Tribuna, decembrie 1893 (Anul 10, nr. 267-271)

1893-12-01 / nr. 267

Amil X Sibiiu, Mercuri 1/13 Decemvrie 1893 Nr. 261 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., V/ an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/ an 10 franci, 1% an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un miner costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“. Românii şi Maghiarii. ■ Europa, îndeosebi Europa centrală, are nevoie de pace. Ear’ pentru ca pacea să poată fi asigurată — pe cât numai e cu putinţă — s’a încheiat tripla alianţă pentru menţinerea păcii. Monarchia noastră, imperiul german şi regatul Italiei ’şi-au dat mâna pentru a se pută împotrivi ori cărei puteri care ar ameninţa pacea. Ceea ce ameninţă pacea e mai ales pornirea cuceritoare a Rusiei, încă demult a simţit Europa, că Rusia ameninţă cu porniri de cucerire înspre Apus. Aceste cuceriri vin de la miazănoapte-răsărit înspre miază-zi-apus. Câtă vreme imperiul otoman era puternic în Europa, aceasta avea un stat gata a se împotrivi Rusiei. Imperiul otoman a căzut însă, încă înainte cu treizeci de ani Maghiarii, oamenii lor de stat, au isbutit să încredinţeze pe puterile din centrul şi Răsăritul Europei, că în contra Rusiei cuceritoare, împotriva acestei puteri ameninţătoare, se găseşte înspre Răsărit poporul maghiar. Lumea nu ne cunoştea pe noi Românii. Fraţii Brătieni, Golesci, Bălcescu şi alţii lucrau în Francia în timpul exiliului lor de la 1848, pentru ca să facă cunoscut pe poporul românesc ca popor de gintă latină. Prinţul Ioan Ghica ţinea în mână şi cârmuia lucrarea expatrioţilor. Ioan Maiorescu a încredinţat, ca trimis al României, dieta din Frankfurt, că Românii nu sunt Ruşi, nu sunt înainte-mergătorii cuceririlor Rusiei. Eram socotiţi drept Slavi, care Maghiarii au isbutit să se înfăţoşeze Europei drept un popor în stare să fie paza Europei în contra Rusiei. Europa a simţit, că are nevoie de o strajă neadormită la porţile Răsăritului. Noi, Românii, eram socotiţi incapabili de a alcătui un stat îndestul de împotrivitor năvălirilor dinspre Moscva. Maghiarii au făgăduit şi au asigurat pe Europa că sunt îndestul de vrednici şi capabili pentru a alcătui statul care să ridice în Orient zidul, în dosul căruia să se adăpostească civilisaţia mijlocului şi Apusului Europei. Noi Românii nu eram nici în timpurile mai de dincoace îndeajuns cunoscuţi ca popor etniceşte deosebit de Ruşi, pentru că pe Europa am apărat-o în cursul unor veacuri, în care popoarele mari ale ei erau cuprinse cu răsboiri între ele. Nu era cunoscut nici numărul nostru. Mai eram socotiţi şi părtaşi şi chiar înainte-mergătorii cuceririlor întinsei împărăţii a Rusiei. Prinţul Ioan Ghica asigura la mijlocul secolului nostru pe Poartă, că nu noi Românii vom fi poporul care să înlesnească Rusiei drumul înspre Constantinopol, el avea în mână şi sprijinia lucrarea patriotică şi mare a exilaţilor români din cele două principate, care alcătuesc acum regatul României. Ioan Maiorescu avea însărcinarea din partea principatelor Române a încredinţa dieta dela Frankfurt, că noi Românii nu suntem Slavi, cum eram socotiţi, că suntem poporul în stare a fi în Orient straja civilisaţiunii. Maghiarii isbutiseră însă în acest timp să încredinţeze pe Europa, că