Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)

1897-01-28 / nr. 21

Nr. 21 Anul XIV Sibiiu, Marţi 28 Ianuarie (9 Februarie) 1897 ABONAMENTELE 1/i an 10 franci, 1ji an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1ji an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni. RUTENII. în zilele trecute o mică conferenţă intimă, de vre-o douăzeci membri, ţinută într’o cameră a parlamentului maghiar, a atras asupra sa atenţiunea presei în­tregi. S’au adunat deputaţii din părţile nord-estice ale Ungariei, ca să se sfă­­tuească asupra sorţii poporului rutean. Cel ce ’i-a chemat la acest consiliu este un episcop al acestor nenorociţi muribunzi, Firczák Gyula. Ori­cât de restrînsă şi retrasă acea­sta conferenţă ne presintă un interes de­osebit, în desbaterile ei ca într’o ca­meră obscură ni­ se reflectă situaţia unui popor de vre-o 300—400 mii de suflete. E îngrozitoare icoana ce ne-o des­criu membrii acestei conferenţe, tot oa­meni din partea locului, cunoscuţi cu toate împregiurările, în care trăeşte, gata de moarte, poporul rutean. Cel mai sărac, cel mai istovit, mai desperat, sau mai bine zis, cel mai re­signat popor al acestei ţeri sunt Rutenii. Ei sunt Slavi, dar’ n’au o conştienţă vie despre naţionalitatea lor. Ei n’au do­rinţe, n’au aspiraţiuni naţionale. Ei au sistat lupta pentru limba lor, şi au re­signat să fie maghiarisaţi. Fruntaşii lor sânt tot atâţi rene­gaţi, transfugi în tabera străină. Preoţii lor chiar, părinţii sufleteşti ai poporului, şi-au părăsit. Ei ’şi-au uitat limba ma­ternă, sau o dispreţuesc, şi încetul cu încetul au introdus prin şcoală şi bise­rică o limbă străină. Fără conducători din sînul seu acest popor ’şi-a perdut firul, ’şi-a perdut con­­ştienţa, s’a demoralisat. Lipsit de ideale, de aspiraţiuni mai înalte, a decăzut într’o stare brută,­­şi-a perdut chiar demni­tatea de om şi astăzi stă în marginea momentului, slăbit, istovit, corupt. Nu mai are nici putere, nici voe de a mai trăi. Iată cum ne descrie situaţia Rute­nilor o foaie „liberală“ maghiară: „Rutenii sânt poporul cel mai sărman al Ungariei. Miseria într’atâta ’l-a copleşit, încât puterea­’i fisică şi morală aproape­­ a secat ; aşa de mult încât ’şi-a perdut şi ca­pacitatea de muncă şi voinţa de a trai. îm­­povorat de dare şi datorie, el nu mai are ni­mic ce să fie al „seu“. El nu mai pricepe de ce să lucre, când cu munca sa şi de alt­fel nu se mai poate mântui. „Casa, pământul, vita, dacă le mai are, sunt ale lui numai de azi pe mâne. De ce? Numai pentru­ că în acest ţinut sărăcit nu se mai găseşte nime, care se cumpere la licita­ţie, afară de cămătarul, care şi de altcum îi are în mânile sale“. Dacă astfel stă lucrul, şi n’avem mo­tive de a ne îndoi, atunci Rutenii sânt un popor, care moare, sünt muribunzi. A mai vorbi de mântuirea lor e în deşert. Ei sünt periţi. De vor scăpa de moarte de foame ca indivizi, ei vor muri de si­gur ca popor, ca naţionalitate. Conferenţă, care s’a întrunit spre a se sfătui asupra mântuirii lor ni­ se pare ca şi un consiliu de medici la patul unui bolnav de moarte, în suprema agonie. Şi chiar dacă ar mai exista poate vre-o mântuire ni­ se pare, că acest con­siliu de medici nici nu se gândeşte la ea. De ar mai exista chiar vre-un leac, aceşti medici nu-­l vor prescrie, pen­tru­ că ei înşişi îl ignorează, ori îl des­­preţuesc. Acestor medici, cu presidentul lor în frunte, li­ s’ar pută spune cu tot drep­tul: medice, cura te ipsum! Molipsiţi de toate boalele şovinis­mului maghiar, cuprinşi de nebuna fan­­toamă a maghiarisării cu ori­ce preţ, ei nu văd că boala