Tribuna, septembrie 1896 (Anul 13, nr. 192-215)

1896-09-26 / nr. 212

Anul ID­ Sibiiu, Joi 26 Septemvrie (8 Octomvrie) 1896 Nr. 212 mmmmmBBmammBBSimmmemmmBmmimmmim ABONAMENTELE Pentru Sitiin: 1 hună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl­ Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monoroMe: 1 ana 1 fi 20 cr., */* ar* 3 fl. 50 cr., */, an 7 fi 1 an 14 fl. Pentru România fi străinătate: 1 4 an 10 franci, l/, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru ca INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 c? a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţi* fl administraţia: Strada Popu­sii Nr. 16, Telefon Nr. 14. Se prenatrieră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoia?­ Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la „Tipografia“, şoc pe acţiuni „Civilisatorii“ Orientului. Sunt punici în felul lor Maghiarii, compatrioţii noştri millenari. In măsura, în care grandomania şi boala şovinismu­lui îi a cuprins aproape pe toţi, în acea măsură se sfarmă şi se sbat, ca peştele pe uscat, făcându-se ridicoli înaintea lumii. La ori­ce acţiune mai însemnată a mo­­narchiei noastre dualiste, ei ar vrea să joace rolul de frunte, rolul de popor con­ducător. în fantasia lor ei se umflă, ca curcanul, încep a se lăuda şi preamări prin foile lor, presentându-se pe sine, ca un popor cu misiune europeană, care săvîrşeşte lucruri mari, grandioase, me­nite a pune în uimire pe bătrâna Europă. Ear’ dacă din toate cele trimbiţate nu să alege nimic, dacă li­ se aviseaza rolul, ce le compete şi sânt preţuiţi numai după adevărata lor valoare, aşa după­ cum o merită în realitate, — devin furioşi, în­jură şi blastămă toată lumea şi în pri­mul loc pe Austriaci, cari vezi Doamne, îi împedecă a să ridica şi nu-’i lasă de a se presenta lumii, ca un popor mare şi cu minunate isprăvuri. Ridicolul începe cu lăudăroşii fan­tastice vibrătoare şi să termină în ton dur înfuriat şi elegie! Ei seamănă în privinţa aceasta cu omul puţin capacitat, dar’ înfumurat şi arogant, care-’şi închipueşte, că face mari lucruri şi pune la cale lumea, car’ dacă semenii sei, nevezénd nici o faptă mai de dat Doamne, săvîrşită de el, îl lasă la o parte sau îl consideră puţin, el să înfuriază şi îi taxează pe toţi de ingraţi şi nerecunoscători! Aşa sînt compatrioţii noştri, mari la laudele de sine, dar­ mici la ispravă. O dovadă eclatantă, care ne adeve­reşte de nou şi pe deplin cele afirmate mai sus, o avem din incidentul deschi­derii solemne a canalului de la Porţile-de­­Cer, prin augustul nostru Suveran. Deja cu luni de zile mai înainte, începuse a suna prin ziaristica maghiară tonul de lăudăroşie. Se scria, că Europa a încredinţat pe Maghiari cu o misiune mare, cu aceea de a deschide un canal practicabil la Dunărea-de-jos; că canalul terminat deja este operă curat maghiară, făcută pe bani maghiari şi că inaugura­rea va fi culmea sărbărilor millenare, cu care ocasiune va eşi la iveală marea im­portanţă a poporului ales. Câte afirmări, tot atâtea neadevăruri şi sinamăgiri! Nu este adevărat, că man­datarii Europei în congresul din Berlin au încredinţat cu regularea Dunării în special pe Maghiari sau Ungaria, ci au­­stro-ungară a fost încredinţată cu acea­sta şi pe basa acesteia a dus în deplin lucrul Ungariei. Acest adevăr s’a reo­glindat şi în toastul Maiestăţii Sale rostit la deschidere, unde opera terminată este numită operă austro-ungară şi nu maghiară. Apoi întrucât gu­vernul ungar a îndeplinit acest lucru, cu banii ţerii întregi, gloria să revarsă nu