Tribuna, aprilie 1894 (Anul 11, nr. 64-88)

1894-04-01 / nr. 64

AIMENTELE Pentru Sibiiu: fl. 50 cr., l/, an 5 fl., 1 an 10 fl_ casă cu 15 cr. pe lună mai mult pentru monarchia: l1 an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. [România și străinătate: I1/, an 20 franci, 1 an 40 franci, le fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 1/13 Aprilie 1894 Apare în fiecare zi de lucru Nr. 64 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. de abonament la IONA“. Martie v. 1894 expiră le pe luna Martie şi I. i abonenţi sânt rugaţi L reînoirea abonamenatru regulata expediţie lementele se fac prin ostale şi numai pentru are începe cu prima şi cu ultima lunii după tiu. unar costa . . I fl. 20 cr. rilunar costă. 3 fl. 50 cr. a interesul dlor aboxesele se fie însemnate te de corect și legibil. onenii vechi sânt ru- 1 pe mandatul postai ărită dela fâșiile, în trimis „Tribuna“ până idministratiunea. ui Memorandului. d se știe că în sfîrșit gu- MEL':’.rir dacă iu de HBiceput contra comite- Ejfeal, singura preocu- Bj^'n toate părţile este cuma tot mai erau oameni, »lut nu le întră în minte, întâmpla această monstruoiau adecă de imposibil, ca n Budapesta să fie capabil să de tact şi prevedere pose insulte astfel o naţiune lând ca representanţii ei auicunoscuţi să fie tîrîţi înajudecătoreşti şi aruncaţi în nişte făcători de rele. vedit însă şi de astă-dată, naţionale guvernul maghiar morbidul curent şovinist e astăzi toată lucrarea poghiarilor, e pur şi simplu jri-şi-ce! ) „TRIBUNEI" le Savoyardului pă Mari Sofi Schwartz. (Urmare.) T U- a ai fost unul dintre servitorii no, zise Charlotte. totdeauna înclinaţi a face rău am că nu putea fi nici unul dinsatului, care ’ţi-a causat această îcunoaşte dacă ’l-ai mai întâlni ?“ pă o pausă d imnişoară, poţi fi sigură că fipe a d-tale nu o voiu uita ntâiul om fără frica lui Dumnea venit în cale, după ce în urma urmei am părăsit Savoya —a eşti prima persoană, care s’aită cu mine. Dumnezeu să-’ţi acestor desluşiri, băiatul îşi ată cânele, care zăcea ghemuit durere. Dar’că cânele ar înţelege astcă în curând se vor revede, apoi spre Charlotte şi zise „îţi voiu da din toată inima, tot câştigul meu, dacă la reîntoarcere, voiu regăsi pe Fidele. ’Mi-ai promis că se va vindeca“. „îţi promit a face tot ce-’mi va sta în putere“, răspunse fetiţa cu atâta seriositate, par’că ar fi luat asupră-’şi o răspundere mare şi o datorie sfântă. Savoyardul plecă mai departe cu paşi grei şi cu inima tristă. După ce Charlotte ceru sfatul tatălui seu, puse ierburi vindecătoare pe rana umflată a lui Fidele. Sărmanul când suferia mult, era însă Îngrijit cu atâta iubire, încât și un om ’l-ar fi invidiat. Rana se vindeca încet, încet, şi animalul cuminte, arăta cel mai mare devotament şi recunoştinţă îngrijitoarei lui. Trecură trei luni şi Savoyardul nu se reîntoarse. Fidele era nedespărţit de Charlotte. Zăcea lângă ea când se odichiia după munca zilei, şi lingea cu mulţumire mânile, când îşi împărţia pânea cu el, şi se înţelege o însoţia când lucra afară în câmp. Lunile treceau una după alta şi Savoyardul nu venia. „Va trebui să-ţi păstrez urîtul şi chiorul protegiat“, îi ziceau fraţii; dar’ Charlotte ie răspundea clătinând din cap: „Dacă micul lui stăpân mai trăeşte, atunci va veni fără îndoeală, să-’şi pretindă cânele, fie