Tribuna, iulie 1896 (Anul 13, nr. 144-168)

1896-07-02 / nr. 144

Anul XII­ SibiiU, Marţi 2/14 Iulie 1896 A B G N A m­­ E N TE LE Pentru Sibliu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., an 5 fl., 1 an 10 fl. t­en­tii ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: sună î fi. 20 cr., 1/l an 3 fi. 50 cr., l/l an 7 fi. 1 an 14 fi. Pentru România şi străinătate: /, an 10 franci, V 1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru na Nr. 144 INSERŢIUNÎLE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară e o* a treia­ oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Popiăcii Nr. ID Telefon nr. II. Se prenum­era şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiazi Numeri singuratici a 6 cr. se vând la „Tipografia“, soc pe acţiuni. .... „şi acţiune“. „Dreptatea“ să nu se mire dacă într’o zi o lăudăm şi reproducem „cu mulţumire“ pasagii întregi din articolele sale, care în altă zi o dojenim. Causa acestei „contraziceri“ nu stă în mobili­tatea disposiţiunilor noastre, ci în di­recţia ei politică fluctuantă, capricioasă. Cum am pute noi lăuda de pildă şi ru­­sofilia şi rusofobia „Dreptăţii“ ? şi du­şmănia şi amiciţia confratelui nostru pen­tru antisemiţii din Viena?........Noi avem o direcţie statornică,­­ şi e natural să aprobăm ceea­ ce abundă în sensul ace­stei direcţii şi să desaprobăm ceea­ ce se depărtează de ea, sau ni­ se împotriveşte. „Dreptatea“, din contră, pare a fi mai mult o tribună­ liberă, la care toţi se urcă şi spun pe rînd ce vor şi ce cred, fără pretenţii de consecvenţă şi fără spirit de unitate. Un ziar cu o direcţie statornică şi un ziar tribună­­liberă sunt două lucruri cu totul deose­bite , şi cel din urmă nu are dreptul de a reproşa celui dintâiu că nu-­l aproabâ totdeauna, în toate împregiurdile şi nu-’i admite şi nu-’i reproduce cu aceeaşi „mulţumire“ toate opiniile ce exprimă. Lucrul acesta ’i­ s’a întîmplat „Drep­­tatei“ şi mai de curând. Intr’un articol ea a susţinut ideea solidarităţii noastre naţionale, — şi noi am aprobat şi am lăudat această ţinută; în alt articol inse ea se declară contra ori­ cărei acţiuni de­monstrative, — şi asupra acestui punct noi n’am mai fost de acord şi n’am mai pu­tut lăuda ţinuta confratelui timişorean. Şi aceasta pentru­ că noi, înţelegând perfect de bine şi dorind din tot sufletul o solida­ritate care să ne facă mai destoinici pentru acţiune, nu înţelegem şi nu aprobăm aceeaşi solidaritate, când nu e vorba de­­cât de un fel de quietism domol şi dul­ceag ; din contră, în acest din urmă cas, nu mai voim să fim solidari, ca să nu ne transformăm cu toţii într’o massă in­capabilă să dee cel mai mic semn de vieață în afară, ci preferăm să lupte cine vrea şi cine poate, oar’ cine nu vrea sau nu poate se lupte — să ne odihnească, chiar şi pe nemuncite. Iată pentru­ ce noi am adăugat cuvintele „şi acţiune“ pe lângă cuvântul de ordine: „solidari­tate“ , lansat de „Dreptatea“. „Solida­ritate şi acţiune“ are pentru noi un în­ţeles, un scop, şi cadrează cu demni­tatea noastră de popor care aspiră la li­bertate şi egală îndreptăţire; „solidari­tate şi quietism“ nu are nici un înţeles şi nici un scop, — şi poate că nicăirea n’au găsit o aplicaţie mai justă şi mai potrivită de­cât în cazul acesta cuvin­tele marelui om de stat al României M. Kogălniceanu : „ Cât suntem în vieaţă să luptăm, ne-om odihni destul după