Tribuna, mai 1895 (Anul 12, nr. 99-122)

1895-05-02 / nr. 99

Anul XII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., V/a an 7 fl- 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: I/4 an 10 franci, Vs an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 2/14 Maiu 1895 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder in Bucuresti, strada d ’ Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Acţiuni! ] Poporul român are o istorie, în care pasivitatea sa politică este nota cea mai caracteristică a vieţii sale. Pe teri­­torul ce-­l locuia el, alţii, veniţi mai de curând erau eroii acţiunilor. Din timpul, în care un imperat roman ne-a părăsit aici, noi am dat ce am avut multor val­­vari în emigraţiuni, dar’ eram pasivi şi am dat apoi rodul muncii noastre, sân­gele nostru unui neam care s’a înstăpâ­nit pe noi. Pe spatele noastre noi am ţinut o serie lungă de veacuri o scenă, pe care actorii văzuţi şi uneori admiraţi de lume nu eram noi. Asupra acestui proces istoric atât de lung, încât lungimea lui uimeşte, istoria este clară. Pe când massele noastre rămâneau în urmă, cei­ ce se înălţau dintre noi se perdeau cătră străini, treceau în tabăra asu­pritoare, şi — având averi, având titluri, privilegii — asupriau şi ei. Când poporul s’a trezit, când el a simţit că şi el este o forţă în lume şi când forţa aceasta s’a întors în contra actorilor, ce-’l asupriseră lungă vreme — un început de o nouă desvoltare era pusă. Massele vecinie pasive se mişcară şi mare spaimă îi cuprinse pe acei seculari asupritori, cari se bucurau de mulţimea lor câtă vreme ele aveau numai braţe de muncă şi care acum vedeau îngroziţi că acele braţe încep a fi conduse de propriul lor cap şi propriul interes. Din punctul acesta de vedere putem zice că noi trăim o proprie vieaţă poli­tică abia de când massele au început să se afirme cu firea lor naţională. Până atunci noi înşine prea puţine am putut face; de atunci facem mult mai multe. Iată ce ţineam cu cale să reamin­tim acum, când se găsesc unele glasuri, ce cred că-i prăpădenie, de nu vor striga ele „ ce facem ? “ — fără a pută da şi un răspuns ca să ştim ce ar face ele. Reluând principiul, bine văzut din idilica noastră — de a lucra prin masse, (c are face active, —­ acei şefi, pe care azi poporul îi adoară, au ţinut ca prin manifestaţiunile lor, prin adunările popo­rale să adâncească în masse acel pu­ternic spirit ce-’l ridică, îl mişcă, îl in­teresează. Cât de bine li-a succes aceasta, o probară adunările grandioase ce s’au ţinut în decursul acţiunilor „memorandiştilor “, o probează interesul, pe care ori­cine îl poate constata în ţerănimea, ce se ţine acum în curent cu soartea naţiei sale, o probează ediţiunile ziarelor poporale, care arată cum an de an interesul creşte. Opiniunea publică română îşi lăr­geşte astfel zi de zi sfera sa, zi de zi un cerc tot mai mare de oameni îşi iau informaţiile lor directe din presa română, zi de zi se crează astfel tot mai mari garanţii, că massele române nu vor mai fi nici­odată teatru pentru actori de alt neam şi că ţeara lor trebue să devină teatrul ac­ţiunilor lor politice. Este un orb, vrednic de plâns, cel­­ce încă nu a văzut „ce facem“. Sporim zilnic numărul acelor Români, de a căror conştienţă ori­ce perfidie inteligentă să se frângă ruşinată, adunăm zi de zi tot mai multe elemente care să dee tuturor mişcărilor caracterul acţiunilor conştiente, impunătoare, şi pregătim acţiuni, care acelaşi efect să-­l aibă. Şi pentru aceea se va face congre­sul naţionalităţilor, pentru a spori şi mai mult cercul elementelor reciproc con­trolabile, pentru a lărgi şi mai mult cercul masselor poporale interesate ca stările patriei să se schimbe, pentru a pune şi mai serioase pedeci unei eventuale recăderi în acea epocă, în care poporul era neglijat, în care politica era restrînsă la conciliabile adeseori duse pe