Tribuna, ianuarie 1896 (Anul 13, nr. 2-23)

1896-01-16 / nr. 11

Pag. 42 Sibiiu, Marți, TRIBUNA 16/28 Ianuarie 1896 Nr. 11 vechiu colaborator eram şi al cărei en­­tusiast redactor devenisem de mai mult de un an.*) Şi să nu se creadă, că doar’ dl Slavici a scris „Milleniul“ numai aşa de probă, pentru a pipăi pulsul opiniunii publice de la noi, ci în vederea unui anu­mit scop bine urmărit. N’avem decât să cităm un pasagiu dintr’un alt articol tot al dînsului. în articolul „Lămuriri“, publicat la 31 Decemvrie (nrul 282) imediat înainte de isbucnirea crisei, domnul Sla­vici zicea: „Eventualitatea unei asemenea schimbări (în simțământul comun al Românilor) s’a prevăzut chiar la înte­meierea „Tribunei“. „în primul număr al „Tribunei“ s’a publicat un program subscris de comite­tul instituit de fundatori. E învederat, că acest­­program nu va ave să reguleze atitudinea partidului naţional .Fireşte, căci partidul îşi are progr­a­mul seu. Red. „Trib.“), ci conduita celor­ ce după timpuri şi împregiurări au purtat, poartă ori vor purta sarcina de redactori ai ziarului „Tribuna“. „Acest program e punctul de razim şi pentru cei­ ce purtăm azi sarcina aceasta“. Aşa scria dl Ioan Slavici la 31 De­cemvrie 1895 în „Tribuna“ ! El făcea declaraţii în numele redacţiunii de atunci, şi redacţiunea confirma cu tăcere aproba­toare acele declaraţii. Va se zică: pentru foştii redactori ai „Tribunei“, JRussu şi JDuiici, „punc­tul de razim“ nu era programul parti­dului naţional, al cărui organ era şi e „­­Îmbuna“ — ci programul din primul număr al „Tribunei“ — când ea nu era organul partidului, program, în care „eventualitatea unei asemenea schim­bări s’a prevăzut deja... ...Şi aceşti oameni mai au cute­zanţa de a vorbi, de „intransigenţă“ fie şi numai în conventicule ascunse! Câtă falsitate ! —---------------­ Egala îndreptăţire naţională în Boemia, în şedinţa dietei boeme de la 21 ianuarie, deputaţii Cehi-tineri Dr. Patak şi soţii au depus un proiect de „lege asupra naţionalităţilor“, recte asupra egalei îndreptăţiri a celor două limbi, cehă şi germană, vorbite în Boemia. Iată unele din disposiţiunile de căpetenie ale proiectului. Ori­ce hârtie şi document ajuns la au­torităţi trebue să fie resolvată în acea limbă, în care a fost aşternută. Prin urmare fiecare funcţionar de stat sau de ţeară în Boemia ar trebui se ştie ambele limbi, în comune, limba de pertractare e aceea, pe care­­şi-o decide comuna însăşi; şi fiecare comună are drept a resolva hârtiile în această limbă. Numai atunci, când o parte relativ mare dintre locuitori aparţin celeialalte naţio­*) Partea mea în „Casa „Tribunei“. Câteva lămuriri de G. B. D­u­­­c­ă, publicist, pag. VI. ____________________ Argan: Spuneţi-’mi mai înainte, cum mă aflaţi? Diafoirus: (îi pipăe pulsul): Cerce­tează, Toma, celalalt puls. Voiu se-’ţi aud ju­decata ta. Quid dicis. Toma: Dico, că pulsul domnului e pul­sul unui om, care e morbos. Diafoirus: Corect. Toma: Şi că e duriusculus, că se nu zic durus. Diafoirus: Corect. Diafoirus: E neregulat. Diafoirus: Bene. Toma: Şi bate încet. Diafoirus: Optime. Toma: Ceea­ ce dovedeşte o discrasie în parenchymo splenico. Diafoirus: Excelent. Argan: Nu, dl Purgon zice, că aş suferi la plumâni. Diafoirus: Da, da. Cine zice pa­renchyma înţelege şi plâmânile în urma sim­patiei intime ce există între ele prin vas breve, vas pylori şi câte­odată şi prin mea­tus choledochi. De­sigur ’ţi-a recomandat