Tribuna, mai 1895 (Anul 12, nr. 99-122)
1895-05-02 / nr. 99
Anul XII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., V/a an 7 fl- 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: I/4 an 10 franci, Vs an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 2/14 Maiu 1895 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder in Bucuresti, strada d ’ Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Acţiuni! ] Poporul român are o istorie, în care pasivitatea sa politică este nota cea mai caracteristică a vieţii sale. Pe teritorul ce-l locuia el, alţii, veniţi mai de curând erau eroii acţiunilor. Din timpul, în care un imperat roman ne-a părăsit aici, noi am dat ce am avut multor valvari în emigraţiuni, dar’ eram pasivi şi am dat apoi rodul muncii noastre, sângele nostru unui neam care s’a înstăpânit pe noi. Pe spatele noastre noi am ţinut o serie lungă de veacuri o scenă, pe care actorii văzuţi şi uneori admiraţi de lume nu eram noi. Asupra acestui proces istoric atât de lung, încât lungimea lui uimeşte, istoria este clară. Pe când massele noastre rămâneau în urmă, cei ce se înălţau dintre noi se perdeau cătră străini, treceau în tabăra asupritoare, şi — având averi, având titluri, privilegii — asupriau şi ei. Când poporul s’a trezit, când el a simţit că şi el este o forţă în lume şi când forţa aceasta s’a întors în contra actorilor, ce-’l asupriseră lungă vreme — un început de o nouă desvoltare era pusă. Massele vecinie pasive se mişcară şi mare spaimă îi cuprinse pe acei seculari asupritori, cari se bucurau de mulţimea lor câtă vreme ele aveau numai braţe de muncă şi care acum vedeau îngroziţi că acele braţe încep a fi conduse de propriul lor cap şi propriul interes. Din punctul acesta de vedere putem zice că noi trăim o proprie vieaţă politică abia de când massele au început să se afirme cu firea lor naţională. Până atunci noi înşine prea puţine am putut face; de atunci facem mult mai multe. Iată ce ţineam cu cale să reamintim acum, când se găsesc unele glasuri, ce cred că-i prăpădenie, de nu vor striga ele „ ce facem ? “ — fără a pută da şi un răspuns ca să ştim ce ar face ele. Reluând principiul, bine văzut din idilica noastră — de a lucra prin masse, (c are face active, — acei şefi, pe care azi poporul îi adoară, au ţinut ca prin manifestaţiunile lor, prin adunările poporale să adâncească în masse acel puternic spirit ce-’l ridică, îl mişcă, îl interesează. Cât de bine li-a succes aceasta, o probară adunările grandioase ce s’au ţinut în decursul acţiunilor „memorandiştilor “, o probează interesul, pe care oricine îl poate constata în ţerănimea, ce se ţine acum în curent cu soartea naţiei sale, o probează ediţiunile ziarelor poporale, care arată cum an de an interesul creşte. Opiniunea publică română îşi lărgeşte astfel zi de zi sfera sa, zi de zi un cerc tot mai mare de oameni îşi iau informaţiile lor directe din presa română, zi de zi se crează astfel tot mai mari garanţii, că massele române nu vor mai fi niciodată teatru pentru actori de alt neam şi că ţeara lor trebue să devină teatrul acţiunilor lor politice. Este un orb, vrednic de plâns, celce încă nu a văzut „ce facem“. Sporim zilnic numărul acelor Români, de a căror conştienţă orice perfidie inteligentă să se frângă ruşinată, adunăm zi de zi tot mai multe elemente care să dee tuturor mişcărilor caracterul acţiunilor conştiente, impunătoare, şi pregătim acţiuni, care acelaşi efect să-l aibă. Şi pentru aceea se va face congresul naţionalităţilor, pentru a spori şi mai mult cercul elementelor reciproc controlabile, pentru a lărgi şi mai mult cercul masselor poporale interesate ca stările patriei să se schimbe, pentru a pune şi mai serioase pedeci unei eventuale recăderi în acea epocă, în care poporul era neglijat, în care politica era restrînsă la conciliabile