Tribuna, decembrie 1896 (Anul 13, nr. 265-286)
1896-12-01 / nr. 265
Anul Xm Sibiiu, Duminecă 1/13 Decemvrie 1896 Nr. 265 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 ,ină 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., '/* an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducere» la casă cu 1B cr. pa lună mai mult. Pentru monarohie : 1 S nä 1 fi 20 cr., >/» an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1 , an 10 franci, l/, an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 r a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 ei. Redacţia şi administrare: Strada Popireii Hr. I. Y.Irfos Hr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoia/ 5 Numeri singuratici â 8 cr. să vând la „Tipografia“, şoc pe acţiuni 3 3 Chestiunea naţională. I vi.* Lupta Românilor de peste munţi a fost pusă adeseori în anii din urmă, în o anumită legătură cu politica internaţională şi în special cu tendenţele adevărate şi mai mult sau mai puţin transparente, ale triplei alianţe. Vom înţelege această asociaţie de idei şi de tendenţe, dacă vom căuta să ne dumerim mai întâiu asupra relaţiunii ce există pe de o parte între situaţia maghiarismului, iar pe de alta între unul din scopurile principale ale triplei alianţe. Fireşte că ne dăm perfect de bine seamă, că în discuţiunea acestei chestii nu poate fi vorba de stabilirea unor dogme politice, ci numai de simple aprecieri teoretice în măsura împregiurărilor, a deosebitelor sistome şi enunciaţiuni politice din vremurile din urmă. Un lucru este lămurit şi în afară de orişice discuţie: întreita alianţă s’a făcut şi în vederea chestiunii orientale. Ultimul răsboiu al Rusiei şi României în contra Turciei nu a satisfăcut aspiraţiunile adevărate ale politicei ruseşti. Preliminarele de pace dela San-Stefano ne arată clar, cam ce fel erau pretenţiunile Rusiei. Aceasta a fost nevoită a-’şi supune condiţiile sale de pace a congresului dela Berlin, car’ acesta a operat anumite modificaţiuni foarte supărătoare pentru politica rusească. De aceea, timp îndelungat se cită în Europa întreagă o lozincă stereotipă a politicei ruseşti: drumul la Constantino, pot duce peste Viena. Cu alte cuvinte, Rusia se convinsese, că dificultăţile reale , cari se opuneau înaintării sale spre Cornul-de-Aur nu residau în definitiv in Orient, ci mai ales la Viena. Un scriitor in orientalibus zicea odată: „Fără paşaport austriac Rusia nu va putea intra în Constantinopol11. E mult de atunci, în timpurile din urmă Rusia înţelese că, în fond, nu e vorba numai de un paşaport austriac, ci şi de unul german, pentru că congresul de la Berlin fusese mai ales opera Austriei şi a Germaniei. Pornind din concepţia aceasta, cercurile panslaviste lansară ideea, că drumul spre Constantinopol duce de la Viena prin poarta de Brandenburg de la Berlin. Germania îşi temea hotarele Alsaţiei şi Lorenei, dar nu putea privi cu ochi indiferenţi nici pericolul ce o ameninţa din partea nesfîrşitului imperiu slav de la Răsărit. Pentru a împedeca o eventuală stabilire a influenţei ruseşti în Orient, Austria fu nevoită a căuta prietenia armată a Germaniei, care aceasta din urmă avăad acelaşi interes de existenţă, ca Rusia să nu înainteze mai departe în Orient, găsia în alianţa cu Austria una din garanţiile situaţiei sale internaţionale, însă politica prinţului de Bismarck ţinea să nu accentueze acest interes german în chestiunea Orientului, pentru ca să nu provoace susceptibilitatea Rusiei, şi că aceasta să nu fie astfel silită a sealia cu Francia. Aşa se explică reserva lui Bismarck în enunciaţiunile sale privitoare la chestiunea orientală aşa se înţelege astăzi mult citata sa trasă, că el „nu va