ghiaţa de informaţiile false ale pretinşilor „şefi sinceri“. Cel­ ce a contribuit ca propriile gre­şeli să-’l înlăture din apropierea celor-ce conduc azi; cel-ce prin propria vină, inconsecvenţă ori nesinceritate a perdut dreptul de a şi încerca să mai stee la sfaturi cu cei-ce au sângerat şi s’au jert­fit; cel-ce nici azi nu voeşte să recu­noască ce s’a făcut prin popor şi din a lui voe — acela nu-i dintre cei buni, acela nu poate fi considerat. Curentul luat de şefii întemniţaţi şi după ei de oamenii cari au făcut adu­narea din 28 Noemvrie anul trecut şi care continuă a lumina şi între noi şi în afară situaţia noastră, curentul acesta va strivi pe ori­cine se va opune lui. Pentru­ că massele vorbesc acum şi ele înţeleg, ele n’au interese, care să le întunece vederile şi să le strice inima, ele văd cu inima şi nu sufer pe cei­ ce altfel lucră. Aceasta este, repe-­­ tăm, garanţia cea mai puternică, că bine am mers, că bine mergem, car’ îndoeală nu este, că cei­ ce au obţinut acest­­ resultat au conştienţă preţului lui şi a datoriei lor de - a face ca el să fie şi mai mare. FOIŢA „TRIBUNEI.” Michail Cogălniceanu- Mărimea figurei istorice a lui Michail Cogălniceanu a fost desfăşurată în sesiunea trecută a Academiei de doi distinşi oratori şi erudiţi: dnii A. D. Xenopol şi D. A. Sturdza. Având înainte-ne textele discursurilor ţinute de numiţii academiciani, vom reproduce părţile cele mai marcante din ele, siguri fiind că facem plăcere cetitorilor noştri. Dl A. D. Xenopol a zis: * Maiestate! Onoraţi colegi! Bărbatul, ce sânt chemat a înlocui în acest corp Învăţat, a umplut cu înalta lui per­sonalitate mai bine de 50 ani istoria neamului românesc. Literator distins, istoric fruntaş, mare orator şi încă mai mare om de stat, Michail Cogălniceanu a fost una din acele naturi alese, ce greu Încap câte două alăturea într’un veac , pentru care timpul cât ’l-a trăit a fost prea scurt şi spaţiul, în care i-a fost învoit se se mişte, prea neîncâpător, spre a desvolta uriaşa putere a concepţiunilor, cuge­tărilor şi inştiinţelor lui. Puternicei firi a lui Cogălniceanu­­i-ar fi trebuit, spre a sa deplină desfăşurare, un teatru de lucrare mare şi în­tins ; el ar fi trebuit să se nască în sinul unei mari împărăţii şi să conducă destinele ei. Dacă însă extensiv bogata lui natură ce­rea o mai largă sferă de lucrare, greutăţile, prin cari a trecut mnnmnul nistru tocmai în vremea celei mai spornice a sale activităţi, au dat acestei naturi geniale putinţa de a desvolta intensiv toată plenitudinea însuşirilor sale ; şi dacă Cogălniceanu nu s’a putut înălţa atât de sus precum o merita, în istoria lumei, lu­crarea lui în folosul poporului seu este atât de înseninată, că fără dînsa starea, în care astăzi ne aflăm, nici n’ar pută fi gândită. Dacă Cogălniceanu nu ar fi pus puternicul seu umăr, spre a urni din loc carul destinelor române, el ar fi rămas încă înămolit în balta noroioasă, în care părea că trebue să putre­zească. Natura însă, în raţionala ei alcătuire, care personificată capătă numele de providenţă s’a îngrijit, ca potrivit cu greutăţile ce erau de învins, se croească şi puterile acelor ce trebuiau să încingă lupta, din care unul, şi dintre cei mai mari, a fost Mihail Cogălni­ceanu. Chiar din făptura trupului seu, de o statură mijloc­e, însă venioasă şi bine legată, cu capul mare, fruntea largă şi înaltă, ochii fulgerători de sub stufoase sprîncene, pătrun­dea în afară uriaşa putere a minţii şi voinţei lui. Cine a văzut pe Cogălniceanu o singură dată în vieaţa lui şi nu­­şi-a mai adus aminte de el? Era din acele firi alese, ce se impun prin exteriorul lor ochiului, prin interiorul lor minţii. Farmecul ce-­l respândia în giurul seu era fără de seamăn. Pentru a expune vieaţa şi rolul unui asemenea om, ar trebui marginile încăpătoare ale unui volum, şi nu minutele numărate ale unei cuvântări. Ce voiu spune, va