adeseori duse pe ghiaţa de informaţiile false ale pretinşilor „şefi sinceri“. Cel ce a contribuit ca propriile greşeli să-’l înlăture din apropierea celor-ce conduc azi; cel-ce prin propria vină, inconsecvenţă ori nesinceritate a perdut dreptul de a şi încerca să mai stee la sfaturi cu cei-ce au sângerat şi s’au jertfit; cel-ce nici azi nu voeşte să recunoască ce s’a făcut prin popor şi din a lui voe — acela nu-i dintre cei buni, acela nu poate fi considerat. Curentul luat de şefii întemniţaţi şi după ei de oamenii cari au făcut adunarea din 28 Noemvrie anul trecut şi care continuă a lumina şi între noi şi în afară situaţia noastră, curentul acesta va strivi pe oricine se va opune lui. Pentru că massele vorbesc acum şi ele înţeleg, ele n’au interese, care să le întunece vederile şi să le strice inima, ele văd cu inima şi nu sufer pe cei ce altfel lucră. Aceasta este, repe- tăm, garanţia cea mai puternică, că bine am mers, că bine mergem, car’ îndoeală nu este, că cei ce au obţinut acest resultat au conştienţă preţului lui şi a datoriei lor de - a face ca el să fie şi mai mare. FOIŢA „TRIBUNEI.” Michail Cogălniceanu- Mărimea figurei istorice a lui Michail Cogălniceanu a fost desfăşurată în sesiunea trecută a Academiei de doi distinşi oratori şi erudiţi: dnii A. D. Xenopol şi D. A. Sturdza. Având înainte-ne textele discursurilor ţinute de numiţii academiciani, vom reproduce părţile cele mai marcante din ele, siguri fiind că facem plăcere cetitorilor noştri. Dl A. D. Xenopol a zis: * Maiestate! Onoraţi colegi! Bărbatul, ce sânt chemat a înlocui în acest corp Învăţat, a umplut cu înalta lui personalitate mai bine de 50 ani istoria neamului românesc. Literator distins, istoric fruntaş, mare orator şi încă mai mare om de stat, Michail Cogălniceanu a fost una din acele naturi alese, ce greu Încap câte două alăturea într’un veac , pentru care timpul cât ’l-a trăit a fost prea scurt şi spaţiul, în care i-a fost învoit se se mişte, prea neîncâpător, spre a desvolta uriaşa putere a concepţiunilor, cugetărilor şi inştiinţelor lui. Puternicei firi a lui Cogălniceanui-ar fi trebuit, spre a sa deplină desfăşurare, un teatru de lucrare mare şi întins ; el ar fi trebuit să se nască în sinul unei mari împărăţii şi să conducă destinele ei. Dacă însă extensiv bogata lui natură cerea o mai largă sferă de lucrare, greutăţile, prin cari a trecut mnnmnul nistru tocmai în vremea celei mai spornice a sale activităţi, au dat acestei naturi geniale putinţa de a desvolta intensiv toată plenitudinea însuşirilor sale ; şi dacă Cogălniceanu nu s’a putut înălţa atât de sus precum o merita, în istoria lumei, lucrarea lui în folosul poporului seu este atât de înseninată, că fără dînsa starea, în care astăzi ne aflăm, nici n’ar pută fi gândită. Dacă Cogălniceanu nu ar fi pus puternicul seu umăr, spre a urni din loc carul destinelor române, el ar fi rămas încă înămolit în balta noroioasă, în care părea că trebue să putrezească. Natura însă, în raţionala ei alcătuire, care personificată capătă numele de providenţă s’a îngrijit, ca potrivit cu greutăţile ce erau de învins, se croească şi puterile acelor ce trebuiau să încingă lupta, din care unul, şi dintre cei mai mari, a fost Mihail Cogălniceanu. Chiar din făptura trupului seu, de o statură mijloce, însă venioasă şi bine legată, cu capul mare, fruntea largă şi înaltă, ochii fulgerători de sub stufoase sprîncene, pătrundea în afară uriaşa putere a minţii şi voinţei lui. Cine a văzut pe Cogălniceanu o singură dată în vieaţa lui şi nuşi-a mai adus aminte de el? Era din acele firi alese, ce se impun prin exteriorul lor ochiului, prin interiorul lor minţii. Farmecul ce-l respândia în giurul seu era fără de seamăn. Pentru a expune vieaţa şi rolul unui asemenea om, ar trebui marginile încăpătoare ale unui volum, şi nu minutele numărate