Tribuna, septembrie 1896 (Anul 13, nr. 192-215)
1896-09-01 / nr. 192
Sibiiu, Duminecă 1/13 Septemvrie 1896 Aimixm Nr. 192 ABONAMENTELE Panica Sibiiu: 1 ama 85 cr., ’/« an 2 8. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an 10 (1 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: lrná 1 fi. 20 cr., »/* an 3 fl- 50 cr., V» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1 „ an 10 franci, 1/* an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fee tiam&i pl&tindu-se înainte. NA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima data 7 cr., a doua oară 6 cs a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Popiachi nr. 16. Telefon Hr. 14. Se prenumera şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici a 5 cr. să vând la „Tipografia şoc pe acţiuni înalta visită la Bucureşti. XII. Articol final. Se resumăm cele până acum zise, în mai puţine cuvinte, pentru a ave o idee generală asupra chipului cum privim şi judecăm noi visita Monarchului nostru în România, consecinţele ei politice şi general şi în special consecinţele ce ar trebui se le aibă pentru noi Românii din Transilvania şi Ungaria o alianţă a României cu monarchia noastră In politica popoarelor slavice din Balcani s’a făcut o schimbare de direcţie cunoscută astăzi tuturor. Monarchia noastră a perdut din influenţa sa şi în aceeaşi mesură diplomaţia rusă a câştigat. Bulgaria, Serbia şi Muntenegru se pot considera ca şi unite într’o acţiune comună, — se vorbeşte chiar de o confederaţiune a lor, — recunoscând pe Rusia de protectoare. Această alianţă nu e trecătoare şi nu se poate spera într’o eventuală revenire la altă direcţie. Evenimente mari par a se apropia cu paşi repezi. Atitudinea ce o observă statele slavice din Balcani de o vreme încoace se înfăţoşează ca o posiţiune ce ele vor să ocupe în desfăşurarea acestor evenimente. Eare ceea ce face forţa acestei politice e faptul incontestabil că ea e populară. Dacă ar fi să stabilim responsabilităţile pentru acest eşec al politicei noastre externe în Balcani, am vedea că Maghiarii au o bună parte din »merit« în sarcina lor. Cu şovinismul şi cu îmfumurarea lor, — două boale incurabile de care sufer, — ei au provocat şi au jicnit adânc sentimentele cele mai delicate ale popoarelor din Balcani, care trăiau în bune raporturi cu noi și poate că nici nu s’ar fi gândit să iee atitudine ostilă nouă. Nu e însă vorba de stabilit responsabiltățile, ci de constatat faptele. Și e un fapt că echilibrul de puteri, căruia datorim pacea Europei de un pătrar de secol încoace, s’a sdruncinat prin alipirea statelor din Balcani la politica Rusiei şi a Franciei. Tot aşa e un fapt că tripla alianţă simte nevoia restabilirii acelui echilibru, pentru ca pacea continentului să fie mai departe asigurată. Şi e un fapt în sfirşit, că elementul care poate restabili acest echilibru e numai România. Aci reşede, după părerea noastră, înţelesul şi importanţa politică a visitei Monarchului nostru la curtea regală a României. Apropierea formală şi hotărîtă a României la politica puterilor centrale şi păşirea ei mână în mână alăturea cu monarchia noastră protege, într’adevăr, interesele cele mai scumpe, de conservare și de treptată desvoltare ale regatului vecin. E tot atât de adevărat îusă, că o asemenea alianță e o necesitate politică de întâia ordine pentru monarchia noastră, a căreia politică în Orient a suferit o simțitoare înfrângere, care ar putea să aibă în viitor consecinţe dezastruoase pentru ea. România aduce triplei alianţe şi în special monarchiei noastre o considerabilă întărire, o putere