Tribuna, iulie 1894 (Anul 11, nr. 140-161)
1894-07-06 / nr. 140
AnuliRiI ----------------------| ABONAMENTELE v Pentru Sibiiu: 1 lună 85 CT.i.ryft an 2 fl. 50 cr., */» an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */« an 3 fl. 50 cr., »/* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, V* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu,Mercurie/18 Iulie 1894 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 140 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază în numer costit Scrrceri v. a. sau 15 bani rom. Iată adresa, pe care Academia Română a trimis-o în favorul nostru prin toată Europa: In creerii Gar palilor, care din măreţul nod al Alpilor descind spre Răsărit ca o fortăreaţă înaintată a Europei centrale, şi la gurile Dunării, care-şi ia obârşia nu departe de sorginţile confraţilor sei, a Rinului, a Ronului şi a lui Po, locuesc Românii, legaţi prin origine şi cultură de popoarele care au stat şi stau în capul civilisaţiunii lumii. Invasiunile ginţilor, care au desfiinţat imperiul roman, au sdruncinat adânc pe aceşti coloni ai marelui împărat Traian, căci ei au fost sfâşiaţi în mai multe state sau alipiţi politiceşte cătră formaţiuni etnice străine de dînşii. Cu toate aceste, Românii nu au fost desfiinţaţi, şi plini de vieaţăşi-au îndeplinit datoria de sentinelă totdeauna trează şi totdeauna vitează, când Turcii triumfători în Orientul Europei ameninţau creştinătatea. Pe la finele secolului al cincisprezecelea Papa Sixtu IV, scria lui Ştefan Vodă-cel- Mare, domn al Moldovei: „Întreprinderile tale „în contra Turcilor le-ai purtat cu atâta în„ţelepciune şi cu atâta tărie şi ele au mărit „într atâta strălucire a numelui tău, încât eşti „în gura tuturor şi de toţi eşti lăudat în unannimitatea, dare istoricul german Ioan Christian Engel zice despre Domnul Terii RomâneştiMihaiu Viteazul, ucis de mână trădătoare la începutul secolului al şeptesprezecelea: „Se „depunem flori pe momentul acestui domn de o mare însemnătate pentru istoria lumii, căci şi el „a ajutat, şi a ajutat puternic, se apere Europa de Turci; şi de nu s’ar fi născut în „timpuri atât de grele, acest bărbat ar fi făcut „minuni şi posteritatea ’l-ar fi pus alăturea cu „ Temistocle şi cu loan Huniad“. Cât timp ţerile române şi eroii neamului românesc, între care numărăm pe loan Huniad şi pe Mateiu Corvin, au ţinut piept Turcilor, aceştia nu au putut pătrunde în inima Europei. Dar, chiar în urmă, când semiluna înlocui crucea pe zidurile Rudei, degradată în timp de doi secoli din capitală a regatului Sfântului Ştefan la principala cetate a unui paşalîc, principatele Moldovei şi al Ţerii Româneşti au rămas totuşi cu domniile lor na-raţionale şi cu individualitatea lor respectată. Numai mai târziu luptele dintre Turci şi cele două mari împărăţii vecine au prefăcut Moldova şi Valahia în câmp constant de bătălie şi au îngenunchiat sub grea apăsare şi pe Românii din alte state. Acesta este timpul devastărilor materiale şi morale, care păreau că vor distruge şi îngropa neamul românesc. îndelungatele suferinţe, prin care a trecut neamul românesc, ’l-au oţelit însă tot mai tare şi ’l-au înzestrat cu o tenacitate şi o vitalitate extraordinară, a căror expresiune vie e depusă în două zicătoare poporale: „Apa trece, petrile rămân şi „Românul nu pere11. Astfel stau Românii şi astăzi concentraţi în massă compactă pe acelaşi teritor, pe care ei au fost aşezaţi în primul secol al erei creştine, păşind fără eşuare şi cu decisiune în noua cale deschisă în secolul nostru progresului omenirii, prin proclamarea egalei îndreptăţiri a oamenilor şi a popoarelor şi a respectului datorit individualităţii naţiunilor ca legi fundamentale ale vieţii omeneşti. În toate ţerile unde locuesc Românii, în regatul român independent ca şi în statele ce se învecinează cu dînsul, ei s’au ridicat cu vigoare şi ocupă o posiţiune înaltă şi respectată, prin aptitudinile lor, prin progresele desăvîrşite, car’ mai ales prin apucăturile lor liniştite şi pacînice, cari au format dintr’înşii ce dintâiu element de ordine şi