da oasele unui singur grenadier de Pomerania pentru neînsemnătoarea Bulgarie“, dşi tot numai în această ordine de idei se pot interpreta şi „desvălirile“ sale din luna trecută. Pentru cadrul strimt al acestui studiu ajunge, dacă ne vom mărgini a accentua, că între Austria şi Germania există o reală şi incontestabilă identitate de interese faţă cu aspiraţiile politicei ruseşti. Unii dintre admiratorii politicei lui Bismarck, dl Eduard von Hartmann (vestitul filosof) face într’una din scrierile sale politice următoarele reflexiuni: „Nenorocita fantomă de care e muncită Rusia se *) Vezi numărul 256 al „Tribunei“ numeşte Constantinopol. Acest oraş poartă în ochii Ruşilor, un nimb plin de fascinaţii de nedescris. Rusia ţine să cucerească Constantinopolul pentru că ea voeşte să restabilească imperiul bizantin, cu alte cuvinte un imperiu roman răsăritean de naţionalitate rusească, în care Ţarul ar ave să fie un fel de Papă. Dacă Rusia ar reuşi să realizeze ideea panslavistă cu ajutorul unei revoluţii generale a Slavilor din Austria — noi, Germanii am avu în colosul panslavist un vecin de o prepotenţă nimicitoare pentru noi; dacă acest imperiu slav s’ar alia cu Francia, Germania ar fi strivită şi împărţită între învingători. Din această causă, tot ce constitue o chestie vitală pentru Austria este şi pentru Germania o chestie de vieaţă “. Nu trebue o deosebită perspicacitate politică pentru ca cineva să înţeleagă, cât e de reală basa acestei aprecieri. Austria constitue astăzi un fel de peletă între Germania şi Rusia. Dacă ea ar cădă, Germania ar ajunge pe întinderi enorme, în imediată vecinătate cu Rusia şi astfel existenţa naţională a imperiului german nu ar mai atîrna, decât de la bunăvoinţa Rusiei şi a Franciei. Aşa argumentează toţi oamenii politici germani de oarecare greutate. Mai anii trecuţi apăru la Berlin o scriere politică sub titlul: Berlin- Wien- Romn şi Jach o sensaţie neobicinuită în întreaga presă europeană. Se da cu socoteala, că această scriere ar fi fost inspirată de ministerul de externe al Germaniei. Aşa se crede şi astăzi. Ei bine autorul acestei scrieri vorbind despre interesele Germaniei în Orient zicea: „în anul'~ 1890 cetăţenii culţi ai imperiului german au trebuit se înţeleagă, că chestiunea dacă e sau nu, ca Rusia să devină stăpână pe moştenirea turcească interesează pe Germania întocmai ca pe Austro-Ungaria. Chestiunea dacă e sau nu, ca lanţul de fer al slavo-rusismului să fie pus în giurul corpului German din una sau din două părţi (de la Răsărit şi Mează-zi), şi dacă drumul direct spre Orient are să fie închis pentru Europa centrală — este o chestiune eminamente germană. Importanţa europeană a acestei chestiuni e atât de mare, încât faţă cu ea chestia Albaţiei şi Lorenei dispare aproape cu totul“. Dar însuşi principele de Bismarck zicea în enunciaţiunea sa de la 6 Februarie 1888 : „închipuiţi-vă, că Austria ar dispără din sistemul statelor europene, noi am ajunge între Rusia şi Francia şi am fi, foarte probabil, dependenţi când de unul când de altul din aceste două state“. Din toate aceste resultă clar’, că este un esenţial interes de conservare proprie pentru Germania, ca imperiul Habsburgic să existe şi să se consolideze, şi din această causă Austria şi Germania, merg mână în mână în contra tendenţelor politicei ruseşti, însă în Germania s’a întărit foarte mult convicţiunea, că elementul de forţă al Austro-Ungariei ar fi maghiarismul. Adevărul e, că Maghiarii au înţeles de mult, că împresuraţi cum sînt de Slavi, ei trebue să cultive raporturile luide amiciţie cu Germania şi cu Germanii din Austria. Ani de-a rîndul ei au căutat şi în cele din urmă au şi reuşit a produce în