Tribuna, decembrie 1896 (Anul 13, nr. 265-286)

1896-12-01 / nr. 265

Anul Xm Sibiiu, Duminecă 1/13 Decemvrie 1896 Nr. 265 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 ,ină 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., '/* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducere» la casă cu 1B cr. pa lună mai mult. Pentru monarohie : 1 S nä 1 fi 20 cr., >/» an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1 , an 10 franci, l/, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 r a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 ei. Redacţia şi administrare: Strada Popireii Hr. I. Y.Irfos Hr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoia/ 5 Numeri singuratici â 8 cr. să vând la „Tipografia“, şoc pe acţiuni 3 3 Chestiunea naţională. I vi.*­ Lupta Românilor de peste munţi a fost pusă adese­ori în anii din urmă, în o anumită legătură cu politica internaţio­nală şi în special cu tendenţele adevărate şi mai mult sau mai puţin transparente, ale triplei alianţe. Vom înţelege această asociaţie de idei şi de tendenţe, dacă vom căuta să ne dumerim mai întâiu asupra relaţiunii ce există pe de o parte între si­tuaţia maghiarismului, iar pe de alta între unul din scopurile principale ale triplei alianţe. Fireşte că ne dăm perfect de bine seamă, că în discuţiunea acestei chestii nu poate fi vorba de stabilirea unor dogme politice, ci numai de simple aprecieri teo­retice în măsura împregiurărilor, a deo­sebitelor sistome şi enunciaţiuni politice din vremurile din urmă. Un lucru este lămurit şi în afară de ori­şi­ce discuţie: întreita alianţă s’a făcut şi în vederea chestiunii orientale. Ultimul răsboiu al Rusiei şi Româ­niei în contra Turciei nu a satisfăcut aspiraţiunile adevărate ale politicei ruseşti. Preliminarele de pace dela San-Stefano ne arată clar, cam ce fel erau pretenţiu­­nile Rusiei. Aceasta a fost nevoită a-’şi supune condiţiile sale de pace a congresului dela Berlin, car’ acesta a operat anumite modificaţiuni foarte supărătoare pentru po­litica rusească. De aceea, timp îndelungat se cită în Europa întreagă o lozincă stereotipă a politicei ruseşti: drumul la Constantino, pot duce peste Viena. Cu alte cuvinte, Rusia se convinsese, că dificultăţile reale , cari se opuneau înaintării sale spre Cor­­nul-de-Aur nu residau în definitiv in Orient, ci mai ales la Viena. Un scriitor in orientalibus zicea odată: „Fără paşa­port austriac Rusia nu va putea intra în Constantinopol11. E mult de atunci, în timpurile din urmă Rusia înţelese că, în fond, nu e vorba numai de un paşaport austriac, ci şi de unul german, pentru­ că congresul de la Berlin fusese mai ales opera Austriei şi a Germaniei. Pornind din concepţia aceasta, cer­curile panslaviste lansară ideea, că drumul spre Constantinopol duce de la Viena prin poarta de Brandenburg de la Berlin. Germania îşi temea hotarele Alsaţiei şi Lorenei, dar­ nu putea privi cu ochi indiferenţi nici pericolul ce o ameninţa din partea nesfîrşitului imperiu slav de la Răsărit. Pentru a împedeca o eventuală sta­bilire a influenţei ruseşti în Orient, Au­stria fu nevoită a căuta prietenia armată a Germaniei, care aceasta din urmă avăad acelaşi interes de existenţă, ca Rusia să nu înainteze mai departe în Orient, găsia în alianţa cu Austria una din garanţiile situaţiei sale internaţionale, însă politica prinţului de Bismarck ţinea să nu accentueze acest interes ger­man în chestiunea Orientului, pentru­ ca să nu provoace susceptibilitatea Rusiei, şi că aceasta să nu fie astfel silită a se­­alia cu Francia. Aşa se explică reserva lui Bismarck în enunciaţiunile sale privitoare la che­stiunea orientală aşa se înţelege astăzi mult citata sa trasă, că el „nu va da oasele unui