fi numai un palid reflex al celor­ ce ar trebui să spun. Mihail Cogălniceanu s’a născut la 6 Sept­em­vrie 1817 la Iaşi Tatăl sen­tie a»eia de soţie, cu care născuse pe Mihail, pe Ca­­tinca, fiica Medelilcerului Stavilă, familie ro­mânească din Basarabia. Cogălniceanu se trăgea deci, lăsând la o parte originea înde­părtată a neamului seu, prin tată şi ptin I mamă, din neam românesc, şi cu dreaptă­­ mulţumire exclamă el: „De pe tată şi de I pe mamă, din moşi şi strămoşi, mă fălesc dar’ că sânt Român moldovean, şi cu mândrie recunosc, că familia mea nu a căutat nici­odată originea ei în ţeri şi în neamuri străine“. Data naşterii lui Michail Cogălniceanu, luată de el de pe un ceaslov al tatălui seu, este adeverită prin împregiurarea, că el se vede trecut în 1831 în matricula pensionatului fran­cez al lui Lincourt, Cherneu şi Baga­n­e, având vîrsta de 14 ani. Cu dreptul deci res­pinge Cogălniceanu data de 1813, atribuită de anii naşterii sale. După­ ce Mihail Cogălniceanu primi, ca copil, începuturi de învăţătură în casa părin­telui, fu pus mai târziu în pensionatul fran­cez amintit mai sus, unde­­ l găsim la exame­nul din 1832 ca premiat, alăturea cu Grigo­­rie Sturdza, fiiul lui Mihail vistierul, și cu Panaite Radu, fiiul Agai Manolache. Se vede, că Cogălniceanu era o natură coaptă de tim­puriu, deoare­ce la vîrsta de 14 ani se naşte în inima lui o simţire, îndestul de vie pen­tru fiica unui profesor de greceşte din acel pensionat. Opt ani după aceea, în 1841, Ko­­gălniceanu povesteşte cu multă plăcere în­­tâia îngânare a iubirii în inima lui pentru frumoasa Nicetă. Când Michail Sturdza ajunse domn în­­ pl­ofisî friim­oo pAnin­ Io Francia, la colegiul din Luneville, unde cu­­noaştea pe profesorul abatele Lhomme, ce-­i fusese lui însuşi profesor în Iaşi un curs de mai mulţi ani de zile. După­­ ce-­l crescuse pe el, îi încredinţa acum în depărtare odras­lele sale, şi alăturea cu Dimitrie şi Grigorie Sturdza, fu trimis şi Michail Cogălniceanu cu cheltueala domnului, spre îndeplinirea sfântă a ultimei voinţe a mamei sale, Domniţa Că­limării. La acelaşi colegiu mai fusese trimişi şi doi fii ai lui Lupu Balş şi unul al lui Ni­­colae Casu. Cogălniceanu se deosebi aici prin rîvna sa pentru învăţătură, când deodată pe la sfîrşitul lui 1835, trebui să părăsească Francia şi se se strămute la Berlin Anume Ruşii, ce erau pe atunci atotpu­ternici în ţerile române, se ingrijia ca cre­şterea tinerilor Moldoveni în Francia se nu-şi îmbieze cu idei revoluţionare, şi consulul ru­sesc din Iaşi facil domnitorului respectuoase observaţiuni asupra trimiterii propriilor sei copii la învăţătură în focularul ideilor răstur­nătoare. Domnitorul se grăbi a face pe pla­cul împăratului Alexandru; luă copiii sei, şi deci şi pe Cogălniceanu, de la Lenevil­e şi-­i trimise la Berlin. Mare furîurire avu­ asupra desvoltării ideilor lui Cogălniceanu transferarea lui în capitala Prusiei. Lucru ce ar pară poate ne­firesc, aici îşi găsi plecarea naturei sale in­time, hrana după care umblă, ideile liberale; aici învăţă el mai ales a preţui iubirea de ţeară. Cogălniceanu eşi din s­oarele din Berlin, ceea­ ce a rămas în tot decursul vieţii: un partisan al propăşirii şi un mare pa-Berlinul era pe atunci inima vieţii ger­mane; concentra în el două mari aspiraţiunii aceea după unitatea politică a întregului corp al naţiunii germane, care întreţinea totdeauna în sufletul tuturor focul dragostei cătră patria comună, şi aceea după emanciparea claselor desmoştenite din lanţurile vremurilor trecute, lanţuri cari în Prusia nu se rupsese încă. Pe Cogălniceanu îl atinse mult mai viu desfă­şurarea însăşi a luptei pentru răsturnarea pri­vilegiilor, de cum ar fi putut-o face aceea a unei biruinţe acum repurtate în silinţele puse de poporul prusian pentru îndrumarea egalităţii civile şi politice, viitorul om de stat vedea pare că în depărtare