numai asupra Maghiarilor, ci şi asupra tu­turor popoarelor, cari constitue statul po­liglot, numit Ungaria, în consonanţă cu aceste adevăruri şi cu caracterul internaţional al operei săvîrşite, s’au arangiat şi sărbările de deschidere. Exclusivismul maghiar, care ar fi dorit, ca el să domineze totul, a fost nevoit să dispară şi Maghiarilor li­ s’a avisat numai rolul ce le compete. Că ei după sărbări au devenit fu­rioşi şi elegiei, puţin impoartâ; ei ’şi-au pregătit sinamăgirea, ei ’şi-au nutrit-o în modul lor şovinistic. — acum o au. De altă parte un incident, la apa­renţă neînsemnat, petrecut la Orşova, ne presentă pe millenarii noştri în o lu­mină de tot stranie, dar’ adevărată. E caşul cunoscut cu ţigările. Maiestatea Sa împăratul - Rege se afla pe pero­nul gării şi aştepta sosirea Regelui Ro­mâniei. Era un moment solemn şi cur­­ioasia faţă de un înalt oaspe pretindea, ca la primire să se observe toate regu­­lele de bunăcuviinţă. Ei bine, în acest moment solemn o grupă de „somi­tăţi“ maghiare îşi aprind ţigă­rile şi cu ele în gară aşteaptă sosirea trenului regal. Tablou! A fost de lipsă provocarea împăratului­ Rege, făcută prin ministrul Banffy, ca fumul de tutun să dispară! Maiestatea Sa indignat — fiecare cuvânt îi era câte o împunsătură de pumnal, după cum zice o foaie maghiară — a grăit cătră cei din giurul seu: — „Mereu trebue educaţi oa­menii !“ Acesta e incidentul, care a fost o notă discordantă în frumoasele şi impu­nătoarele sărbări de la Dunărea-de-jos. Şi el a trebuit să fie înscenat de Ma­ghiari ! De mult, încă de pe vremea lui Széchenyi şi Kossuth, Maghiarii ’şi-au băgat în cap, că ei au să joace un rol de frunte între popoarele Peninsulei­ Balca­­nice. Că oare au puterea şi destoinicia spre ajungerea acestui scop, la aceasta puţin s’au gândit. La început era la ordinea zilei ideea „confederaţiunii dunărene“, in care Maghiarii pretin­deau să aibă rol conducător şi po­poarele răsăritene să-­şi plece capul îna­intea lor. După­ ce din această „confe­deraţie“ născocită de ei, nu s’a ales ni­mic, Maghiarii au aflat, că sunt chemaţi a civiliza Orientul, prin cultura lor. Cu cât însă timpul trece şi cu cât şovi­nismul maghiar creşte, cu atât popoarele din Orient se înstrăinează de „civilisa­torii“ lor. Aceasta e natural şi se explică din purtarea şi conduita Maghiarilor; numai ei în înfumurarea lor nu vreau să o pri­ceapă. Cât timp ei aici acasă brutalisează şi persecută pe popoarele nemaghiare, cari mai toate au fraţi de sânge şi de limbă în Peninsula­ Balcanică, cât timp ei îşi atribue importanţa ce nu o au şi se poartă în mod arogant şi necuviincios faţă de popoarele din Orient şi faţă de căpeteniile acelora — ei îşi câştigă în Orient ură şi nu simpatii, duşmani, dar­ nu prieteni. Faimoasa „civili­­sare“ maghiară rămâne a fi o utopie, o gogoriţă a capetelor înierbănţate. Incidentul cu ţigările, fie că a fost înscenat de cătră „somităţile“ maghiare cu intenţie ca să-’şi manifeste dispreţul faţă de „Regele valach“, fie că ’l-au co­mis din lipsa de educaţie —rămâne un fapt caracteristic. Maghiarii pot să-’şi facă haz din el, trebue însă să ştie, că cu pipa ori cu ţigara în gură nu se poate civi­lisa Orientul. FOIŢA „TRIBUNEI” CHIPUL EI. Din inimă am alungat Plângând amar cu jele, Un chip, de care am legat Ilusiile mele. Aş vrea să-’l uit cum ’l-am iubit în vremi de farmeci pline... Dar’ chipul alungat, din nou In inimă revine. Privind la el, îmi amintesc Cum ’mi-a ’nşelat­ amorul... Şi îl alung plângând din nou, Şi el din nou ia-’şi sborul! Şi-aş vrea se nu