singur grenadier de Pomera­nia pentru neînsemnătoarea Bulgarie“, d­­şi tot numai în această ordine de idei se pot interpreta şi „desvălirile“ sale din luna trecută. Pentru cadrul strimt al acestui studiu ajunge, dacă ne vom mărgini a accentua, că între Austria şi Germania există o reală şi incontesta­bilă identitate de interese faţă cu aspira­ţiile politicei ruseşti. Unii dintre admiratorii politicei lui Bismarck, dl Eduard von Hartmann (vesti­tul filosof) face într’una din scrierile sale politice următoarele reflexiuni: „Nenoro­cita fantomă de care e muncită Rusia se *) Vezi numărul 256 al „Tribunei“ numeşte Constantinopol. Acest oraş poartă în ochii Ruşilor, un nimb plin de fasci­naţii de nedescris. Rusia ţine să cuce­rească Constantinopolul pentru­ că ea voeşte să restabilească imperiul bizantin, cu alte cuvinte un imperiu roman răsări­tean de naţionalitate rusească, în care Ţarul ar ave să fie un fel de Papă. Dacă Rusia ar reuşi să realizeze ideea panslavistă cu ajutorul unei revolu­ţii generale a Slavilor din Austria — noi, Germanii am avu în colosul pan­­slavist un vecin de o prepotenţă nimici­toare pentru noi; dacă acest imperiu slav s’ar alia cu Francia, Germania ar fi strivită şi împărţită între învingători. Din această causă, tot ce constitue o chestie vitală pentru Austria este şi pentru Germania o chestie de vieaţă “. Nu trebue o deosebită perspicacitate politică pentru­ ca cineva să înţeleagă, cât e de reală basa acestei aprecieri. Austria constitue astăzi un fel de peletă între Germania şi Rusia. Dacă ea ar cădă, Germania ar ajunge pe întin­deri enorme, în imediată vecinătate cu Rusia şi astfel existenţa naţională a im­periului german nu ar mai atîrna, decât de la bunăvoinţa Rusiei şi a Franciei. Aşa argumentează toţi oamenii politici germani de oare­care greutate. Mai anii trecuţi apăru la Berlin o scriere politică sub titlul: Berlin- Wien- Romn şi Jach o sensaţie neobicinuită în întreaga presă europeană. Se da cu socoteala, că această scriere ar fi f­ost in­spirată de ministerul de externe al Ger­maniei. Aşa se crede şi astăzi. Ei bine autorul acestei scrieri vorbind despre in­teresele Germaniei în Orient zicea: „în anul'~ 1890 cetăţenii culţi ai imperiului german au trebuit se înţeleagă, că che­stiunea dacă e sau nu, ca Rusia să de­vină stăpână pe moştenirea turcească in­teresează pe Germania întocmai ca pe Austro-Ungaria. Chestiunea dacă e sau nu, ca lanţul de fer al slavo-rusismului să fie pus în giurul corpului German din una sau din două părţi (de la Răsărit şi Mează-zi), şi dacă drumul direct spre Orient are să fie închis pentru Europa centrală — este o chestiune eminamente germană. Importanţa europeană a acestei che­stiuni e atât de mare, încât faţă cu ea chestia Albaţiei şi Lorenei dispare aproape cu totul“. Dar­ însuşi principele de Bismarck zicea în enunciaţiunea sa de la 6 Fe­bruarie 1888 : „închipuiţi-vă, că Austria ar dispără din sistemul statelor europene, noi am ajunge între Rusia şi Francia şi am fi, foarte probabil, dependenţi când de unul când de altul din aceste două state“. Din toate aceste resultă clar’, că este un esenţial interes de conservare proprie pentru Germania, ca imperiul Habsburgic să existe şi să se consolideze, şi din această causă Austria şi Germania, merg mână în mână în contra tendenţelor politicei ruseşti, însă în Germania s’a întărit foarte mult convicţiunea, că elementul de forţă al Austro-Ungariei ar fi maghiarismul. Adevărul e, că Maghiarii au înţeles de mult, că împresuraţi cum sînt de Slavi, ei trebue să cultive raporturile lui­de amiciţie cu Germania şi cu Germanii din Austria. Ani de-a rîndul ei au căutat şi în cele din urmă au şi reuşit a produce în sferele germane impresiunea, că