pe acele, ce tre­buia să o deslănţuească pe propriul seu popor din fearăle în cari zăcea. Marele romancier Willibald Alexis, cu care Cogălniceanu făcea întinse preumblări pe jos prin insula Rügen, îl iniţia mereu în toate tainele mişcării ce frământă minţile germane. Pe de altă parte păstorul Jonas, unde Cogăl­­niceanu îşi avea gazda, îi arăta seria întreagă de mari acte reformătoare, prin cari Prusia trecuse sub domnia lui Frideric­ Wilhelm, mai ales acela al emancipării ţeranilor. Şi când Cogălniceanu vedea ce s’a făcut în acea ţeară în aparenţă atât de feudală, se putea oare ca mintea să nu se întoarcă cătră verişoara lui, unde atâtea şi atâtea erau de făcut, unde totul trebuia transformat, dacă nituiam să ne numim oameni! Prea bine caracterisează însuşi Cogăl­niceanu efectul, pe care îl avu asupra minţii lui petrecerea în capitala Prusiei. „Mulţumită man «n a+âHp harhâ. Proiectele de legi despre recepţia­­ Ovreilor şi despre neconfesionalitate, se vor pertracta Marţi, în 14 Maiu n, în Casa Magnaţilor, unde au fost trimise acum a­­ treia­ oară. Instalarea de la Blaj s’a amînat şi probabil se va ţină numai în 26 Maiu­e. Re­lativ la aceasta în altă parte a foii publicăm o corespondenţă particulară. Conflictul şi Cehii. Conflictul Ká­l­­noky-Bánffy îndeamnă pe „Ndrodine Lisztyu să stârne asupra „adâncirii“ programului na­ţional cehie şi asupra necesităţii, pentru opi­niunea publică cehă de a se gândi, ce fel de consecuenţe poate ară resolvarea conflictului pentru poporul ceh; căci resultatul luptelor între Maghiari şi Viena nu poate rămână fără de „consecuenţe, cari se vor atinge în mod mai mult sau mai puţin simţitor şi de noi“. „Lupta aceasta impune naţionalită­ţilor nemaghiare întrebarea: oare au să aştepte şi mai departe neputincioase, care din partidele maghiare va rămână biruitoare pe câmpul de bătaie, ori au a se alipi cătră una din ele şi la care, ori se se gândească la or­­ganisarea lor proprie, pentru a deveni — ca factor independent — un aliat căutat“... „Ar trebui ca în taberele naţionale ale Maghiarilor să se pună pe un punct de ve­dere­ mai înalt, care ar fi în stare să delă­­ture certele violente de casă; aceasta poate se va şi întâmpla după alte experienţe şi mai amare. De aceea noi putem declara, că am considera ca pagubă şi pentru poporul nostru, dacă naţionalită­ţile din Ungaria ar fi surprinse prin aplanarea actualei lupte de par­tide stând în aceeaşi nepăsare, in care le-a aflat începutul ei... „Nici unul din partidele în luptă (libe­rali sau magnaţi) nu pot avă pretenţie la sprijinul necondiţionat al poporului nostru şi această singură împregiurare demonstrează în desjuns, că politica Cehilor şi politiciani cehi trebue să ajungă în privinţa aceasta a avă punctul lor de vedere propriu, independent“.. La urmă ziarul ceh tin­or pledează pen­tru introduc­erea liturgiei celtice în biserica catolică din ţerile Coroanei Bohemiei, adecă Boemia propriu zisă, Moravia şi Suezia. Din România- Bucureşti, 11 Maiu n. 1895. Evenimentele politice se precipită, dar­ nu spre lămurirea situaţiei, ci spre încurcarea ei şi mai rău. Numai la această conclusie putem ajunge, avend de înregistrat un nou conflict ce ’şi-a croit guvernul nostru, de astâ­­dată nu cu oposiţia, care nu mai există în parlament, ci cu câţiva dintre aderenţii sei-Lucrul s’a petrecut în S e n a t în şe­dinţa dela 27 Apr. v. îndemnat de motive care nu le vom scruta ab­ia, guvernul a pre­­sentat maturului corp un proiect de novelă, prin care se modifică unii articoli din legea electorală. Economia acestei novele este, că o serie de delicte, comise în timpul alegeri­lor, care după legea electorală și după art. 105 din constituție sunt declarate delicte politice, și prin urmare se judecă de ju­raţi, în viitor se fie considerate de d­e­­licte comune și judecate de tribuna­lele ordinare. Totodată se declară pen­tru