de respectat. Fără a ne mai referi la desvoltarea sa economică şi culturală, regatul român reprezentă, din punctul de vedere militar, o forţă care poate fi decisivă într’un moment dat; el poate pune, la nevoe, pe picior de răsboiu 300.000 de oameni şi posedă nişte fortificaţiuni, atât naturale, cât şi artificiale, care îndoesc puterile sale. Natural rnsé, că România nu se poate da nimărui legată de mâni şi de picioare, fără de nici o garanţie şi fără de nici un avantagiu. Şi Regele României şi oamenii politici din Bucureşti cunosc valoarea ţerii lor şi puterea ce ea representă. Ei îşi dau deasemenea socoteală, că împregiurările fac cu atât mai preţioasă şi cu atât mai de solicitat o asemenea putere. Ei vor căuta prin urmare să utiliseze evenimentele în interesul țării lor, în interesul neamului lor. Care e interesul cel mai scump al României ? Acela ca neamul românesc, oriunde s’ar găsi împrăştiat, să nu fie desființat, să nu fie desnaționalisat. Existenţa regatului român e strîns legată de existenţa neamului românesc. Dar’ tocmai aci se arată punctul delicat al afacerii. Maghiarii, — vecinie Maghiarii! — au înveninat şi raporturile cu România prin politica ce ei o observă faţă de noi. Românii din Transilvania şi Ungaria, politică la capătul căreia se vede lămurit scopul ei final: desnaţionalisarea, maghiarisarea noastră. In asemenea condiţiuni, cu dispreţul sentimentelor sale, cele mai scumpe şi cu primejduirea intereselor sale cele mai vitale, România nu poate merge alăturea cu Maghiarii, şi cetăţenii sei nu pot face sacrificiul de avere şi de vieaţă ce li s’ar cere odată şi odată. Ear’ dacă totuşi o alianţă s’ar încheeia, o alianţă după care Românii ar trebui să meargă alăturea cu duşmanii cei mai rei ai neamului lor, ea n’ar fi populară nici în România, nici între milioanele de Români din Transilvania şi Ungaria. Soldaţii români, atât cei de dincoace cât şi cei de dincolo de Carpaţi, n’ar lupta cucredinţă şi cu entusiasm într’un viitor resboiu. Acest lucru îl ştiu bărbaţii politici din România, în special dl Dim. Sturdza, actualul prim-ministru al regatului vecin, îl ştie foarte bine şi e l-a spus destul de lămurit chiar în parlamentul ţării. Folosit-a la ceva conflictul dintre Maghiari şi Sârbi de la închinarea steagului sârbesc la sârburile din Budapesta ? Nu! El ne-a înstrăinat numai simpatia şi alianţa unui popor. Folosi-va la ceva conflictul permanent dintre Maghiari şi Români? Nu! El va fi numai spre dauna intereselor bine înţelese ale patriei. Nedreptăţim, umilim şi sărăcim o populaţie totdeauna credincioasă ţerii şi Domnitorului, o populaţie harnică, muncitoare şi totdeauna gata la jertfe pentru propăşirea şi apărarea patriei comune, care pe de altă parte ne isolăm pe toţi acei cu cari avem interese comune şi îngreuem dacă nu facem imposibilă, o conlucrare cu aceşti amici fireşti ai noştri la o operă de pace, de care şi unii şi alţii avem nevoe. Prin urmare, ce trebue să se aibă în vedere la alianța dintre România și monarchia noastră, pentru ca să se poată aştepta de la ea resultatele ce se speră? Un lucru foarte simplu: să se pună frâu Maghiarilor în apucăturile lor de prigonire, de desființare şi de maghiarizare forțată a popoarelor din Ungaria; în special Românilor să li-se respecte drepturile şi să li-se garanteze libera desvoltare naţională, fără de care pace şi înţelegere nu poate să fie. Dacă dl Sturdza va reuşi să obţină acest resultat, se va pune de acord cu trecutul său şi Românii îi vor fi recunoscători. Dar’ noi ne îndoim, cunoscând pe de o parte încăpăţinarea Maghiarilor în