Tribuna, septembrie 1896 (Anul 13, nr. 192-215)

1896-09-01 / nr. 192

Sibiiu, Duminecă 1/13 Septemvrie 1896 Aimi­xm Nr. 192 ABONAMENTELE Panica Sibiiu: 1 ama 85 cr., ’/« an 2 8. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an 10 (1 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: lrná 1 fi. 20 cr., »/* an 3 fl- 50 cr., V» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1 „ an 10 franci, 1/* an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fee tiam&i pl&tindu-se înainte. NA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ data 7 cr., a doua­ oară 6 cs a treia­ oară 5 cr., şi timbru de 30 cr­. Redacţia şi administraţia: Strada Popiachi nr. 16. Telefon Hr. 14. Se prenum­era şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici a 5 cr. să vând la „Tipografia şoc pe acţiuni înalta visită la Bucureşti. XII. Articol final. Se resumăm cele până acum zise, în mai puţine cuvinte, pentru a ave o idee generală asupra chipului cum privim şi judecăm noi visita Monarchu­­lui nostru în România, consecinţele ei politice şi general şi în special conse­cinţele ce ar trebui se le aibă pentru noi Românii din Transilvania şi Un­garia o alianţă a României cu monar­chia noastră In politica popoarelor slavice din Balcani s’a făcut o schimbare de di­recţie cunoscută astăzi tuturor. Mo­narchia noastră a perdut din in­fluenţa sa şi în aceeaşi mesură di­plomaţia rusă a câştigat. Bulgaria, Serbia şi Muntenegru se pot considera ca şi unite într’o acţiune comună, — se vorbeşte chiar de o confederaţiune a lor, — recunoscând pe Rusia de protectoare. Această alianţă nu e trecătoare şi nu se poate spera într’o eventuală revenire la altă direcţie. Evenimente mari par a se apropia cu paşi repezi. Atitudinea ce o observă statele slavice din Balcani de o vreme încoace se în­făţoşează ca o posiţiune ce ele vor să ocupe în desfăşurarea acestor eveni­mente. Eare ceea­ ce face forţa acestei politice e faptul incontestabil că ea e populară. Dacă ar fi să stabilim responsa­bilităţile pentru acest eşec al politicei noastre externe în Balcani, am vedea că Maghiarii au o bună parte din »me­rit« în sarcina lor. Cu şovinismul şi cu îmfumurarea lor, — două boale in­curabile de care sufer, — ei au pro­vocat şi au jicnit adânc sentimentele cele mai delicate ale popoarelor din Balcani, care trăiau în bune raporturi cu noi și poate­ că nici nu s’ar fi gân­dit să iee atitudine ostilă nouă. Nu e însă vorba de stabilit res­­ponsabiltățile, ci de constatat faptele. Și e un fapt că echilibrul de puteri, căruia datorim pacea Europei de un pătrar de secol încoace, s’a sdruncinat prin alipirea statelor din Balcani la politica Rusiei şi a Franciei. Tot aşa e un fapt că tripla alianţă simte nevoia restabi­lirii acelui echilibru, pentru­ ca pacea continentului să fie mai departe asi­gurată. Şi e un fapt în sfirşit, că ele­mentul care poate restabili acest echi­libru e numai România. Aci reşede, după părerea noastră, înţelesul şi importanţa politică a visi­­tei Monarchului nostru la curtea re­gală a României. Apropierea formală şi hotărîtă a României la politica puterilor centrale şi păşirea ei mână în mână alăturea cu monarchia noastră protege, într’a­­devăr, interesele cele mai scumpe, de conservare și de treptată desvoltare ale regatului vecin. E tot atât de adevă­­rat îusă, că o asemenea alianță e o necesitate politică de întâia ordine pentru monarchia noastră, a căreia po­litică în Orient a suferit o simțitoare înfrângere, care ar putea să aibă în vii­tor consecinţe dezastruoase pentru ea. România aduce triplei alianţe şi în special monarchiei noastre o consi­derabilă