI-lea. Cum era să nu fie sărbătorit? căci odată palatele regale fiind libere, plebi­scitul se încuiba în salele pompoase, și pe când masele sălbătăcite decapitau, făceau proscrip­­țiuni se confiscau averile, Iacobinii arangiau baluri şi concerte în şalele tronului, care la mesele de aur, unde altă­dată şedeau regii cu sceptrul în mână, cafetierul servia ori­cărui gamin din Paris absynth pentru câţiva spus, însă aproape fiecare păcat îşi găseşte pedeapsa pe pământ. Şi pentru Marat sunase c­osul răsbunării şi răsplătirii. Era o epocă, când exaltaţiunea ajunse la culme, atunci când fiecare persoană trâeşte în credinţa şi în visul su­blim, că prin propria-­i putere şi bravură va pută da forţă naţiu­nii sale. Astfel o fată tânără din Normandia, in­dignată până în adâncul inimii de abisul în care luneca patria ei, hotărî să pună capăt zilelor monstrului Marat. Maria Alina Chari­o­ta Corday, născuta la 1768 la St.­­Saturnin lângă Caen, era fiica unei familii nobile și distinse. Pe lângă o frumseță deose­bită cu care natura o înzestrase, era de o in­teligenţă supremă, şi poseda o instrucţiune superioară. Nutrită de învăţaturile savanţilor Rousseau, Motesquieu şi alţii, era şi ea cu­prinsă de dorul sfânt al libertăţii. Cu trup şi suflet era devotată ţerii sale pentru care Broşura lui Bodnár Zsigmond, toate lucrările sale, vederile şi convingerile sale. Contrar cu profesorul de literatura ma­ghiară Gyulai Pál susţine, că mult lăudata tragedie naţională a lui Katona József „Bánk bán“ este atât ca concepţiune cât şi ca lu­crare greşită , în ceea­ ce are dreptate. Ase­menea susţine faţă cu esteticul din Budapesta Beöthy Zsolt, ca „Buda halála“ a lui Arany este o aberaţiune a spiritului marelui poet. Şi multe alte aserţiuni are, prin care vine în contrazicere cu părerea dominantă în litera­tura maghiară. Din causa aceasta e urgisit şi batjocorit. Mai acum vre­o câţiva ani a con­curat la postul de profesor ordinar de litera­tura maghiară de la universitatea clujană. Şi aici a fost desconsiderat. Clica — căci şi la Maghiari sânt clici — care dominează la academie, e l-a scos din toate posiţiile. Bodnár însă îşi urmează liniştit cursul, are 20—30 ascultători pe an, îşi ceteşte pre­legerile şi lucrează. Acum doi ani a început să edee în bro­şuri o mare istorie a literaturii maghiare. A edat 10 broşuri ajungând până la epoca a patra şi a îngheţat. Contrarii lui încă s’au apucat de o întreprindere şi mai grandioasă, şi Bodnár care a rămas în ungheţ, în fasciculă şef de literatură a desvol­­tat o teorie specială despre „legea pro­gresului spirit­al“, care a dat însă la o discuţie mai mare între representanţii mai tineri ai literaturii maghiare. Teoria lui, deşi în multe locuri se observă influenţa lui Hi­polit Taine, totuşi conţine multă originalitate. El aseamănă timpul şi ideile lui cu valurile mării; în idei este o fluctua­­ţiune continuă între idealism — idealrea­­ism — şi realism. Şi conform acestei fluc­­tuaţiuni se constitue toate manifestaţiunile vieţii spirituale. Pe timpul idealismului domneşte în po­litică centralizarea, în limbă orto­l­ogia, în religie ortodoxismul, în ortografie eti­­mologismul etc., în epoca ideal-realistă toate acestea ajung în decadenţă şi ideile contrare încep a se validita, care în timpul realismului întră în politică descentrali­­zarea, federalismul, limba tolerează c­u­­vinte străine, religia libera cugetare, ortografia fonetismul etc. Nu voesc să insist asupra acestei teorii din punct de vedere critic, este de lipsă nu­mai expunerea ei pentru deplina înţelegere a broşurei lui B­o­d­n­á­r. De la discuţia care s’a desvoltat în lite­ratura maghiară de atunci încoace, a început Bodnár să publice o serie de broşuri sub titlul „Példák“ (Exemple) în care caută se-­şi demonstreze teoria. Acum a apărut broşura a treia din această serie, care tratează cestiunea naţionalităţilor din puctul de vedere al „legii progresu­lui spiritual“, visa o libertate frumoasă, ideală, basată pe virtute şi morală, încâtva Girondiştii păreau că realisează această soluţiune. în şirele lor încerca să facă propaganda ideilor moderate, care erau să realiseze republica, fără crime şi monstruosităţi, însă zadarnic, căci Girondiştii nu-­şi pu­tură câştiga superioritate la poporul desfrânat, deja obicinuit cu masacrele. Din contră şi ei fură arestaţi, decimaţi şi risipiţi, între aceştia peri chiar şi logodnicul Charlotei Corday. Această fiinţă jignită în adâncul sufletului ei, plecă la Paris, sub pretext ca să se refugieze în Englitera la o rudenie. Pe drum ultimul număr al jurnalului „Ami du peuple“ conţinea o proclamare a lui Marat, în care îmbărbăta­u pe cetăţeni să cureţe încă o miie de capete pe eşafod, pentru­ ea să reușească crearea re­­pubiicei. La cetirea acestei noue infamii, nimic nu mai era în stare să schimbe hotărîrea Charlotei Corday. Fără să comunice cuiva pla­nul ei ajunse la Paris și încercă să fie primită la Marat. în scopul acesta scrise de două­ ori cătră el, făcându-’i cunoscut că avea să-­i dee știri importante din departamente. Nu fu primită, însă ea nu se descurajă, se duse a treia­ oară în 15 iulie 1793, și insista se fie primită având a desăinui secrete importante. Atunci Marat porunci bătrânei servitoare să o lase să între. El tocmai eşia din bae, căci fiind bolnav, petrecea o mare parte a zilei în bae. Fără să aştepte vre-o desluşire, îi ordonă să numească imediat pe cei­ ce cutezau să li­se

Next