prin urmare de civilisaţiune în Orientul european. Toate popoarele europene s’au bucurat de această renaştere a neamului românesc, car' Românii s’au arătat totdeauna plini de recunoştinţă cătră binefăcători şi amici şi au împăcat pe cei mai mari vrăşmaşi ai lor. Numai cu naţiunea maghiară poporul român nu s’a putut şi nu se poate înţelege, căci Maghiarii se încearcă în timpurile noastre, pe căi pezişe şi prin mijloace violente, se obţină astăzi dela Români ceea ce n’au fost în stare se obţină de la ei aproape două milenii precedente — desfiinţarea Românilor ca naţiune. Maghiarii cer ca Românii să uite limba, religiunea şi obiceiurile lor şi să devină Maghiari în toate emanaţiunile vieţii lor naţionale. Aceasta este cestiunea cea mare, care agită atât de adânc inimile şi spiritele poporului român din Transilvania şi Ungaria şi care culminează acum în sentenţa Curţii cu juraţi din Cluj, care a condamnat până la cinci ani de închisoare pe căpeteniile poporului român din regatul Ungariei, pentru că acestea s’au încercat a deprime în linişte şi cu respect grav amimele naţiunii, ce ei representă, în mânile Suveranului lor — ale Imperatului-Rege al Austro-Ungariei, cerind dela Dînsul apărare şi dreptate, cerend dela Dînsul ca se înceteze măsurile unice, prin cari în regatul poliglot al Ungariei cele 6 milioane de Maghiari caută se reducă la flotism celelalte 11 milioane de nemaghiari — Români (3 milioane), Germani (2 milioane), Croaţi, Şerbi şi Slovaci (6 milioane), care toţi doresc să trăească în pace frăţească cu Maghiarii, sub ocrotire de legi drepte şi egale pentru toţi. Academia Română cercetătoare a istoriei neamului românesc, păstrătoare a limbii naţiunii româneşti şi centrul de activitate al cultulturii româneşti, face un călduros apel la membrii institutelor de cultură ale întregului neam omenesc ca să se intereseze de causa cea dreaptă a Românilor din Transilvania şi Ungaria, care e totdeodată o causă culturală generală. Numai încetând dintre naţiuni luptele cu scop de a se distruge unele pe altele, pacinica şi armonica desvoltare a omenirii prin ştiinţe şi arte va fi asigurată şi lumea va da un spectacol demn de sforţările ce au făcut şi fac spiritele superioare, care de secoli lucrează la progresul constant al omenirii. Cause materiale. Străduinţa de a aduce dovezi, că poporul nostru nu ar înţelege programul naţional, face pe ziariştii maghiari se scrie adeseori mari prostii. „Kolozsvár“, serv fidel al intereselor stăpânului seu, încearcă a spune din ce cause egoiste a mers poporul nostru la Cluj, nu ideale. Să-l auzim: „Dar’ puţini au venit pentru ca să se însufleţească pentru ideile programului naţional din Sibiiu şi ca se glorifice în acusaţi pe eroii „independenţei naţionale“. Ei au venit pentru că li s’a zis ca Maghiarii ’i-au luat la goană pe aceia, care vreau se-’i asigure ţeranului român păşune liberă şi lemne; au venit pentru că au auzit că se va întâmpla ceva din care vor ave folos material, au auzit că vor împărţi între ei pământul domnilor şi multe alte bunuri vor primi. Numai nu trebue să-’i părăsească şi se-’i lase pe domnii tîrîţi înaintea judecăţii, pentru că dacă vor păţi ceva rău aceştia, atunci Maghiarii vor jefui poporul, vor răpi copiii români, vor nimici credinţa strămoşească etc.“ Răspundem: Nu se poate ca lumea noastră românească să fie ceva particular. Şi în ea sânt în acţiune legile, ce agită desvoltarea tuturor popoarelor. Cause economice sporesc şi la noi mişcarea, e drept. Dar, ziariştii maghiari minţesc cu obicinuita lor obrăznicie când zic: că noi am exploata aceste stări în chip exagerat. A le desconsidera nu putem, pentru că noi nu avem a îngriji numai de alcătuiri politice, ci şi de bunăstarea poporului. Iar, când soartea poporului român o vom face noi, el nu va suferi de sigur nici materialiceşte, cum sufere azi. La Scărişoara, şi acum de curend la Neagra şi şi mai de curend la Mogoş „păşunile“, a căror importanţă o neagă „Kolozsvár“, a dat pricină la împuşcături şi la bătăi teribile. O administraţie românească nu va strîmtora