ale unei cuvântări. Ce voiu spune, va fi numai un palid reflex al celor ce ar trebui să spun. Mihail Cogălniceanu s’a născut la 6 Septemvrie 1817 la Iaşi Tatăl sentie a»eia de soţie, cu care născuse pe Mihail, pe Catinca, fiica Medelilcerului Stavilă, familie românească din Basarabia. Cogălniceanu se trăgea deci, lăsând la o parte originea îndepărtată a neamului seu, prin tată şi ptin I mamă, din neam românesc, şi cu dreaptă mulţumire exclamă el: „De pe tată şi de I pe mamă, din moşi şi strămoşi, mă fălesc dar’ că sânt Român moldovean, şi cu mândrie recunosc, că familia mea nu a căutat niciodată originea ei în ţeri şi în neamuri străine“. Data naşterii lui Michail Cogălniceanu, luată de el de pe un ceaslov al tatălui seu, este adeverită prin împregiurarea, că el se vede trecut în 1831 în matricula pensionatului francez al lui Lincourt, Cherneu şi Bagane, având vîrsta de 14 ani. Cu dreptul deci respinge Cogălniceanu data de 1813, atribuită de anii naşterii sale. După ce Mihail Cogălniceanu primi, ca copil, începuturi de învăţătură în casa părintelui, fu pus mai târziu în pensionatul francez amintit mai sus, unde l găsim la examenul din 1832 ca premiat, alăturea cu Grigorie Sturdza, fiiul lui Mihail vistierul, și cu Panaite Radu, fiiul Agai Manolache. Se vede, că Cogălniceanu era o natură coaptă de timpuriu, deoarece la vîrsta de 14 ani se naşte în inima lui o simţire, îndestul de vie pentru fiica unui profesor de greceşte din acel pensionat. Opt ani după aceea, în 1841, Kogălniceanu povesteşte cu multă plăcere întâia îngânare a iubirii în inima lui pentru frumoasa Nicetă. Când Michail Sturdza ajunse domn în plofisî friimoo pAnin Io Francia, la colegiul din Luneville, unde cunoaştea pe profesorul abatele Lhomme, ce-i fusese lui însuşi profesor în Iaşi un curs de mai mulţi ani de zile. După ce-l crescuse pe el, îi încredinţa acum în depărtare odraslele sale, şi alăturea cu Dimitrie şi Grigorie Sturdza, fu trimis şi Michail Cogălniceanu cu cheltueala domnului, spre îndeplinirea sfântă a ultimei voinţe a mamei sale, Domniţa Călimării. La acelaşi colegiu mai fusese trimişi şi doi fii ai lui Lupu Balş şi unul al lui Nicolae Casu. Cogălniceanu se deosebi aici prin rîvna sa pentru învăţătură, când deodată pe la sfîrşitul lui 1835, trebui să părăsească Francia şi se se strămute la Berlin Anume Ruşii, ce erau pe atunci atotputernici în ţerile române, se ingrijia ca creşterea tinerilor Moldoveni în Francia se nu-şi îmbieze cu idei revoluţionare, şi consulul rusesc din Iaşi facil domnitorului respectuoase observaţiuni asupra trimiterii propriilor sei copii la învăţătură în focularul ideilor răsturnătoare. Domnitorul se grăbi a face pe placul împăratului Alexandru; luă copiii sei, şi deci şi pe Cogălniceanu, de la Lenevile şi-i trimise la Berlin. Mare furîurire avu asupra desvoltării ideilor lui Cogălniceanu transferarea lui în capitala Prusiei. Lucru ce ar pară poate nefiresc, aici îşi găsi plecarea naturei sale intime, hrana după care umblă, ideile liberale; aici învăţă el mai ales a preţui iubirea de ţeară. Cogălniceanu eşi din soarele din Berlin, ceea ce a rămas în tot decursul vieţii: un partisan al propăşirii şi un mare pa-Berlinul era pe atunci inima vieţii germane; concentra în el două mari aspiraţiunii aceea după unitatea politică a întregului corp al naţiunii germane, care întreţinea totdeauna în sufletul tuturor focul dragostei cătră patria comună, şi aceea după emanciparea claselor desmoştenite din lanţurile vremurilor trecute, lanţuri cari în Prusia nu se rupsese încă. Pe Cogălniceanu îl atinse mult mai viu desfăşurarea însăşi a luptei pentru răsturnarea privilegiilor, de cum ar fi putut-o face aceea a unei biruinţe acum repurtate în silinţele puse de poporul prusian pentru îndrumarea egalităţii civile şi politice, viitorul om de stat vedea