chiar şi mai târziu“. II. Trecuse un an. Tatăl Charlotei ajuns în cea mai mare miserie, fu nevoit să se despartă de fiicele sale. Ca fete sărace, dar’ făcând parte din clasa nobilă, fură primite într’un schit în Caen, care se numia „Mănăstirea aux Dames“. Când tatăl făcu cunoscut fetelor, că trebue se părăsească vatra părintească, singură Charlotte a simţit adevărata durere. Resignaţiunile ce era silită se-şi impună erau uitate, şi se gândia numit la părăsitul şi nefericitul ei tată, de care trebuia să se despartă, şi la Fidele, pe care asemenea era nevoită să-’l lase, fără a-’şi pute ţină cuvântul dat Savoyardului. în ziua din urmă ce avea să mai petreacă în (Ronceraie), însărcină pe o femeie din vecini, să primească cânele şi să-’l predee adevăratului seu stăpân, la cas dacă ar veni să-’l pretindă, despre ceea ce Charlotte era convinsă. în ajunul plecării sta ca de obiceiu la poartă. Fidăle era lungit la picioarele ei, şi o privia cu unicul ochiu, par’că ar fi presimţit că trebuia să-’l părăsească. Charlotte își pusese mâna pe capul lui, şi se uita trist la animalul devotat, care-i devenise aşa de drag. La sunetul unei fluierături ce se auzia din depărtare, Fidele îşi ridică repede capul, îşi ascuţi urechile, şi scoase un lătrat de veselie, apoi alergă în direcţia de unde venia fluieratul. V-am Charlotte îl urmăria cu ochii. Dispăru după grădină, se mai auzia însă lătrând vesel, de unde se putea deduce că a dat de ceva ce-i causa bucurie. După câteva clipite se reîntoarse sărind spre Charlotte, urla de bucurie sălbatecă, și alerga dela ea la o altă persoană, care venia cătră ei. Aiori m'n mirtul Qfiiimre VrJ xxvj^chim ui a uuuui »juiu/j aiu. Băiatul era galben la faţă. Avea un mers obosit, pe când ochii îi sclipiau de veselie şi emoţiune. „Ai fost mult dus“, strigă Charlotte. „încă o zi, şi nu ’ţi-aş fi putut preda în persoană pe Fidele, după cum îţi dasem cuvântul“. „Am fost bolnav, foarte, foarte bolnav“, răspunse băiatul, şi se aşeză jos, ca să-şi poată saluta mai deaproape prietenul, pe dragul, dragul lui Fidele. Şi în noaptea aceasta găsi Savoyardul adăpost sub coperişul de la Ronceraie, în dimineaţa următoare, când Charlotte cu surorile erau gata să părăsească locul natal, Savoyardul mi-a şoptit ultimul „bun rămas“, murmurând printre lacrimi. „Până la moarte te va urma recunoştinţa mea şi a lui Fidele“ — cu capul plecat se alătură şi cânele la acest adio. III. Tineri sau bătrâni, copii sau oameni mari, într’o direcţie suntem egali, adecă ne place se ne gândim la lucruri, care ne măgulesc şi ne ating în mod plăcut. Dacă am săvîrşit o faptă caritabilă, faţă cu aproapele nostru, am causat bucurie altora, am uscat lacrimile de durere şi de griji, şi am dat putere suferinzilor, atunci satisfacţia câştigată pe calea aceasta, zace nu numai în mormânt, ci aproape mai mult în amintirea, că am contribuit la fericirea şi pacea unui om, după puterile noastre, fie chiar printr’un aju-4at i nnf rl a nAtnnnmnni- LVI VUL UV UVlUOVUlUtlL. Nu ne privim însă cu mândrie şi admiraţie, ci cu acea tigvă particulară, ce o simţim la orice bine în lume, şi asemenea momente le numărăm între cele mai frumoase din vieaţa noastră. Charlotte se gândia adeseori şi cu multă plăcere la micul Savoyard şi la cânele lui. Simţia lipsa celui din urmă; îi era însă scumpă