sferele germane impresiunea, că întreg elementul german nu are alt sprijin real în Austro-Ungaria şi în tot Sud-Vestul Europei, decât în Maghiari, pentru că numai ei nu ar fi Slavi şi numai ei ar constitui un element de cultură occidentală şi de forţă reală. Şi în această direcţie operau Maghiarii, când căutau sistematic să întunece originea noastră latină. Timp îndelungat era de neînţeles, cum se face că tocmai Maghiarii, care la urma urmelor ar trebui să fie veseli că Românii se mândresc cu originea lor română, cu limba lor latină — caută mereu a tăgădui latinitatea noastră şi a ne presenta, mai ales în ochii lumii germane drept o adunătură de Slavi degeneraţi şi de ortodoxi retrograzi. Azi scopul acestor apucături ungureşti este patent. Maghiarii ştiau că noi alcătuim o întinsă şi însemnată insulă latină in mijlocul valurilor slavismului. Dar’ dacă cercurile politice dela Berlin şi dela Viena s’ar fi convins şi ele, că într’adevăr sântem şi vrem să rămânem cu orice preţ Latini, ele ar fi înţeles curând importanţa eminamente politică a neamului românesc în sistemul politicei anti-panslaviste pe care o face intreita alianţă, şi de la sine era să se ivească chestiunea: care element, cel maghiar, sau cel român presentă mai multe şi mai reale garanţii de a îndeplini cu succes rolul de sentinelă a occidentului la porţile răsăritene ale Europei? Maghiarii aveau de perdut chiar şi în caşul, că importanţa românismului ar fi recunoscută ca fiind nimic mai mult decât egală cu a maghiarismului. De aceea trebuia întunecată originea noastră latină, de aceea trebuia batjocorită istoria noastră, de aceeea trebuiau ponegrite aspiraţiile noastre fireşti spre consolidare şi cultură naţioanală, de aceea trebuia mai ales înăbuşit glasul de durere al celor 3 la milioane de Români din Transilvania şi Ungaria. Maghiarii voiau se pară şi la Berlin şi la Viena, că ei sunt unicul element vrednic de încredere şi destoinic a figura, ca singurul stîlp al politicei triplei alianţe în Austro-Ungaria şi în întregul Orient. Faptul, că prin dualism Maghiarii au avut o pasiune de a determina politica orientală a imperiului vecin şi a se afişa în faţa Germaniei în dimensiuni mari şi tari, deşi falacioase în fond, faptul, că ei au reuşit de ani de zile, ca la cabinetele occidentale, în special la Berlin interesele Austro-Ungariei să fie representate de Maghiari şi să fie astfel identificate cu ei — toate aceste momente trebuiau se mărească importanţa politică a Maghiarilor. Amici politici ai Germanilor liberali din Austria. Maghiarii erau sprijiniţi de aceştia din răsputeri. Ziare germane la Budapesta susţinute de fonduri ungureşti, ziare germane la Viena susţinute de liberalii germani austriaci — sprijineau pe întrecute politica maghiară, preamăreau talentul politic şi destoinicia Maghiarilor, puneau în evidenţă simpatiile acestora pentru cultura germană, şi îi presentau ca pe un popor-minune, pentru ca tot în această măsură să discrediteze pe Români şi pe Slavi. Astfel Maghiarii au ajuns la o posiţiune tare în imperiul habsburgic şi în tripla alianţă. Încet-încet ei reuşiră a convinge cercurile de la Viena şi Berlin, că puterea de acţiune a triplei alianţe ar resida în dualism şi în treptata satisfacere a tuturor veleităţilor maghiare. Şi tripla alianţă îi sprijinia, pentru că şi ea considera întărirea maghiarismului echivalentă cu întărirea ei proprie. încurcătura politică din Austria şi politica de maghiarizare în Ungaria trebuiau să exaspereze pe Români şi pe Slavi şi să-ş i facă accesibili a primi ajutor de ori-şi-unde. Maghiarii la rîndul lor reuşiră a denunţa pe Slavi şi pe Români ca afiliaţi ai politicei ruseşti. Toate