Tribuna, iulie 1894 (Anul 11, nr. 140-161)

1894-07-06 / nr. 140

AnuliRiI ----------------------| ABONAMENTELE v Pentru Sibiiu: 1 lună 85 CT.i.ryft an 2 fl. 50 cr., */» an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */« an 3 fl. 50 cr., »/* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, V* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu,Mercurie/18 Iulie 1894 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 140 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază în numer costit S­crrceri v. a. sau 15 bani rom. Iată adresa, pe care Academia Română a trimis-o în favorul nostru prin toată Europa: In creerii G­ar palilor, care din măreţul nod al Alpilor descind spre Răsărit ca o for­tăreaţă înaintată a Europei­ centrale, şi la gu­rile Dunării, care-şi ia obârşia nu departe de sorginţile confraţilor sei, a Rinului, a Ronului şi a lui Po, locuesc Românii, legaţi prin ori­gine şi cultură de popoarele care au stat şi stau în capul civilisaţiunii lumii. Invasiunile ginţilor, care au desfiinţat imperiul roman, au sdruncinat adânc pe aceşti coloni ai marelui împărat Traian, căci ei au fost sfâşiaţi în mai multe state sau alipiţi po­liticeşte cătră formaţiuni etnice străine de dînşii. Cu toate aceste, Românii nu au fost des­fiinţaţi, şi plini de vieaţă­­şi-au îndeplinit da­toria de sentinelă totdeauna trează şi tot­deauna vitează, când Turcii triumfători în Orientul Europei ameninţau creştinătatea. Pe la finele secolului al cincisprezecelea Papa Sixtu IV, scria lui Ştefan Vodă-cel- Mare, domn al Moldovei: „Întreprinderile tale „în contra Turcilor le-ai purtat cu atâta în­­„ţelepciune şi cu atâta tărie şi ele au mărit „într atâta strălucire a numelui tău, încât eşti „în gura tuturor şi de toţi eşti lăudat în una­­nnimitatea, dare istoricul german Ioan Chri­stian Engel zice despre Domnul Terii­ Româ­­neşti­­Mihaiu­ Viteazul, ucis de mână trădătoare la începutul secolului al şeptesprezecelea: „Se „depunem flori pe mom­entul acestui domn de o mare însemnătate pentru istoria lumii, căci şi el „a ajutat, şi a ajutat puternic, se apere Eu­ropa de Turci; şi de nu s’ar fi născut în „timpuri atât de grele, acest bărbat ar fi făcut „minuni şi posteritatea ’l-ar fi pus alăturea cu „ Temistocle şi cu loan Huniad“. Cât timp ţerile române şi eroii neamului românesc, între care numărăm pe loan Hu­niad şi pe Mateiu Corvin, au ţinut piept Tur­cilor, aceştia nu au putut pătrunde în inima Europei. Dar, chiar în urmă, când semiluna înlocui crucea pe zidurile Rudei, degradată în timp de doi secoli din capitală a regatului Sfântului Ştefan la principala cetate a unui paşalîc, principatele Moldovei şi al Ţerii­ Ro­­mâneşti au rămas totuşi cu domniile lor na-r­a­ţionale şi cu individualitatea lor respectată. Numai mai târziu luptele dintre Turci şi cele două mari împărăţii vecine au prefăcut Moldova şi Valahia în câmp constant de bă­tălie şi au îngenunchiat sub grea apăsare şi pe Românii din alte state. Acesta este timpul de­vastărilor materiale şi morale, care păreau că vor distruge şi îngropa neamul românesc. îndelungatele suferinţe, prin care a trecut neamul românesc, ’l-au oţelit însă tot mai tare şi ’l-au înzestrat cu o tenacitate şi o vitalitate extraordinară, a căror expresiune vie e depusă în două zicătoare poporale: „Apa trece, petrile rămân şi „Românul nu pere11. Astfel stau Românii şi astăzi concentraţi în massă com­pactă pe acelaşi teritor, pe care ei au fost aşezaţi în primul secol al erei creştine, păşind fără eşu­are şi cu decisiune în noua cale des­chisă în secolul nostru progresului omenirii, prin proclamarea egalei îndreptăţiri a oame­nilor şi a popoarelor şi a respectului datorit individualităţii naţiunilor ca legi fundamentale ale vieţii omeneşti. În toate ţerile unde locuesc Românii, în regatul român independent ca şi în statele ce se învecinează cu dînsul, ei s’au ridicat cu vi­goare şi ocupă o posiţiune înaltă şi respectată, prin aptitudinile lor, prin progresele desăvîrşite, car’ mai ales prin apucăturile lor liniştite şi pacînice, cari au format dintr’înşii ce dintâiu element de ordine şi prin urmare de civilisa­­ţiune în Orientul european. Toate popoarele europene s’au bucurat de această renaştere a neamului românesc, car' Românii s’au arătat totdeauna plini de recu­noştinţă cătră binefăcători şi amici şi au îm­păcat pe cei mai mari vrăşmaşi ai lor. Numai cu naţiunea maghiară poporul român nu s’a putut şi nu se poate înţelege, căci Maghiarii se în­cearcă în timpurile noastre, pe căi pezişe şi prin mijloace violente, se obţină astăzi dela Ro­mâni ceea­ ce n’au fost în stare se obţină de la ei aproape două milenii precedente — desfiin­ţarea Românilor ca naţiune. Maghiarii cer ca Românii să uite limba, religiunea şi obiceiurile lor şi să devină Maghiari în toate emanaţiunile vieţii lor naţionale. Aceasta este cestiunea cea mare, care agită atât de adânc inimile şi spiritele popo­rului român din Transilvania şi Ungaria şi care culminează acum în sentenţa Curţii cu juraţi din Cluj, care a condamnat până la cinci ani de închisoare pe căpeteniile poporului român din regatul Ungariei, pentru­ că acestea s’au încercat a deprime în linişte şi cu respect grav amimele naţiunii, ce ei representă, în mâ­­nile Suveranului lor — ale Imperatului-Rege al Austro-Ungariei, cerind dela Dînsul apărare şi dreptate, cer­end dela Dînsul ca se înceteze măsurile unice, prin cari în regatul poliglot al Ungariei cele 6 milioane de Maghiari caută se reducă la flotism celelalte 11 milioane de ne­maghiari — Români (3 milioane), Germani (2 milioane), Croaţi, Şerbi şi Slovaci (6 mi­lioane), care toţi doresc să trăească în pace fră­ţească cu Maghiarii, sub ocrotire de legi drepte şi egale pentru toţi. Academia­ Română cercetătoare a istoriei neamului românesc, păstrătoare a limbii na­ţiunii româneşti şi centrul de activitate al cul­­t­u­l­turii româneşti, face un călduros apel la membrii institutelor de cultură ale întregului neam ome­nesc ca să se intereseze de causa cea dreaptă a Românilor din Transilvania şi Ungaria, care e totdeodată o causă culturală generală. Nu­mai încetând dintre naţiuni luptele cu scop de a se distruge unele pe altele, pacinica şi ar­monica desvoltare a omenirii prin ştiinţe şi arte va fi asigurată şi lumea va da un spec­tacol demn de sforţările ce au făcut şi fac spiritele superioare, care de secoli lucrează la progresul constant al omenirii. Cause materiale. Străduinţa de a aduce dovezi, că poporul nostru nu ar înţelege progra­mul naţional, face pe ziariştii maghiari se scrie adese­ori mari prostii. „Kolozsvár“, serv