acestui popor e o anemie naţională, ei nu observă, că tot răul provine din demoralisarea politică a ma­ghiarisării, la care ei înşişi complici s’au făcut. Renegaţi în cea mai mare parte, agenţi ai renegatismului şi campioni ai corupţiunii prin maghiarisare, aceşti „mântuitori“ de astăzi ar trebui puşi pe banca de acasă, înaintea forului naţional al acestui popor, dacă ar mai exista un atare for la poporul rutean. La aceştia s’ar pută aplica cu tot dreptul cuvintele lui Max Nordau: „Nu înţeleg pe transfugii, cari renunţă la naţionalitatea lor. Pe totdeauna respingători sânt aceia, cari aruncă departe dela ei limba lor, adecă acest „eu însumi“, exteriorisarea „eului“ lor cuge­tător, şi se strecoară într’o piele străină, pen­tru a obţină avantagii. Ei sânt mai prejos decât dezgustătorii „skoptzi“, acei Ruşi, cari se castrează ei înşişi, căci cel puţin aceştia se desvirilează în virtutea unei convingeri reli­gioase, în timp ce acei renegaţi se fac eunuci „ pentru bani şi pentru echivalentul banilor“. „ Rutenii ni­ se par nişte „skoptzi“­­ politici. Şi acum tocmai cei­ ce au executat asupra lor ruşinoasa operaţiune, vin să-’i „mântuească“. — Ai dreptate, da, iubesc, şi n’am fost­­ tradat. Copila ce o iubesc mă iubeşte şi­­ ea... mă iubeşte mult, cu toată căldura tine-­­ reţii... dar’... — Ce dar’... spune repede, neliniştea ’i omorîtoare!... — Ne-a fost din cale afară scurtă fe­ricirea! Ne-am despărţit..., o­ri ce despărţire! şi... uite Sandule, vieaţa omului cum e,... poate azi­ mâne... — Să mori, nu? vezi doamne şi încă din pârdalnica de dragoste!?... — Uşor vorbeşti tu, râzând aşa de mine. Tu nu ştii, cum văd, ce înseamnă a iubi, şi nu înţelegi cum fericirea omenească, prin sine, adese­a nefericire! — Ce zici? Fericirea să fie una cu nefericirea ? Dar’ teoria asta de unde-’i? Şi cine crezi că-’i atât de naiv să te creadă? — Văd, că nu mă înţelegi; ascultă dar’ că-’ţi voiu istorisi totul... Pân’ aci vorbirăm stând mână în mână. Uitasem de bucurie formele etichetii, şi abia acum când amândoi obosiţi simţirăm trebuinţa de a şedea, — îl îmbiai cu un scaun. Luai şi eu unul, şi ne puserăm pe lângă masă... ...Eram în a 7-a gini, începu­ el, sânt acum 4 ani. învăţam diligent, cu râvna cea din copilărie, în cercuri sociale dacă am fost odată în anul acela. Cu astfel de „mântuitori“ nu se va mântui poporul rutean. Dacă a ajuns pe mâna lor, e dovadă că a murit. Ei pot să le dee o bucată de pâne, care să prelungească vieaţa miserabilă a indi­vidului, — dar’ nu le vor da, ceea­ ce re­generează vieaţa unui popor, succul na­ţional, — pentru­ că ei înşişi nu-’l au. Chiar şi pânea ce li-o vor da, va fi în­veninată. Prin ea vor să stingă şi ultima schinteie naţională a sufletului; prin ea vor să-’i maghiariseze. Drept dovadă erită o declaraţiune maghiară: „Ruşine şi infamie s’ar lega de numele nostru — scrie „Pesti Hirlap“ dela 6 Febr. — dacă am lăsa se peară acest popor neno­­rocit, unicul dintre neamurile slavice, care simte într’a toate şi sincer cu noi. Şi ar fi o nebunie ireparabilă, dacă coasta lungă a Carpaţiior ostiei am lăsa-o în posesiunea lupilor, sau a unui popor, care ni­ e duşman. Măcar că nici n’ar trebui mijloace mari spre a face, ca politica noastră de maghiari- Sare, care în alte părţi a suferit atâtea de­rute silişi ajungă aici de sine succesul seu firesc, împlinirea simplă a datorinţei naţio­nale şi de stat reclamă cu timpul, ca marele ţinut şi importanta linie de la graniţă să de­vină şi etnograficeşte un bastion al naţi­­unei maghiare. „Aici putem cuceri fără luptă şi fără împotrivire, fiindcă