Tribuna, ianuarie 1894 (Anul 11, nr. 5-14)
1894-01-12 / nr. 5
Este întrebarea dlar’, dacă exregele va fi în stare să îndrepte lucrurile spre bine. Pentru monarchia noastră pricinile din Serbia pot deveni foarte incomode. Cu atâta mai vârtos, cu cât ziarele sârbești din regat încă demult nu se țărmuresc numai la afacerile interne din țeara, ci au obiceiu se poarte răsboiu, se înțelege ziaristic, și cu Austro-Ungaria. Înăsprindu-se situațiunea în Serbia și întâmplându-se acolo vre-o expresiune politică, Austro-Ungaria va fi necesitată a nu sta indiferentă, v trebui să iee o hotărâre față cu cele ce se vor petrece în vecinătatea imediată din Sudul monarchiei. Şi ar fi o fericire, când prin intreveniri diplomatice s’ar ajunge ceeace s’a ajuns după înfrângerea ce a îndurat Serbia la Slivniţa. Aşteptăm cu încordare dar’ ştirile ce ni le va aduce telegraful mai departe. După cum s’au desvoltat lucrurile în Serbia şi până acum, la toată întâmplarea ştirile despre afacerile sârbeşti nu sânt lipsite de importanţă. Importanţa lor rusă este şi mai mare, dacă cugetăm că coincid cu turburările din Italia. Ziarele ne spun, că în Italia turburările sunt pe sfârşite. Dee-zeu ca aşa să fie. Poate că dispărând punctul cel negru din Peninsula-Apeninică, va trage după sine în curând în dispariţiune şi pe cel din Peninsula-Balcanică. Procesul de presă „FOII POPORULUI“. Discursul de aperare al domnului Ioan Russu Şirianu, rostit la 22 Decemvrie a. cr. înaintea Curţii cu juraţi din Cluj. (Urmare.) Nu se poate deasemeni nici ascunde, nici tăgădui, că la Măgura au fost împuşcaţi doi ciobani nevinovaţi, despre care gendarmii ziceau că ar fi furat nişte cai, ceea ce s’a adeverit în urmă, că era o oarbă presupunere. Chiar acum nu demult, în luna octomvrie, gendarmii au împuşcat alţi doi ciobani români, pe fraţii Maxim şi Ariton Albu din Dolova. Dar’, va zice dl procuror, în care stat agenţii siguranţei publice nu sunt siliţi să facă Întrebuinţare de armele lor? Aşa e! Aici e vorba însé de un abus, de violenţe crude. Şi aretați-’mi un singur stat civilisat — căci nu cred ca pentru a mă strîmtora, dl procuror să compare Ungaria cu vre-un stat asiatic — aretați-’mi, zic, un singur stat cult, în care comițîndu-se astfel de fapte brutale, să nu se interpeleze guvernul în parlament, ori cel puțin să se rînduească o anchetă și publicului sc ’ise dee știri, ca să nu se alarmeze, ear’ noi să nu fim siliți a crede, — ceea ce se scrie în articol — că adecă, față de Români nu mai e nici o considerație, nici o milă în statul acesta! Venitu-’i-a în minte vre-unui „părinte al patriei“ se întrebe guvernul despre aceste fapte, şi guvernul făcut-a el ceva pentru potolirea spiritelor ? De loc! Ba dimpotrivă, foile maghiare toate asupra hoţilor de păgubaşi au strigat, au lăudat ferocitatea agenţilor, care pe Români ’i-au numit o haită de bandiţi şi rebeli aţîţaţi de preoţi. Aş putea să văcitez în privinţa aceasta scrise de ale presei d-voastre, care sunt cea mai revoltătoare insultă şi calurante la adresa noastră. Nici un procuror n’a zis Jnsă nimica. Ba cată, dl procuror cântă pe aceeaşi strună cu ziariştii maghiari: zice că am agitat poporul, relatând lucruri neadeverate, pe când în realitate faptele îrtrun chip atât de trist documentează cele spuse în articolul încriminat. Este deci dreaptă și conclusia primului alineat din articol, unde se zice: „Cu un cuvânt: de la cei care sunt puşi a sluji dreptate duşmănie ni se arată“ . . . Se vedem acum crima ce se ascunde — în adevăr că se ascunde, şi dl procuror a dovedit că e tare ingenios, descoperindu-o — In al doilea alineat. Iată ce se zice acolo: nIn mijlocul atâtor dureri, avem însă o mângâiere, care pe