moarte­­“ Cu părere de rău, trebue să spu­nem „Dreptăţii“, că nici clarificarea ei din urmă nu ne-a clarificat în­deajuns, — şi întru­cât ne-a clarificat nu ne satisface. Ea zice, în substanţă, că este, ca şi noi, pentru acţiune; dar­ defineşte cuvântul „acţiune“, aşa cum îl înţelege dânsa, ex­cluzând demonstraţiunile din sfera lui de comprehensiune şi adăugând că, cu acea­stă ştirbire, cuvântul ar avea „un în­țeles mai vast“, — ceea­ ce noi nu cre­dem . Mai vag — da, mai vast — nu! Acțiune pentru „Dreptatea•• însem­nează: a ne consolida; a urma politica de pasivitate în alegerile generale, făcând ca alegătorii r­omâni să nu-­şi mai dee votul în schimbul tradiţionalului „papri­caş“ ; a desvolta cât mai multă activitate in comitate; a face să înceteze cârtirile unora şi altora dintre noi în contra pro­priilor noastre acte; a interesa inteligenţa să cetească mai mult foile româneşti şi mai puţin, sau de loc, pe cele „patrio­tice“ ; în sfârşit a da semne de vieață pe terenul ce ne stă cât­­ de - cât deschis, cultural-național. Dar’ de acțiuni demon­strative să ne ferim ca naiba de tămâie, pentru­ că, procedând astfel, nici un favor nu putem stoarce dela puternicii zilei, car’ dacă e vorba să demonstrăm ca să ne facem numai și numai un chef, apoi mai bine lipsă! Vom răspunde pe scurt „Dreptăţii“ că sar­tem în totul de acord cu vederile sale asupra consolidării noastre, — asupra necesităţii de a se ceti cât mai mult foile româneşti şi cât mai puţin cele „patrio­tice“, — asupra necesităţii de a se curma cârtirile acestea stricăcioase ale noastre contra Noastră... Chestiunea activității sau pasivității, nefiind o chestie de program ci de tactică, ar fi, poate, în împregiură­­rile actuale, când au intrat factori noi în vieața noastră politică, o chestiune susceptibilă de nouă desbateri înaintea unei conferenţe naţionale, ca ea să decidă dacă tactica aceasta, admisă în conferenţa dela Miercurea la 1869, mai corespunde situaţiei de azi şi trebue să o urmărim şi de aci înainte, sau dacă ar fi mai fo­lositor pentru noi şi mai politic să o schimbăm; dar’, cum convocarea confe­­renţei naţionale nu ne e permisă, suni­­tem în totul de acord şi în această pri­vinţă cu „ Dreptatea“, că trebue să res­pectăm hotărîrea în fiinţă a conferenţelor din trecut şi să facem, ca pasivitatea noa­stră să fie strict păzită de alegătorii Ro­mâni. Nu trebue să mai spunem, că suntem de acord cu „Dreptatea“ şi asu­pra activităţii ce trebue să o desfăşurăm în comitate şi pe terenul cultural-na­ţional... Fiind până aci de acord cu „Drep­tatea“, trebue să-şi observăm că unele din aceste desiderate sunt, şi altele nu sunt operă de partid politic,­­ şi mai ales de partid politic în opoziţie. Aşa de pildă pasivitatea la alegerile generale e operă de partid politic, ca şi activi­tatea în comitate, pe când desvoltarea pe terenul cultural-naţional e operă de timp, de progres, ca şi cetirea mai mult a foilor române, etc. Afară de aceasta, chiar pentru punc­tele curat politice noi nu avem o sanc­ţiune eficace, nefiind stat şi ne­având la dispoziţie forţa publică... Zici pasivitate, dar­ mai la urmă ce poţi face alegătorului cu „papricaşul“?... Cu atât mai puţin avem vre­o sancţiune contra celor­ ce nu ce­tesc nici o gazetă românească şi cetesc în schimb două-trei gazete „patriotice“. Or­­ganisaţie... consolidare... solidaritate... sunt încă cuvinte. Cum s’ar traduce ele în chip practic, ca remedii la această stare de lucruri, şi întru cât acţiunea, aşa cum o înţelegem noi, împedecă orga­­nizaţia, consolidarea şi solidaritatea noa­stră naţională??........ Sunt tot atâtea chestiuni, pe care clarificarea „Dreptăţii“ nu le clarifică. Şi, fiindcă am pomenit din nou cu­vântul „acţiune“, trebue să spunem con­fratelui timişorean, că în concepţia deose­bită ce ne facem fiecare despre acest cu­vânt residă toată neînţelegerea. El voeşte ca şi noi acţiune, dar­ o acţiune lipsită de elementul ei esenţial, vivificator, o acţiune, — iertemi-se cuvântul — castrată. Ei bine, cu acest concept noi nu ne putem obicinui. Acţiunea politică a „ Dreptăţii“ — arborele ei „cu sute şi mii de crengi şi crenguţe“, — cuprinde în sine atâtea „ramure“ din alte domenii decât ale politicei propriu zise, încât noi nu mai vedem partea într’adevăr politică; în schimb însă teoria confratelui nostru in voal­vă pretenţia, că ne putem asuma, ca oameni politici şi ca partid politic militant, me­ritele unor progrese pe care naţiunea în­treagă, cu toate generaţiile ei şi cu mari sforţări şi cu mari sacrificii, le realizează pe diferite terene ale vieţii sociale şi cul­turale,­­ precum d­­e­ învăţământul, biserica, educaţia în general etc. Prevedem că „Dreptatea“ o să ne obiecteze, că şi în privinţa politicei în general, ca şi în privinţa acţiunei, ea are concepte mai vaste decât noi şi că poli­tica cum o înţelege ea, cuprinde în sine şi biserică, şi şcoală, şi economie, şi da­­tine, — totul! Şi dacă ne ar face această teorie confratele nostru ar avea dreptate, conceptul filosofic al cuvântului „politică“ fiind într’adevăr vast. Decât, constatarea acestui adevăr ar avea marele cusur de a fi inutilă, din moment ce partidul naţio­nal a cuprins şi el, în programul seu, toate ramurile de activitate şi de vi­aţă naţională, şi din moment ce şi noi tot atât de complexă privim şi considerăm politica. Chestiunea, pentru moment, e cu mult mai simplă şi trebue să fie localizată la proporţiile ei reale, în interesul unei se­rioase clarificări şi bune înţelegeri. Noi nu suntem, cu toţii, până la unul, solidari în nimic. Disidenţii, pe chestii de tactică şi de interpretări mai mult sau mai puţin forţate, ai partidului naţional român îşi fac bisericuţă, a parte şi refusă partici­parea lor la ori­ce acţiune politică militantă, când sub un pretext, când sub altul. Şi să fim drepţi: atacurile nedemne, — o re­­recunoaştem, — îndreptate contra lor pe timpul când cârdăşia „Brote-Slavici & comp.“ avea cuvânt, ba era chiar purtă­toare de cuvânt prin presă în chestia na­ţională, îi scusau până la un oare­care punct. Dar’ acum scpsa aceea nu le mai râmâne, de­oare­ce acest polip urâ­­cios a fost operat de pe corpul naţiunii, operaţie la care, — lucru rar! — în­treaga noastră presă a pus scalpelul seu în lucrare. Quietismul disidenţilor deci nu s’ar mai explica de aci înainte decât prin rea voinţă de a lucra în bună în­ţelegere pentru cauză şi pentru progra­mul partidului naţional român, asupra că­ruia pretindem că suntem de acord. „Solidaritate“ a zis „Dreptatea“. „Şi acţiune“ am adăugat noi. Solidaritate şi acţiune pe toate te­renurile, fără exlusiunea terenului poli­ticei militante,­­ precisăm astăzi. A da semne de vieaţă numai „pe terenul ce ne stă cât-de-cât deschis , cultural-naţional “, este a nu face