fripturile. Argan: Nu, ci numai mâncări ferte. Diatoirus: Aşa am înţeles-o şi eu. Argan: Spune-­mi, die Doctor, câte fire de sare se pun într’un ou? D i a t o i r u s : 0, 8 sau 10; numă­rul trebue se fie totdeauna cu soţ. Argan: La revedere. (Va urma.) nalităţi, resolvarea va trebui să se facă în ceealaltă limbă, în comitetul ţerii (Landesausschuss), un fel de surogat de minister, ambele limbi sânt egal îndreptăţite. Ca limbă, de propunere în şcoale poate fi numai una din cele două. în şcoalele elementare cea a doua limba nu poate fi predată nici ca obiect neobligător. învăţarea obligatoare a acelor două limbi ale ţerii în şcoalele medii nu este per­misă, conform §. 19 al constituţiei. Funcţionarii statului şi ai ţerii trebue să dovedească cunoştinţa ambelor limbi prin atestate, care în caşuri de denumire definitivă în posturi printr’un examen. Vom mai reveni asupra acestui proiect. Echour­i. La situaţia actuală. Grebeniş, 28 Ian. n. 1896. Cei mai mulţi dintre ai noştri în urma complicaţiunilor recente ce s’au desfăşurat în partidul naţional, încep a-’şi perde curagiul. Şi de ce oare? Din o prea de tot simplă şi bagatelă causă. E vorbă despre chestiunea de proprie­tate — aplanată deja — a Institutului Tipo­grafic, a „Tribunei“ şi „Foii Poporului“, şi în legătură continuativă cu ale sale urmări. E adevărat, că ori­ şi­ce afaceri ce se desfăşură în atare mod, ating pe oamenii de bun simţ, e adevărat însă, că o atare afacere de tot mică nu ar trebui să aibă nici o în­­rîurinţă cât de mică asupra comitetului cen­tral. Dar’ dacă odată s’a întâmplat, trebue inomise şi în timp cât de scurt a se sana în­ceputul răului până când nici nu se inficiază întreg corpul sănătos al naţiunii greu suferinde. Dacă Albini n’a voit a se despărţi de al seu post şi dacă cei doi redactori asemenea au ţinut morţiş la redacţiunea foilor şi nu prea arătau voe a se depărta — din această causă nu trebuia să se nască urmările fatale în partid şi mai pre­sus de toate nu ar fi tre­buit ventilate şi buciumate în lumea largă, chestiunile interne. Câte neînţelegeri, intrigi se ivesc în si­nul ori­şi­cărui naţiuni culte? Nu mergem mai departe, să privim la falnica şi culta naţiune franceză. Cu afacerea Panama — care costă mi­liarde — au fost compromise persoane poli­tice de gradul prim, deputaţi, senatori, miniş­tri şi oameni distinşi erau compromişi în modul cel mai urît Şi totuşi Frauda stă sus şi tare .. Până când ministrul în parlament enunţă că n’a făcut destul datorinţei, până atunci de­­tectivii aveau ordin strict a cerca după Ar­­ton — deşi nu şi a-’l prinde, şi la fine prin nedibăcia unui detectiv a fost prins în An­glia contra voinţei şi dorinţei oamenilor poli­tici francezi, în Italia şi alte nenumeroase locuri încă s’au desvoltat afaceri analoge, Panamino, dar’ resultatul final a fost, că toate au trecut şi n’au lăsat nici o rană adâncă în corpul să­nătos. Poate aceste sânt lucruri la ordineea zi­lei şi nu ar trebui să ne surprindem aşa tare — ca cu totul să ne perdem capul. O causă atât de neînsemnată se putea aplana în mod de tot simplu, pe Albini trebue depărtat prin ori­ce mijloace, dacă într’adevăr aşa pretind resoanele şi nu trebue să se nască urmările de azi. Adevărat, că cei 2 redactori au trecut preste marginile bunei cu­viinţe, căci unui redactor bun şi nobil atunci îi şede bine, când e cumpănit, serios şi nu caută a se distinge tot pe sine pe toate terenele la