şovinismul lor ridicol şi provocător, cunoscând »ideea« lor de a exista ca stat naţional maghiar, cunoscând convingerea ce au, că nu pot realiza acest vis al lor, fără a desnaţionalisa şi maghiarisa prin orice mijloace popoarele nemaghiare din Ungaria şi vezând pe de altă parte dispoziţiile lor din ultimele timpuri şi actele de volnicie ce săvârşesc în fiecare zi şi care numai de pace şi împăcare nu ne spun nimic. La Bucureşti se afirmă: —şi simţământul şi cunoştinţele noastre ne spun că prea mult se afirmă: — dorinţa unei sincere împăcări a Românilor cu Maghiarii şi unei comune conlucrări în viitor între aceste două popoare; — la Budapesta nici nu vor să audă de aşa ceva. Iată pentru ce ne îndoim de un resultat favorabil nouă în tratările ce vor urma între România și Austro- Ungaria; — dar’ cât de mult am dori să ne înșelăm! In tot caşul, pentru a pute spera cel puțin, în așteptarea faptelor, un lucru trebue să-’l spunem: că ne trebuesc caractere de fel, de stâncă, pentru ca să ducem la bun liman aceste interese scumpe și vitale ale neamului nostru. Nu putem încheia mai bine aceste articole, decât însuşindu-ne cuvintele cu care dl Dim. Sturdza îşi încheia la 10 Decemvrie 1894 discursul seu dela senat: „Datoria noastră este, — cât vom ave un cap de gândit, cât vom ave o inimă de simţit, cât vom ave o voce de vorbit, „ chestiunea naţională să fie cea dintâiu cea mai mare şi cea mai principală a noastră preocupare“, o lungă corespondenţă din Roma, în care se resumează detailat întreagă conferenţa. Publicând această corespondenţă redacţiunea ziarului salută paul Fava şi promite cetitorilor corespondenţe regulate din Bucureşti (de la dl Fava) asupra „poporului frate“ al Românilor. I FOIŢA „TRIBUNEI“. Din păţaniile mele. — Comparaţie la păţaniile lui Purice. — Dl Dr. Purice a descris foarte firel cultura şi greşelile noastre. îi gratulez! Are însă un defect causeria d-sale — (Mă rog se au uitaţi: e vorba de paiul), adecă dl causeur vorbeşte cu atâta incusaţie despre păişul din ochii noştri, a fetelor române, a iubitelor lor soţii viitoare, încât te miri, şi tace ca piticul despre pătocul mare, ba chiar despre grinda din ochii domniei or sale, a iubiţilor noştri soţi viitori. Eu, stimaţi lectori, voiu complent acest defect, de cumva plăcuta mea foaie „Tribuna“ îmi va da un pic de spaţiu sub linia. Vedeţi, cât sunt de îndrăzneaţă?! Când eu, eu, care în veci nici măcar în restimp de un moment n’am învăţat pianul — o gâscă — oh! — dela sate am curagiul de-a lua peana în mână şi încă plane! pentru a ecuipara defectul unei cauiserii scrise de un domn doctor cum e dl Dr. Purice. Mare cutezanţă! într’adevăr! Şi vedeţi, eu o voiu comite. Deo adjuvante! Iar’ domnia-voastră, respectaţii noştri soţi viitori, faceţi după plac. Aveţi dreptul de-a nu-’mi ceti sau — s'il vom plait messieurs — (scriu şi câte un cuvânt francez să fii — me rog — efectul mai adânc!!) de a-’mi ceti descrierea ce urmează: 1 ♦ Pe tren, într’un coupeu de clasa II, şedeau deja doi domni tineri, despre cari mai târziu ştiui, că unul e domnul Gurgoi, car’ celalalt domnul Grumaz; ambii doctori — de sine se înţelege! — şi ficiori de popă. (cum întrai amândoi tăcură). Gurgoi (după câteva momente — cu impertinenţă, cotind pe amicul seu): Mă, aceasta e o roză din Hebron. Grumaz: De unde deduci? Gurgoi: Vezi, are păr roşu şi ochi negri, ca cele mai multe jidovoaice. Grumaz: Nu face nimic — totuşi e mai mult decât o fată de popă de-ai noştri (cu grabă) Apropos! acum îmi vine ’n minte: azi m’am întâlnit în Sătmar cu domnişoara Ujfalusy, (cu emfasă) n’aş fi