pare că în depărtare pe acele, ce trebuia să o deslănţuească pe propriul seu popor din fearăle în cari zăcea. Marele romancier Willibald Alexis, cu care Cogălniceanu făcea întinse preumblări pe jos prin insula Rügen, îl iniţia mereu în toate tainele mişcării ce frământă minţile germane. Pe de altă parte păstorul Jonas, unde Cogălniceanu îşi avea gazda, îi arăta seria întreagă de mari acte reformătoare, prin cari Prusia trecuse sub domnia lui Frideric Wilhelm, mai ales acela al emancipării ţeranilor. Şi când Cogălniceanu vedea ce s’a făcut în acea ţeară în aparenţă atât de feudală, se putea oare ca mintea să nu se întoarcă cătră verişoara lui, unde atâtea şi atâtea erau de făcut, unde totul trebuia transformat, dacă nituiam să ne numim oameni! Prea bine caracterisează însuşi Cogălniceanu efectul, pe care îl avu asupra minţii lui petrecerea în capitala Prusiei. „Mulţumită man «n a+âHp harhâ. Proiectele de legi despre recepţia Ovreilor şi despre neconfesionalitate, se vor pertracta Marţi, în 14 Maiu n, în Casa Magnaţilor, unde au fost trimise acum a treia oară. Instalarea de la Blaj s’a amînat şi probabil se va ţină numai în 26 Maiue. Relativ la aceasta în altă parte a foii publicăm o corespondenţă particulară. Conflictul şi Cehii. Conflictul Kálnoky-Bánffy îndeamnă pe „Ndrodine Lisztyu să stârne asupra „adâncirii“ programului naţional cehie şi asupra necesităţii, pentru opiniunea publică cehă de a se gândi, ce fel de consecuenţe poate ară resolvarea conflictului pentru poporul ceh; căci resultatul luptelor între Maghiari şi Viena nu poate rămână fără de „consecuenţe, cari se vor atinge în mod mai mult sau mai puţin simţitor şi de noi“. „Lupta aceasta impune naţionalităţilor nemaghiare întrebarea: oare au să aştepte şi mai departe neputincioase, care din partidele maghiare va rămână biruitoare pe câmpul de bătaie, ori au a se alipi cătră una din ele şi la care, ori se se gândească la organisarea lor proprie, pentru a deveni — ca factor independent — un aliat căutat“... „Ar trebui ca în taberele naţionale ale Maghiarilor să se pună pe un punct de vedere mai înalt, care ar fi în stare să delăture certele violente de casă; aceasta poate se va şi întâmpla după alte experienţe şi mai amare. De aceea noi putem declara, că am considera ca pagubă şi pentru poporul nostru, dacă naţionalităţile din Ungaria ar fi surprinse prin aplanarea actualei lupte de partide stând în aceeaşi nepăsare, in care le-a aflat începutul ei... „Nici unul din partidele în luptă (liberali sau magnaţi) nu pot avă pretenţie la sprijinul necondiţionat al poporului nostru şi această singură împregiurare demonstrează în desjuns, că politica Cehilor şi politiciani cehi trebue să ajungă în privinţa aceasta a avă punctul lor de vedere propriu, independent“.. La urmă ziarul ceh tinor pledează pentru introducerea liturgiei celtice în biserica catolică din ţerile Coroanei Bohemiei, adecă Boemia propriu zisă, Moravia şi Suezia. Din România- Bucureşti, 11 Maiu n. 1895. Evenimentele politice se precipită, dar nu spre lămurirea situaţiei, ci spre încurcarea ei şi mai rău. Numai la această conclusie putem ajunge, avend de înregistrat un nou conflict ce ’şi-a croit guvernul nostru, de astâdată nu cu oposiţia, care nu mai există în parlament, ci cu câţiva dintre aderenţii sei-Lucrul s’a petrecut în S e n a t în şedinţa dela 27 Apr. v. îndemnat de motive care nu le vom scruta abia, guvernul a presentat maturului corp un proiect de novelă, prin care se modifică unii articoli din legea electorală. Economia acestei novele este, că o serie de delicte, comise în timpul alegerilor, care după legea electorală și după art. 105 din constituție sunt declarate delicte politice, și prin urmare se judecă de juraţi, în viitor se fie considerate de delicte comune și judecate de tribunalele ordinare. Totodată se