Ruteanul, că­ruia îi redăm pânea, devine fără os­teneală — şi se bucură dacă poate deveni — maghiar*. Iată cum „mântuitorii“ acestui po­por istovit vor deveni căleii lui; iată cum medicii lui de azi vor deveni cioclii lui de mâne. Noi privim cu * milă şi compătimire la acest popor, ce apune. Dacă ar mai exista printre fii lui oameni cu inimă şi suflet naţional, ’li-am striga din depărtare ca să-’şi adune ultimele forţe spre a în­cepe a lupta, spre a se adauge şi ei în şirul popoarelor care luptă; şi ’li-am spune că „a trăi e a lupta, şi că numai puterea de a lupta dă puterea de a trăi, şi dreptul de a trăi“. — Dar’ nu ştim dăcă acest nenorocit popor mai are vre-un fiu de aceştia buni. De aceea noi deocamdată să ne dăm seamă de căuşele, cari au adus un popor la marginea gropii, ca să ne ştim păzi noi înşine. Neputându-le ajuta se învăţăm măcar din păţăniile lor. FOIŢA „TRIBUNEI“. MIOSOTIS. Noveletă de Al. Muntean al lui Vasile. (Urmare.) — Şi nu era să mă cunoşti, zise Ionel după ce vorbirăm unele­ altele şi despre pă­rinţi. — Nu, măi, aşa te schimbaseşi... — E drept, că-’i mult de atunci ! Dar’ spune-’mi, dragă Ionel, cum ai petrecut în străini. Nu-’i ca acasă, ai? ! — Asta o ştii şi tu, zise el, dar’, fi­­ ind­că părinţii tăi trăesc, vei fi venit mai adese­eri pe-acasă, nu-’ţi pare aşa străină vatra strămoşească! — ...Că Uica Vasile trăeşte! — Ştiu dar’ e departe... tu ai şi mamă, care te mângâie de ai vr’o durere tăinuită, şi pe care numai ei îndrăzneşti s’o spui, dar’ eu, frate, eu... — Cum? Nu te înțeleg! Durere tăinuită? Nu cumva ești... — Da, ai ghicit-o. Aceasta-’i... — Dragostea?... Ești îndrăgit? Care, va să zică, asta-’i durerea toată?... Adecă stai.... Te-a tradat ? A fost in­­famă?... Retras din fire cum mă știai, toată ziu­lica îmi treceam vremea cu studiul, — cu cetirea cărţilor frumoase... — Stai! îl întrerupsei eu, — vorbişi de cărţi, — dar’ mai ţii tu minte pe Marienescu? Da, îl ţin. Zicând vorbele acestea îl podidiră lacrimile şi şiroaie curgeau din ochii lui. Amintirea mamei sale îi întrista aşa. — O, mamă, dulce şi scumpă mamă, unde eşti tu? Şi urmă vorbelor acestora un cadenţat şi adânc suspin, îl lăsai în pace. Nu-­i bine se turburi omul, când prin lacrimi ferbinţi aduce prinos amintirii de cea mai bună şi adorată fiinţă a sa din lume, intrat în odaea de-alături, grăbii să revin cu cartea „Ostaşii noştri“, că doar’ văzând-o să se liniștească. — Uite, Ionel, zisei intrând, uite aici e cartea, am păstrat-o cu multă grijă, numai învălitorile sau cam ponosit... dar’ voiu lega-o,... nu mai plânge, nu te mai sbuciuma, te rog!... Văzând-o se­’nsenină. Un aer de isbânda îi învăluia chipul. Era, în acest moment, ca un erou, care a biruit cu desăvîrşire duşmanul ! Tacit o lungă vreme. Privea cu atâta duioşie la carte, sărutându-o, încât credeai că vedea înainte­’i trupul mamei sale mort şi aşezat în sicriu. într’un târziu 11 rugai să-­mi dee cartea, întrerupând astfel tăcerea. A ta este,­­ţi-am dat-o pentru toată vieaţa, în chestia naţională. Despre articolii anunţaţi deja de noi ai ziarului »II Tempo« din Roma, »Liga Română« scrie: 11 Tempo din Roma, publică în numărul seu de la 24 Ia­nuarie un frumos şi energic articol caracteri­­sând politica de opresiune ce Maghiarii au adoptat în contra Românilor şi a celorlalte naţionalităţi din Ungaria. Articolul e întitulat: Menzogna e Verita — 11 Liberalismo dei Magiari (Minciună şi Adevăr. — Liberalismul Maghiarilor). Autorul demonstrează, cât de fals şi mincinos este aşa zisul liberalism ma­ghiar, aşa de mult cântat şi înălţat la cer din — Bine, ştiu. Atunci te rog nu mai plânge... — Ei, ei, de-ai şti tu cât mă doare inima, că n’am mamă, zise Ionel cu ochii pi­roniţi la pământ. — Mângie-te dragule, doar’ toţi vom urma acelaşi drum! — Mângăere?... Cu greu te poţi mân­gâia, când ştii că a fost şi nu mai este cel mai scump odor al tău din lume: mama! — Şi totuşi, zisei eu, t­r­e­b­u­e să ne mângiem. Legea firii înfrăţită cu vremea, şterge­­vor durerile.... şi-’i bine, că ştim şi putem uita, că altcum vai şi amar, ar peri omeni­­mea văzând cu ochii ! Văzând şi convingându-se, că drept am vorbit, se mai linişti. Conversaţia încetul cu încetul luă altă faţă, şi ajunserăm în sfîrşit oar’ la obiectul adevărat de mai înainte. Reb­­ă acum Ionel firul, şi cu o linişte se­rioasă începti: — ’Mi­ se pare, Sandule, că nu mă în­ţelegeai ce vreau să zic, prin vorbele fericire şi nefericire, nu-’i aşa? — Da, Ionel, şi aş vrea să ştiu cum poţi tu dovedi această curioasă teorie a ta? — Nu-’i vorbă de teorii; fericirea şi nefericirea de multe­ ori sânt una. Uite cum. Ne-am iubit şi dragostea noastră a fost fericită. Nu-’i nici o pedecă afară de aceea, că ne-am despărţit şi prea sântem departe. Cu toate­ că fericirea ne surîde, în acelaşi timp, din clipa despărţirii s’a născut — do­rul, frica, jelea, tot atâţia soli ai nefericirii. Sibiiu, 8 Februarie n. Dela Ligă. Vineri, în 5 Febr. n. fiind o zi de duplă însemnătate naţională pen­tru România, căci in ziua aceasta s’a făcut unirea principatelor române sub un singur domnitor, şi tot în ziua aceasta s'a întemeiat Liga culturală, comitetul naţional studenţesc a inaugurat seria sa de conferenţe în chestia na­ţională. Dl Mihail V­­­ă d­e­s c­u, preşedintele Ligei, a rostit cu această ocasiune un bine simţit discurs, îndemnând tinerimea universitară a se ocupa în orele sale libere de partea mai ales teoretică a chestiunii naţionale, studiindu-o din toate punctele ei de vedere. După acest discurs de deschidere, dl Vasile Mi­cu­lesc­u ’şi-a desvoltat conferenţă sa. Tinerimea universitară în chestiunile mari, accentuând, că tinerimea română a avut tot­deauna rol important în apărarea chestiei na­ţionale, lăudând activitatea şi curagiul tinerimii de peste munţi întru apărarea limbei şi a na­ţionalităţii, şi apelând la tinerimea universi­tară din România, ca să ţină cu fidelitate la tradiţiunile sale glorioase. Conferenţiarul a fost viu aplaudat. Crisă în România. Aşa se vede, că marca aceasta avem să o folosim încă de multe­ ori, pentru­ că pe lângă toate prevesti­rile patrioţilor noştri, crisa, de ei mult dorită, nu se arată. Azi ne spun foile din Buda­pesta, că ieri a fost un nou consiliu de mi­niştri în Bucureşti, la care au luat parte toţi membri cabinetului român pentru a se consulta asupra situaţiunei, devenită foarte gravă. O mare parte a partidului liberal nu e mulţumită cu ţinuta prim-ministrului Au­relian şi doreşte cu tot preţul a vodă pe dl Sturdza de nou în fruntea cabinetului. Aşa ni-o spun patrioţii noştri. Aceea însă nu ni-o spun, că pentru­ ce nu ar fi partidul mulţumit cu dl Aurelian. Pe semne nu o ştiu nici ei, căci nu li­ s’a telegrafat — din o anu­mită parte, partea acelora, cari nu cunosc ipocrisia şi manoperile nedemne ale acestor asupritori cari, strigând libertate, exercitează o con­tinuă şi constantă opresiune asupra con­ştiinţelor, batjocoresc drepturile cele mai sfinte şi întrebuinţează cele mai tiranice sisteme. Pentru a confirma afirmaţiunile sale, ziarul numit citează datele publicate şi de noi, despre condamnările Românilor în cei din urmă 2 ani, şi reproduce confesiunile unui ziar maghiar, ale lui Alkotmány, care în zilele din urmă s’a exprimat foarte aspru în contra procedărilor tiranice ale guvernului maghiar şi în contra falsului liberalism ce domneşte în cercurile dirigente din Budapesta. Liturgia maghiară. — Părerea ministrului de externe. — Când s’a discutat în dietă asupra peti­­ţiunii Maghiarilor gr.