Tribuna, martie 1895 (Anul 12, nr. 48-73)
1895-03-01 / nr. 48
Pag. 192 Sibiiu, Mercuri, vede că Victorina e aplicată să renunţe la moștenirea ei de dragul lui Perin, îşi dă învoirea la căsătoria lor. Aceasta e firul roşu al piesei, care e bogată de spirit şi prin situaţiile comice, create de Marsai, M-me Michaud şi Risotto, devine una dintre cele mai cu haz. Natural, că fiind intriga şi resolvirea piesei cam subtile, predarea ei întimpină greutăţi mari, recere mult simţ, multă pricepere şi dibăcie. Cu atât mai mare este deci meritul diletanţilor şi mai justificată admiraţia noastră, cu care am întimpinat representaţia perfectă a acestei piese. Rolurile au fost bine studiate, ensemblul general perfect. Diletanţii cu toţii au dovedit pricepere uimitoare în interpretarea cât mai naturală a piesei. Personagii mai marcante în piesa aceasta sunt M-me Michaud (d-şoara Letiţia Roşea), nepoată-sa Victorina (d-şoara Lucreţia Popescu) şi Daniel Perin (dl Ioan Russu), care sânt centrul întregei acţiuni, deci şi rolurile lor au importanţă mai mare. Risotto (d-şoara Agnes Cristea) şi baronul de Marsai (dl Ermil Borcea) sânt însă prin felul lor comic (cel dintâiu timid şi mărginit, al doilea şiret şi drăguţ) podoaba piesei. Celalalt curtisan, Des Tournois şi Alfonsina, sora baronului Marsai (d-şoara Lenuţi Cunţan) au un rol la aparenţă indiferent, în fond însă greu de jucat, tocmai fiindcă sunt roluri aşa numite „ingrate“. Roluri de mai secundară importanţă au Georgetta (d-şoara Aurelia Henzel) şi Dominique (dl I. R. Banciu). Că au satisfăcut cu toţii aşteptărilor celor mai severe, am spus-o deja la început. Perfecţiunea cu care au fost representate rolurile singuratice ne îndeamnă să revenim în special asupra fiecăruia, căci, în jocul fiecăruia am aflat ceva de marcat, ceva deosebit. Domnişoara Letiţia Roşea, în rolul madamei Michaud a dovedit înainte de toate o pricepere adâncă, o interpretare corectă. Făcea cu o asemănare uimitoare pe femeia simplă şi trecută de zile, dar ni bogată. Scena când cu naivitate intelectuală povesteşte în faţa societăţii elegante, cum făcu ea cunoştinţa bărbatului ei în tramcar, pe când mergea la tîrg să vânză unt şi ouă; apoi când face închinăciuni pretinsului prinţ şi când isbucneşte din peptul ei focul amorului, îngrămădit timp de nu ştiu câţi zeci de ani... au fost de perfecţiune neîntrecută, au produs ilaritate şi aplause îndelungate. Rar se întâmplă, chiar şi la actori, ca o damă tinără să joace cu atâta dexteritate şi atât de natural în rolul unei femei de vîrstă, cum a jucat d-şoara Letiţia Roşea, al cărei simţ şi talent dramatic e peste orice îndoeală. D-şoara Lucreţia Popescu a avut rolul sentimental al unei nobile fete, representat-o pe Victorina, nepoata instruită, frumoasă şi înamorată, a d-nei Michaud, pe care a făcut-o cu mult temperament, prima şi indispensabila referinţă pentru ca să aibă parte de succes. D-şoara Popescu afară de temperament dispune de siguranţa şi precisiunea jocului. Schimbările disposiţiunilor sufleteşti în urma evenimentelor externe, erau jucate cu atâta artă şi atât de natural, încât a câştigat imediat toate simpatiile. Era fascinătoare în scenele emoţionate, ca întâlnirea subită cu idealul ei, destăinuirea iubirii, despărţirea plină de durere de alesul inimii sale, care pleacă în faţa morţii,... la duel... şi pe urmă fericirea ei deplină că a putut să fie aceluia de care atât de mult a visat şi pe carel-a iubit cu atâta foc... Pe lângă frenetice aplause a fost distinsă şi cu un buchet de flori frumoase... D-şoara Agnes Cristea, fără îndoeală a fost neîntrecută. A fost aplaudată aproape după fiecare scenă şi nu pe nedreptul. A jucat pe Risotto, şiretul şi cumintele cirac al sculptorului, cu un simţ şi