zi ce trece, creşte, ne întăreşte, ne face nu fricoşi, ci nepăsători de orice prrimejdie. Aşa, că e tare ca felul credinţa, că striviţi nu vom fi, chiar dacă s’ar însuţi greutăţile în jurul nostru. . Eu nu cred, ca în vre-o altă ţeară, un procuror să se mai fi încumetat a veni în faţa juraţilor să acuse un astfel de pasagiu. Cum, domnilor! am ajuns până acolo, că în statul ungar zis liberal, se consideră ca o crimă să exprimi o stare psichologică a unui popor ? Cuvântul mângâiere este ponibil de articolul 172 c. p. ? Voiţi să ne luaţi cei se dă până şi condamnatului de moarte? Ziaristul, care mângâie poporul seu, îl îmbărbătează, îi spune că dacă s’ar însoţi greutăţile şi tot nu vom fi striviţi, un astfel de ziarist este criminal? Apoi cum îţi închipui D-Ta, că în noi nu este suflet, care să se poată încălzi până la entusiasm, că în noi nu este raţiune ca să judecăm, ci se fim venali, şi atunci când întreaga Românie se agită în favorul nostru, să zicem: Români plângeţi vai de voi, aceasta e o nenorocire. . . Unde e acel pervers suflet românesc? Unde acel slab, care văzând atâta ajutor, să nu se îmbărbăteze la luptă şi în faţa puhoiului maghiarizator să nu zică: Apa trece, petrile rămân! Ce farmec mai mare poate fi pentru inimile noastre îndurerate de atâta luptă decât văzând interesul cald, cu care fraţii noştri din regat urmăresc cele ce se petrec aici ?.. Unde acel netrebnic, care să tăgâduească aceasta? Şi ar puta să fie fraţii noştri de dincolo atât de păcătoşi, să nu sară în picoare, să nu se amărască şi să nu protesteze, când văd goana nesfîrşită a procuraturii în contra noastră? Doar’ ne sânt fraţi, şi munţii oricât de înalţi ar fi ei şi ori câţi gendarmi la frontieră, nu-i pot nici pe ei, nici pe noi a face să uităm, că avem aceeaşi obârşie! Mai mult chiar: aceeaşi menire pe pământ! Iată deci, de ce în alienatul 3 se scrie: „ Această mângâiere ne vine din România, dela fraţii noştri din regatul liber şi fericit. Iată de ce nu este decât un adevăr, care nu se poate înăbuşi nici într’o sută de temniţi rîndurile unde se zice (alineatul 4): „De când suferinţele noastre cresc, dragostea lor pentru noi creşte şi ea“ . . Deasemeni dreaptă este afirmarea, că: „Fiecărei lovituri dată nouă de Unguri, fraţii noştri din România îi răspund prin câte un semn de iubire caldă, ce ne înalţă. Cu cât Ungurii ne hulesc mai mult, cu atât fraţii noştri din România ne laudă, ne îmbărbătează"1 . Vreţi dovezi? Bată-le. S’a pornit cercetare în contra comitetului naţional, răspunsul celor din ţeară a fost adresele ce s’au trimis din toate părţile veneratului nostru şef Dr. Raţiu. S’a făcut legea asilelor de copii şi reuniuni de maghiarisare: în România s’a înfiinţat Liga. Asta cât pentru trecut. Ear’ cât despre lucrurile mai recente, e ştiut, că în urma condamnării Replied, toţi din ţeară s’au alarmat şi nu s’au margint la o alarmă platonică, ci au strîns un fond de protestare. Un singur ziar de pildă, „Voinţa Naţională“ — asta o va fi ştiind-o şi dl procuror, — a adunat ca la 20.000 fr, şi ca să vă faceţi o imagine despre caracterul mişcării din ţeară, despre ferberea provocată de procuratura de aci, trebue să vă spun, că toate, dar toate ziarele au scris cu amărîciune şi mişcarea a luat cu sine până şi pe femei. Şi ca se nu credeţi că înaintez o singură afirmare pe care n’aş pută să o dovedesc, ascultaţi, die procuror, ce simţiri au deşteptat Clujenii în femeile române din Ţeară, ascultaţi o scurtă scrisoare. Dlui director al ziarului „Voinţa Naţională“. Fraţii şi surorile noastre de peste Carpaţi au fost şi sânt, de vreme îndelungată, prada prigonirilor celor mai neomenoase şi revoltătoare, din partea Ungurilor, neam nevrednic