-cat. cari cer limba ma­ghiară ca limbă liturgică, și un episcop se­parat, gr.-cat. maghiar în Hajdu-Dorogh, mi­nistrul de culte Wlassics a zis, că aceste două chestiuni nu pot fi resolvate deodată și la­olaltă, ci separat, căci asupra primei în­trebări are să decidă Sfântul scaun, ca sin­gurul for competent în afaceri interne biseri­ceşti, care a doua se poate resolva abia după resolvarea favorabilă a celei dintâiu. Ministrul de culte a promis însă că va face „paşii de lipsă“. „Bud. Hirlap“ primeşte acum nişte ştiri din Viena, cari, dacă autentice sunt, dispen­sează cu totul pe domnul ministru Wlassics de a mai face „paşii de lipsă“, căci chestiu­nea s’a resolvat „în principiu“ înainte de a face dînsul vre-un pas măcar, pentru a-’i pro­voca resolvarea, şi s’a resolvat în defavorul Maghiarilor gr.-cat. Corespondentul lui „B. H.“ voeşte se ştie, că în chestia din întrebare au avut loc conferări lungi între nunţiul şi mi­nistrul de externe, al căror resultat cores­pondentul îl resumează în următoarele: — „Chestiunea nu va afla nici un spri­­jin la Viena. Ministrul de externe zice: dacă sfântul scaun ar concede celor 130.000 de Maghiari gr.-cat. ca se folosească limba maghiară ca limbă liturgică, ar trebui să le dee şi o organisaţie bisericească separată, pre­cum şi scaun episcopal iarăşi separat. Unde ar duce aceasta în monarchia austro-ungară unde sunt atâtea limbi? Cehii, Polonii, Slo­venii, Slovaciii, Venzii, Bunevaţii, Nemţii, toţi ar păşi cu asemenea pretensiuni, şi Curia din Roma ar fi silită se dee şi celorlalte naţiona­lităţi aceea­ ce a dat Maghiarilor, care aceasta ar provoca o mai înverşunată luptă în chestia naţionalităţilor pe terenul bisericesc decât pe terenul limbii şi al administraţiunii, în mo-Gândeşte-te dar’, e teoria asta nouă, ori dimpotrivă, veche de când îi lumea! — Că bine zici, dar’ nu urmează să fie tot rău cum ni­ se năzăreşte nouă.... Ur­mează istorisirea, şi închipuirile rele lasă-le la o parte. — Te ascult frate. Urmez cu plăcere... Cătră sfîrşitul anului aceluia, toţi „septima­­nii“, cum ne numiam pe lăţim­e, erau veseli şi nădăjduiam a trece clasa cu bun succes spre a se apropia de idealul „pe tavan“ şi mai ales de „maturitate“. în vremea asta ghimpele dragostii se înfipse în inima mea... Aveam un prietin sin­cer şi mai bătrân, grăbit să-’i spun ce mă doare, dar’ el cu un aer părintesc zise: „Lasă băiete, nu-’ţi va fi nimic peste-o săptămână“. Cu vorbele acestea m’a năcăjit şi mai mult... Ambiţia de septiman absolvent — aproape pe tavan se deşteptă şi în mine. — Sânt om şi eu ca alţii, întrat în lume, ce băiat mă ţine el pe mine, zisei în gândul meu indignat şi fără a-’l mai saluta — eşii ca din puşcă... Trecuserăm examenul cu succes; cel dintâiu lucru al meu fu să-’i arăt dragii testimoniul. îl ară­tai în seara zilei aceleia fiind cu maică-sa la plimbare. Ea, se înţe­lege, s'a bucurat mult, car’ mamă-sa să făcea oare­cum că să bucură şi dânsa cu noi, pe când eu observasem surisul ironic, ce se ivi în colţul buzelor ei, înainte de a mă apropia. După cum vezi, toţi, din toate părţile, ţineau dragostea noastră joc copilăresc... Mintea tu­turor, fie fost încărunţită ori tinără, se înşe­lase de altă-dată. La două zile după exa"

Next