fidel al intere­selor stăpânului seu, încearcă a spune din ce cause egoiste a mers poporul nostru la Cluj, nu ideale. Să-­l auzim: „Dar’ puţini au venit pentru­ ca să se însufleţească pentru ideile programului naţional din Sibiiu şi ca se glorifice în acusaţi pe eroii „independenţei naţionale“. Ei au venit pen­tru­ că li­ s’a zis ca Maghiarii ’i-au luat la goană pe aceia, care vreau se-’i asigure ţeranului român păşune liberă şi lemne; au venit pentru­ că au auzit că se va întâmpla ceva din care vor ave folos material, au auzit că vor împărţi între ei pământul domnilor şi multe alte bunuri vor primi. Numai nu trebue să-’i părăsească şi se-’i lase pe domnii tî­­rîţi înaintea judecăţii, pentru­ că dacă vor păţi ceva rău aceştia, atunci Maghiarii vor jefui poporul, vor răpi copiii români, vor nimici credinţa strămoşească etc.“ Răspundem: Nu se poate ca lumea noastră ro­mânească să fie ceva particular. Şi în ea sânt în acţiune legile, ce agită desvoltarea tuturor popoarelor. Cause economice sporesc şi la noi mişcarea, e drept. Dar, ziariştii ma­ghiari minţesc cu obicinuita lor obrăz­nicie când zic: că noi am exploata ace­ste stări în chip exagerat. A le descon­sidera nu putem, pentru­ că noi nu avem a îngriji numai de alcătuiri politice, ci şi de bunăstarea poporului. Iar, când soartea poporului român o vom face noi, el nu va suferi de sigur nici materiali­ceşte, cum sufere azi. La Scărişoara, şi acum de curend la Neagra şi şi mai de curend la Mogoş „păşunile“, a căror importanţă o neagă „Kolozsvár“, a dat pricină la împuş­cături şi la bătăi teribile. O admi­nistraţie românească nu va strîmtora nici­odată traiul ţe­ranului român prin legi de se­gregare nepotrivite. Se răscumpără în Munţi dreptul de cârcimărit. O parte e a ţeranilor. Se dispune însă, ca nu ei să obţină partea lor de bani, pe care voiau să o dedice institutelor culturale, ci să-şi fee comu­nele — deci o administraţie din punct de vedere naţional nesigură — şi asta e altă pagubă materială. Istoria fondurilor din Năsăud este cunoscută. Ele serviau naţiunea şi azi servesc la crearea unei pature supra­puse de îmbuibaţi funcţionari maghiari. Administraţie maghiară, pagubă româ­nească. Se pun în comitate dări pentru kultur-egylet. Un scop maghiar, para r­omânească. Cum să nu simţi, când o dai ca ’n vânt? Acum în urmă se propune, ca din incidentul milleniului comitatele să co­mande la pictori maghiari tablouri is­torice. Sute şi mii româneşti vor curge în buzunare maghiare pentru luxul maghiar. Etc. Etc. . . Toate acestea se resumă aşa. Ni­ se cer, nu­­ să iau o mulţime de contri­buţii pentru scopuri străine, ni­ se amă­­reşte prin legi rele vieaţa poporului. E­ste prin urmare natural ca aceste pri­cini să întărite poporul. Şi dacă el crede, că o administraţie româ­ne­ască­ au­to­n­omă nu şi-ar impune sarcini de prisos — are dreptate. Nu numai nu negăm ce ne im­pută „Kolozsvár“, ci susţinem chiar. Dar­ este o îndrăsneală colosală să afiram­ că poporul nostru nu are inte­rese ideale. Hacquet, un călător neamţ şi profesor universitar, trece pe la 1790 prin Ardeal şi asistă la moartea unui ţeran român. Ce-a zis ţeranul murind ? — „Mor vesel, căci nu am femeie şi copii să-’i las robi“. Stăpânirea străinilor nu o voia ţăranul; nu a voit-o Horia la 1784, nu am voit-o la 1848, nu o voeşte nici azi poporul. Aceasta este fundamentala lui simţire, aceasta este profunda lui durere. „Să-’i dai celui cu tine de un neam“, auzim zilnic pe ţerani, „să te mustre al tău, că­­ numai al tău te poate şi iubi...