cunoscut-o de nu mă agrăia dînsa, (cu accentul scandalisării). Inchipueşteţi, frate, prospicia ca o fată de popă dela sate! (rîde, Gurgoi îl acompaniază, rîd ambii cu hohot). Gurgoi (cu compătimire): Totuşi, de cugetă omul, cu puţin trebue să se îndestulească un teolog. Grumaz (cu ponderositate): O! las’ frate, o gâscă de acelea e prea, prea destul pentru un teolog! Da ei cine sânt? Tot cei mai slabi studenţi merg la teologie, încă şi dintr’aceştia, care are câtuşi de puţină ambiţie nu să face popă. Gurgoi: Şi totuşi, precum se vede, să simţesc destul de bine în revereandă: toată vara dansează. Grumaz (cu batjocură): Da, sigur, văzând că şi ei au ajuns ceva sânt îndestuliţi, ba să simţesc chiar atât da fericiţi, încât mai nu sar din revereandă, vreau să zic: din piele. Şi poimâne vor arangia o petrecere cu dans în comuna Buzeni. Gurgoi (cu vioiciune): Să mergem şi noi, frate! Grumaz (mirat): Vai ! Unde cugeţi? Cu cine o să ne întâlnim acolo?! Sigur cu nişte fete de popă, cari pe lângă toată sărăcia lor sânt şi proaste! Spune tu, nu e aşa ? ! Gurgui: Ba da, însă cel puţin ne vom amusa de prostiile ce o să le facă şi vorbească. Grumaz (cam moros strîmbând nasul): Crede-mă, frate, nu merită osteneala; poţi cugeta, că şi prostiile lor sânt atât de miserabile şi primitive, încât nici a râde nu-ţi vine da ele. (în ton indiferent): Altcum de ai tu aşa mare voe de mers, du-te! Gurgoi (cu o privire rugătoare): Ei, frate, vino şi tu! Grumaz (cu suris): Bine, voiu merge, dar’ numai şi numai pentru voia ta. Poţi cugeta, că n’o să-’mi fac osteneală pentru prostiile gâştelor, cari o să se ufle acolo. Gurgoi: Mulţam ! Ne vom îngriji noi ca să ne amusăm briliant! Grumaz: Apoi bine! (Trenul se opri şi eu mă coborîi). La petrecere. Petrecerea se începuse deja de două ore; avea public număros. Fetele erau îmbrăcate simplu, dar cu gust. Lângă mine vindea pătrângei amica mea Treza, fiica unui preot foarte sărman. Ea nu dansase încă nici măcar un dans, deoarece teologii mă îmbulzeau pe lângă o fată de cantor (dascăl), despre care se zice că o să aibă zestre, cel puţin 10—20 mii coroane. Esp cei ce nu încăpeau la asta, să îmbulzeau pe lângă o fată de birjar, care încă avea câteva mituţe. Gurgoi şi Grumaz erau de faţă. Chiar cu acelea îmbrăcăminte cu cari îi văzusei în tren. Să plimbau de braţ fumând grozav. Polca începu Ear’ ei şoptindu-’şi ceva să despărţiră. Gurgoi veni de-a dreptul la Treza şi cu ţigara în gură, cu pălăria pe cap faci înaintea ei un compliment comic, apoi îşi scoase ţigara dintre dinţi, ca să poată vorbi. Gurgoi (fără ca cel puţin să-şi spună numele. în trecut): Să am onoare la polcă. (ȚA se scoală; el îşi bagă ear’ ţigara în gură, apoi o prinde la dans pe biata fată izbindu-o de toţi teologii. Avea însă atâta omenie de îşi ţinea capul în ceafă, ca să nu frigă cu ţigara nasul fetei. (Grumaz încă o dansa amar pe o — cum zic ei — gâscă. Ajunsese chiar lângăolaltă ambii doctori şi făcându-’şi semn cu ochii isbiră necăjitele gâşte de olaltă). Gurgoi (rîzând teribil): Ah pardon! pardon domnişoară! (O smânceşte de altă parte şi tronc cu ea de o biată babă, care se sculase să ’şi mai întindă cele picioare. Mai târziu apoi o lăsă în mijlocul sălii. Şi sărmana fată ca cel ce să scoată dintr’un morb mortal vine clătinându-se, cade lângă mine pe bancă, sughiţă adânc şi’şi acopere faţa cu eventailul. Eu (cu adevărată compătimire): ’Ţi-e rău, Trezacă? Treza (cu voce slabă): Ba.... Numai domnul acela să nu fie dansat aşa sălbatec! (Trecu o oră în apropierea noastră sta un tînăr îmbrăcat foarte elegant). în toată aparenţa