dexteritate ce a trebuit să admirăm. Rolul d-şoarei Cristea a fost de tot hazul, plin de uşurinţă, care nici în faţa pericolelor nu-şi perde firul. Am admirat cu cât chic a jucat în scena când e ispitit de cei doi rivali ai măiestrului seu, pe care cu mult şiretlic îl trage pe sfoară, în scena cu d-şoara Victorina, descoperindu-i acesteia amorul stăpânului seu şi dându-i sfat cum să împedece duelul. A fost un Deus ex machina, care „pune la cale“ toate. Jocul d-sale artistic a făcut să se concentreze întreagă atenţiunea publicului asupra drăgălaşei sale persoane A dovedit multă dibăcie şi talent, care în rolurile vesele de subretă cu drept cuvânt poate fi admirat. D-şoara Leniţi Cunţan, al cărei rol în structura piesei e de mai puţină importanţă, dar’ ce priveşte arta de a-l representa, reclamă o pricepere şi simţ nu mai puţin decât celelalte roluri, îndeosebi se iveşte şi aici greutatea pe care cu atâta uşurinţă a învins-o d-soara Roşea în Madam Michaud, de a representa un rol în care temperamentul persoanei din piesă diferă de temperamentul propriu. Această diferenţă trebue să o suplinească talentul şi arta, pe care am aflat-o spre mulţumire deplină şi la d-şoara Cunţan. D-sa a avut să represente pe o fată aristocrată deja în vîrstă şi încă destul de înaintată pentru ca representarea ei din partea unei dame tinere să întimpine greutate. Această greutate a fost cu uşurinţă învinsă din partea d-şoarei Cunţan. D-şoara Aurelia Henzel a luat asupra-’şi un rol secundar numai, deci n’a avut prilegiu să desvolte o acţiune mai mare Sântem cu mulţumită datori domnişoarei Henzel, că s’a angagiat şi pentru un rol, mai puţin ademenitor. Domnul Ioan Russu este cunoscut publicului, ca diletant de forţă.Şi-a pus deja de mai multe ori puterile (de care nu ne puteam lipsi nici cu acest prilegiu) în serviciul causei urmate cu atât zel, a diletanţilor români din Sibiiu. In rolul său simpatic, în care a avut să represente pe bărbatul nobil prin sentimente, plăcut prin exteriorul seu şi calităţile bune, a dat încă odată dovadă, cu câtă vervă, cu câtă siguranţă şi precisiunea unui actor vechiu ştie să joace. Domnul Ermil Borcia, a fost acela, care (în rolul baronului Marsai) mai mult ne-a înveselit. Publicul din Sibiiu ’i-a admirat talentul seu comic de mai multe ori, căci d-sa este un diletant vechiu şi cunoscut, ca comic de prima forţă. Rolul d-sale plin de mofturi, apoi de frică, un gentru neghiob, timid dar’ ampresat foc, a avut tot hazul, fiind zugrăvit cu mult talent şi uşurinţă, în scena, când încuragiat de tovărăşul seu, vrea să păşească cu energie faţă cu sculptorul Perin, dar’ la privirea severă a acestuia se umileşte şi din posiţia de cavaler trece în tînguitorul umilit, — a produs ilaritate şi aplause ce nu se mai sftrşiau. Tot atât de mult ne-a înveselit în scena când se tîngueşte lui Tournois în faţa duelului ce-’l aştepta. Venia să-’l compătimeşti pe sărmanul om în ce încurcătură a ajuns fără vina lui, dar’ rîdeai în acelaşi timp, rîdeai cu un rîs convulsiv de mimica feţei şi de jocurile de pe scenă atât de perfect făcute. O rutină ca a dlui Boreia, rar poţi să găseşti la un diletant. Dl Ioan Moţa a representat cu dibăcie pe cavalerul din societatea înaltă, care face curte, vorbeşte palavre, duelează, a cărui concepte despre onoare şi cavalerism se mărginesc la manuarea floretelor. Se crede deci îndreptăţit să facă curte frumoasei Victorine şi să aspire serios la persoana ei. Dl Moţa în acest rol a satisfăcut pe deplin. A prestat uşurinţă, resoluţie de cavalerist, precisiune şi simţ, deci toate referinţele pentru rolul său. Dl I. R. Banciu a avut rol secundar, decii-a lipsit şi lui prilegiul să se distingă. Cea mai eclatantă dovadă despre succesul splendid al reprezentaţiei