niciodată traiul ţeranului român prin legi de segregare nepotrivite. Se răscumpără în Munţi dreptul de cârcimărit. O parte e a ţeranilor. Se dispune însă, ca nu ei să obţină partea lor de bani, pe care voiau să o dedice institutelor culturale, ci să-şi fee comunele — deci o administraţie din punct de vedere naţional nesigură — şi asta e altă pagubă materială. Istoria fondurilor din Năsăud este cunoscută. Ele serviau naţiunea şi azi servesc la crearea unei pature suprapuse de îmbuibaţi funcţionari maghiari. Administraţie maghiară, pagubă românească. Se pun în comitate dări pentru kultur-egylet. Un scop maghiar, para românească. Cum să nu simţi, când o dai ca ’n vânt? Acum în urmă se propune, ca din incidentul milleniului comitatele să comande la pictori maghiari tablouri istorice. Sute şi mii româneşti vor curge în buzunare maghiare pentru luxul maghiar. Etc. Etc. . . Toate acestea se resumă aşa. Ni se cer, nu să iau o mulţime de contribuţii pentru scopuri străine, ni se amăreşte prin legi rele vieaţa poporului. Este prin urmare natural ca aceste pricini să întărite poporul. Şi dacă el crede, că o administraţie românească autonomă nu şi-ar impune sarcini de prisos — are dreptate. Nu numai nu negăm ce ne impută „Kolozsvár“, ci susţinem chiar. Dar este o îndrăsneală colosală să afiram că poporul nostru nu are interese ideale. Hacquet, un călător neamţ şi profesor universitar, trece pe la 1790 prin Ardeal şi asistă la moartea unui ţeran român. Ce-a zis ţeranul murind ? — „Mor vesel, căci nu am femeie şi copii să-’i las robi“. Stăpânirea străinilor nu o voia ţăranul; nu a voit-o Horia la 1784, nu am voit-o la 1848, nu o voeşte nici azi poporul. Aceasta este fundamentala lui simţire, aceasta este profunda lui durere. „Să-’i dai celui cu tine de un neam“, auzim zilnic pe ţerani, „să te mustre al tău, că numai al tău te poate şi iubi...“ Aceste simţiri trebue să le concretiseze partea cea mai inteligentă a poporului. Când popoarele sufer, ele se răscoală; când însă popoarele ce suferau conducători politici — ele fac o evoluţie mai sigură, ele pun temelii la creaţiuni durabile, ele prăpădesc încet şi cu focul entusiasmului şi al cugetării maturisate, ce altfel ar prăpădi cu altfel de foc. . . Este o amăgire gravă a crede că poporul nostru nu are ideale. Noi ne dăm silinţa să convingem pe Maghiari despre amăgirea lor. A lor va fi toată vina, dacă nu vor pricepe până mai este timp. Academia pentru noi. Academia română a expedat memoriul său, ce-l publicăm azi, tuturor academiilor, universităţilor, altor mari instituţii de cultură, neexceptându-se cele din Ungaria, tuturor ziarelor mari din Europa şi multor bărbaţi marcanţi. Memoriul este făcut în limbile: română, germană, franceză, engleză, italiană. Odată cu acest Memoriu s-au expedat peste 4000 de exemplare din alte două mici broşuri. Una cuprinde o frumoasă schiţă asupra Memorandului şi alta, scrisoarea dlui Eugen Brote adresată juriului din Cluj. Pentru această înaltă şi ponderoasă intervenire exprimăm Academiei Române simţămintele cele mai profunde de mulţumire. Trăească Academia Română. „Neues Pester Journal“ sene un articol explicativ la călătoria ministrului Hieronymi în Ardeal. El constată, că Maghiarii, ardeleni sunt o pacoste pe capul Românilor şi o pedeca a păcii în ţeară, şi că măsurile excepţionale pentru Ardeal le ţin de supărflue, ba chiar stricăcioase şi periculoase. — Atunci pentru ce aparatul administrativ funcţionează ca nişte dinţi de crocodili pentru noi ? O nouă ilegalitate. Patriotul slovac Dr. Derer făcuse în Octomvrie anul trecut recurs la minister în contra unei decisiuni a comitetului municipal din Pojon, prin care primăriile comunale erau îndemnate ca pe viitor se compună toate actele oficioase numai în limba maghiara. Dr. Derer se provocă în recurs la paragrafii 20 şi 22 al art. XLIV, al legii din 1868, după care comunele au dreptul să hotărască ele însăşi limba lor oficioasă. După cum anunţă „Narodnic Noviny“, ministerul de interne a respins recursul cu acea motivare, că, da, comunele au dreptul de a