de a trăi în Europa civilisată. Toţi Românii, prin urmare şi femeia română, sânt datori să protesteze şi să fee partea suferinţelor. în acest scop, de director, doamnele semnate în alăturata listă de subscripţiune, vă trimite obolul lor, pe care vă roaga se-l adăugaţi la fondul pentru protestare şi pentru plata nelegiuitelor amenzi şi cheltueli de judecată, la care sânt condamnaţi martirii neamului românesc din Transilvania. împlinindu-ne această datorie, sperăm că ea va fi un îndemn pentru surorile noastre din toată România, care se vor grăbi să vină în ajutorul fraţilor noştri. Şi sântem convinse că, după ce toţi ne vom fi făcut această sfântă datorie, aurora dreptăţii va străluci şi succesul unei cause atât de sfinte va fi deplin hotărîtor Primiţi, die director, asigurarea distinsei mele consideraţiuni, Ersilia C. D. Dănescu. Dar’ mişcarea a pătruns şi în miliţie, între cei care au subscris la fondul de protestare, sânt mulţi oficeri. Şi să nu vă faceţi ilusia — pe care am observat că foile ungureşti vor să o sugereze publicului — că ministrul, ba chiar regele ar fi oprit pe ▼Veri de a se interesa de soartea noastră ! Nu p poate fi în teată nici autoritate atât de înaltă, nici putere atât de mare, încât se poată opri un sentiment legitim. Şi mai puţin regele Carol ar pute s- o facă aceasta şi faţă de eroii, care încălziţi de sentimentul şi mândria naţională, au vărsat scump sângele lor şi au ajutat pe fostul Domn să-şi pună pe cap coroana de oţel. Ori credeţi d-voastră, fiindcă soldaţii poartă sabie, ei trebue să fie mai puţin iubitori de neamul lor? Dar, tocmai această împrejurare şi întreaga lor educaţie îi face încă mai porniţi spre curentul de mărire al neamului românesc? Să nu uitaţi că armata română este naţională, avem într’însa fraţi, neamuri şi prieteni. S’ar pute oare ei lăpăda de noi, când ne văd în strîmtoare? Nu cumva s’ar jena să-’şi arete sentimentul, când văd că în Ungaria fişpanii sânt president la Kultur-egylet şi adună bani cu forţa dela locuitorii români, căror numai de Kulturegylet nu le este dor. D-voastră m i- aţi putu însă împedeca să ne arete aceste sentimente ale lor, nedându-le prilegiu, neaducându-ne pe noi atâta pe la Cluj! Al 5-lea alineat încriminat glăsueşte astfel: „ Ungurii ne arată pumnii, fraţii noştri din România ne întind mâna frăţească1. Dar’ cum era se scriu mai plastic şi pentru popor şi în mijlocul potopului de injurii ce curgeau astă-vară din presa maghiară asupra noastră? Nu cumva era să scriu că: Ungurii binevoesc a-’şi arăta nemulţumirea lor faţă de noi! . . . ori că, prese maghiară se îndură a ne mângâia, car’ cei din seară ne batjocoresc? . . . Venim însă la un alineat grav de tot, după a dlui procuror părere. „Ungurii ne schingiuesc“ — se zice în articol. Iată o expresie, ce ar pute într’un Român mai credul se deștepte gândul, că Ungurii nu ne sânt tocmai binevoitori. Apoi, domnule procuror, chiar cu riscul de a slăbi pe vreun Român în dragostea şi buna părere ce o are faţă de naţia ungurească, trebuia să spun lucrurile pe numele lor adevărat. Şi de altfel, unde vei găsi dumneata ţeran român, care pe multe din semnele „îngrijirii părinteşti ale guvernului“ să nu le socotească drept schingiuiri, mai ales când acele semne se presentă în formă atât de concretă ca gendarm, finanţ, perceptor şi alte specimene, cu care „oblăduirea părintească“ ne-a înzestrat vieaţa publică. Dar’, vei mai zice, cine a fost schingiuit de Unguri ? Întâiu de toate, această expresie este o figură. Doar’ nu va fi schinguire numai când îi pui pe jeratic, ori îi scoţi omului unghiile, ci vei permite, că de pildă tîrîrea noastră continuă pe la Cluj este şi ea o schingiuire, cel puţin