nimic, sau mai nimic. Acest teren, deja atât de îngust, se va îngusta zilnic, azi cu o disposiţie a gu­vernului, mâne cu alta, — şi o să ne trezim în cele din urmă că ne asfixiem pe el. Şi apoi astfel de proporţii de acţiune sunt meschine pentru un popor de mi­lioane şi cu drepturile poporului nostru. La loviturile guvernului, îndreptate con­tra noastră, contra existenţei noastre na­ţionale, avem tot dreptul, ba chiar da­toria să provocăm acţiuni demonstrative, cu răsunet şi în ţeară şi în străinătate, în focul acestor acţiuni se vor topi urile şi susceptibilităţile care ne desbină şi se va închega solidaritatea naţională, dorită şi de „Dreptatea“. Luptând vom capeta puteri de a ne consolida; luptând vom ajunge la desvoltarea şi propăşirea noa­stră pe toate terenurile, în toate ramu­rile de activitate; luptând vom deştepta şi poporul şi inteligenţa la datoriile sale, la conştienţa sa naţională; luptând vom face ca şi Românii „sâ-’şi dee sângele frate pentru frate“. Ear’ din această acţiune a noastră, dacă vom perde şi noi cu persecuţiile, cu temniţele şi amenzile, etc., vor perde fuse înzecit mai mult asupritorii noştri, pentru­ că lumea străină îi va cunoaşte tot mai bine în adevărata lor lumină, şi nu-­i va lăsa, în interesul păcii generale, să abuseze de situaţia la care au ajuns, iar’ când va veni o zi decisivă vom ave tot dreptul să ne răfuim cu ei cum se cade. Şi, mai la urmă, care popor ’şi-a dobândit drepturile fără luptă şi fără jertfe ???... au fost lăsaţi apoi în pace. Azi însă ’i-a scos la lucru cu forţa gendarmilor“. Caşul e revoltător de brutal. Statul dacă are voe ori nevoe de şcoale de stat, tre­bue să le facă pe spesele­ budgetului, care nu pe a singuraticilor. De aceea, silirea cu forţa la aceste lucrări apare asemenea celei­ ce făceau faraonii Eghiptului cu poporul evreiesc, care era sclav, la edificarea piramidelor. Ce­tăţenii Ungariei doar’ nu sunt incă declaraţi de sclavi ai statului? Representanţa comunală ne mirăm, că a luat o decisiune ca cea de sus. Unde au fost membrii români ai repre­­sentanţei ? Românii din Ardeal şi Liga. La 4 iulie Românii din Ileanda-mare au trimis pe adresa dlui deputat Iond Grădişteanu, pre­şedintele Ligei culturale o adresă de felici­tare către noul comitet al Ligei. Adresa acoperită de număroase subscrieri felicitează pe noul comitet, aproabă cu bucurie direc­ţiunea precisată prin „Manifestul“ lui şi zice: „Suntem încredinţaţi, domnule preşedinte, că în această direcţie veţi ave sprijinul tu­turor fraţilor de un sânge, cari îşi dau seamă, că Liga trebue să fie mai presus de luptele şi interesele politicei militante şi nu vor să subo­rdin­eze acestor lupte şi inte­rese causa noastră naţională“. Brutalitatea statului Până unde merge brutalitatea puterii în această ţeară se vede şi din următorul cas, ce ni se scrie din Vingard, comitatul Albei­ inferioare: Vingard, 27 Iunie­­. „La noi s’a zidit o şcoală de stat. Până la finea zidirii, poporul a lucrat cu plată. Acum fiind locul ridicat în curtea şcoalei, voesc a-’l plana. Când aceasta lucru mult şi spese mari, representanţa comunală a hotărît, „ca poporul din comună să facă această lu­crare gratuit“, ameninţându-’l, că la din con­tră va plăti arunc la această şcoală. Aici atât Românii, cât şi Saşii au şcoale confesionale foarte bine aran­giate, la a căror zidiri n’a contribuit nimic nici comuna, nici