şi despre dibăcia diletanţilor a fost entusiasmul publicului manifestat în atâtea rînduri prin frenetice aplause. Vorbind de public trebue să amintim, că a fost atât de mare, încât nici un lot n’a rămas neocupat. Avis pentru zeloşii diletanţi, care am dori să se constituească într’o societate permanentă, ca să ne delecteze cu atât mai des, şi să aducă şi de alt onoare artei române. « La sfîrşit amintim, că piesa a fost tradusă într’o românească perfectă de dl Iuliu Popescu, cunoscut din mai multe traduceri bin reușite, pe care le-a publicat în diferite reviste literare. Daelius. TRIBUNA 1/13 Martie 1895 r. lui comun nu este încă resolvată, dar’ nici nu e urgentă afacerea. Guvernului nu ’i se poate imputa tendenţa spre a lărgi cercul de activitate al delegaţiunilor, deoarece el stă pe basa menţinerii neschimbate a pactului dela 1867 şi de aceea nu este de loc aplicat de a lărgi basa lui. Privitor la dependenţa economică a Ungariei dela Austria, aici e dătătoare de ton forţa împregiurărilor. Pentru a-şi înfiinţa o bancă naţională de sine stătătoare, Ungaria are drept deplin. Alta e însă întrebarea, dacă e de trebuinţă să ne folosim acum de acest drept. El crede că nu există acea trebuinţă... în urma urmelor toate aspiraţiunile înşirate de Apponyi, nu le consideră ca destul de preţioase, încât se poată sluji drept base a unei nouă închegări de partid. „Sunt de părere, că împingerea acestor chestiuni mai în faţă nu este menită a menţină şi a asigura încrederea între Coroană şi naţiune“ (Mare larmă, în care excelează mai ales Săghy, pe care Szilágyi îl admoniază la linişte, dar oposiţia primeşte cu rîs admoniarea). Bánffy expune la sfîrşit, că politica reală impune guvernului, a urma drumul arătat de pactul dualistic de la 1867 şi de întruparea lui şi a nu căuta cu idealism închipuit lucruri, care ar pută sgudui încrederea intre Coroană şi naţiune, precum şi legăturile pacînice între Austria şi Ungaria, prin ceea ce ţeara s’ar vede adusă pe povîrniş. Situaţia grea în care se află ţeara, chestiunea confesională şi a naţionalităţilor, socialismul agrar şi încă multe alte lucruri ar fi justificat în destul contopirea partidelor ce stau pe basapactului de drept public, dar guvernul nu e de loc de părere că această contopire ar fi o condiţie de o existenţă pentru sine sau partidul liberal"... După Banffy nu s’a mai insinuat nimeni de a vorbi în discuţia generală asupra apropriaţiunii. La votare a eşit: 222 pentru proiect; 166 contra. Imediat începu discuţia specială, care într’alţi ani dura cam o jumătate oră, pe când sub Banffy încă în aceeaşi zi gălăgia patrioţilor ţinu un cas şi jumătate, în ziua de 9, ieri, Luni şi nici nu se prevede când se va sftrşi. Ședinţa de la 9 Martie. * Discuția a decurs asupra primului paragraf al legii bugetare, cu care ocasie încă se batea apă în piua despre politica religionară, dualismul, fusiunea şi vrednicia de încredere a guvernului. Desalvarea crizei agrare pe cale internaţională Vestitul profesor Dr. G. Ruhland din Berlin, care este unul dintre cei mai renumiţi şi profund cunoscători ai mişcărilor agrare din Germania, arată într’o scriere a sa principiile prin care crede că se vor pută lecui pe cale internaţională crimele economice. Amintitul profesor zice că Înainte de ce s’ar găta opul seu „Foame în viitorul apropiat“, află de consult a vorbi în genere, că nu recolta prea mare este causa crizei economice, pentru că cerealele se află mereu scăzând în preţ. Din toate părţile din lume se poate auzi despre decadenţa economică şi despre preţurile scăzute, care duce economia de câmp spre prăpastie. In timpul din urmă multora le place a se provoca la America-de-Sud. Este adevărat, că exportul de cereale s’a ridicat în anul din