Tribuna, iulie 1897 (Anul 14, nr. 143-169)
1897-07-01 / nr. 143
Anul XIV Sibiiu, Marţi 1/13 Iulie 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/l an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., 1/s an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: */4 an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Nr. 143 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 11. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici î 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni. Invitare de abonament „TRIBUNA“. Cu 1 Iulie V. 1897 încep noue abonamente lunare, Quartale, semestrale şi anuale. Domnii abonenţi sânt rugaţi a grăbi cu reînoirea abonamentelor lor, pentru regulata expediţie a foii. Abonamentele se fac prin mandate poştale şi numai pentru un timp, care înncepe cu prima şi se termină cu ultima lunii, după stilul vechiu. Abonamentul anual costă . . 14 fl. lcr. Abonamentul semestral . . . 7 fl. 5 cr. Abonamentul trilunar . . . 3 fl. 50 cr. Abonamentul lunar costa . 1 fl. 20 cr. Este în interesul dilor abonenți, ca adresele să fie însemnate cât se poate de corect şi legibil. Domnii abonenţi vechi sânt rugaţi a lipi pe mandatul posta! adresa tipărită dela fâşiile, în care li s’a trimis „Tribuna“ pănă acum. Administraţiunea. Vechi paname maghiare. (m.) Ziarele de azi şi politiciani din oposiţie înjură pe Bánffy şi nu scapă nici o ocazie, ca să nu scoată la iveală mişeliile guvernamentului seu, între care cu deosebire escelează sistemul de protecţie, nepotismul. Acesta e cel mai puternic mijloc de a grupa o majoritate de „geschäftari“ în giurul guvernului şi de fapt partea cea mai mare a deputaţilor şi spnginitorilor lui Bánffy se bucură de protecţie, cu deosebire unde e vorba de câştiguri şi avantaje materiale. „Vicinaliştii“ sunt favorisaţii cei mai dragi ai guvernului Banffy, cu toată gălăgia ce s’a făcut mai anul trecut din pricina trebşoarelor lor descoperite. Aşa este azi, dar’ să nu gândească cineva, că mai nainte n’a fost tot aşa. Am zis şi o zicem, că lupta şi toate inştinţele Maghiarilor de a ajunge şi a se susţinea la putere, se reduc la chestia de pâne, în forma de a esploata pe popoarele nemaghiare şi a trăi pe uşor din rodul muncii lor. Aşa a fost aceasta în veacurile trecute până la 1848, când partea ce mai mare a Maghiarilor trăia de pe spatele iobagilor, pe timpul absolutismului au fost cam zăgrăiţi în esploatare împintenaţii noştri, dar’ îndată ce au ajuns la putere în era dualismului, s’au apucat de trebşoare. Drăguţa de iobăgie nu mai putea fi rentrodusă şi astfel cavalerii noştri au trebuit să afle alte căi şi mijloace de esploatare, căci — după cum scrie „ Hazánk“ — „abia a preluat conducerea afacerilor guvernul lui Andrássy dela Schmerling, s’au fi deschis buzunarele, cari de 18 ani răbdau la foame11. Buzunarele trebuiau umplute, foamea trebuia potolită, flămânzii săturaţi! S’au şi aflat multe mijloace de a sătura şi îndestuli pe cavalerii scăpătaţi şi înglodaţi în datorii; dintre aceste cele mai însemnate au fost dela început speculaţiile cu căile ferate. Mulţi favoriţi scăpătaţi au fost ajutaţi aşa, că li s’a condus calea ferată pe la moşie. Prin această valoarea moşiei s’a duplicat, din prăpădiţi ce erau, au devenit carâşi bine situaţi. Acesta era scopul, care de altceva puţin le păsa guvernelor, că ţinuturi împoporate şi roditoare au fost lipsite de cale ferată de dragul celor protejaţi, că terenul pe unde se făcea calea era nepracticabil, astfel că an de an se va surpa, nu numărau nimic , doar c are Ungaria destui bani, scoși de pe spatele popoarelor nemaghiare, ca să poată preintimpina spesele de reparare ale