întărire, o putere de respec­tat. Fără a ne mai referi la desvol­­tarea sa economică şi culturală, rega­tul român reprezentă, din punctul de vedere militar, o forţă care poate fi decisivă într’un moment dat; el poate pune, la nevoe, pe picior de răsboiu 300.000 de oameni şi posedă nişte for­­tificaţiuni, atât naturale, cât şi ar­tificiale, care îndoesc puterile sale. Natural rnsé, că România nu se poate da nimărui legată de mâni şi de picioare, fără de nici o garanţie şi fără de nici un avantagiu. Şi Regele României şi oamenii politici din Bucu­reşti cunosc valoarea ţerii lor şi pute­rea ce ea representă. Ei îşi dau de­­asemenea socoteală, că împregiurările fac cu atât mai preţioasă şi cu atât mai de solicitat o asemenea putere. Ei vor căuta prin urmare să utiliseze eve­nimentele în interesul țării lor, în in­teresul neamului lor. Care e interesul cel mai scump al României ? Acela ca neamul româ­nesc, ori­unde s’ar găsi împrăştiat, să nu fie desființat, să nu fie desnaționa­­lisat. Existenţa regatului român e strîns legată de existenţa neamului ro­mânesc. Dar’ tocmai aci se arată punctul delicat al afacerii. Maghiarii, — veci­nie Maghiarii! — au înveninat şi ra­porturile cu România prin politica ce ei o observă faţă de noi. Românii din Transilvania şi Ungaria, politică la ca­pătul căreia se vede lămurit scopul ei final: desnaţionalisarea, maghiarisarea noastră. In asemenea condiţiuni, cu dispre­ţul sentimentelor sale, cele mai scumpe şi cu primejduirea intereselor sale cele mai vitale, România nu poate merge alăturea cu Maghiarii, şi cetăţenii sei nu pot face sacrificiul de avere şi de vieaţă ce li­ s’ar cere odată şi odată. Ear’ dacă totuşi o alianţă s’ar încheeia, o alianţă după care Românii ar tre­bui să meargă alăturea cu duşmanii cei mai rei ai neamului lor, ea n’ar fi populară nici în România, nici între milioanele de Români din Transilvania şi Ungaria. Soldaţii români, atât cei de dincoace cât şi cei de dincolo de Carpaţi, n’ar lupta cu­­credinţă şi cu entusiasm într’un viitor resboiu. Acest lucru îl ştiu bărbaţii poli­tici din România, în special dl Dim. Sturdza, actualul prim-ministru al re­gatului vecin, îl ştie foarte bine şi e l-a spus destul de lămurit chiar în parla­mentul ţării. Folosit-a la ceva conflictul dintre Maghiari şi Sârbi de la închinarea stea­gului sârbesc la sârburile din Buda­pesta ? Nu! El ne-a înstrăinat numai simpatia şi alianţa unui popor. Folo­­si-va la ceva conflictul permanent din­tre Maghiari şi Români? Nu! El va fi numai spre dauna intereselor bine înţelese ale patriei. Nedreptăţim, umi­lim şi sărăcim o populaţie totdeauna credincioasă ţerii şi Domnitorului, o populaţie harnică, muncitoare şi tot­deauna gata la jertfe pentru propăşirea şi apărarea patriei comune, care pe de altă parte ne isolăm pe toţi acei cu cari avem interese comune şi îngreuem dacă nu facem imposibilă, o conlu­crare cu aceşti amici fireşti ai noştri la o operă de pace, de care şi unii şi alţii avem nevoe. Prin urmare, ce trebue să se aibă în vedere la alianța dintre România și monarchia noastră, pentru­ ca să se poată aştepta de la ea resultatele ce se speră? Un lucru foarte simplu: să se pună frâu Maghiarilor în apucăturile lor de prigonire, de desființare şi de maghia­­rizare forțată a popoarelor din Ungaria; în special Românilor să li-se respecte drepturile şi să li-se garanteze libera desvoltare naţională, fără de care pace şi înţelegere nu poate să fie. Dacă dl Sturdza va reuşi să ob­ţină acest resultat, se va pune de acord cu trecutul său şi Românii îi vor fi recunoscători. Dar’ noi ne îndoim, cu­noscând pe de o parte încăpăţinarea