“ Aceste simţiri trebue să le concre­­tiseze partea cea mai inteligentă a poporului. Când popoarele su­­fer, ele se răscoală; când însă po­poarele ce sufer­au conducători politici — ele fac o evoluţie mai sigură, ele pun temelii la creaţiuni du­rabile, ele prăpădesc încet şi cu focul entusiasmului şi al cugetării maturi­­sate, ce altfel ar prăpădi cu altfel de foc. . . Este o amăgire gravă a crede că poporul nostru nu are ideale. Noi ne dăm silinţa să convingem pe Maghiari despre amăgirea lor. A lor va fi toată vina, dacă nu vor pricepe până mai este timp. Academia pentru noi. Academia română a expedat memoriul său, ce-­l publicăm azi, tuturor academiilor, uni­versităţilor, altor mari instituţii de cul­tură, neexceptându-se cele din Ungaria, tuturor ziarelor mari din Europa şi multor bărbaţi marcanţi. Memoriul este făcut în limbile: română, germană, fran­ceză, engleză, italiană. Odată cu acest Memoriu s-au expedat peste 4000 de exemplare din alte două mici broşuri. Una cuprinde o frumoasă schiţă asupra Memorandului şi alta, scri­soarea dlui Eugen Brote adresată juriului din Cluj. Pentru această înaltă şi ponderoasă intervenire exprimăm Academiei­ Române simţămintele cele mai profunde de mul­ţumire. Trăească Academia­ Română. „Neues Pester Journal“ sene un articol explicativ la călătoria minis­trului Hieronymi în Ardeal. El constată, că Maghiarii, ardeleni sunt o pa­coste pe capul Românilor şi o pedeca a păcii în ţeară, şi că măsurile ex­cepţionale pentru Ardeal le ţin de supărflue, ba chiar strică­­ci­o­ase şi p­er­i­cu­lo­as­e. — Atunci pentru ce aparatul administrativ funcţio­nează ca nişte dinţi de crocodili pen­tru noi ? O nouă ilegalitate. Patriotul slovac Dr. Derer făcuse în Octomvrie anul trecut recurs la minister în contra unei decisiuni a comitetului municipal din Pojon, prin care pri­măriile comunale erau îndemnate ca pe viitor se compună toate actele oficioase numai în limba maghiara. Dr. Derer se provocă în re­curs la paragrafii 20 şi 22 al art. XLIV, al legii din 1868, după care comunele au drep­tul să hotărască ele însăşi limba lor ofi­cioasă. După­ cum anunţă „Narodnic Noviny“, ministerul de interne a respins recursul cu acea motivare, că, da, comunele au dreptul de a ho­tărî ele înseși limba lor oficioasă, dar’ că vice­­comitele e în drept de a lucra în comune într’acolo, ca limba maghiară de stat se câștige o mai mare valoare. Decisiunea comitetului municipal a rămas astfel în vigoare. Liei scrintite. La 8 i. e. n. s’a fă­cut în Pojon instalarea noului inspector al districtului bisericesc protestant, Dr. Láng Lajos. în discursul seu rostit cu acel pri­­legiu inspectorul a zis, că cea mai sfântă misiune a bisericii protestante e ca se lărgească tot mai mult terenul limbii maghiare şi în modul acesta se consolideze statul ungar, care e condiţiunea principală pentru libertatea şi existenţa bi­sericii protestante. Ci­ne are să-­i aştepte pe protestanţii slovaci, când în fruntea bise­ricii stau elemente cu asfel de idei sclintite, e lesne de înţeles. Mişelii de ale administraţiei