căilor ferate! Din incidentul surpării călei ferate la Aghireș, „Hazánk"1 în numărul său din 10 Iulie care înprosperează câteva caşuri de speculaţii de felul celor caracterisate mai sus şi cari constitue tot atâtea păcatoase paname maghiare. Deşi aceste sânt deobşte cunoscute, e bine să le înregistrăm de nou, căci ele ne arată în toată golătatea sistemul de ticăloşii al guvernelor maghiare de mai înainte, cari întru nimic nu se deosebesc de guvernul millenar al lui Bánffy. La 1867, decretându-se unirea Ardealului cu Ungaria, în ministerul din Pesta s’a vîrît şi un Maghiar ardelean, contele Emeric Miko. El a fost denumit ministru de comunicaţie „deoarece la aceasta se pricepea mai puțin“ zice „Haz“. Dacă însă chestiile de comunicație nu le prea știea, cu atât mai bine se pricepea la alte trebşoare, ceea ce ne-o arată afacerea călei ferate dintre Cluj și Orade. Aceasta s-a construit de firma „ Warring“ din Londra. De la Cluj la Huedin şoseaua trece pe la Gilău, pe aici a fost construită odinioară şi calea romană, din cauză, că terenul este foarte solid şi ţinutul bine împoporat. „Tot omul cu minte ar fi crezut — scrie „Haz.“ —că linia ferată va fi condusă pe aici, întreprinzătorii au discutat săptămâni întregi cu ministru şi cu consilierii lui, că numai pe la Gilău e consult să se facă linia, căci în alte părţi sânt dealuri mari şi, ceea ce e lucru principal, terenul fiind compus din pături de meal, ploile îl sapă şi orice umplătură să va surpa. Dar’ în Gârbău era un proprietar, un fruntaş al statului, calvin şi deputat guvernamental; astfel era om cu influenţă, deşi nu era magnat. Moşia lui valora 40—45.000 fl. fără cale ferată, dar’ dacă trenul se oprea la ea, preţul e i se duplica şi omul guvernului devenea mare proprietar“. Acest om al guvernului a fost Lészay Ferencz. Pentru batirul lui s’a construit calea ferată pe la Gârbău şi Stana, la porunca directă a lui Miko şi a guvernului deşi firma Warring a declinat dela sine orice responsabilitate, întreprinzătorii au avut dreptate. Deja în anul al doilea după ce a fost gata calea ferată, s’a surpat viaductul dela Stana şi de atunci în nenumărate rînduri s’a repetat aceasta până în zilele noastre, așa că linia ferată dela Gârbău a costat statul până acum mai multe milioane fiorini. Milioane aruncate pentru un favorit al guvernului!! Alt cas analog s’a întâmplat tot pe această linie, între Cluj şi Turda. La guvern era partidul lui Deak. Linia ferată, spre mirarea tuturora, a fost condusă prin nişte locuri sterpe şi cu teren nepracticabil, cu încungiurarea oraşului Turda. Causa au fost doi favoriţi: Tisza László, (frate cu Tisza Kálmán), fost proprietar în Cianul-mare şi Paget János, un englez renegat, proprietar în Ghiriş. De dragul acestor protegiaţi s’a construit calea ferată, pe unde e astăzi, cu spese duple; susţinerea ei costă an de an milioane de fiorini. Alte milioane aruncate în năsip, pentru ca „dl Paget János să-şi poată direct încărca pe tren buţile cu vin“ — dupăcum zice „Hazánk“. Ne reţinem de a mai aminti alte asemenea caşuri de prin Ungaria. Cele amintite mai sus caracterisează îndestul modul de chivernisire al guvernelor maghiare, începând din momentul, în care le-a ajuns pe mână şi pânea şi cuţitul. Şi cu cât maghiarismul se întăreşte, cu atât creşte şi se înrădăcinează sistemul de căpătueală a celor protegiaţi, a celor ce se târăsc înaintea puterii. Ţeara este exundată de ape, „pământul îi este năpădit de reptili, întocmai cum vieaţa publică îi este năpădită de alte animale tîrîtoare — zice „Haz.