declară pentru aceste delicte admisibil şi arestul preventiv, care după textul vechiu al legii electorale era absolut exclus. Guvernul şi presa guvernamentală motivează această reformă cu argumentul, că scopul ei este înfrânarea bătăuşilor, care la noi fac ilusorie orice libertate a votului în alegeri. De altă parte însă se impută guvernului, chiar şi din partea unor amici ai sei, că reforma nu este oportună, fiindcă loveşte în constituţie şi că nu este consult a o pune la vot, acum în ultima oră a sesiunii şi când minoritatea lipseşte din parlament. Se pare însă că guvernul, bazat tocmai pe impregiurarea aceasta din urmă, a voit se-şi treacă reforma cât se poate de repede prin corpurile legiuitoare, pentru ca se-şi poată trage foloasele în viitoarele alegeri. Aşa stând lucrurile, nu este mirare că opoziția susţine în presă, că nu libertatea alegerilor, ci tocmai suprimarea ei este intenţia guvernului, care pe basa nouei legi pune pe alegători la disiuţia poliţiei şi a parchetului, care li poate aresta când voeşte sub un pretext oarecare. Cum însă opoliţie în parlament nu mai există, guvernul nu a ţinut cont de acestea, ci a pus proiectul în discuţie în şedinţa de alaltăieri, sperând, se vede că va fi votat fără multe greutăţi. S-a înşelat însă. Proiectulşi-a creat el însuşi o opoziţie ad hoc între senatorii guvernamentali. Cinci dintre ei au presentat senatului următoarea propunere: „Având în vedere că ceea ce caracterisă un delict politic este nu atât faptul material în sine, cât împregiurările şi mobilul cari au p r e s i d a t la perpetarea lui; având în vedere că delictele, comise în materie de alegeri şi cu ocasia acestora, nu pot fi considerate decât ca delicte politice; având în vedere, că după constituţiune toate delictele politice, fără nici o excepție, sunt diferite juriului (Art. 105); pentru aceste motive: Subscrișii propunem respingerea modificărilor la legea electorală prin prezentul proiect de lege, ca nconstituționale. Semnați: N. Blaramberg, C. Vericeanu, N. Negri, C. Ionescu, Ghi. Eliad“ Nu e vorbă, cu toată această opoziţie a numiţilor domni, proiectul guvernului a fost votat de majoritate şi a trecut ieri la Cameră unde se va pune astăzi în desbatere. Ceeace este însă important e, că în urma votului Senatului, dl Vericeanuşi-a dat şi d-sa demisia din parlament cu următoarea scrisoare de motivare: „Domnule preşedinte ! „Prin legea votată de Senat în şedinţa de astăzi, modificatoare unor articole din legea electorală din 1884, prin care unele delicte comise în timpul şi cu ocasiunea alegerilor se dau în judecata tribunalelor ordinare, violându-se disposiţiunile precise ale art 105 din Constituţiune, deoarece nişte atari delicte, fiind delicte politice, numai juraţii sunt competenţi a le judeca. „Vă rog, ca atât pentru acest motiv cât şi pentru osebitele motive invocate de membrii retraşi din corpurile legiutoare, şi la cari aderez şi eu, se binevoiţi a-mi primi demisiunea din mandatul de senator al colegiului I. de Brăilă “ „(ss) C. N. Vericeanu. Guvernul stărui ca proiectul să fie votat şi în Cameră, astăzi în ultima şedinţă a sesiunii, ceea ce probabil se va şi întâmpla. Se vorbeşte însă că şi în Cameră, ca şi în Senat, se află membri de ai majorităţii care nu aprobă reforma propusă de guvern şi vor cere retragerea ei. între aceştia se aminteşte iarăşi, numele preşidentelui Camerei, dl general G. Manu. Se mai zice că unii ar fi chiar dispuşi a urma exemplul dat de dl Vericeanu, dacă legea va fi votată. Considerând toate acestea, ne credem îndreptăţiţi a zice, că în adevăr situaţia nu se descurcă, ci tot mai rău se încurcă. Şi este îndreptăţită şi întrebarea, că oare guvernul, chiar în interesul seu, avut-a trebuinţă să mai forţeze, la sfîrşit această reformă şi prin ea se creeze noi nemulţumiţi şi noue disidenţe? Nr. 99