amintirea bucuriei ce a simţit băiatul la regăsirea credinciosului seu soţ. Avea abia treisprezece ani când schimbă sărmana casă părintească cu mănăstirea. Traiul liniştit de schit şi obiceiurile evlavioase, la început avură o influenţă ciudată asupra sufletului tinerei şi prematurei copile. Se lăsă pradă visurilor mute, şi încercă se se împace cu idea, că se afla aici pentru a-şi jertfi vieaţa serviciului divin, şi nu avea alte interese decât priveghiul, postul şi rugăciunea. Cu toate acestea puterea înfocată a imaginaţiei şi interesele spiritului viu al Charlottei, fură atrase de la mănăstire, prin idea de libertate ce se deştepta în giurul ei şi gândurile ei se legară de revoluţia ce se pregătia. (Va urm Cu multă durere constatăm această nefericită stare de lucruri! Durere şi îngrijare pentru viitorul patriei căzută pe manile unor astfel de oameni, nu însă pentru noi, pentru poporul românesc sau pentru soartea scumpilor noştri acusaţi. Aceşti din urmă, când s’au pus, din încrederea noastră a tuturor, în fruntea partidului nostru naţional,şi-au dat seama de toate eventualităţile şi aruncarea în puşcărie nici nu-’i super, nici nu-’i surprinde. Cu sufletul liniştit, cu fală patriotică vor da, dacă se cere, şi această jertfă, care şi mai iubiţi şi nemuritori îi va face între Români pentru toţi vecii. Ear’ poporul românesc nu perde, ci numai câştiga poate din procesul acesta. El va contribui mai mult ca orice până acum, la cunoaşterea şi popularizarea în străinătate a cestiunii române. El va convinge pe cei din urmă îndoelnici despre situaţia nesuferită la care am fost reduşi sub stăpânirea exclusivismului maghiar. El va şterge din lume şi ultima brumă a legendei despre iubirea de libertate, egalitate şi frăţietate a acelora, care o jumătate de veac au sedus şi exploatat opinia publică a Europei cu această legendă. Vom aştepta deci liniştiţi şi pregătiţi procesul Memorandului, care este procesul naţiunii române, procesul românismului doritor de libertate contra asupririi, contra tirăniei! Noi Românii suntem va să zică lămuriţi, ştim ce ne aşteaptă şi ştim ce avem de făcut. Este oare însă şi guvernul lămurit, că ce voeşte şi unde o să ajungă cu procesul acesta? Ar trebui să ne fie indiferentă întrebarea aceasta, dacă, precum am zis mai sus, n’ar fi la mijloc interesele scumpei patrii comune, care, în cele din urmă, tare ne temem că va trebui să plătească cheltueala tuturor prostiilor nenorociţilor sei guvernanţi, întrebăm dar’, ’şi-a dat guvernul seama ce voeşte şi unde o să ajungă, când a dat ordin să fie daţi în judecată cei mai iubiţi şi mai populari fruntaşi ai Românilor, conducătorii lor aleşi şi recunoscuţi de toată suflarea ! Dacă ’şi-a dat seama, atunci evident că numai două lucruri poate avă în vedere sau să-’i intimideze pe România să pună în chipul acesta capăt mişcărilor naţionale, sau să-şi câştige convingerea, că serioasă e sau ba mişcarea aceasta, în amândouă caşurile guvernul tot atât de nepolitic pe cât de neorientat este asupra celor ce se întâmplă în propria sa ţeară. Căci dacă guvernul cât de puţin ’şi ar fi dat silinţa să cunoască cestiunea, a’ar fi convins dela capul lucrului, fără de a avă trebuinţă să recurgă la mijloace atât de desperate, cum este procesul Memorandului, că între Români nu poate fi vorba de intimidare, nu