ori­ce ocasiune, ca să-­şi facă nu­mai renum­e peritor, în toate adunările şi cu toate oca­­siunile te întâlneai numai cu ei; atari ş­i r­e­beri trebuiau de mult făcuţi im­posibili sau cel puţin atenţi la ce e cu­viincios. De altă parte toate ne cam treceau cu­­ vederea, căci causa noastră avea şi are lipsă de oameni mulţi şi cât se poate de mulţi. Persoana presidentului Dr. Raţiu nu trebue atacată pe ascuns, pe furiş; eine are ceva contra lui, în şedinţe şi cu alte ocasiuni potrivite tragă-’l la răspundere — aceasta nu numai că e o virtute, dar’ şi datorinţa fie­cărui Român. De altfel şi dinsul, ca om, îşi poate ave scăderile sale, dar’ până când conduce ca president afacerile naţionale fără pată şi cu vrednicie, până atunci trebue să ne plecăm, nu într’atâta persoanei, ci rangului şi oficiului seu de president, ce-’l ocupă. De altfel vrednicul nostru presi­dent şi până acum a dat probe destul­­de bune despre capacitatea ofi­ciului seu. Atât cu ocasiunea procesului monstru al Memorandului atât pe timpul întemniţării ba chiar şi după eliberare, atât dinsul cât şi în­tregul comitet a fost obiect de ovaţiune din toate părţile locuite de Români­a şi acum de unde o atare ruptură ori­scisiune ? Ce vor zice aliaţii noştri şerbi şi slovacii? Ar fi prea dureros ca dintr'o causă de nimic să sufere întârziere interesele unui ju­mătate regat. La muncă rodnică deci, care de mult cu dor ferbinte o aşteptăm cu toţii. Sus stindardul falnic, cu mândrie să fâlfie peste orizontul iubitei dar’ nefericitei noastre patrii. E. K. S. Din parlamentul maghiar. Şedinţa din 24 i. c. Se continuă desbaterea asupra obiectu­lui din şedinţele trecute. Deputatul Koloman Szentiványi aproabă şi întăreşte datele triste aduse de antevorbitori cu privire la administraţie şi arată, că în Ungaria atât politica, cât şi ad­ministraţia este condusă numai de interesele private ale alegătorilor. Horváth Gyula, nu poate aproba împregiurarea, că parlamentul se ocupă cu chestiuni bogatele, desconsiderând alte, mai însemnate.­­Cum­? Nu cumva chestia naţio­nalităţilor? Red.) Ocupându-se apoi cu ale­gerile, arată, că totdeauna inteligenţa ma­ghiară a fost, care a luptat pentru binele na­ţiunii, şi că nu este iertat ca libertatea per­sonală a acestei inteligenţe se se restrîngă. Fiecăruia se-­i fie permis a face propagandă pentru vederile sale politice; nici preoţimea se nu fie condamnată pentru aceasta, întrucât şi preotul este membru al naţiunii, — dar’ să fie condamnat când face propagandă ca membru al unei confesiuni. Sânt adevărate cuvintele lui Apponyi, presiunea din partea funcţionarilor asupra alegătorilor nu este atât de periculoasă ca presiunea ce vine din lo­curi mai înalte. (Aprobări vii.) Guvernul se basează pe încrederea la Coroană, ar trebui însă să se uizuească a-’şi dobândi şi încre­derea naţiunii, dar’ nu încrederea ce resultă din actualul sistem electoral, ci o dreaptă și adevărată încredere. (Aprobări din opoziție.) Laudă mult propunerile lui Apponyi şi reco­mandă primirea lor. S­z­a­l­a­y Károly vorbește despre auto­nomia comitatelor şi propune un amendament, pe basa căruia ministrul de interne are să arete un conspect despre dotaţiunea, cu care împărtăşeşte singuraticele comitate. După aceste titlul „Comitate“ se vo­tează împreună cu amandamentul lui Szalay. Urmează titlul „Comiţii supremi“, la care deputatul Ugron Gábor, observă ur­mătoarele : Primul principiu al vieţii