urmă la 56 milioane busche (un busche 30 chlgr.) Dar’ ce însemnătate poate avă un export de 56 milioane busche, faţă de acea împregiurare, că recolta de grâu In anii 80 s’a schimbat prin influenţa vremii cu 2.300 de busche, fără să fi putut fi vorbă, de o producţiune prea mare sau despre ceva scădere mai însemnată. Dl W. Carol Smidt, vestitul agent al bursei din Liverpool comunică o statistică despre producţiunea grâului din toată lumea. După care recolta de grâu a fost următoarea: Din aceasta se vede, că recoltă atât de favoritoare, ca în 1882 până astăzi nici într’un an nu s’a putut ajunge. Abia anul 1894 se apropie cătră recolta din 1882, până când ceialalţi ani mijlocii se arată cu o producţiune scăzută la 300 milioane busche. Dacă privim la sporirea generală a poporului din toată lumea în anii de mai sus, unde este recolta prea mare ? Fără să privim mai cu de-amăruntul alte ţeri, Austro-Ungaria ne dă dovezi, că pe încet devine o ţeară, care nu va pută exporta bucate. în Rusia după arătările statistice, încă se arată împuţinare cu privire la export, afară de anul 1889, începând din 1887 In export se arată scădere. Tot asemenea scădere se observă şi cu exportul de grâu din Indii şi Statele Unite. In scăderea preţurilor cerealelor nu este vinovat nici economul indic, nici cel rusesc, nici farmerul american, sau economul austroungar. Singur numai capitalul internaţional şi fără patrie este vinovat. Capitalele cele mari au edificat cu o Încordare prea mare a creditului trenurile din Rusia, India şi alte ţeri. Aceste capitale apoi au favorisat exporturile mai depărtate în contul celor mai apropiate şi au intrat în politica de tarif deosebitele interese. Capitalele cele mari au luat în petestarea lor exportul şi şi neguţătoria, că aşa egalizând exportul să culeagă pentru interesele proprii smântână. In resolvarea temeinică a chestiunilor agrare,mi se pare a fi mai interesantă aflarea acelei probleme, că nu este Rusul, sadul, sau americanul inimicul, Germanului, Austriacului sau altcineva, ci este vrăşmaşul tuturor economilor din lume, capitalul internaţional care n’are patria sa. Mijlocul deslegării crizei economice, ca adecă cerealele să aibă preţul cuvenit, nu poate fi închiderea graniţelor, ci trebue ca fiecare ţeară să-’şi cunoască interesele sale agrare. După aceasta fiecare stat cu ajutorul legilor ţerii, după un principiu comun să purceadă contra capitalelor mari, şi încă în cele mai esenţiale trei puncte, cu privire la trafica politică a trenurilor, valută şi reforma burselor. Concurenţei ’i s’a deschis o cale pe mare In detrimentul economiei agrare, tarifele de concurenţă pe trenuri apasă foarte greu preţul bucatelor. Astăzi se dă favor de tarif morarilor din Rusia, că aşa să poată exporta făină pe piaţele Europei. Mâne face tot acest lucru Austria. Peste o săptămână America. Aşa pe toate piaţele lumii se reduce preţul fărmei, în proporţiune, cum ’i s’a acordat favorul de export. Capătul acestor concurenţe este că cerealele devin tot mai fără preţ. Pentru înţelegerea mai temeinică a lucrului să aduc şi eu un exemplu. O societate exploatează o mină de cărbuni, dar’ are şi trenul seu, aceasta va încheia un contract cu România ori cu Serbia, dînsa îşi exportează materia din minele sale cu porto scutit până la graniţă, deci poate vinde cărbunii sei ca alte mine din ţeară, că export nu trebue să plătească. Fiindcă are piaţă unde poate vinde o cantitate mare şi se rentează. Tot asemenea poate face statul pe trenurile sale, cu sarea sau lemnele, aşa ţeara vecină se miră cum poate vinde cu aşa preţ scăzut vecina sa. Dar, ceea ce economisează cu exportul, poate ierta din preţul materiei exportate. Insă în detrimentul ţerii unde se face exportul. Şi fiindcă astăzi