se-’ntoarcă oar’, Etern să fie sboru­’!... Dar’ dacă n’ar mai reveni Par’că-aş muri de doru­’!!! Emilian. UNUI DISPERAT. Tu singur vreai să-’ţi sapi mormântul, Căci prea te-a­pasă nemilos Povara vieţei şi risipa Durerilor fără folos. Ear’ dorul palid de mistere Ce ’n raza minţii nu Încap, îţi înfloreşte spini din care Râzând ’ţi-au pus cununi pe cap. Atâta eşti de bun şi darnic... Dai haina de pe tine chiar. — Sarcasmul Insă te urmează, Mefistofelic şi amar. Te sbuciumi ea se afli calea Eternei fericiri, o da... Şi cuiul nerecunoştinţei Se ’nfige-adânc în mâna ta. Ai vrea să te înalţi o clipă în sus, spre sferile cereşti, — Picioarele ’ţi-’s ferecate în lanţul pismei omeneşti. Ai groază de minciuni — şi nobil ’Ţi-e visul, suflet de poet, Dar’ simţi buretele la gură, Cu gust de fiere şi oţăt. Iubeşti adânc şi în tăcere Visezi un ideal frumos, Dar’ simţi cum ferul rece, lancea, Străbate-’n coaste nemilos. Dar’ ori­cât suferi, eşti departe De-a fi un Crist cu adevărat: Te doare trupul, braţul, coasta, Te dor, — dar’ un ’ţi-au sângerat. Tu tu că n’ai udat ţărîna Cu cea mai caldă din sudori, Nu eşti martir de bună-voe Şi pentru tine singur mort. (Trad. de A. Steuermann). Sully Prudhom­m­e. Sibiiu, 7 Oct. 1896. Toastul Monarchului nostru. Tex­tul autentic al toastului rostit din partea M. Sale Monarchului nostru la prânzul de gală dat în palatul regal din Bucureşti e urmă­torul : „Mulţumesc Maiestăţii Voastre pentru cuvintele binevoitoare ce­­mi-aţi adresat. Mă simt fericit de a pută refaci Maie­stăţii Voastre asigurarea amiciţiei mele sin­cere şi inalterabile, în staul acestei bogate şi frumoase ţeri, pe care înalta înţelepciune a Maiestăţii Voastre a condus-o pe calea pro­gresului şi căreia­­i-aţi asigurat importanţa între statele europene. Beau în sănătatea Maiestăţii Voastre, a M. Sale Reginei şi a familiei regale. Convocarea conferenţei săseşti. Sachsentag este convocat pe 22 Oct. n., 3 ore d. a., în sala de la „Gesselschaftshaus“. Programul e: 1. Schimbarea unor dis­­poziţii formale ale punctului 8 din program. 2. Resoluţiune asupra menţinerii dispo­­ziţiilor meritorie ale programului po­porului săsesc (punctele 1—7). 3. Alegerea unui nou comitet central. „La adunarea aceasta — zice convoca­torul subscris de Dr. Wolf şi Dr. Fr. Teutsch — sunt Invitaţi prin aceasta alegători die­­tali din cercurile electorale: Sibiiu, Braşov, Sighişoara., Mediaş, Bistriţa, Sebeşul-săsesc, Orăştie, Cristian, Cisnadie, Nocrichiu, Cincu­­mare-Agnita, Cohalm, Ghimbav şi Hălchiu, cari stau pe basa programului săsesc fără deosebire de confesiune şi naţiona­litate11. (! !). Scrisori din ţearâ. — Nopotului meu. — De lângă Dunăre, Septemvrie. M’am întors din Bucureşti, unde am fost să văd primirea M. Sale împăratului Francisc Iosif. La mergere, multă lume în tren. Români însă puţini. Vina istoriei, care, cu durerile şi decepţiunile ei, a tăcut pe acest popor sceptic şi reservat. Primul lucru, care m’a surprins In ca­pitală — o penibilă surprindere — au fost colorile ungureşti In decoraţia oficială. Nu cercetez, dacă e bine sau dacă e rău că s’au pus. Eu constat impresia mea. Nu In deşert am făcut şi oala Blajului Simpatiile şi orele,­­ cari le-am supt acolo odată cu învăţătura, mă vor însoţi până la mormânt. De altfel au avut şi o parte bună aceste steaguri, arborate cu atâta zel de „ligistul“ Bursanu. Au fost un avertisment constant şi stăruitor, pentru cetăţenii bucureşteni. Trei zile dea rîndul, ele le-au pus sub ochi, vie şi insolentă, primejdia dinspre Mează-noapte; au făcut chiar mai