constituţionale este responsabilitatea, ceea­ ce însă numai la comiţii supremi din Ungaria nu se poate aplica. Fişpanii sânt în Ungaria regi mici, în alte ţeri funcţionarii datoresc regelui şi constituţiei cu fidelitate, la noi însă şi fişpa­­nului. Unii politiciani merg atât de departe, încât susţin, că funcţionarii trebue să spriji­­nească guvernul. Arată cât de eronată este această părere, care astfel duce la corupţiune politică şi în consecvenţă şi la corupţiune ma­terială. Indigită un caş corect, caşul fişpa­­nului din comitatul Borsod în afacerea tre­nului vicinal şi propune desaprobarea acestei atitudini a fispanilor. La acest obiect mai vorbesc deputaţii Babó şi Ivánka, cărora ministrul Per­­czel promite a le da răspuns meritorie în proxima şedinţă.* Şedinţa din 25 i. c. Primul punct din ordinea de zi a fost motivarea contelui Apponyi a propunerilor sale referitoare la întregirea proiectului des­pre judicatura curială în afacerea alegerilor dietale, propuneri, cari şi noi le-am comu­nicat într-unul din numerii mai recenţi ai foii. Punctul de mânecare este tot cel mar­cat în articolul seu de Crăciun, cel cu treaga dei. Voeste a restabili pacea internă în cadrul vieţii constituţionale, doreşte în in­teresul naţiunii încetarea contrastelor politice degenerate, ceea­ ce numai prin nealterarea li­bertăţii şi a curăţeniei alegerilor se poate ajunge, numai prin acestea se poate asigura solidaritatea morală a naţiunii. Ministrul - president Bauey declară, că consimte pe deplin cu expunerile lui Apponyi şi nu are nimic în contră, ca la desbaterea proiectului despre judicatura curială să se considere şi propunerile lui Apponyi, aceasta numai întrucât programul guvernului o per­mite. Propune însuşi, ca cele 12 propuneri ale lui Apponyi să fie transpuse comisiunii exmisă pentru studiarea proiectului amintit. Propunerea se primeşte unanim. Restul şedinţei a fost foarte furtunos şi furtuna a provocat-o tot caşul cu fişpanii şi îndeosebi a fişpanului din comitatul Bor­­sod, Miklós Gyula. Acesta este un model al corupţiunii din administraţia comitatelor. A fost prins cu ocaua numai când prin influenţa sa a eliberat concesiunea pentru tren vicinal, trăgând din această împregiurare imense foloase, în această afacere s’au putut observa în şedinţa de faţă disensiuni chiar în parti­dul guvernamental. Spre mirarea multora din acest partid şi întru aplauzele oposiţiei se ri­dică contele Csáky Albin şi încopciindu-­şi vorbirea de expunerile din şedinţa de ieri ale lui Ugran, condamnă sistemul trenurilor vici­­nale, condamnă faptul, ca fispanii în virtutea puterii oficiului lor, se fac complici la între­prinderi ce le exploatează în favorul lor. Face următoarea propunere: „Se însărcinează guvernul, ca nici unui funcţionar public (în­tre cari şi fişpanul), nici unui deputat să nu se mai extradee concesiune pentru înfiinţarea de trenuri vicinale“. Şi nime din partidul guvernamental nu­­l-a desavuat pe Csáky, nici chiar ministrul de interne Perczel, care declară, că este şi el de acord cu acea propunere, care atâta sensa­­ţie şi emoţiune a provocat în cercurile celor presecţi. Revenind asupra caşului din Bor­­sod anunţă, că fişpanul Miklós Gyula ’şi-a tri­mis tocmai astăzi demisia.