poporul maghiar e singurul capabil a alcătui în Orient un stat în stare a opri în cale pe Rusia cuceritoare. Maghiarilor, li s’a îngăduit a lua sub cârmuirea lor o parte a monarchiei noastre. La această situaţiune au ajuns în un timp când s’a format imperiul german, când Austria era în strîmtorare, când imperiul otoman era în cădere, când din Răsăritul Europei ameninţa să se prăbuşească Rusia cuceritoare, când Francia era frământată de răsboiri interne ascunse, când Italia îşi aduna în un regat poporul risipit în state mici — a alcătui un stat. Europa n’avea răgaz să se cuprindă cu resolvarea cestiunii orientale. Prin surprindere, folosindu-se de strîmtorarea în care se găsia Austria și de timpul când popoarele Europei apusene și centrale erau cuprinse cu daraverile lor interioare, Maghiarii au primit stăpânirea unei părţi din Monarchia noastră. Europa credea, că Maghiarii sânt poporul în stare a da tărie monarchiei noastre şi a se împotrivi Rusiei cuceritoare. E abia un sfert de secol de când Maghiarii au primit acest rol. Un sfert de veac e puţin. Dar’ a fost îndeajuns ca să schimbe situaţia în Orientul Europei. Ceea ce aştepta Europa din partea Maghiarilor nu s’a îndeplinit. Neastâmpăraţi, mândri, iuţi de fire cum sânt Maghiarii, ei au socotit, că pot lăsa drum neîmpedecat pornirii de a maghiarisa cu orice preţ şi în grabă, în vreme ce Maghiarii, guvern şi popor, s’au prăbuşit cu pripire în contra existenţei tuturor celoralalte popoare — nemaghiare, — în vreme ce Maghiarii, guvern şi popor au gândit că pot să creeze în un sfert de secol un întins popor maghiar şi în timpul când dînşii în loc să câştige simpatiile feluritelor popoare împreună locuitoare, mai ales le-au înduşmănit, în acest timp, în scurta vreme de 25 de ani, s-au petrecut evenimente, care au schimbat cu desăvîrşire faţa lucrurilor în Orientul Europei. Imperiul otoman a fost redus la neputinţa lui de azi, principatele române s’au constituit, au adus pe tronul României un principe şi înţelept şi viteaz şi mlădiţă din o Casă departe stăpânitoare în Europa. Pe ruinele împărăţiei turceşti din Europa s’au ridicat state mici, car’ între Dunăre şi Carpaţi s’a ridicat — prin vitejia ostaşului român şi prin lucrarea mare a unui întreg rînd de bărbaţi mari sub cârmuirea caldă a nemuritorului Ioan Brătianu şi purtaţi de poveţele şi mărimea de gândiri a principelui Carol I, — pizmuitul de Maghiari regat român. S’a schimbat faţa lucrurilor în Răsăritul Europei. Dincolo de Carpaţi cinci milioane de Români au isbutit să se dovedească monarchiei noastre drept un aliat puternic la vremuri de primejdie, dincoace de Carpaţi — din Carpaţi până la Tisa alte trei milioane de Români s’au dovedit monarchiei şi Maghiarilor oameni peste a căror vieaţâ naţională nu se poate trece cu nechibzuinţă, prieteni buni, dar’ pătrunşi de sentimentul dignităţii, prieteni pe a căror prietenie te poţi răzima. Dar’ ei, Maghiarii, au mers înainte ameţiţi de mărirea ce li s’a dat. In vreme ce ei socotiau, că îşi vor îndeplini misiunea de propagatori ai civilisaţiunii prin maghiarizare. Românii de peste Carpaţi au câştigat în partea lor pe popoarele mai mici din Balcani. Bucureştii a ajuns a fi socotit centrul de cultură în Răsăritul Europei; poporul român din regatul