întreg elementul german nu are alt sprijin real în Austro-Ungaria şi în tot Sud-Vestul Europei, decât în Maghiari, pentru­ că numai ei nu ar fi Slavi şi numai ei ar con­stitui un element de cultură occidentală şi de forţă reală. Şi în această direcţie operau Ma­ghiarii, când căutau sistematic să întunece originea noastră latină. Timp îndelungat era de neînţeles, cum se face că tocmai Maghiarii, care la urma urmelor ar trebui să fie veseli că Românii se mândresc cu originea lor ro­mână, cu limba lor latină — caută mereu a tăgădui latinitatea noastră şi a ne pre­­senta, mai ales în ochii lumii germane drept o adunătură de Slavi degeneraţi şi de ortodoxi retrograzi. Azi scopul acestor apucături ungu­reşti este patent. Maghiarii ştiau că noi alcătuim o întinsă şi însemnată insulă latină in mijlocul valurilor slavismului. Dar’ dacă cercurile politice dela Berlin şi dela Viena s’ar fi convins şi ele, că în­­tr’adevăr sântem şi vrem să rămânem cu ori­ce preţ Latini, ele ar fi înţeles cu­­rând importanţa eminamente politică a neamului românesc în sistemul politicei anti-panslaviste pe care o face intreita alianţă, şi de la sine era să se ivească chestiunea: care element, cel maghiar, sau cel român presentă mai multe şi mai reale garanţii de a îndeplini cu succes rolul de sentinelă a occidentului la por­ţile răsăritene ale Europei? Maghiarii aveau de perdut chiar şi în caşul, că importanţa românismului ar fi recunoscută ca fiind nimic mai mult decât egală cu a maghiarismului. De aceea trebuia întunecată originea noastră latină, de aceea trebuia batjoco­rită istoria noastră, de aceeea trebuiau ponegrite aspiraţiile noastre fireşti spre consolidare şi cultură naţioanală, de aceea trebuia mai ales înăbuşit glasul de du­rere al celor 3 la milioane de Români din Transilvania şi Ungaria. Maghiarii voiau se pară şi la Ber­lin şi la Viena, că ei sunt unicul ele­ment vrednic de încredere şi destoinic a figura, ca singurul stîlp al politicei tri­plei alianţe în Austro-Ungaria şi în în­tregul Orient. Faptul, că prin dualism Maghiarii au avut o pasiune de a determina politica orientală a imperiului vecin şi a se afişa în faţa Germaniei în dimensiuni mari şi tari, deşi falacioase în fond, faptul, că ei au reuşit de ani de zile, ca la cabine­tele occidentale, în special la Berlin in­teresele Austro-Ungariei să fie represen­­tate de Maghiari şi să fie astfel identi­ficate cu ei — toate aceste momente trebuiau se mărească importanţa politică a Maghiarilor. Amici politici ai Germanilor liberali din Austria. Maghiarii erau sprijiniţi de aceştia din răsputeri. Ziare germane la Budapesta susţi­nute de fonduri ungureşti, ziare germane la Viena susţinute de liberalii germani austriaci — sprijineau pe întrecute poli­tica maghiară, preamăreau talentul poli­tic şi destoinicia Maghiarilor, puneau în evidenţă simpatiile acestora pentru cul­tura germană, şi îi presentau ca pe un popor-m­inune, pentru­ ca tot în această măsură să discrediteze pe Români şi pe Slavi. Astfel Maghiarii au ajuns la o po­­siţiune tare în imperiul habsburgic şi în tripla alianţă. Încet-încet ei reuşiră a convinge cer­curile de la Viena şi Berlin, că puterea de acţiune a triplei alianţe ar resida în dualism şi în treptata satisfacere a tutu­ror veleităţilor maghiare. Şi tripla alianţă îi sprijini­a, pentru­ că şi ea considera în­tărirea maghiarismului echivalentă cu în­tărirea ei proprie. încurcătura politică din Austria şi politica de maghiarizare în Ungaria tre­buiau să exaspereze pe Români şi pe Slavi şi să-ş i facă accesibili a primi aju­tor de ori-şi-unde. Maghiarii la rîndul lor reuşiră a denunţa pe Slavi şi pe Români ca afi­liaţi ai politicei ruseşti. Toate aceste na­ţiuni erau