este nimic de intimidat, căci mişcarea lor este foarte serioasă, şi nimic nu o poate înăbuşi decât dreptatea, recunoaşterea şi sanarea dreptelor lor plângeri. Dar’ bine, să-’i dăm guvernului pace ca să-’şi câştige şi această convingere din propria intuiţiune. N’am avă nimic în contră, numai cât ne temem de un lucru, şi acesta dovedeşte o enormă lipsă de prevedere politică din partea lui: Să nu păţească guvernul ce a păţit ucenicul vrăjitorului lui Groethe : Die ich rief, die Geister, Wer di ich nun nicht los! Da, ne temem în toată seriositatea, că la urma urmelor guvernul se va spăria singur de duhurile care cu atâta frivolitate le-a invocat ! Căci e blând Românul, e pueinic din firea lui, e chibzuit şi îndelung răbdător, dar, în fine este o margine, peste care nu mai trece nici îndelunga lui răbdare. Şi o spunem foarte sincer, că nu ştim zeu noi, aruncarea în temniţă a întregului comitet naţional cădă-va dincoace sau dincolo de marginea aceasta! Iar’ cine îl cunoaşte pe Român, ştie că trecută odată marginea, apoi nu mai este autoritate, nu mai este putere care să-’l stăpânească şi să-’l ducă unde voeşte. De acest lucru ne temem şi am dori să-’l evităm, ca patrioţi sinceri ce suntem, care dorim fericirea patriei, pacea şi înţelegerea între popoarele ei. Ne vom şi sili să-’l evităm, spunându-le Românilor şi astăzi, şi mâne şi tot mereu, că nu trebue să-’şi peardă cumpătul şi să se avânte la fapte nesocotite, Insă prin procese ca al Memorandului guvernul ne paralisează, şi nouă şi întregei noastre clase inteligente, orice influenţă asupra masselor, care nu ne vor mai da nici crezământ nici ascultare, văzând că alţii îşi permit toate faţă cu ele, care de la ele presupun să înghită prea multe! De aceea, memento! până nu este prea târziu! Mişcarea Şerbilor, „Zastava“ de la 25 Martie trage la loc prima interesantă paralelă între evenimentele de la 1849 şi împregiurările actuale ale anului curent 1894 şi găseşte între amândouă aceste epoce mai multe puncte de asemănare foarte isbitoare, care îndreptăţesc foaia sârbească la unele observări juste şi conduşii interesante. Ziarul radical începe cu dieta de la Pojun (aşa zic Slovacii oraşului 1or, zis şi Pressburg) din 1848, unde Kossuth deputăţiei sârbeşti cu postulatele lor cătră dietă a zis la 9 Aprilie că: „va respecta toate naţionalităţile, dar’ că numai limba maghiară poate şi trebue să le ţină strîns unite“; Dar’ imediat după aceea delegaţii sârbi îi cerură explicaţii mai amănunţite şi convorbirea s’a spart în urma răstirii lui Kossuth: „Aşadar’ numai prin sabie se poate resolva cestiunea“, înşirând pe scurt întâmplările de la această dată, „Zastava“ urmează: „Astăzi ne aflăm în împregiurări identice, astăzi ca şi atunci naţiunea noastră se adună în Karl o viţe de Sirmia... în vremea aceea Sârbii erau încredinţaţi, că mişcarea Ei are să aibă însemnătate numai dacă se va scula în picioare întreaga naţiune, dacă va porni dintr’o adunare naţională. Raiacici (metropolitul de atunci) însă, neputându-se hotărî la un astfel de pas, şovăind lungă vreme, naţiunea ’l-a silit să convoace o adunare imposantă la Karoviţe, unde a venit poporul în mare număr. „Şi ce se născîi atunci din toate acestea — şi ce ce se va naşte astăzi? „Când în poporul sârbesc s’a aflat veste despre vorba lui Kossuth, că „sabia are