României a ajuns a fi privit drept prietenul unei juste desvoltări etnice a popoarelor din Balcani. Acolo Bulgarul, Sârbul, Turcul chiar, Polonul, Germanul şi însuşi Maghiarul pribejit găseşte casă şi masă şi libertatea de a trăi cum vrea el. Vorbesc cu drag româneşte cu toţii, căci nu li se impune prin lege să se lapede de originea lor etnică. Dimpotrivă sunt certaţi cu blândeţă când vreau să se facă desertorii neamului lor. La Bucureşti, în România, în munţi şi la şes, găsesc, aleargă toţi cu drag pentru a găsi muncă şi iubire caldă. Nimărui dintre Români nu-şi trece prin gând să pornească prigoniri de rasă. La noi? Ca să poţi trăi ’ţi-se cere să te lapezi de nume şi naţionalitate. Astfel în curs de un sfert de veac Maghiarii s’au înduşmănit cu toate popoarele acestei patrii. în loc ca monarchia să se fi închegat, o adfincă nemulţumire se întinde în întreg cuprinsul Ungariei. Budapesta e ocolită de toate popoarele cu excepţiunea evreilor, poporul maghiar se simte părăsit, singur, înduşmănit cu toţi vecinii. Maghiarii au înstrăinat dela dînşii pe toate naţionalităţile. Aci, unde dînşii aveau putinţa să câştige în partea lor pe popoarele nemaghiare, tot Românii au putut şi au ştiut să dobândească simpatiile şi încrederea Slovacilor, Sârbilor şi a Germanilor. Românii ofer şi aci în statul ungar garanţia, că popoarele vecine, că înşişi Maghiarii, se vor pută desvolta în pace fiecare cu vieaţa lui etnică. Până dincolo de hotarele Ungariei, din ceealaltă parte a monarchiei noastre, sosesc Românilor aprobări simpatice. Şi nu arave poporul român nevoie decât să înceteze ziariştii evrei cu agitaţiile, pentru ca Românii să aibă în partea lor şi simpatiile societăţii maghiare. E o mare, o foarte mare desclinire între Români şi Maghiari. Românii duc cu ei, câştigă în partea lor pe toate popoarele risipite, le respectează caracterul lor etnic, au în partea lor credinţa acestor popoare, le dau garanţii temeinice că prietenia Românului e neclintită, le lasă casa şi masa să fie casa lor şi masa lor, nu le cer să-’şi părăsească fraţii şi să-’şi renege pe părinţii lor. Maghiarii cer acestor popoare să renunţe la caracterul lor etnic, să se lapede de vieaţa lor naţională. Acesta e procesul de desvoltare a Românilor şi Maghiarilor în cursul unui sfert de veac. Şi când oficiosul „Pester Lloyd“ ne sfătueşte pe Români să părăsim pe tovarăşii noştri de suferinţă, pe Slovaci, şi pe Sârbi şi pe Germani, şi Sârbii şi Slovacii şi Germanii ştiu, că pornind eu noi merg pe cale dreaptă cu prieteni sinceri în vremuri grele şi drepţi în timpuri bune. Deoparte, în partea noastră a Românilor e maturitatea politică şi siguranţa echităţii, dincolo în partea Maghiarilor e neastâmpărul de a maghiariza, nechibzuinţă în politică şi lăcomia. Cam aceasta e desclinirea între noi şi ei, între Români şi Maghiari. Noi suntem împrejmuiţi de iubirea şi încrederea tuturor popoarelor din Orientul Europei, noi avem în partea noastră credinţa că mergem cumpătaţi înainte, împrejurul lor s’a făcut gol; ei vreau totul pentru ei, în neastâmpărul lor Maghiarii nesocotesc totul. Astfel într’o Duminecă îşi luă cojocelul cel de biserică, luă băţul în mână şi plecă prin mijlocul satului cătră oraş. Dar’ n’a spus nimărui pe lume, că pleacă să facă arătare