timbrate drept panslaviste, pentru­ ca cu atât mai indispensabili se pară Maghiarii şi pentru­ ca hegemonia maghiară în sistemul d­ialist să fie con­siderată ca un mill­me tangere în politica triplei alianţe. Cu alte cuvinte, politica pe care o făceau Maghiarii faţă cu Austria, ei o făceau şi o fac şi faţă cu întreita alianţă exploatând puterile acestor state, pen­tru­ ca ei se poată comite nebântuiţi toate violenţele în Ungaria şi se poată ţină astfel sub jugul utopiilor lor întregi po­poare de alt neam. Nu zicem vorbă mare, dacă afirmăm,­­ că basa politicei maghiare e falacioasă, şi­­ că acest „stîlp“ al întreitei alianţe e pu- l trăd până în temelii şi nu se ştie ziua, când are să cază şi să se sfărîme ca ori­ce putregaiu. Dar, dacă cercurile politice de la Viena şi Berlin au dat timp îndelungat ascultare şoaptelor maghiare, care le ară­tau importanţa maghiarizării „panslavi­­ştilor“ şi „irredentiştilor“ din Ungaria şi căutau să identifice desfiinţarea acestor popoare cu interesele triplei alianţe, — azi aceste tirade ungureşti par a-­şi perie creditul. Tripla alianţă a început să înţe­leagă întru câtva falsul şi primejdia poli­ticei maghiare, de aceea credem, că Ma­ghiarii au trecut deja de punctul de culminaţie al măririi lor. Redacţiunea. -----— Sibiiu, 12 Decemvrie n. Alegerea dlui V. A- Urechiă. Am publicat zilele trecute ştirea, că venerabilul domn V. A. Urechiă a fost ales vice-preşe­­dinte al senatului român. Alegerea s-a în­tâmplat în contra voinţei dlui D. A. Sturdza, — aşa ne spune „Epoca“, care scrie urmă­toarele : Cu câteva secunde înainte de a se în­cepe alegerea, dl Dim. 81 u r d . a, a luat la o parte pe dl Urechiă, şi ca acel aer au­toritar binecunoscut­­i-a zis: — „Te rog să nu-­ţi pui candidatura la „vicepreşedinte. D-ta eşti prea compromis „faţă cu străinătatea în chestiunea naţională. „Alegerea d-tale ni-ar crea dificultăţi cu Un­­„garia. — Candidatura dumnitale este im­­ensibilâ*. *r----- -- ' — „Apoi bine, — a răspuns dl Urechiă — „dacă aşi fi compromis, după­ cum zici d-ta „mai sânt şi alţii, cari s’au compromis cât şi „mine, cum e d. e. O. Gantacuzino, care a spus numele seu alăturea cu mine pe toate actele emanate dela Ligă. Nu văd, pentru­ ce „eu nu aş pută fi ales vicepreședinte al se­natului, când dl Cantacuzino a fost numit „ministru. — Poate, pentru­ că eu n’am făcut „scuze*. — „Retrage-’ţi candidatura, domnule Urechiă*, replică furios dl Sturdza de­­părtându-se. Dl Urechiă s’a dus atunci la amical seu dl Const. Esarcu și ’i-a repetat acest dialog. Dl C. Esarcu, indignat, ’l-a sfătuit călduros se nu asculte de această poruncă a fostului prim-ministru, car’ pe de alta parte s’a pus să facă o activă propagandă printre amicii sei senatori în favoarea alegerii dlui Urechiă. Atitudinea unui om independent ca dl C. E­l­a­r­c­u a produs o mare impresiune. Resultatul este cunoscut: dl Urechiă a fost ales cu majoritate de voturi. Astfel de trecere mai are dl Sturdza la partizanii Beii Din parlamentul maghiar. Ieri, Vi­neri, s’a început în dieta maghiară discuţiu­nea asupra proiectului de adresă la mesagiul de tron. Referentul Pulszky Ágost pro­pune primirea proiectului, combate adresa se­parată, presentatâ de Apponyi în numele par­tidului naţional, î­şi apără guvernul în con­tra învinovăţirilor ce li­ se aduc cu privire la volniciile comise la alegeri. Eötvös Ká­roly critică aspru proiectul de adresă al par­­tidului guvernamental şi înaintează dietei pro­iectul partidului kossuthist. Partidul poporal asemenea va presenta un proiect separat. Discuţia asupra adresei nu va dura mai mult ca 3—5 zile. — Asasinarea lui Mac Kinley. Şti­rea despre asasinarea no­ului president al sta­telor­ unite americane nu se confirmă. A