hotărî ele înseși limba lor oficioasă, dar’ că vicecomitele e în drept de a lucra în comune într’acolo, ca limba maghiară de stat se câștige o mai mare valoare. Decisiunea comitetului municipal a rămas astfel în vigoare. Liei scrintite. La 8 i. e. n. s’a făcut în Pojon instalarea noului inspector al districtului bisericesc protestant, Dr. Láng Lajos. în discursul seu rostit cu acel prilegiu inspectorul a zis, că cea mai sfântă misiune a bisericii protestante e ca se lărgească tot mai mult terenul limbii maghiare şi în modul acesta se consolideze statul ungar, care e condiţiunea principală pentru libertatea şi existenţa bisericii protestante. Cine are să-i aştepte pe protestanţii slovaci, când în fruntea bisericii stau elemente cu asfel de idei sclintite, e lesne de înţeles. Mişelii de ale administraţiei în Munţii apuseniUra cea mare faţă cu naţionalităţile şi în special faţă cu Românii, propagată de foile şoviniste jidano-maghiare a străbătut în toate păturile societăţii maghiare din întreaga ţeară. Dovadă despre aceasta este şi întâmplarea recentă cu primarul Vasile Bocu din Remeţ, care dimpreună cu Vasile David, tot de acolo, merseră la Aiud cu afaceri. Pe când se întorceau cătră casă, pe strada ce duce cătră Gârbova-de-sus (Totutza) o droaie de copii maghiari se iau după aceşti călători insultându-’i. Spăriindu-se caii o iau la fugă cu călătorii. O altă ceată de băieţi maghiari, care se aflau pe stradă mai la deal, încep a striga că Mocanii se suie cu caii pe ei, ceeace nu s’a întâmplat. Nu peste mult timp se trezesc călătorii după ei cu o mulţime de Maghiari, care înjurându-’i se aruncă asupra lor ca o ceată de bandiţi, atacându-’i în drum ziua la ameazi fără nici o vină, fiind înarmaţi cu ciomege, sape, furci de fer etc. Un Maghiar cu o sapă vrend si lovească în cap pe Vasile David, a lovit calul, pe carel-a rănit greu. Nenorocitul primar rămânând îndărăt a căzut în mânile sălbatecilor, care ca nişte bandiţi cu o furie bestială se aruncă asupra lui. Unul cu sapa ’i-o pune după cap trăgându-’l jos de pe cal, car’ mulţimea năvălind asupra lui ’l-a bătut până abia’l-a lăsat viu. Văzând această nenorocire camaradul seu, care şi el abia scăpase cu fuga din mânile sălbatecilor, o ia la fugă până în Gârbova-de-sus la primarul de acolo, istorisind cele întâmplate. Acesta trimite trăsura sa după dînsul spre a-l transporta la casa sa, totodată făcând arătare la pretura din Aiud. Protopretorul înţelegând despre aceasta dimpreună cu medicul de cerc a eşit la faţa locului, spre a se convinge despre adevărul causei. După însăşi mărturisirea medicului se zicea, că dacă nu ar fi ajuns la timp nenorocitul ar fi murit, aşa lovituri grave a primit. Se zice că pe făptuitori ’i-ar fi escortat la tribunalul din Alba-Iulia. Sântem curioşi să vedem, că cu ce măsură judecătorii maghiari vor şti măsura pedeapsa la conaţionalii lor. Sântem siguri, că să fi comis Românii astfel de fapte, stăpânitorii noştri la moment ar fi recultat miliţie pe capul lor, întrebăm deci, că cine agitează şi cine se răscoală ? Răspunsul ni-l dau faptele întâmplate. Un călător.* * * în mult lăudatul stat liberal constituţional maghiar, am ajuns a fi guvernaţi, prin măciucă. Servească de dovadă ^următoarea în-, tâmplare: Eşind vigilul silvanal de cerc cu numele Szöcs Mihály din Aiud, Săcuiu de origine, spre a controla pădurile comunale oprite de pe teritorul comunei Mogoş, şi aflând în păşunatul comunal din apropierea pădurii, care până aci nu fusese oprit, vite cornute în număr de 104, a voit a le mîna în sat spre a-i pune pe oameni sub amende, ceea ce s’a şi întâmplat. Oamenii neştiindu-se vinovaţi s’au rugat să nu le fee vitele. Sus numitul vigil sub cuvânt, că s’au răsculat asupra lui, a împuşcat asupra păstorilor, car’ pe locuitorul Cosma Ciulea, om de 66 ani, prinzându-’l, ’l-a bătut grav, încât din causa acestei bătăi a şi murit în 12 iunie a. c.,despre care antistia comunală din loc a şi făcut arătare la locurile competente. Aşteptăm a vedea urmările acestei întâmplări triste, însemnez şi aceea, că cu ocasia*