“ Apele se vor stoarce, câmpiile vor scăpa de reptili, dar’ oare, cînd va sosi timpul să se pună capăt şi domnirii căpetneli, şi „animalelor tîrîtoare“ din vieaţa publică ? Mult nu poate să dăinuească, căci domnia păcatului şi corupţiei a fost totdeauna nesigură şi scurtă. FOIŢA „TRIBUNEI“. De la Băi. — Raport sensaţional, scris mai cu talent. — Băile Herculane, Iulie. Prin alte părţi a lumii, ba chiar şi a Europei, azi In curent cu chestia naţională, omul, după afirmarea celor mai mari specialişti, moare astfel, că adoarme şi nu se mai trezeşte. (Se zice că acest „metod"* de a pune „bîha* e leacul cel mai sigur contra insomniei). Pe aici însă, unde pacea europeană e atât de asigurată, încât militarii umblă fără săbii, şi fără nici o frica, prin mijlocul focului destul de primejdios ce-i dau ochii negri şi albaştri ai publicului cu tunici şi umbreluţe, pe aici zic, nu se moare aşa ca prin alte părţi. Aici moare omul fără să adoarmă. Şi moare in diferite variaţiuni. Mori de frig, când plouă. Mori de cald, când soarele Iţi scoate sudori cu razele Röntgen. Mori de drag, când tăvălit alene In salonul de cură, asculţi acordurile frumoase naţio-nale, scoase din piano de degetuţele şi mai frumoasei Lugojence cu pălărie roşie, (ce păcat că s’a dus), om -urile admirabile ale damicelelor din România (una la piano ceealaltă la violină), şi-’ţi arunci ochii peste atâtea grădini da flori (in miniatură) de pe pălăriile sexului frumos ascultător cu evlavie, ca şi tine. Curat deliciu fie mori aşa! Mori apoi de urât, când te vezi iarăşi singur, între patru păreţi, tăcuţi şi ei, ca tine, ori mori de dorul cuiva, pe care-’l ştii departe de tine ! Graţie deosebitului meu talent, cu care sânt in stare a deslega cele mai grele probleme, politice şi sociale, ale veacului, căruia Europa se găteşte a-’i pune luminarea in mână, ca să-’l treacă la înaintaşii sei, — am dus o până la perfecţie în toate variaţiunile morţii de pe aici. Mor dimineaţa, seara, la ameazi, înainte de dejun, după cină, mor când vreau. Da aşa m’am învăţat cu moartea, încât nu pot adormi până nu mor odată de murat. (Credeaţi sigur că de dorul cuiva? Dăm cea mai categorică desminţire acestor presupusuri — anonime). Dar’ să trecem la obiect, căci e vorba de un — roman. E seară. Soarele s’a retras în apartamentele sale de noapte, în dosul colibei Elisabeta din vîrful dealului. Stelele făceau cu ochiul câtră publicul de jos, și mai făceau și glume între ele, la adresa stăpânei lor, madam Luna, care ședea încă la oglindă și-’și ardea buclele cu ferul. Făcea toaletă cum se zice. Publicul de jos, care cocheta cu stelele, era compus din un singur muritor necunoscut, care In pas dactilic și cu gulerul ridicat grăbea cătră casă. Să-’l urmărim. Ei întră într’un hotel, o ia pe un coridor îngust, deschide cu grăbire o uşe şi întră într’o cameră tăcută şi luminată cu lumină electrică. Fiarte bine. La lumină vom putu vedea cel puţin că cine e necunoscutul nostru. Dar’ ce vedim? Necunoscutul ne este nouă foarte cunoscut. Sânt chiar eul Radios de această demascare proprie făcută mai cu înlesnire ca a lui Bruno Acuarel şi ceialalţi Turişti, — m’am pus se mor o moarte provizorie, clasa IV. Mă aflam chiar în agonie, când din camera de alături, de care mă desparte o uşe cu mai multe crepături, aud mai multe şi feminine suspine, la fel cu acele „suspine crude« cam la noi, acasă, se cântă pe arie — națională. Neavând alta de lucru mă pun și — ascult. Ce era? Vecina mea din dreapta, care numera cam puține primăveri, și are un bărbat cam cu multe toamne, plus un picior țapăn de reumatism, avea teribile dureri de — măsea. De aci suspine, gemete, exclamări de durere. — „Să chiemăm doctorul să o scoată dragă !“ zicea bărbatul. — „Nu, că mor!