cultivarea cerealelor nu poate da venit, economii trec a prăşi vite şi sfecla de zăhar, până când vor suferi agricultorii să li se micşoreze preţul productelor agrare? Toate partidele agrare din lume trebue să înceapă o luptă comună, să aibă program stabilit, să se îngrijească că legislativa țerilor după cât este posibil paralel să deslege miseriile agrare. Pentru stabilirea unui program recomandă următoarele: 1. Exportul să aibă o tarifă stabilită pe basa depărtării. •1. Să se formeze bilete de bancă, care să fie în proporţiune cu valuta ţerii, apoi plătirile să se facă cu emiterea burselor. 3. Grijire internaţională pentru împrumuturi şi oprirea creditelor forţate. 4. Reforma internaţională a burselor. I. Costin. Seratele literare. — O mici observare. — Blaj, 10 Martie. „Unirea“ de Sâmbătă vestia cetitorilor sei, că Duminecă în 10 Martie n. „Reuniunea femeilor din Blaj“ arangiază o serată literară. Cetind notiţa de faţă, gândul ’mi-a sburat îndată la Blaj, de acolo la Lugoş şi apoi la Sibiiu, şi mereu îmi sfărmam capul, să-’mi aduc aminte, că oare n’am cetit eu undeva, ce se tratează la seratele acelea? Cu ce amusează şi distrag publicul, mare parte femeiesc, disertanţii şi arangerii seratelor? Şi deabia cu mult chin am putut scoate din teancul de ziare ce’mi stăteau aruncate pe o tecă, programul acestor serate. Ei bine, va zice vr’un cetitor impacient, ce te impoartă lucrul acesta ? dă-’i pace frate, să-’şi petreacă fiecare cum crede, că e mai bine. Aşa-i! vor aproba de sigur alţii. Şi totuşi nu-i aşa! voiu reflecta eu. A trecut demult, tare demult a trecut timpul, când era bine, tot ce era, numai românesc să fi fost! Acum pretensiunile societăţii sânt cu mult mai exagerate. Azi oamenii nu se mai îndestulesc a sprijini cutare carte, sau a cerceta cutare petrecere, pentru că era românească, — azi ei doresc, ca aceea să fie şi bună şi folositoare. Avântul cultural o pretinde aceasta, şi imperios o pretindem şi noi, căci avem aerul de a ne ţină culţi. Să revenim însă la obiectul nostru! Atât aici la Sibiiu, cât şi la Blaj şi aiurea avem câte-o reuniune de femei, al căror scop e acelaşi: promovarea culturii femeieşti prin susţinerea de şcoale de fete. Şi într’o parte şi într’alta, graţie centrului cultural, ce ea află în oraşele din vorbă, reuniunile femeilor noastre au arangiat serate literare în lungile seri de iarnă. Dar’ nu numai în oraşele acestea, chiar şi în Lugoj, unde avem o mână de fruntaşi români cuminţi, chiar şi acolo societatea românească, c a rangiat mai multe serate literare-musicale. Şi în vreme ce la Sibiiu conferenţiarii disertează despre: desvoltarea băncilor, pessimism chinez şi japonez, balada şi romanţa din Africa centrală etc. şi în Blaj se presentă tablouri din vieaţa culturală a vechilor Romani, se spune soartea iobagilor din Ardeal, se face dare de seamă despre poveştile Peleşului, se spune despre usul graiului la femei, despre estetică, se declamează, cântă şi se cetesc novelete ş. a. tot pe atunci harnicii Lugojeni, ţin ca seratele lor literare-musicale să fie cât se poate de variate şi de amusante. Acolo se fac debuturi serioase în violină şi pian, se declamează şi cântă, se disertează despre imunitatea corpului, despre istoria districtelor bănăţene, căsătoria la poporul român, se cetesc novele originale şi traduse şi se joacă teatru. Şi când vezi acest avânt frumos, ce a luat vieaţa socială românească nu numai din oraşele acestea, ci şi de pe aiurea, nu poţi se nu te umpli de mare bucurie. E bine, ca pe toate terenele rîndurile noastre se fie bine închegate, noi să fim strînşi uniţi. Nu strică însă, că de observi ceva rău undeva să cerci îndreptarea lui. Şi pentru aceea chiar nu cred, că pricinuesc supărare nimărui, când observ, ca