­­Se ia cu sgo­­mot mare la cunoştinţă şi voind a ceti actul de demisiune este oprit de a o face, prin strigăte de: nu ne trebue, nu avem lipsă!!) Propunerea contelui Csáky se pri­meşte. Deputatul Holló, arată consecvenţa guvernului de a primi şi respinge propuneri. Arată, că el numai de vre­o câteva săptămâni a propus o resoluţiune cu privire la înăsprirea incompatibilităţii şi la oprirea de a se con­feri concesiuni pentru trenuri vieinale. Atunci însă Bánffy a declarat de neacceptabilă acea propunere. (Contrazicerea vădită se ia cu rîs la cunoştinţă, ca un nou „chicks“ al gu­vernului). Fiind la ordinea zilei petiţiunile, depu­tatul Polónyi înaintează o petiţie,­în care pro­pune punerea sub administraţia statului a în­văţământului din şcoalele elementare şi delă­­turarea şcoalelor confesionale. Ministrul Wlassies comunică, că statul singur nu poate figura singur ca susţinător al şcoalelor. Cere ca petiţia să fie respinsă, care afacerea să fie concrezută ministrului de culte şi instrucţie. Se încuviinţează. La sfîrşit deputatul Molnár interpelează în afacerea unei mănăstiri româneşti zidită pe teritor ungar. Interpelarea se predă ministrului de interne. Declaraţie. Onorată Redacţiei Binevoiţi a da publicităţii următoarea în­­timpinare: Apreciat în condiţiile sale patologice din timpul, când a stat sub observaţie în lena, judecat în caracterul seu privat de când in­sultat repetit nu ’şi-a cerut repararea obici­nuită intre oameni corecţi, demascat ca indi­vidualitate politică din momentul connivenţei sale cu dl Jeszenszky, dl George Bogdan- Duică ’şi-a permis luxul să debiteze într’un pamflet o serie de denunţări la adresa dlui Dr. I. Ri­ţiu cu intenţia, ca se­’i insinue o condescendenţă oare­care pentru veleităţile kossuthiste şi rusofile. Neîndestulit cu acest temerar atentat, el vrea ceva mai mult: se mă constitue pe mine, ca falsă mărturie împotriva dom­nului Dr. I. Raţiu, cerându-’mi se­’i ratific perversa şi neadevărata sa insinuare, că adecă eu ’i-aş fi adus dela dl Dr. Raţiu din Seghedin ordinul, ca tonul dat pe atunci de dînsul afirmativ antirusesc din „Tribuna“ să-’l abandoneze. Deoare-ce eu nu am primit şi nici că aş fi acceptat deja dl Dr. I. Raţiu o ase­menea însărcinare, şi n­u ’i-am­ împărtăşit dlui Bogdan­ Duică, nici când un asemenea ordin, nu pot să-­mi dau seamă, dacă abu- i siva invocare a numelui meu s’a pus la cale I într’un acces de demenţă ori cu rea credinţă. Ori­ care ar fi caşul, dl Bogdan­ Duică ’mi-a cerut răspuns. T­’l-am dat odată pentru totdeauna şi-’i întregesc. Când se fac denunţări false în inter­vale de nebunie, rămâne un singur remediu: Nebunii la ospiciu­l Ear’ comiţându-se astfel de acte cu rea credinţă, obştea românească are să aplice lozinca nemuritorului Dumitru Brătianu: „Hoţii la puşcărie, bănuiţii la carantină!“ Sibiiu, 27 Ianuarie 1896. Dr. Amos Frâncu. Cronică politică. (Antisemiţii în Viena). Precum anun­ţaserăm la timpul său, antisemiiţii înaintaseră recurs în contra decisiunii locţiitorului Au­­striei-de-jos, prin care fu disolvată represen­­tanţa orăşenească aleasă în luna Septemvrie şi fiind cu 2/3 antisemită. Tribunalul impe­riului s’a declarat necompetent în causă. Se aşteaptă acum verdictul supremei curţi admi­nistrative, catră care încă s’a înaintat recurs în acelaşi timp.