multă treabă, decât o pu­teau face nişte steaguri un doliu. Pe împăratul şi pe amicul seu, Regele, mi-am­ putut vedèa bine, căci unde stăm, nu se sim­ţia de loc afluenţa colosală, de care vor­besc raportorii ziarelor. Erau amândoi gravi. Suveranii. Privi­rea lor, aţintită spre lume, avea ceva cerce­tător. Deasemenea gravă şi scrutătoare era şi privirea publicului. Unii şi alţii, păreau că se sondează. Lucru firesc. Popoarele n nu mai merg astăzi, decât cu ştirea şi cu consimţământul lor. Ori­ce în­cheieri, făcute de guverne cu nesocotirea ace­stor doi factori, sunt ilustrii. Se spune, că MM. LI. au rămas pe de­plin mulţumite de primire. Nici vorbă! Ro­mânul este primitor, şi dacă Bucureştenii n’au prea fost sgomotoşi, au fost Insă corecţi şi curtenitori. Care a fost Insă impresia capitalei? — Impresia noastră, îmi răspundea un cetăţean de frunte, se poate representa deo- I camdată printr’un semn de întrebare: în cu­rând, peste o lună sau două, aşteptăm să ni-o formuleze, amănunţit şi precis, înşişi Românii de dincolo. Ce vor zice ei, vom zice şi noi, şi linia lor de conduită va fi şi a noastră. Aşa cugetă toată ţeara. Trec peste altele. Alaiurile, cu iluminaţii şi foc bengalic, în cari, aceia cari le plătesc, joacă totdeauna un rol lamentabil, îmi displac. Ca o privelişte, care nu ’mi­ se va şterge iute din memorie, semnalez numai defilarea dela Cotroceni. Ce oştire superbă! Ce avent! Când am văzut — sânt ani de atunci — în galeriile dela Versailles grenadirii lui Bonaparte, m’a isbit asemănarea căciu­larilor noştri cu chipurile acelor eroi nemuritori. Un ţăr măreţ şi nobil, care să-­i mişte, şi aceşti soldaţi nu-­şi vor da nici­odată neamul de ruşine. îmi pare bine, că termin cu armata, căi­­ ori­unde am trăi şi ne-am găsi, pentru noi Românii ea este o fală şi o speranţă comună, în cutele tricolorului ei, stă scris vii­torul. Un uitat Adecă ceea­ ce se anunţa s’a adeverit. E vorba de o „conferenţâ săsească“ interna­ţională şi interconfesională. Au mai făcut Saşii destule apucături nevrednice de un popor, dar’ deodată o ab­surditate mai mare decât aceasta n’au pro­clamat încă, în urma acestora pot participa la con­­ferenţa lor toţi alegătorii români din cercurile numite mai sus — declarându-se aderenţi ai programului săsesc. Şi de ce nu s’ar declara, când profesarea programului nostru e un de­lict, măcar pentru a le pune înaintea ochilor absurditatea Întrupată a pasului ce au făcut ca să nu o rupă odată cu Bănffy — paş, prin care indirect ei aproabă oprirea confe­­renţei noastre. Vom reveni. Un prognostic. Ziarul din Viena „Deutsches Volksblatt“ vorbind despre disolvarea parlamentului ungar şi despre apropiatele alegeri electorale, prevesteşte o luptă înverşunată, în care vor avă mult de lucru notarii şi baionetele gendarmilor. Con­tinuă apoi astfel: „E irrelevant, cum se va termina acum această luptă. Nu e verosimil, că chiar acum (alegerile se vor face în câteva săptămâni) să succeadă a înfrânge puterea şi terorismul, folosite la asemenea ocasiuni de guvernul maghiar, împreună cu număroasele sale or­gane executive, bine instruite. Exemplele din Stupava şi Neutra vor fi imitate în sute de caşuri, şi noul parlament tacă va fi mai curând ori­ce altceva, numai adevărata representanţă a popoarelor din Ungaria — nu. In composiţia sa, va fi mai mult o carica­tură, o adevărată batjocură a egalei în­dreptăţiri a tuturor popoarelor din Ungaria, garantată prin lege. Cum se va termina dară lupta, nu e de mare interes. Că ea se va termina odată cu înfrângerea acelora, cari