aceste naţiuni erau timbrate drept panslaviste, pentru ca cu atât mai indispensabili se pară Maghiarii şi pentru ca hegemonia maghiară în sistemul dialist să fie considerată ca un millme tangere în politica triplei alianţe. Cu alte cuvinte, politica pe care o făceau Maghiarii faţă cu Austria, ei o făceau şi o fac şi faţă cu întreita alianţă exploatând puterile acestor state, pentru ca ei se poată comite nebântuiţi toate violenţele în Ungaria şi se poată ţină astfel sub jugul utopiilor lor întregi popoare de alt neam. Nu zicem vorbă mare, dacă afirmăm, că basa politicei maghiare e falacioasă, şi că acest „stîlp“ al întreitei alianţe e pu- l trăd până în temelii şi nu se ştie ziua, când are să cază şi să se sfărîme ca orice putregaiu. Dar, dacă cercurile politice de la Viena şi Berlin au dat timp îndelungat ascultare şoaptelor maghiare, care le arătau importanţa maghiarizării „panslaviştilor“ şi „irredentiştilor“ din Ungaria şi căutau să identifice desfiinţarea acestor popoare cu interesele triplei alianţe, — azi aceste tirade ungureşti par a-şi perie creditul. Tripla alianţă a început să înţeleagă întru câtva falsul şi primejdia politicei maghiare, de aceea credem, că Maghiarii au trecut deja de punctul de culminaţie al măririi lor. Redacţiunea. -----— Sibiiu, 12 Decemvrie n. Alegerea dlui V. A- Urechiă. Am publicat zilele trecute ştirea, că venerabilul domn V. A. Urechiă a fost ales vice-preşedinte al senatului român. Alegerea s-a întâmplat în contra voinţei dlui D. A. Sturdza, — aşa ne spune „Epoca“, care scrie următoarele : Cu câteva secunde înainte de a se începe alegerea, dl Dim. 81 u r d . a, a luat la o parte pe dl Urechiă, şi ca acel aer autoritar binecunoscuti-a zis: — „Te rog să nu-ţi pui candidatura la „vicepreşedinte. D-ta eşti prea compromis „faţă cu străinătatea în chestiunea naţională. „Alegerea d-tale ni-ar crea dificultăţi cu Un„garia. — Candidatura dumnitale este imensibilâ*. *r----- -- ' — „Apoi bine, — a răspuns dl Urechiă — „dacă aşi fi compromis, după cum zici d-ta „mai sânt şi alţii, cari s’au compromis cât şi „mine, cum e d. e. O. Gantacuzino, care a spus numele seu alăturea cu mine pe toate actele emanate dela Ligă. Nu văd, pentru ce „eu nu aş pută fi ales vicepreședinte al senatului, când dl Cantacuzino a fost numit „ministru. — Poate, pentru că eu n’am făcut „scuze*. — „Retrage-’ţi candidatura, domnule Urechiă*, replică furios dl Sturdza depărtându-se. Dl Urechiă s’a dus atunci la amical seu dl Const. Esarcu și ’i-a repetat acest dialog. Dl C. Esarcu, indignat, ’l-a sfătuit călduros se nu asculte de această poruncă a fostului prim-ministru, car’ pe de alta parte s’a pus să facă o activă propagandă printre amicii sei senatori în favoarea alegerii dlui Urechiă. Atitudinea unui om independent ca dl C. Elarcu a produs o mare impresiune. Resultatul este cunoscut: dl Urechiă a fost ales cu majoritate de voturi. Astfel de trecere mai are dl Sturdza la partizanii Beii Din parlamentul maghiar. Ieri, Vineri, s’a început în dieta maghiară discuţiunea asupra proiectului de adresă la mesagiul de tron. Referentul Pulszky Ágost propune primirea proiectului, combate adresa separată, presentatâ de Apponyi în numele partidului naţional, îşi apără guvernul în contra învinovăţirilor ce li se aduc cu privire la volniciile comise la alegeri. Eötvös Károly critică aspru proiectul de adresă al partidului guvernamental şi înaintează dietei proiectul partidului kossuthist. Partidul poporal asemenea va presenta un proiect separat. Discuţia asupra adresei nu va dura mai mult ca 3—5 zile. — Asasinarea lui Mac Kinley. Ştirea despre asasinarea noului president al statelor unite americane nu se confirmă. A