morală, ba în urmă trupească chiar. Şi cine, afară de Unguri, cere ca să fim aduşi aici de atâtea ori ? Ori poate că numai D-Voastră aveţi această simpatie pentru noi? Domnii juraţi să dovedească, respingând cererea procurorului, şi atunci nici un ziarist român nu va scrie că „Ungurii“, ci vor precisa zicând: „procurorul“, — ca astfel art. 172 să nu ne poată apuca de scurt. „ Ungurii au aruncat în temniţă pe Lucaciu, România întreagă îl slăveşte“, — se zice în următorul alineat încriminat. Onorată Curte! Aş fi un mişel, dacă aş căuta să scap prin meschine jocuri de cuvinte pentru a interverti înţelesul acestei frase, ori se explic, zicând de pildă, că sub „Unguri“ înţeleg pe guvern. Nu, domnilor! Articolul e scris pentru popor şi din mintea aceluia nimenea nu-’i va putâ scoate idea, că curtea cu juraţi dela Coleuţin nu este lucru curat unguresc, nici îl va putâ face se creadă, că acel verdict s’a dat la dorinţa Românilor, dar’ nu a Ungurilor. Cu mintea lui simplă, dar’ naturală şi dreaptă, ţeranul distinge precis: tot ce în vieaţa publică a statului nu emană din dorinţa şi puterea poporului român, el e ca isvorît din dorinţa şi puterea Ungurilor. El zice şi crede de pildă, că Ungurii pun dările mari. Cerce dl procuror să-şi slăbească această credinţă, să vedem poate? Eu scriitor poporul fiind, în limba lui trebue să scriu. Iată prima afirmare din frasa dovedită. Cât despre a doua, că: „România întreagă îl slăveşte“, — îmi este de asemenea uşor de dovedit. N’a cetit dl procuror despre splendida primire ce li s’a făcut la Bucureşti, nu mai departe decât astă-iarnă, domnilor Dr Raţu şi Dr. Lumeu ? .... Tot ce România are distins, ’şi-a dat întâlnire în palatul fostului ministru Vernescu, pentru a serba în onoarea celor doi luptători ai noştri Lucaciu era sărbătorit alăturea cu venerabilul nostru conducător. Şi desigur, că meritele lor nu sânt de comparat: unul e tinăr, celalalt a încărunţit în lupte mari. Dar’ Lucaciu avea în favorul seu cele şese săptămâni de arest preventiv, avea verdictul de la Dobriţin, cu un cuvânt: era un prigonit! Iată de ce el încărcat a fost cu onoruri! Şi pentru ca să vedeţi, die procuror, că nu e cestie de persoane la mijloc, el e principiul care se onorează, vă mai aduc un exemplu. In anul 1891, la primul congres al Ligei, colegul meu de puşcărie Albini, deşi tinăr încă, a fost deasemenea obiectul celor mai entusiaste ovaţiuni. Sala Ateneului răsuna de aplause. Şi erau acolo şi alţi bărbaţi de aici, din regatul ungar. A fost de pildă dl V. Babeş. Nimenea nul-a crestat însă. De ce ? Findcă tocmai pe atunci se svonise că vrea să iniţieze — era president al partidului — dualismul maghiaro-român bine stabilit, care Românii din ţeară şi de aici ţineau să stabilească un principiu: câtă vreme procuratura maghiară întemniţează cu grămada pe luptătorii români, nu poate fi vorba de un asemenea dualism. Antâiu să înceteze prigonirile! Albini tocmai atunci eşise din temniţa ordinară, unde stătuse 6 luni. Iată de ce lui ’i s’au făcut ovaţiuni. ^»Şi are să li se facă tuturora, câţi au suMrT în temniţele Seghedinului ori ale Clujului, şi fiţi siguri, că are să se îndoească şi numărul celor care îmi vor strînge mâna, după ce scăpa-voiu şi eu de osândă. Pentru că n’au Românii să mă judece după slabele mele puteri intelectuale, ci după ale inimii porniri, car’ inima îmi poruncia să scriu cum am scris, fiindcă aşa simţiam, aşa simte poporul întreg, fiindcă acesta este adevărul. Vin acum la alineatul principal, la ceştia care a determinat scrierea articolului. „ Ungurii au pornit proces contra comitetului naţional, care Românii din regatul vecin toţi trimit încuragări bărbaţilor noştri aleşi1. Am dat