aceste delicte admisibil şi arestul pre­ventiv, care după textul vechiu al legii electorale era absolut exclus. Guvernul şi presa guvernamentală mo­tivează această reformă cu argumentul, că scopul ei este înfrânarea bătău­şilor, care la noi fac ilusorie ori­ce libertate a votului în alegeri. De altă parte însă se impută guvernu­lui, chiar şi din partea unor amici ai sei, că reforma nu este oportună, fiindcă loveşte în constituţie şi că nu este consult a o pune la vot, acum în ultima oră a sesiunii şi când minoritatea lipseşte din parlament. Se pare însă că guvernul, bazat tocmai pe impregiurarea aceasta din urmă, a voit se-­şi treacă reforma cât se poate de repede prin corpurile legiuitoare, pentru­ ca se-­şi poată trage foloasele în viitoarele alegeri. Aşa stând lucrurile, nu este mirare că opozi­ția susţine în presă, că nu libertatea alege­rilor, ci tocmai suprimarea ei este intenţia guvernului, care pe basa nouei legi pune pe alegători la dis­iuţia poliţiei şi a parche­tului, care li poate aresta când voeşte sub un pretext oare­care. Cum însă opoliţie în parlament nu mai există­, guvernul nu a ţinut cont de acestea, ci a pus proiectul în discuţie în şedinţa de alaltăieri, sperând, se vede că va fi votat fără multe greutăţi. S-a înşelat însă. Proiectul­­şi-a creat el însuşi o opoziţie ad hoc între senatorii guvernamentali. Cinci dintre ei au presen­­tat senatului următoarea propunere: „Având în vedere că ceea­ ce caracte­­risă un delict politic este nu atât faptul material în sine, cât împregiurările şi mobilul cari au p r e s i d a t la perpe­­tarea lui; având în vedere că delictele, comise în materie de alegeri şi cu ocasia acestora, nu pot fi considerate decât ca delicte politice; având în vedere, că după constituţiune toate delictele politice, fără nici o excepție, sunt diferite juriului (Art. 105); pentru aceste motive: Subscrișii propunem respingerea modifi­cărilor la legea electorală prin prezentul proiect de lege, ca­­ nconstituțion­ale. Semnați:­­ N. Bl­ar­amberg, C. Vericeanu, N. Negri, C. Ionescu, Ghi. Eli­ad“ Nu e vorbă, cu toată această opoziţie a numiţilor domni, proiectul guvernului a fost votat de majoritate şi a trecut ieri la Cameră unde se va pune astăzi în desbatere. Ceea­­ce este însă important e, că în urma votu­lui Senatului, dl Vericeanu­­şi-a dat şi d-sa demisia din parlament cu următoarea scrisoare de motivare: „Domnule preşedinte ! „Prin legea votată de Senat în şedinţa de astăzi, modificatoare unor articole din le­gea electorală din 1884, prin care unele de­licte comise în timpul şi cu ocasiunea alege­rilor se dau în judecata tribunalelor ordinare, violându-se disposiţiunile precise ale art 105 din Constituţiune, deoare­ce nişte atari delicte, fiind delicte politice, numai juraţii sunt com­petenţi a le judeca. „Vă rog, ca atât pentru acest motiv cât şi pentru osebitele motive invocate de mem­brii retraşi din corpurile legiutoare, şi la cari aderez şi eu, se binevoiţi a-­mi primi de­­misiunea din mandatul de senator al colegiu­lui I. de Brăilă “ „(ss) C. N. Vericeanu.­ Guvernul stărui ca proiectul să fie vo­tat şi în Cameră, astăzi în ultima şedinţă a sesiunii, ceea­ ce probabil se va şi întâmpla. Se vorbeşte însă că şi în Cameră, ca şi în Senat, se află membri de ai majorităţii care nu aprobă reforma propusă de guvern şi vor cere retragerea ei. între aceştia se aminteşte iarăşi, numele preşidentelui Camerei, dl gene­ral G. Manu. Se mai zice că unii ar fi chiar dispuşi a urma exemplul dat de dl Vericeanu, dacă legea va fi votată. Considerând toate acestea, ne credem îndreptăţiţi a zice, că în adevăr situaţia nu se descurcă, ci tot mai rău se încurcă. Şi este îndreptăţită şi întrebarea, că oare guvernul, chiar în interesul seu, avut-a trebuinţă să mai forţeze, la sfîrşit această reformă şi prin ea se creeze noi nemulţumiţi şi noue disidenţe? Nr. 99

Next