cele 12 familii maghiare, pentru care s’a înfiinţat şcoala de stat. Mii ântâiu au fost scoşi la lucru Românii, ei însă n’au voit să lucreze gratuit, de oare­ce la a lor şcoală tucă n'au lucrat străinii. Atunci „Presemne de perire“. „Budapester Tagblatt“ face sub acest titlu diagnosa stării morale din Ungaria şi conclude la sfârşit, că poporul maghiar este aproape de perire. Iată vre-o câteva pasage din acel articol: „Sâ­nge, sânge, nimic decât sânge! Un băiat de 17 ani a devenit asasin, înainte cu vre-o câteva zile, un mişel a ucis pe stradă un băiat pentru a-şi lua vre-o câţiva cruceri; în Somogy Szili a fost măcelărită o familie întreagă; măcelul din Mehadica în­tâmplat poate din un hiperzei demn de con­damnat... Ce fel de semne sunt aceste fapte formidabile, petrecute într’o singură săptămână ? Ce fel de curent este acesta, in care vieaţa omenească nu are nici un preţ, încât omul din acest stat cu pază şi lege tră­­eşte expus ca şi într’o pădure plină de animale sălbatice, unde în fie­care moment poate fi sfâşiat? Aceste sânt oare mult lăudatele fructe ale em­­i­sa­­ţiunii fin de sticle­t... In nici o ţeară nu există atâtea fatale semne de perire ca în Ungaria. Noi sun­tem un popor dea mn­e de ani, dar’cultura noastră este mai tinără ca a altor po­poare. Ura confesională, lupta naţionalităţi­lor, care voeşte tot mai tare şi este tot mai mult alimentată de admin­istraţiune, care nu ştie să­ şi câştige respect, din motiv, că nici nu-­l merită,­­ au contribuit în mod esenţial la sălbătăcirea moravurilor. „Cele mari au resultat din sistemul de guvernare. Acestuia e a se mulţumi faptul că exista marele contrast între un grup politic privilegiat şi poporul ce decade într’o miserie tot mai mare. Munca cinstită la noi nu este răsplătită nici prin onoare nici prin remune­­raţiune, dar’ şvindel­ul şi forţa fatală păşesc cu capetele ridicate. „Nime­ne nu se lase a fi sedus de partea înşelătoare din afară a raporturilor noastre, căci în formele frumoase se ascunde putre­zirea. E zadarnic a minţi, că suntem în floarea tinereţii, pe când semnele distrugerii interne sânt înfiorător de evidente. „Da, suntem­ aproape de perire, şi dacă nu ni­ se va naşte un Liturg mântuitor, atunci milleniul chiar va fi începutul peririi noastre“. Preţioase constatări aceste­ Limba liturgică-maghiară. Or­ganul rutean „Dilo“ din Lemberg, ocupându-se de tendenţele Maghiarilor de a întemeia die­­cesa gr.-catolică cu limba liturgică = maghiară, morjură într’un articol pe Cardinalul Sembra­­tovicz să facă tot posibilul în Roma, ca să nu să admită aici­decum introducerea limbii maghiare, ca limbă liturgică, fiindcă scopul acesteia este numai maghiarisarea Rutenilor din Ungaria. Credem că aceasta nici nu se va realiza uşor, fiindcă mulţi sunt în Roma, cari vor lucra din toate puterile în contra acestui nou mijloc de maghiarizare. „Direcţia nouă“ în antisambla dlui Augustin Muntean. Dl Dr. Aurel Muntean publica in ul­timul număr al „Revistei Orăştiei“ o „epistolă deschisă către dl Aurel C. Popovici“, decla­­rându-­l de „calomniator şi răpitor de onoare“ şi alte asemenea graţiosităţi. De ce ? Pentru­ că dl Aurel C. Popovici a afirmat, că tovărăşia de trădători ai programului naţional „Brotel Slavici & Comp.