* (Italienii în Africa). Un cas rar de generositate în răsboiu s’a întâmplat, tocmai din partea unui popor semi-sălbatic. Ceti­torii ştiu în ce strîmtoare se afla locot,­co­­lonelul Galliano cu trupa sa, încinsă de că­­tră Abyssinieni in fortăreaţa Makalle. Nu mai aveau apă decât pentru câteva zile, deşi de mult încă suferiau de lipsa ei, de­­oare­ce Abyssinienii astupaseră singurul isvor din care cei închişi se puteau adăpa. Ştim, că generalul Baratieri împuternicise pe Galliano de o eventuală capitulare şi acea­sta se aşteaptă dintr’o zi Intr’alta, ca lucru inevitabil. Deodată însă s’a întâmplat mare sur­prindere. Iată depeşa „Agenţiei Şte­fani“ din Roma, primită din lagărul genera­lului Baratieri: „Precum raportează scrutătorii sosiţi din tabera Abssynienilor, ei au văzut, cum locot,­­colonelul Galliano, cu batalionul seu, cu arma şi muniţie, precum şi cu răniţii lui a părăsit Makalle. Ras Makonnen (generalisimul abyssinean) şi F­e 11 e­r (mijlocitor între Ita­lieni şi Abyssineni) mergeau în urma trupei italiene. Această ştire — zice tot „Agenţia Ştefani“ — este confirmată prin informaţii din alte isvoare“. Din depeşa aceasta se poate conclude, că regele (Negus) abyssinean Menelik a dat voe liberă locol,­colonelul Galliano şi trupei lui de a se depărta nesupăraţi din Makalle. O altă depeşe a „Agenţiei Şte­fani“ spune şi mai mult: „Makonnen a procurat pentru oficerii garnizoanei Makalle corturi şi cam 300 de catâri pentru transportul răniţilor şi a cara­­balicului. Aceasta se consideră ca o recu­noaştere a vitejiei Italienilor şi ca semn, că inimicul vrea să încheie pace“. Ce bucurie a produs în Italia ştirea despre scăparea garnisoanei lui G­a­l­­liano, dovedesc deocamdată următoarele trei depeşi : „Ştirea despre scăparea eroicei garni­­soane de la Makalle a fost întimpinată în toată Italia cu însufleţire. Ediţiile separate, cuprinzând depeşa, s’au vândut ca pânea cea caldă“. „“­se telegrafează „Ag. Ştefani“ din Massalah (port italienesc la coastele Erythreei). Ştirea despre scăparea lui Gal­liano şi a vitejilor sei ostaşi a fost întim­­pinată, în întreagă colonia cu bucurie nespusă, întâmplarea este privită cu cu atât mai im­portantă, cu cât regele Menelik însuşi a fost acela, care a oferit garnisoanei de la Ma­­kall, prin Feller, libera plecare cu arme, muniţie şi bagagie“ A treia depeşă din Roma: „Studenţii universitari, cum au aflat despre eliberarea lui Galliano, şi batalio­nul seu. In salele de prelegere au isbucnit în strigăte însufleţite la adresa locat.-colonelului şi a armatei, întâlnind pe stradă un detaşa­ment de soldaţi, studenţii au încungiurat pe aceştia şi mergând împreună, strigau necon­tenit: „Trăească armata, trăească Gallian­o!“ Ne bucurăm şi noi de evenimentul aşa de duios al fraţilor noştri, urîndu-le isbândă în întreprinderea lor colonială. Un răspuns. Primim spre publicare următoarea scrisoare: Brad, 24 Ianuarie n. 1896. Stimate Domnule Redactor ! în numărul 8 al ziarului d-voastre, „Unul“ din Zarand se ocupă cu câteva per­soane de aici şi îndeosebi cu persoana mea. Faţă de mine atâtea încriminări are, încât e silit să se întoarcă până la o repre­­sentaţie de la teatrul din Cluj, înainte cu vre­o 6 ani. E ridicol a insista asupra acestui lucru. Mă simt mândru, că nu numai cu afa­cerea atinsă, — care altcum a avut o foarte mică importanţă, — dar, în acţiunile de prima ordine ale universitarilor români din Cluj, deşi ca Stipendist de stat, am lucrat fără preget de aşa, că am fost fericit de a avu totdeauna pe partea mea aprobarea şi devo­tamentul tuturor celor buni, cu cari până azi întreţin relaţiunile cele mai intime. De reputaţia ori­cărui universitar ro­mân clujan se sfarmă ori­ce sofismă. Atât pentru cetitorul neorientat.

Next