unele din disertaţiunile acestea puteau şi rămână. Şi o spun, că după credinţa mea, nu pentru aceea numai se vor fi ţinut seratele acestea, pentru ca să beneficieze cutare societate din venitul lor, ci şi pentru aceea mai vîrtos, pentru ca ele să ne desvălească părţile mai marcante din trecutul nostru, din istoria noastră plină de vecenice suferinţe, — să ne cultive gustul şi să deştepte în noi sentimentul frumosului şi dorul de a ne apropria o limbă frumoasă românească, după cum vedem că au autorii, ce ni se recomandă, sau din productele cărora auzim declamându-ni-se. Şi chiar din motivul acesta, înţelegem pentru ce la Sibiiu s'a disertat despre baladă şi romanţă, în Blaj despre poveştile Peleşului şi graiul la femei şi iobagii din Ardeal, şi pentru ce la Lugoj nu s’au ales decât obiecte ce interesează pe public în prima linie; şi pare că ne-am învoi şi cu pesimismul şi estetica, pentru că, de! pot fi şi ele, — dar’ ca la o serată arangiată de o reuniune de femei, — am subliniat vorba femei, — să spui despre vexele şi obligaţii, despre lombard şi hipotecă, să te cufunzi în străvechile timpuri culturale ale Romanilor, ori să umbli de-a haimana prin Africa centrală, să spui despre Statul Congo, — nu pricep absolut de loc. Par’că văd pe dame cum se plictisiau, ori şopotiau indispuse, în vreme ce disertantul le toca la urechi trase pentru ele de nici un folos. Şi nu numai pentru ele, dar’ îmi place să cred, că pentru cea mai mare parte a publicului. Căci să nu vă supăraţi, domnilor disertanţi, dar’ femeile noastre se interesează mai mult de lucruri apropiate lor. Istoria noastră e cel mai slab obiect propus în şcoalele româneşti. înveţi ani, şi nu ştii din istoria naţională, decât că Horia a fost frânt cu roata şi că Românii din regat au fost vasali Turcilor. Cine îţi mai spune, că Paul Chinez a fost Român? ori că Huniadi Corvinul şi Matia şi alţi mulţi, care au ridicat gloria acestei ţeri, au fost din neamul nostru? Ori se propune In şcoale tot ce au făcut Ştefan, Mihai, Basarabii, Vladimirescu şi alţi domni şi bărbaţi români? Bine ar fi, dar’. cu greu cred! Pentru ce n’ar alege dar’ iubiţii noştri disertanţi un astfel de domn românesc, pe care să-’l descrie publicului într’un mod uşor şi într’un stil plăcut? Dar’ mai mult! Sântem Români, şi avem o literatura românească, de care sântem mândri, de ce n’ar alege cineva ca obiect al disertaţiunii sale pastelurile poetului Alexandri, de ce nu baladele lui Bolintinean, de ce nu novelele atât de frumos scrise ale lui Slavici, Odobescu, Gane, ori legendele istorice ale lui Urechiă, ori neîntrecutele idile şi balade ale iubitului companiot Coşbuc? De ce? Căci eu ştiu, că publicul n’ar cere, şi nici n’ar avă lipsă, ca conferenţiarul să-’i amligeze rînd pe rînd scrierile menţionate mai sus. El — publicul de dame — ar fi încântit, când din operele cutărui scriitor ’i-ar releva părţile mai bune şi mai succese. Publicul nostru e bun, el primeşte cu dragă inimă tot ce-’i dai, dar’ în schimb nu pofteşte, decât să-’i dai ceva bun, frumos şi util. Eu par’că văd ce mutră — să ’mi se ierte expresiunea, — vor fi făcut mulţi dintre aceia, care au fost de faţă, când dl Voilean ’şi-a încheiat disertaţia despre statul Congo, cu vorbele: „Cu altă ocasiune îmi voiu permite a vă presentă popoarele din Africa centrală dimpreună cu datinele și obiceiurile lor“. Da! căci e curios, să umbli prin Africacentrală după Negri, și să laşi necunoscută I ţeara ta! In1882 2,367,000.000 busche. n1884 2,290,069.000 7) • 1995 2,104,034.000 rt n1886 2,198,997.000 rt 71 1887 2,227,415.000n n1888 2,212,843.000 17 n1889 2,085,505.000 71 7) 1890 2,170,123.000 71 rt 1891 2,238,362.000n w1892 2,253,860.000 71 7) 1883 2,251,600.000 rt rt 1894 2,260,000.000n