“ a avut întâlniri secrete la Bucureşti cu fratele dlui Dr. Aurel Muntean, — dl Augustin Muntean, — ale căruia bune raporturi cu dl baron Bănffy nu mai aveau nevoe de confirmarea unei decoraţiuni mil­ionare, pentru­ ca să fie bine cunoscute Româ­nilor, cari se ocupă cu afacerile publice; — şi dl Dr. Aurel Muntean pretinde, că această aserţiune a dlui Aurel C. Popovici e neexactă. Dl Dr. Aurel Muntean nu ştie prop­esa însuşi dacă astfel de întâlniri au avut sau au loc. Nici d-sa nu afirmă acest lucru. Pro­bele­­ sale sunt numai indirecte, care despre valoarea lor vor judeca cetitorii. Mai ântâiu, dl Dr. Aurel Muntean re­cunoaşte, că fratele d-saie Augustin „a fost în Ianuarie 1696 la Bucureşti, cu care ocasie s-a asociat în călătoria sa şi dl Dr. Benia­min Pop“. Mai departe, d-sa recunoaşte, că la ho­telul „Union“, unde dl Agustin Muntean se alia, „într’o zi au şi voit să-­l cerceteze unul sau doi (? Red. „Trib.“) prieteni „trădători“ emigraţi, dară fratele d-sale n’a fost acasă şi aşa pe acei domni (adecă macar doi ! — Red. „Trib.“) singur dl Dr. B. Pop ’i a primit“. Iată două fapte positive. Să mai spunem aci un al treilea, într’una din serile lui Ianuarie 1899, pe când dl Augustin Muntean se afla la Bucureşti, Slavici stătea în cafeneau hotelului „Bristol“ şi îşi fuma ţigareta, conversând cu dl Aurel C. Popovici, cu care se găsia pe atunci în buni termini. La o masă din imediată veci­nătate se afla un grup de profesori, advocaţi etc. De­odată un străin întră, înaintează până la Slavici şi-l întreabă: — D-ta eşti domnul Slavici? — Eu! răspunde acesta. — Şi eu încă mă recomand „Dr. Benia­min Pop.“ — continuă străinul, în care toţi au recunoscut imediat un transilvănean, după cele dintâiu cuvinte şi după nume; — am venit din partea dlui Augustin Muntean — continuă interlocutorul lui Slavici, — ca să vă spun, că d-sa ar voi să vă vorbească şi că vă aş­teaptă la hotelul „Union“. — Bine! a răspuns Slavici scurt, conti­nuând a-­şi fuma ţigareta, după care dl Dr. Beniamin Pop s’a retras cu obicinuitul: — Mă recomand! Am onoare ! Acestea le ştim dela dl Aurel C. Popo­vici şi dela alte persoane onorabile şi cu bune posiţii sociale în România, care au fost de faţă la scena relatată mai sus. Ce s’a întâmplat după aceea? Numai Dumnezeu mai ştie! Istoria se mărgineşte să înregistreze faptele, — în caşul de faţă s’ar pută zice „consecinţele“ — şi faptele sunt ur­mătoarele : Slavici încredinţează pe baronul Bănfiu, că e destul să dee Transilvaniei o lege elec­torală „europenească“, pentru ca Românii să fie reduşi la tăcere şi „să nu mai îndrăsnească nici să-­şi ridice capetele“; Brote îşi dă toate ostenelele ca să înfiin­ţeze o foaie la Braşov, cu „o direcţie nouă“, potrivită „situaţiunii schimbate“. Comitetul central al Ligei de atunci, care lucra sub inspiraţia lui „Sturdza—Brote- Slavici & Comp.“ trimite o circulară secţiu­nilor Ligei din provincie, învitându-le să-­şi suspende activitatea, de­oare-ce „conflictul dintre Români şi Maghiari e pe cale de a se aplana“....... Nu se cere numai­decât să fii nici „di­plomat de Răşinari“, nici călugăr la Arad, ca să găseşti „nexul causal* între invitarea im­prudentă, făcută palam publice dlui Slavici de cătră dl Dr. B. Pop, în numele dlui Augustin Muntean, (amicul dlui baron Bă­iffy) şi între aceste fapte positive, care marcau o schimbare în purtarea politică a acelor domni emigraţi „netrădători“, o schimbare ce convine de bună seamă şi dlui cavaler Augustin Muntean și dlui baron Bánffy.

Next