fost o simplă scornitură, pusă în circula­­ţiune cu scopul de a produce confusiuni la bursă. Adecă chestie de — „geschäft“. — Monolitul inti. Din chaosul ce se măreşte zi de zi în Constantinopol, neînţeles şi necunoscut de nime, să desface ca o licurire pentru noi — Antim. Menit spre a fi capul şi conducătorul fraţilor din Macedonia, el poate încă să devină ilustru pentru în­treg neamul românesc. Condiţiunile în cari ni­ se presentă nu-şi sînt favorabile nici înaintea Românilor, nici înaintea ce­lor din apropierea lui, are însă favorul de a fi începătorul unei opere mari. Prin el ar fi să se realizeze dorul atâtor mii, prin el să se săvîrşească planul de mult încercat, de a strînge la­olaltă resturile ro­mânismului în Macedonia, pentru­ ca să nu piară. Va reuşi să facă ceva — atunci a făcut mult şi numele lui se va sternisa. Nu va reuşi — rămânem unde am fost, car’ el rămâne cu amintirea de a fi încercat un lucru mare. Ori­cum, Antim este pentru noi acum un nume plin de însemnătate, deşi nu-’l cunoaştem. Am spune cu drag multe despre ei — dar’ nu ştim nimic. A răsărit din chaos, şi de chaos e împregiurat şi acum, par’că ar fi numai o figură din po­veste. Vom da deci ceea­ ce spun alţii apro­pos de el. * Ziarul grecesc din Bucureşti, Patris, publică în numărul seu de la 6 Decem­vrie n. un articol despre alegerea lui Antim, ca Metropolit al Macedoromâ­nilor, din care extragem următoarele: „De ieri, pe orizontul ortodox al mult încercatei cetăţi a lui Constantin a răsărit, între patriarch şi exarch, şi un al treilea soare, care a fost numit Me­trop­olt al Româ­nilor din Macedonia întreagă şi al credincio­şilor dintr’insa. Noroc buni Noul convertit poartă, după o curioasă coincidenţă, numele de Antim..... După schisma bulgară şi consecinţele dezastruoase ce au resuitat, ar fi o copilărie de şovinism din partea noastră, dacă ne-am deda la vociferări, pentru lovitura ce ni­ s’a dat de amicii Români, contra celor­ ce au creat la Constantinopol faptul de ieri. Nu! Faţă de vrednici învingători, noi umiliţii trebue să ne arătăm mai generoşi, decât ne-am arătat la 1870, faţă de Bulgari. Trebue să recunoaştem succesul diplomatic al României şi să felicităm pe demnii ei bărbaţi politici, cari, din nimic, au creat o chestie naţională în Orient, contrar conducătorilor Elenismului, cari având totul în Orient în favoarea lor, sânt un pericol de a îneca na­ţiunea într’un pahar cu apă! Nu cercetăm ca copiii, ca până acum, ce folos practic ar pută se aibă România în Macedonia. Aceasta o priveşte pe ea. Fie himeră, fie realitate pentru România chestiunea macedoneană, aceasta, pentru noi Grecii, este cu totul indiferent. Vedem mărimea pagubei naţionale, ce ni­ se face prin crearea unei noue naţionali­­tâţi în Macedonia şi prin ştirbirea drepturilor patriarchiei icumenice în urma deşertării Bul­garilor, Sârbilor şi fatalmente şi a Românilor; ea se mărgineşte în curtea săracă a săracului Fanar ! Poate chiar, cu timpul, patriarchia ecu­menică se devie fi mai neînsemnată decât chiar metropolia macedo română ! Fiindcă exarchia Bulgariei, viitoarea a Sârbiei şi metropolia României la Pera vor fi totdeauna sub scutul statelor respective, patriarch­a ecumenică, neputincioasă prin ea însăşi şi părăsită de toţi, va trăi numai prin mila Poiţei suverane, care natura­l­­mente, nu înţelege de loc ca legaţiunea greco să se amestece la administrarea Fa­narului. Dintr’o asemenea desunire, făcută ieri la Constantinopol, nu este greu să prevedem şi urmările desastruoase ce vor resulta sub punctul de vedere naţional contra elenismului din Orient. Acelaşi Antim, pe care presa română din neştiinţă, îl critică ca fiind Grec, va deveni condu­ctorul unei pleiade de clerici

Next