lui era o nobleţă şi inteligenţă neobicînuită, şi să purta faţă de toţi cu atâta fineţă, încât eram surprinsă. Se vorbea, că e German, anume Dr. Bein, fiiul unui banchier avut din Viena, şi că ar fi venit la petrecere cu un teolog, amic al seu. El privi la Treza mai de multe ori, îşi trase mănuşile sus şi veni la ea — de sine se înţelege, că nu cu pălăria pe cap. Dr. B. având un compliment adânc): Pardon, domnişoară, poate vă conturb! sânt Beni. (Ea li întinde mâna. El cu respect). Să am moare la vals. (Să duc). (El o joacă neted şi cu o eleganţă extraordinară, apoi o conduce la loc, îi mulţumeşte şi s a lângă ea câteva momente). T r e z a (privindu-’l cu gratitudine şi ură! Aud pe ban a locul gol de-alăturea ei): Nu .*> ’■ -up: loc Bein (voios): Küsse die Hand. Mulţam frumos. Cu plăcere (şede lângă ea). (Să apropie de ei amicul lui Bein, teologul Foppa). Poppa (cătră Treza): Sărut mânile, doamnişoar Treză! (privind la Bein). Vai, de ta II caut pe Neamţul acesta!! Treza: E german, şi ce frumos vorbeşte româneşte! Dr. Beni: Am locuit câţiva ani în Bucureşti, (cătră Poppa): cu ce-’ţi pot servi amice ? Poppa: Te-am căutat numai să văd cu tu îşi petreci. Nu cumva să-’ţi pară rău că ai venit aici! Sibiiu, 11 Septemvrie n. Conferenţa dlui Roberto Fava. Primim două ziare italiene, cari aduc lungi şi simpatici articoli despre conferenţa, pe care dl Roberto Fava a ţinut-o in Roma. Este Il Baro Romagnolo din Ravenna, care intercalează în articol un lung resumat al conferenţei, şi II Veneto din Padova, care sub titlul „Maghiari e Rumeni“ publică o lămurire. Dl Ioan Moţa, redactor la „R. Orăştiei“, scrie sub titlul de mai sus, în chestiunea fondului colectat pentru monumentul lui Iancu. Citând ceea ce am citat noi din broşura lui Slavici „Tribuna şi Tribuniştii“ referitor la întrebarea „Unde-i fondul lui Iancu?“, dl Moţa zice: „Lucru hotărît, prin citatele de mai sus, dar, mai ales prin observarea sa, „Tribuna“ aruncă bănuieli urîte asupra celorce au administrat şi administrezi fondul din vorbă. în faţa acestei chestii gingaşe, subscrisul ţin să dau o mică lămurire. Acea „altă persoană“ la care se afla fondul pe vremea când s’a dat sentența de confiscare, și dela care, după spusa dlui Slavici, „guvernul maghiar nu poate să secuestreze nimic“, — sunt eu. (?! R. „Trib.“). Și fiindcă din vorbele „Tribunei“ respiră temerea, că doară nici nația românească n’ar putea, când ar fi la adecă, să scoată banii de la aceeași persoană, de la care guvernul unguresc are ce să secuestreze", trebue să dau din parte-mi lămurirea, că eu la plecarea din Sibiiu, în octomvrie anul trecut, am lăsat oar’ în seama dlui Liviu Albini întreg fondul cu toate documentele aparținătoare lui. în acest înţeles am făcut declaraţie şi la primăria din Sibiiu, înştiinţându-o despre depărtarea mea. Astfel de atunci şi până acum dl Liviu Albini e iarăşi singur administratorul fondului, şi d-sa va da, negreşit, lămuririle de lipsa. „Tribuna“ să fie dar liniştită, căci faptul că dela acea „altă persoană“ la care se afla fondul pe când s’a dat ordinul de confiscare, guvernul n’ar fi avend ce confisca, nu constitue nici o primejdie pentru fiinţa ori viitorul acelui fond, ne mai având eu, acea „altă persoană“, în administrare numitul fond“. La aceste ţineri să facem şi noi o mică lămurire. Mai ântâiu noi n’am avut intenţiunea de a bănu pe nime, cu atât mai puţin pe domnul Moţa, ci am vrut să lămurim pe acei domni (între carie şi dl Moţai), cari credeau, că fondul lui Iancu, adecă aceie 4000 fl, s’ar afla în administrarea societății noastre „Tipografia“.