fost o simplă scornitură, pusă în circulaţiune cu scopul de a produce confusiuni la bursă. Adecă chestie de — „geschäft“. — Monolitul inti. Din chaosul ce se măreşte zi de zi în Constantinopol, neînţeles şi necunoscut de nime, să desface ca o licurire pentru noi — Antim. Menit spre a fi capul şi conducătorul fraţilor din Macedonia, el poate încă să devină ilustru pentru întreg neamul românesc. Condiţiunile în cari ni se presentă nu-şi sînt favorabile nici înaintea Românilor, nici înaintea celor din apropierea lui, are însă favorul de a fi începătorul unei opere mari. Prin el ar fi să se realizeze dorul atâtor mii, prin el să se săvîrşească planul de mult încercat, de a strînge laolaltă resturile românismului în Macedonia, pentru ca să nu piară. Va reuşi să facă ceva — atunci a făcut mult şi numele lui se va sternisa. Nu va reuşi — rămânem unde am fost, car’ el rămâne cu amintirea de a fi încercat un lucru mare. Oricum, Antim este pentru noi acum un nume plin de însemnătate, deşi nu-’l cunoaştem. Am spune cu drag multe despre ei — dar’ nu ştim nimic. A răsărit din chaos, şi de chaos e împregiurat şi acum, par’că ar fi numai o figură din poveste. Vom da deci ceea ce spun alţii apropos de el. * Ziarul grecesc din Bucureşti, Patris, publică în numărul seu de la 6 Decemvrie n. un articol despre alegerea lui Antim, ca Metropolit al Macedoromânilor, din care extragem următoarele: „De ieri, pe orizontul ortodox al mult încercatei cetăţi a lui Constantin a răsărit, între patriarch şi exarch, şi un al treilea soare, care a fost numit Metropolt al Românilor din Macedonia întreagă şi al credincioşilor dintr’insa. Noroc buni Noul convertit poartă, după o curioasă coincidenţă, numele de Antim..... După schisma bulgară şi consecinţele dezastruoase ce au resuitat, ar fi o copilărie de şovinism din partea noastră, dacă ne-am deda la vociferări, pentru lovitura ce ni s’a dat de amicii Români, contra celor ce au creat la Constantinopol faptul de ieri. Nu! Faţă de vrednici învingători, noi umiliţii trebue să ne arătăm mai generoşi, decât ne-am arătat la 1870, faţă de Bulgari. Trebue să recunoaştem succesul diplomatic al României şi să felicităm pe demnii ei bărbaţi politici, cari, din nimic, au creat o chestie naţională în Orient, contrar conducătorilor Elenismului, cari având totul în Orient în favoarea lor, sânt un pericol de a îneca naţiunea într’un pahar cu apă! Nu cercetăm ca copiii, ca până acum, ce folos practic ar pută se aibă România în Macedonia. Aceasta o priveşte pe ea. Fie himeră, fie realitate pentru România chestiunea macedoneană, aceasta, pentru noi Grecii, este cu totul indiferent. Vedem mărimea pagubei naţionale, ce ni se face prin crearea unei noue naţionalitâţi în Macedonia şi prin ştirbirea drepturilor patriarchiei icumenice în urma deşertării Bulgarilor, Sârbilor şi fatalmente şi a Românilor; ea se mărgineşte în curtea săracă a săracului Fanar ! Poate chiar, cu timpul, patriarchia ecumenică se devie fi mai neînsemnată decât chiar metropolia macedo română ! Fiindcă exarchia Bulgariei, viitoarea a Sârbiei şi metropolia României la Pera vor fi totdeauna sub scutul statelor respective, patriarcha ecumenică, neputincioasă prin ea însăşi şi părăsită de toţi, va trăi numai prin mila Poiţei suverane, care naturalmente, nu înţelege de loc ca legaţiunea greco să se amestece la administrarea Fanarului. Dintr’o asemenea desunire, făcută ieri la Constantinopol, nu este greu să prevedem şi urmările desastruoase ce vor resulta sub punctul de vedere naţional contra elenismului din Orient. Acelaşi Antim, pe care presa română din neştiinţă, îl critică ca fiind Grec, va deveni conductorul unei pleiade de clerici