în Munţii­ apuseni­Ura cea mare faţă cu naţionalităţile şi în special faţă cu Românii, propagată de foile şoviniste jidano-maghiare a străbătut în toate păturile societăţii maghiare din întreaga ţeară. Dovadă despre aceasta este şi întâm­plarea recentă cu primarul Vasile Bocu din Remeţ, care dimpreună cu Vasile David, tot de acolo, merseră la Aiud cu afaceri. Pe când se întorceau cătră casă, pe strada ce duce cătră Gârbova-de-sus (Tot­utza) o droaie de copii maghiari se iau după aceşti călători in­­sultându-’i. Spăriindu-se caii o iau la fugă cu călătorii. O altă ceată de băieţi maghiari, care se aflau pe stradă mai la deal, încep a striga că Mocanii se suie cu caii pe ei, ceea­­ce nu s’a întâmplat. Nu peste mult timp se trezesc călătorii după ei cu o mulţime de Maghiari, care în­­jurându-’i se aruncă asupra lor ca o ceată de bandiţi, atacându-’i în drum ziua la ameazi fără nici o vină, fiind înar­maţi cu ciomege, sape, furci de fer etc. Un Maghiar cu o sapă vrend si lovească în cap pe Vasile David, a lovit calul, pe care­­l-a rănit greu. Nenorocitul primar rămânând îndărăt a căzut în mânile sălbatecilor, care ca nişte bandiţi cu o furie bestială se aruncă asupra lui. Unul cu sapa ’i-o pune după cap trăgându-’l jos de pe cal, car’ mul­ţimea năvălind asupra lui ’l-a bă­tut până abia’l-a lăsat viu. Văzând această nenorocire camaradul seu, care şi el abia scăpase cu fuga din mânile sălbatecilor, o ia la fugă până în Gârbova-de-sus la pri­marul de acolo, istorisind cele întâmplate. Acesta trimite trăsura sa după dînsul spre a-­l transporta la casa sa, totodată făcând ară­tare la pretura din Aiud. Protopretorul înţe­legând despre aceasta dimpreună cu medicul de cerc a eşit la faţa locului, spre a se con­vinge despre adevărul causei. După însăşi mărturisirea medicului se zicea, că dacă nu ar fi ajuns la timp nenorocitul ar fi murit, aşa lovituri grave a primit. Se zice că pe făptuitori ’i-ar fi escortat la tribunalul din Alba-Iulia. Sân­tem curioşi să vedem, că cu ce mă­sură judecătorii maghiari vor şti măsura pe­deapsa la conaţionalii lor. Sântem siguri, că să fi comis Românii astfel de fapte, stăpânitorii noştri la moment ar fi recultat miliţie pe capul lor, întrebăm deci, că cine agitează şi cine se răscoală ? Răspunsul ni-­l dau faptele întâmplate. Un călător.* * * în mult lăudatul stat liberal constituţional maghiar, am ajuns a fi guvernaţi, prin mă­ciucă. Servească de dovadă ^următoarea în-, tâmplare: Eşind vigilul silvanal de cerc cu numele Szöcs Mihály din Aiud, Săcuiu de origine, spre a controla pădurile comunale oprite de pe teritorul comunei Mogoş, şi aflând în pă­­şunatul comunal din apropierea pădurii, care până aci nu fusese oprit, vite cornute în nu­măr de 104, a voit a le mîna în sat spre a-­i pune pe oameni sub amende, ceea­ ce s’a şi întâmplat. Oamenii neştiindu-se vinovaţi s’au rugat să nu le fee vitele. Sus numitul vi­gil sub cuvânt, că s’au răsculat asu­pra lui, a împuşcat asupra păstorilor, car’ pe locuitorul Cosma Ciulea, om de 66 ani, prinzându-’l, ’l-a bătut grav, încât din causa acestei bătăi a şi murit în 12 iunie a. c.,despre care antistia comunală din loc a şi făcut arătare la locurile competente. Aşteptăm a vedea urmările acestei întâm­plări triste, însemnez şi aceea, că cu ocasia*

Next