Maghiarilor în şovinismul lor ridicol şi provocător, cunoscând »ideea« lor de a exista ca stat naţional maghiar, cu­noscând convingerea ce au, că nu pot realiza acest vis al lor, fără a desna­­ţionalisa şi maghiarisa prin ori­ce mij­loace popoarele nemaghiare din Ungaria şi vezând pe de altă parte dispoziţiile lor din ultimele timpuri şi actele de volnicie ce săvârşesc în fiecare zi şi care numai de pace şi împăcare nu ne spun nimic. La Bucureşti se afirmă: —şi simţă­mântul şi cunoştinţele noastre ne spun că prea mult se afirmă: — dorinţa unei sincere împăcări a Românilor cu Ma­ghiarii şi unei comune conlucrări în viitor între aceste două popoare; — la Budapesta nici nu vor să audă de aşa ceva. Iată pentru­ ce ne îndoim de un resultat favorabil nouă în tratările ce vor urma între România și Austro- Ungaria; — dar’ cât de mult am dori să ne înșelăm! In tot caşul, pentru a pute spera cel puțin, în așteptarea faptelor, un lucru trebue să-’l spunem: că ne tre­­buesc caractere de fel, de stâncă, pen­­tru­ ca să ducem la bun liman aceste interese scumpe și vitale ale neamului nostru. Nu putem încheia mai bine aceste articole, decât însuşindu-ne cuvintele cu care dl Dim. Sturdza îşi încheia la 10 Decemvrie 1894 discursul seu dela senat: „Datoria noastră este, — cât vom ave un cap de gândit, cât vom ave o inimă de simţit, cât vom ave o voce de vorbit, „ chestiunea naţională să fie cea dintâiu cea mai mare şi cea mai princi­pală a noastră preocupare“, o lungă corespondenţă din Roma, în care se resumează detailat întreagă conferenţa. Publicând această corespondenţă redac­­ţiunea ziarului salută pa­ul Fava şi promite cetitorilor corespondenţe regulate din Bucu­reşti (de la dl Fava) asupra „poporului frate“ al Românilor. I FOIŢA „TRIBUNEI“. Din păţaniile mele. — Comparaţie la păţaniile lui Purice. — Dl Dr. Purice a descris foarte firel cultura şi greşelile noastre. îi gratulez! Are însă un defect causeria d-sale — (Mă rog se au uitaţi: e vorba de paiul), adecă dl causeur vorbeşte cu atâta incusaţie despre păişul din ochii noştri, a fetelor române, a iubitelor lor soţii viitoare, încât te miri, şi tace ca piticul despre pătocul mare, ba chiar despre grinda din ochii domniei or sale, a iu­biţilor noştri soţi viitori. Eu, stimaţi lectori, voiu complent acest defect, de cumva plăcuta mea foaie „Tribuna“ îmi va da un pic de spaţiu sub linia. Vedeţi, cât sunt de îndrăzneaţă?! Când eu, eu, care în veci nici măcar în restimp de un moment n’am învăţat pianul — o gâscă — oh! — dela sate am curagiul de-a lua peana în mână şi încă plane! pentru a ecui­­para defectul unei cauiserii scrise de un domn doctor cum e dl Dr. Purice. Mare cutezanţă! într’adevăr! Şi vedeţi, eu o voiu comite. Deo adjuvante! Iar’ domnia-voastră, respectaţii noştri soţi viitori, faceţi după plac. Aveţi dreptul de-a nu-’mi ceti sau — s'il vom plait messieurs — (scriu şi câte un cuvânt francez să fii — me rog — efectul mai adânc!!) de a-’mi ceti des­crierea ce urmează: 1 ♦­­ Pe tren, într’un coupeu de clasa II, şedeau deja doi domni tineri, despre cari mai târzi­u ştiui, că unul e domnul Gurgoi, car’ celalalt domnul Grumaz; ambii doctori — de sine se înţe­lege! — şi ficiori de popă. (cum întrai amândoi tăcură). Gurgoi (după câteva momente — cu impertinenţă, cotind pe amicul seu): Mă, aceasta e o roză din Hebron. Grumaz: De unde deduci? Gurgoi: Vezi, are păr roşu şi ochi negri, ca cele mai multe jidovoaice. Grumaz: Nu face nimic — totuşi e mai mult decât o fată de popă de-ai noştri (cu grabă) Apropos! acum îmi vine ’n minte: azi m’am întâlnit în Sătmar cu domnişoara Ujfalusy, (cu emfasă) n’aş fi cunoscut-o de nu mă agrăia dînsa, (cu accentul scandalisării). Inchipueşteţi, frate, prospicia ca o fată de popă dela sate!