deja explicarea de ce am folosit terminul: „ Ungurii“ Fiindcă atunci când conferenţa naţională aprobă atitudinea comitetului şi se declară solidară cu el întru toate, de sigur că nu a Românilor era dorinţa ca comitetul să fie trimis la Seghedin. la Cum? într’un organ naţional nu cuteva era se scriu, că interese mari ale stanului maghiar au cerut imperios să se improcesueze comitetul naţional român, fiind el alcătuit din trădători de patrie!? Dar, unde vei găsi un Român scelerat, să scrie astfel? Şi nu cumva era să ascund dinaintea cetitorilor noştri adresele, una mai caldă decât alta sosite din România? Ori să fi scris, că fraţii noştri de dincolo comit o tradare de neam când încuragiază pe cei ameninţaţi de a fi aruncaţi în temniţă. Dar’ că adresele au sosit, cred că este un adevăr atât de evident, că nici chiar dl procuror nu-’i va trage la indoeală. Ce dar’ a găsit de încriminat în acest alineat ? Pasagiul următor este: „Ungurimea întreagă strigă prin foile ei asupra noastră: foile din România toate strigă în contra Ungurilor1 . Die procuror, d-ta, care cunoşti influenţa presei asupra poporului, căci de aceea m’ai tras pe mine în judecată, desigur vei recunoaşte, că presa maghiară este oglinda poporului maghiar. Cine dar’ decât Ungurimea striga astă-vară asupra noastră ? Şi a strigat, d-voastră ştiţi bine. Mersese cu sgomotul până acolo, că cerea interzicerea conferenţei noastre pentru motiv că aglomerarea de oameni a devenit atât de mare la Sibiiu — scria „Magyar Hírlap— încât oamenii, femei şi bărbaţi, au fost turtiţi pe stradă. Bar’ că „foile din România toate strigau contra Ungurilor“ caruşi este un adevăr lămurit chiar şi pentru dl prearor. Poate însă, ca d-sa să nu cetească ziarele din România — mai ales că pentru a se dovedi liberalismul mare maghiar, aproape toate foile din seară sânt oprite să între aici —, foile ungurești pe acea vreme au luat însă notă de scrisele presei române și astfel dl procuror tot a putut să afle, că n’a fost foaie română care să nu-’şi fi arătat indignarea faţă de atâtea prigoniri. Căci nu mai era vorba de un curent şovinist ce ar fi luat cu sine o pătură a societăţii maghiare, ci guvern şi întreaga ungurime ţipa foc şi pară contra noastră. în asemenea împrejurare n’a fost decât natural, ca şi Românii de dincolo să se alarmeze toţi. Următorul alineat sună: „S’a pomit cercetare în contra studenţilor noştri universitari, pentru că au făcut „Replica“. Aci fac o „mea culpa“. Nu contra studenţilor s’a făcut cercetare — deşi ei au cerut aceasta — ci numai în contra a trei Români, dintre care doi au fost condamnaţi, unul este în temniţă chiar. Dl procuror ştie însă bine, că dintre cei implicaţi în acest proces, doi sânt cei mai valoroşi luptători ai noştri, şi împrejurarea, că s’a ţintit ca numai ei se fie întemniţaţi, de loc nu micşorează gravitatea prigonirii! De prisos — şi nici nu este îngăduit — să comentez aci cum s’a instruit şi efectuit procesul Replied. Un adevăr tot trebue constatat însă : că el a sculat în picioare întreaga Românie, că cei doi luptători harnici ai noştri au fost siliţi să apuce calea exilului, pentru că aş voi se văd pe acel Român, care să le zică: „Nu, nu vă exilaţi, ci duceţi-vă şi vă înmormântaţi la Seghedin!