să resolve cestiunea“, sabia fu scoasă din teacă. . . . „Cele dintâi fapte ale împotrivirii naţiunii s’au arătat, când în Verşeţ, Sântamaş şi Beceiu matriculele maghiare fură arse afară pe uliţe, în mijlocul unei mari adunări de popor şi în mod solemn“. „Nu este oare foarte ciudată, nu este oare un advertisment vajnic de cu vreme, că azi când Kossuth se scoboară în mormânt, din nou reînviează matriculele maghiare. „Jeratecul pe care atunci au fost arse protocoalele maghiare a fost antemergătorul flăcărilor, care au prefăcut în cenuşe satele şi oraşele sârbeşti şi româneşti.... „Zilele de azi se aseamănă cu acelea, când Sârbii arseră matriculele maghiare. „Şi noi am trebui astăzi dacă ar veni vorba la refueală, se ardem multe ordonanţe şi legi făcute fără noi, despre noi şi împotriva noastră, însă, ferească D-zeu, să ajungem până acolo!... „Pe vremea aceea, la 1 Maiu 1848 eşis patriarchul, însoţit de numerosul cler, înaintea naţiunii adunate şi mulţi dintre noi îşi aduc încă aminte de momentul, când văzurăm în mânile vlădiculii, ridicate sus, privilegiile noastre din 1690—91; şi astăzi tot aşa de tare le ţinem documentele acestea în mânile noastre; n’avem să renunţăm la ele niciodată şi ne sculăm în picioare în contra pretinselor reforme bisericeşti, păşim pe cale legală îndrăsneţi să delăturăm primejdia ce ne ameninţă pe noi şi patria. „Aceleaşi primejdii ne ameninţă azi nu numai pe noi, ci şi pe Români şi Slovaci, precum a fost şi atunci, în acele vremuri năpăstioase. A treia zi după deschiderea adunării noastre din Maiu, tocmai când se începură desbaterile în regulă, Românii se adunară în Blaj spre a protesta solemn în contra unirii silite a Transilvaniei cu Ungaria. Ear’ adunarea noastră din Maiu, împrăştiindu-se, „călăuzită de simţeminte de prietenie sinceră cătră poporul românesc şi asociându-se la toate prrogresele care el poate se ajungă în dezvoltarea naţionalităţii lui, dorind mult a-l sprijini spre a se uni ca o naţiune“ îşi exprimase nădejdea, că intre Sârbi şi Români se vor întări legături frăţeşti. Aşa a fost atunci, şi astăzi iarăşi se simte trebuinţa de acea solidaritate. Sârbii, Slovacii şi Românii au şi elaborat un amănunţit program comun şi nu se aşteaptă decât ziua, ca să se pună în public şi să se confirme ca punct de plecare a unei politice comune. „Nu trebue oare să vedem degetul provedinţei când, pe lângă toate acele asemănări din timpurile de atunci şi de azi, tocmai în anul acesta şi iarăşi în luna lui Maiu, aproape în aceeaşi zi când se ţinu adunarea Românilor , 1848 cu scop de a se protesta unirii Ardealului cu Ungaria, că tocmai acum are să se desfăşure procesul monstru al Românilor din causa Memorandului, în care ei au ridicat protest înaintea împăratului şi regelui tot în contra unirii Ardealului cu Ungaria?“ (Pasagiul acesta e şi în „Zastava“ publicat cu litere tot atât de grase. Red. „Tribunei“.) „Floarea naţiunii române va şedă pe banca acusaţilor înaintea juraţilor maghiari,pe când întreg poporul românesc în adunările lui grandioase, aprobase şi aproabă Memorandul — aşadar, pe banca acusaţilor va şedă întreaga naţiune română. Şi ca tabloul să fie cât se poate de complet, caută să adăugăm, că în procesul amintit vor figura ca apărători ai Românilor Slovaci şi Şerbi. „Nu sunt oare aceste vremuri foarte vajnice?