împotriva lui Gheorghiţă. Căci se temea că păscâlitorul va auzi despre aceasta şi-’i va face vre-un rău, chiar înainte de a ajunge în oraş. Când ajunse în drumul ţerii, începu se vorbească tare cu sine însuşi, ca şi când s’ar afla înaintea domnilor, cărora voia să-’l pîrască pe Gheorghiţă. Vorbind aşa începu să meargă tot mai repede, şi mereu da din mâni ca popa când spune predicaţia. Şi în zorul acesta nu ştiu cum s’a întâmplat, că ’i-a ajuns băţul între picioare, s’a împedecat şi a căzut cât a fost de mare. Pălăria ’i-a căzut cât colo, nasul ’i-s’a ploştit de pământ, iar’ picioarele ’i-s’au ridicat în văzduh, ca şi când ar fi voit se stee în cap. Gemând şi înjurând s’a sculat şi ’şi-a ridicat pălăria din pulberea drumului. Ear’ în fruntei s’a făcut numai decât un cocor, de credeai că-’i creşte un corn, şi nasu-’i sângerat era umflat şi vânăt ca o prună de Bistriţa. „Asta Gheorghiţă ’mi-a făcut-o!“ gândi el şi se temea se meargă mai departe, ca se n’o păţască şi mai rău. Pe când îşi ştergea nasul de sânge, iată că vine pe drum la vale un husar în Românii sunt douăsprezece milioane de oameni chibzuiţi şi drepţi. Maghiarii sunt şese milioane de oameni şi nechibzuiţi şi învrăjbiţi cu toată lumea. în procesul Illemorandului a fost ascultat de cătră judecătorul de instrucţie astăzi dl Dr. Raţiu, preşedintele partidului naţional. — Tot astăzi ’i s’a adus citaţiune şidomnului S. Albini, care se găseşte în închisoare. Coaliţiunea Slavilor în parlamentul austriac este un fapt împlinit. Clubul Cehilor tineri a primit unanim înţelegerea cu celelalte cluburi slave oposiţionale şi au hotărît a întră în coaliţiunea slavă, care până acum numără 60 deputaţi, prin urmare este un factor de care trebue să ţină cont guvernul şi majoritatea. Starea excepţională din Praga, după cum se anunţă din Viena, va fi ridicată în luna lui Februarie, când se va porni apoi procesul în contra membrilor reuniunii „Omladina“. O mărturisire. Ziarul partidului radical din camera din Budapesta, „Egyetértés“, organul „partidului independent şi de la 48“ găseşte că aşa cum e alcătuită astăzi casa magnaţilor din Budapesta, senatul unguresc, el nu se poate împotrivi pornirilor adeseori nechibzuite ale camerei deputaţilor. Intr’unul din numerii trecuţi „Egyetértés“ vorbeşte în primul articol despre cererea pe care vre-o 20 de comitate au înaintat-o guvernului maghiar actual cerând reorganisarea casei magnaţilor. Supărat pentru faptul, că reorganisarea actuală a casei magnaţilor e mai rea decât înainte de reorganisarea acesteia, supărat pentru ce astăzi admisibilitatea în casa magnaţilor se întemeiază numai pe avere, „Egyetértés“ continuă: „Ungaria are nevoie de o astfel de casă a magnaţilor, care la întâmplare de nevoie să aibă o înrâurire moderatoare asupra camerei deputaţilor, când aceasta, răpită de spiritul revoluţionar, ar voi să răpească ducând ameţită cu sine naţiunea spre primejduirea patriei. Această casă a magnaţilor să fie însă crescută din pătura naţiunii, să vină cu naţiunea în atingere morală şi materială, să înţeleagă naţiunea. Casa de azi a magnaţilor nu are putere conservativă, pentru că ivindu-se furtună, aceasta o mătură şi astfel nu poate săastâmpere puterea înspăimântătoare a isbucnirilor naţiuni. „O casă a magnaţilor, aşa cum o voim noi, ar avă greutatea cuvenită şi s’ar impune naţiunii şi cu glasul ei puternic şi cu prolaga calului. Acesta se opri dinaintea lui Zăvod şi-’l întrebă zornic: „Nu şede în satul acesta un domn ce-’l chiamă Gheorghiţă?