azi duc o domnie de forţă neînfrînată, e mai mult ca sigur; căci altcum ar trebui să tragem la îndoială demnitatea omenească, şi ar trebui să perdem speranţa în o schimbare a relaţiunilor din Ungaria, opuse dreptăţii, şi înaugurate de iudaism şi maghiarism“. I——— Presa despre înalta raită în România, „Vossische Zeitung“. Una dintre cele mai de frunte ziare din Berlin, Vossische Zeitung, apreciază înalta visită a Monarchului nostru în Ro­mânia, în următorul mod: Sărbările dela Porţile-de-fer s’au termi­nat, şi împăratul Francisc Iosif a călătorit prin Vârciorova la Bucureşti, p­etru a visita pe Regele Carol. E primul cas, că domnito­rul unei mari puteri se arată în capitala re­gatului tinăr de la Dunărea-de-jos, aflător în plină desvoltare. Era o vreme, în care re­­cţiunile între Austro-Ungaria şi România nu erau prea amicale. Aspiraţiunile unei aşa numite „România irredenta“, arun­cate dincolo în Transilvania şi Ungaria (?? R. „Trib.“), precum şi persecuţiunile, în parte (! ? R. Tr.) nemotivate, îndreptate în contra politicianilor şi ziarelor române din Ungaria, au provocat până mai lunile trecute un ton grav în dis­­cuţiunile presei din ambele ţeri. Emulaţia economică, închiderea graniţei ungureşti pen­tru vitele române, a provocat încă la anul 1886 răsboiul vamal, care a causat industriei austriace mari daune, car’ României perderi enorme. Dar’ pe lângă toate aceste indispo­­siţiuni, cari uşor puteau se ducă la o înstrăi­nare durabilă, politicianii din Bucureşti şi în fruntea lor Regele Carol, au avut destul sânge rece, pentru a aprecia relaţiunile cu trezvie. Ceea­ ce nu a succes fiilor, cu sânge cald de pe pusta Maghiarilor, a fost aflată din partea urmaşilor vechilor Daci şi Români, abia in­traţi în şcoala diplomaţiei europene, adecă: cumpănirea! Agitaţiunile cele mai desfrînate ale partidului boieresc ruso-moldo­­vean (?? Red. „Trib.“), precum şi manifesta­­ţiunile studenţilor Flevişti (?? Red. „Trib.“) nu au fost în stare să clatine echilibrul re­gimului român. Acesta a rămas credincios ţi­nutei luate după cedarea forţată a Basarabiei cătră Rusia, în urmarea răsboiului dela anul 1877/78, adecă: Alipire la pute­rile din Europa-de-m i­j­­­o­c, chiar şi cu sacrificarea unor ideale, cari cercurilor mai îndepărtate ale poporului ar fi putut fi scumpe şi preţioase. Scriitorul articolului aduce apoi elogii contelui Goluchovski, care petrecând mai lungă vreme în România, a studiat cu femeiu situaţia şi urmăreşte azi o po­litică sănătoasă, apoi continuă astfel: Regele Carol primeşte astăzi pe căruntul împărat Francisc Iosif în reşedinţa sa de pe malul Dâmboviţei, şi ambii pot să-­şi re­­voace în memorie amintiri, cari sânt străine generaţiei de astăzi. Când Austria a ocupat la anul 1854 principatele dunărene, Muntenia şi Moldova, pentru a împedecă pe Ruşi să nu pună mâna pe aceste obiecte însemnate, nu a cugetat nime, că ocuparea pe mai mulţi ani a acestor provincii tributare turceşti, va da însă la formarea unui stat, cu care Eu­ropa poate să se fălească, şi când la anul 1866, Principale Carol de Hohenzollern, după alungarea principelui Cuza, a primit coroana de spini a unui hospodar al principatelor unite dunărene, şi noaptea, pe ascuns a călătorit prin Austria spre a-­şi pune piciorul în patria sa nouă şi în noul său stat, nu a cugetat nime, că pentru România răsare o stea. Au urmat ani grei de muncă, de amăgiri şi de intrigi, dar’ natura de fer a Hohenzollernului a învins toate greutăţile­ din ţeara părăsită, pe care urmaşii fanarioţilor şi favoriţii lur-

Next