­­ (rîde, Gurgoi îl acompaniază, rîd ambii cu hohot). Gurgoi (cu compătimire): Totuşi, de cugetă omul, cu puţin trebue să se îndestu­­lească un teolog. Grumaz (cu ponderositate): O! las’ frate, o gâscă de acelea e prea, prea destul pentru un teolog! Da ei cine sânt? Tot cei mai slabi studenţi merg la teologie, încă şi dintr’aceştia, care are câtuşi de puţină am­biţie nu să face popă. Gurgoi: Şi totuşi, precum se vede,­ să simţesc destul de bine în revereandă: toată­­ vara dansează. Grumaz (cu batjocură): Da, sigur, văzând că şi ei au ajuns ceva sânt îndestuliţi, ba să simţesc chiar atât da fericiţi, încât mai nu sar din revereandă, vreau să zic: din piele. Şi poimâne vor arangia o petrecere cu dans în comuna Buzeni. Gurgoi (cu vioiciune): Să mergem şi noi, frate! Grumaz (mirat): Vai ! Unde cugeţi? Cu cine o să ne întâlnim acolo?! Sigur cu nişte fete de popă, cari pe lângă toată să­răcia lor sânt şi proaste! Spune tu, nu e aşa ? ! Gurgui: Ba da, însă cel puţin ne vom amusa de prostiile ce o să le facă şi vorbească. Grumaz (cam moros strîmbând nasul): Crede-mă, frate, nu merită osteneala; poţi cu­geta, că şi prostiile lor sânt atât de misera­­bile şi primitive, încât nici a râde nu-­ţi vine da ele. (în ton indiferent): Altcum de ai tu aşa mare voe de mers, du-te! Gurgoi (cu o privire rugătoare): Ei, frate, vino şi tu! Grumaz (cu suris): Bine, voiu merge, dar’ numai şi numai pentru voia ta. Poţi cugeta, că n’o să-’mi fac osteneală pentru prostiile gâştelor, cari o să se ufle acolo. Gurgoi: Mulţam ! Ne vom îngriji noi ca să ne amusăm briliant! Grumaz: Apoi bine! (Trenul se opri şi eu mă coborîi). La petrecere. Petrecerea se începuse deja de două ore; avea public număros. Fetele erau îmbrăcate simplu, dar­ cu gust. Lângă mine vindea pătrângei amica mea Treza, fiica unui preot foarte sărman. Ea nu dansase încă nici măcar un dans, de­oare­ce teologii mă îmbulzeau pe lângă o fată de cantor (dascăl), despre care se zice că o să aibă zestre, cel puţin 10—20 mii coroane. Esp cei­ ce nu încăpeau la asta, să îmbulzeau pe lângă o fată de birjar, care încă avea câteva mituţe. Gurgoi şi Grumaz erau de faţă. Chiar cu acelea îmbrăcăminte cu cari îi văzusei în tren. Să plimbau de braţ fumând grozav. Polca începu­ Ear’ ei şoptindu-’şi ceva să despărţiră. Gurgoi veni de-a dreptul la Treza şi cu ţigara în gură, cu pălăria pe cap faci înaintea ei un compliment comic, apoi îşi scoase ţigara dintre dinţi, ca să poată vorbi. Gurgoi (fără ca cel puţin să-­şi spună numele. în trecut): Să am onoare la polcă. (ȚA se scoală; el îşi bagă ear’ ţigara în gură, apoi o prinde la dans pe biata fată izbindu-o de toţi teologii. Avea însă atâta omenie de îşi ţinea capul în ceafă, ca să nu frigă cu ţigara nasul fetei. (Grumaz încă o dansa amar pe o — cum zic ei — gâscă. Ajunsese chiar lângă­olaltă ambii doctori şi făcându-’şi semn cu ochii isbiră necăjitele gâşte de olaltă). Gurgoi (rîzând teribil): Ah pardon! pardon domnişoară! (O smânceşte de altă parte şi tronc cu ea de o biată babă, care se sculase să ’şi mai întindă cele picioare. Mai târziu apoi o lăsă în mijlocul sălii. Şi săr­mana fată ca cel­ ce să scoată dintr’un morb mortal vine clătinându-se, cade lângă mine pe bancă, sughiţă adânc şi­’şi acopere faţa cu eventailul­. Eu (cu adevărată compătimire): ’Ţi-e rău, Trezacă? Treza (cu voce slabă): Ba.... Numai domnul acela să nu fie dansat aşa sălbatec! (Trecu o oră în apropierea noastră sta un tînăr îmbrăcat foarte elegant). în toată aparenţa lui era o