“ „Ba da, ce ai cu el ?“ întrebă Zăvod. „Domnul general voeşte să vorbească cu el“, zise călăreţul şi dete pinteni calului, alergând cătră Valea-aurului. Zăvod căscă gura de mirat ce era. „Ce e, domnul general? Un general voeşte să vorbească cu Gheorghiţă?“ Dar’ pe când vorbia aşa, cată numai un bator bogat cu patru cai trece pe dinaintea lui, cu două slugi pe capră, numai în aur îmbrăcate. în batar şedea un domn bătrân, îmbrăcat milităreşte şi cu mai multe cruci de aur pe piept. Batorul mîna spre Valea-aurului. „Să n’am parte de raiu!“ strigă Zăvod. „Domnul general de bună-seamă vrea să între la mine. Şi eu nu sânt acasă, şi atunci întră la Busuioc“. Zicând acestea se puse pe fugă, şi fugea cât putea la vale cătră sat. Dar’ atunci băţul ear’ ’i se încurca între picioare şi ear’ căzu la pământ ca un stejar răsturnat. Toate coastele ’i-au pîrăit în trup și tot s’a umplut de pulbere. Sculându-se cu greu a plecat apoi șchiopotând și înjurând cătră sat. Ajuns acasă și„ văzând că la el n’a întrat nici un bator, era să crepe de ciudă, căci î FOIȚA „TRIBUNEI". Vin’ la mine. Florioară mică. Pân’ bruma nu pică N’avea voerea. Vină-aici la mine Eu te-oi griji bine, Te-oi păzi de nea. Tu n’asculţi de mine, Eu îţi voesc bine, Nu mai trăgăna. Vânt va sufla rece, Peste tine-a trece, Frigul te-a strica. Nu m’ai ascultat, Nu te-am desmerdat, Ea t’ ai şi ’ngheţat. Zsebely, 1893. Ana Maior. Culcă-’ţi fruntea ... Culcă-’ţi fruntea şi-odihneşte Peste sinu’mi amoros, E atât de bine astfel Şi atât de drăgăstos!... Nu mişca, ci dormi în pace Sub molizii ăşti tăcuţi, Unde noi sântem aproape Şi de nimeni nevăzuţi. Grija lumii las-o altor, Noi să ne iubim pe veci; Ale ei svonuri deşarte Ne găsească muţi şi reci. Ear’ odată . .. Cine ştie Moartea când sosi-va ’n prag!... Pân’ atuncia uită toate Şi se ne iubim cu drag . . . Culcă-’ţi fruntea şi-odichneşte Peste sinu’mi amoros, E atât de bine astfel Şi atât de drăgăstos!... Bucureşti, 1893. Ioan Simionescu: Cum se face aurul. (O nostimă şi adevărată poveste pentru şcoală şi casă). După Enric Zschokke, întocmită de H u g ar. (Urmare.) 12. Zăvod cade şi-şi rupe nasul, şi alte întâmplări ciudate. Orice făcea Gheorghiţă, lumea tot într’altfelşi-o tâlcuia. Dacă le spunea copiilor că nu sânt strigoi şi duhuri rele, şi că numai oamenii cu credinţă deşeartă îşi fac închipuiri de acestea, oamenii din sat îi băgau vină, că nu crede nici în Dumnezeu, nici în dracul. Sau dacă le arăta copiilor plantele veninoase din câmp şi din pădure şi îi învăţa să se ferească de ele, apoi ziceau că voeşte se înveţe şi copiii cum se umble cu boscoane şi cu făcături. Cu deosebire cârcîmarul Zăvod îl pândia în toată forma şi aduna toate vorbele, care se făceau asupra lui. Dar’ când ’i se poru că ştie acum destul, zise: „Acum ştiu destule, ca să-’i pot frânge gâtul. Am se fac arătare contra lui, şi soacră-sa, morăriţa, trebue se fie mărturie şi se spună ce ştie despre dînsul. Ca jude e datorinţa mea să vorbesc. Nu mai pot tăcă, căci altcum asupra mea cade răspunderea“.