“ Mai ales acum, că în temniţă Românii sunt supuşi unui regim cumplit de aspru, întrebaţi de pildă pe directorul temniţei: oare n’am fost ţinut singur în despărţământ, deşi chiar regulamentul făcut în onoarea noastră prevede (art. 3.), că deţinuţii se fie păziţi mai mulţi inşi împreună. . . Nu pentru aceste consideraţiuni se vor femi înse a da acest sfat, ci pentru că dându-i şi vrând se fie consecvent, ar trebui se iee atunci angajamentul de a duce lupta cu un pas înainte! între fruntaşii români nu sânt însă revoluţionari. Se zice mai departe în acest alineat: „ Studenţii din România drept răspuns, colindă ca apostolii toate oraşele României, ţin pretutindenea cuvântări în contra Ungurilor” . . . (Va urma.) . „O afacere penibilă. Sub acest titlu împărtăşeşte ziarul guvernamental „Nemzet“ o afacere, care a pricinuit mare sensaţiune în toate cercurile politice din Budapesta. Anume e vorba despre un deputat din partidul naţional (apponyişti) despre care se zice, că a înşelat pe archimandritul şerb Gerasim Petrovici pentru suma de 5000 fi. sub pretrext, că are lipsă de această sumă pentru ca să mistuească un consilier ministerial din ministerul de culte și să efectuească întărirea alegerii lui Petrovici. în această știre nu s’a amintit nici un nume. Deputatul George Linder păşi în împărtăşind, că această afacere se rei dînsul. El confirmă ştirea de~ unui dar şi adecă a unui păstrare de 5000 îl., pen" o poliţă a redat valoar Expunerea răspunde stării de 5000 fi. pe acesta ’l-a cerut e expres pentru se atunci a presentat dritul află, că Linde nimic pentru dînsul, să facă. După informaţiuni „Nemzet“ — ministerul posesiunea tuturor mărturi afacere şi contele Csăky însuş tare criminală la judecătorie, o va cere camerei deputaţilor ex Linder. Consilierul ministerial, pe care a voit se-l mituească, îndată ce a aflat stau lucrurile a Înştiinţat pe ministrul Os, şi a cerut o cercetare severă. Deputatul Linder în urma acesteia a eşit din clubul partidului naţional, în scrisoarea sa către preşedintele partidului zice, că el părăseşte clubul, pentru ca să nu arunce nici o umbră asupra partidului până când tribunalul nu va delătura acusa în contra sa. Procesul „Omladiniştilor“ din Praga, întrebările ce le pune presidentul tribunalului excepţional fiecăruia din cei 77 acusaţi sânt în prima linie cam următoarele: Cum a fost organisată „Omladinar ! Ce scop avea? Ce parte, sau ce funcţie aveai în ea? Fost-ai de faţă la demonstraţia de la 17 August seara? Luat-ai parte la cutare sau cutare şedinţă? în sfîrşit o sumedenie de întrebări, după importanţa mai mare sau mai mică a cutarui sau cutarui acusat, sau după materialul adunat în contra lui. în general, toţi tăgăduesc vre-o 90°0 la sută din cele-ce li se impută, bineînţeles pe basa cercetărilor poliţeneşti în mare parte cu dinadins intervertite, sau chiar născocite de ea. Mulţi dintre acusaţi declară verde, fără încunjur, că luându-li-se după arestare, protocol la poliţie, s’a procedat cu dînşii în diferite moduri nepermise pentru a la stoarce ceva mărturisiri, aşa spre pildă: unora s’a dat atâta beutură până se îmbetau; alţii au fost chinuiţi nedându-le mâncare; unii ameninţaţi, alţii ademeniţi cu vorbe dulci, promiţăndu-li-se a fi puşi în libertate. Toate acestea le spun acuma tribunalului, când ese la iveală vreo contrazicere între fasiunile din protocoalele poliţiei şi cele zise acum înaintea tribunalului. Cu concipistul advocaţial Cijek ţinu ascultarea oară şi jum, între altele a fost întrebat de president: „Oferitu-v’a oare vreodată partidul ceh-tinăr ajutor bănesc?“ „Nu ştiu nimic despre asta!“ Presidentul: Am aflat că redacţiunea foii d-voastre a căpătat odată dela Cehii-tineri 25 florini, pe care înse redactoruli-a refuzat voind a fi independenţi. Despre întinderea aderenţilor de aceleaşi idei acusatul spune: „Paridul nostru progresist este lăţit în toată Boemia şi numărul partizanilor nici nu se poate hotărî, atât este de mare“. Din ascultarea culegătorului - tipograf Vesely este următorul incident caracteristic: Unul din cei de faţă îl întreabă: „Care este secţia de poliţie, unde la arestare ai fost bătut?“