nobleţă şi inteligenţă neobicînuită, şi să purta faţă de toţi cu atâta fineţă, încât eram surprinsă. Se vorbea, că e German, anume Dr. Bein, fiiul unui banchier avut din Viena, şi că ar fi ve­nit la petrecere cu un teolog, amic al seu. El privi la Treza mai de multe­ ori, îşi trase mănuşile sus şi veni la ea — de sine se înţelege, că nu cu pălăria pe cap. Dr. B­­. a­­vând un compliment adânc): Pardon, domnişoară, poate vă conturb! sânt Beni. (Ea li întinde mâna. El cu respect). Să am moare la vals. (Să duc). (El o joacă neted şi cu o eleganţă extraordinară, apoi o conduce la loc, îi mul­ţumeşte şi s a lângă ea câteva momente). T r e z a (privindu-’l cu gratitudine şi ură­­! Aud pe ban a locul gol de-alăturea ei): Nu­­ .*> ’■ -up: loc B­ein (voios): Küsse die Hand. Mul­ţam frumos. Cu plăcere (şede lângă ea). (Să apropie de ei amicul lui Bein, teo­logul Foppa). Poppa (cătră Treza): Sărut mânile, doamnişoar­­ Treză! (privind la Bein). Vai, de ta II caut pe Neamţul acesta!! Treza: E g­erman, şi ce frumos vorbeşte româneşte! Dr. Beni: Am locuit câţiva ani în Bu­cureşti, (cătră Poppa): cu ce-’ţi pot servi amice ? Pop­pa: Te-am căutat numai să văd cu tu îşi petreci. Nu cumva să-’ţi pară rău că ai venit aici! Sibiiu, 11 Septemvrie n. Conferenţa dlui Roberto Fava. Primim două ziare italiene, cari aduc lungi şi simpatici articoli despre conferenţa, pe care dl Roberto Fava a ţinut-o in Roma. Este Il Bar­o Romagnolo din Ravenna, care intercalează în articol un lung resumat al conferenţei, şi II Veneto din Padova, care sub titlul „Maghiari e Rumeni“ publică o lămurire. Dl Ioan Moţa, redactor la „R. Orăştiei“, scrie sub titlul de mai sus, în chestiunea fondului colectat pentru monu­mentul lui I­ancu. Citând ceea­ ce am citat noi din broşura lui Slavici „Tribuna şi Tribu­­niştii“ referitor la întrebarea „Unde-­i fondul lui Iancu?“, dl Moţa zice: „Lucru hotărît, prin citatele de mai sus, dar, mai ales prin observarea sa, „Tri­buna“ aruncă bănuieli urîte asupra celor­­ce au administrat şi administrezi fondul din vorbă. în faţa acestei chestii gingaşe, subscri­sul ţin să dau o mică lămurire. Acea „altă persoană“ la care se afla fon­dul pe vremea când s’a dat sentența de con­fiscare, și dela care, după spusa dlui Slavici, „guvernul maghiar nu poate să secuestreze nimic“, — sunt eu. (?! R. „Trib.“). Și fiindcă din vorbele „Tribunei“ res­piră temerea, că doară nici nația românească n’ar putea, când ar fi la adecă, să scoată banii de la aceeași persoană, de la care guvernul un­guresc are ce să secuestreze", trebue să dau din parte-­mi lămurirea, că eu la plecarea din Sibiiu, în octomvrie anul trecut, am lăsat oar’ în seama dlui Liviu Albini în­treg fondul cu toate documentele aparținătoare l­ui. în acest înţeles am făcut declaraţie şi la primăria din Sibiiu, înştiinţându-o despre depărtarea mea. Astfel de atunci şi până acum dl Liviu Albini e iarăşi singur ad­ministratorul fondului, şi d-sa va da, negreşit, lămuririle de lipsa. „Tribuna“ să fie dar­ liniştită, căci faptul că dela acea „altă persoană“ la care se afla fondul pe când s’a dat ordinul de confiscare, guvernul n’ar fi avend ce confisca, nu constitue nici o primejdie pentru fiinţa ori viitorul acelui fond, ne mai având eu, acea „altă persoană“, în administrare numitul fond“. La aceste ţineri să facem şi noi o mică lămurire. Mai ântâiu noi n’am avut inten­­ţiunea de a b­ă­n­u­­ pe nime, cu atât mai puţin pe domnul Moţa, ci am vrut s­ă lă­murim pe acei domni (între cari­e şi dl Moţai), cari credeau, că fondul lui Iancu, adecă aceie 4000 fl, s’ar afla în administrarea so­cietății noastre „Tipografia“.

Next