“ răspundea dumneaei, plângând. După multe explicări și capacitări in fine se învoi dumneaei să ’i se scoata măseaua, însă sub o condițiune. — Doctorul, se me narcoticeze!“ — „Cum? Să te adoarmă, ca să nu te mai scoli?“ Incepu acum s6 lamenteze bărbatul. „Câte casuri s’au întâmplat, că narcolisarea a avut cel mai tragic sfârșit! Tot așa se poate întâmpla și ca tine. Și atunci ce mă fac eu fără tine și — cu piciorul ăsta? Nu, să nu te adoarmă !“ — „Ba se mă adoarmă !* — „Ba nul“ — „Ba da!“ Nouă gemete, nouă expresiuni de durere, şi capacitările reciproce s au terminat cu învingerea voinţei dumneaei. Să o narcotiseze doctorul! Dar’ să ţinem firul. Doctorul vine. Nedumeririle dumnealui încep insă de nou, acum in faţa doctorului, până ce dumneaei ţine cu credinţă la narcotisare. Se începe de nou dialogul: — „Ba nul“ — „Ba dai“ — „Nul“ — „Dai“ — „Nuuul“ — „Diaaa!“ şi începe plânsul. Ultima armă. Doctorul înţelege situaţia. Cu glas convingător le spune, că narcotisarea nu e primejdioasă. Ia garanţii asupra sa. Pe lângă aceasta mai are şi o parte foarte bună. Cel narcotisatul îşi spune singur toate întâmplările mai recente, astfel, ca la cei jaluzi acesta e mijlocul cel mai bun de a convinge partea bănuitoare despre credinţa ceieialaite părţi. Gemetele Încetează, plânsul asemenea! — „Ziele trecute — continuă doctorul, am narcotisat o cocoană, care sub durata operaţiunii — avea o umflătură la deget, şi trebuia tăiată, ’mi-a povestit lucrări..... lucruri ! doamnă dragă, de a trebuit să roşesc ! Norocul, că bărbatul nu-’i era de faţă! Dar’ să ne apucăm de lucru, căci „târzie vreme e acum*. Poftim, şedeţi — pe scaunul acesta doamnă !“ Tăcere lungă. Dumneaei o întrerupe In fine. Dar dumneaei o luă acum pe un glas rugător: — „Domnule doctori Uite, mi milă de bărbat, care e atât de Îngrijit de mine. Scoate afurisita asta de măsea fără să mă mai adormi. Mă simt destul de tare; nu voiu da nici un semn de durere. Să vezi; nici un suspin nu vei auzi“. — „Cum poftiţi doamnă !“ zise doctorul, şi la moment afurisita de măsea fa scoasă. Dumneaei s’a ţinut de cuvânt. N’a zis nici cârd sub durata operaţiunei. Doctorul pleacă mulţumit cu taxa, eu adorm mulţumit cu evenimentul, vecinii mei adorm asemenea; el mulţumit că Învingerea a fost pe partea lui, ea mulţumită că ea a Învins. Şi cu adevărat ea a învins, cum se va vedea din capului următor al acestui sensaţional roman balnear, In care se vor face grave „dezveliri*, asupra cărora atragem din vreme atenţiunea binevoitorilor noştri cetitori. Se continuăm dară. E dimineaţă, îmi fac primblarea obicinuită pe cărarea umbroasă şi tăcută de pe partea cealalaltă a Carnei. Cărarea e pustie. Eu şi paserile. Ţinţarii dormeau încă. Deodată aud gî?M»omenesc din o cotitură ascunsă. Stau pe loc şi ascult. Un glas de prima* dană zicea aşa: Sibiiu, 12 Iulie n. Metropolitul şi Conferenţa dela Cluj. Sâmbăta trecută, pe cum aflăm, s’a presentat comitetul executiv al conferenţei dela Cluj, în frunte cu dl profesor universitar Alexandru Roman, la Exelenţia Sa Metropolitul Dr. Victor Mihályi de Apa, în Blaj, spre a-i comunica, cum s'a hotărît, condusele luate de conferenţă. Exelenţia Sa Metropolitul a primit deputaţiunea cu vedită bucurie şi ’şi-a exprimat mulţumirea văzând, că credincioşii se interesează cu zel de causa bisericei, sprijinind instiinţele archiereilor. Pentru „Alkotmány“, într’un moment de desperaţie organul partidului poporal a riscat, se scrie că acţiunea autonomistă a Românilor greco-catolici ar fi inspirată şi susţinută chiar şi cu bani de guvernul maghiar. Despre mişcarea de la 1871 „Alkotmány“ susţinea aceasta absurditate cu o uţă serioasa, potrivită unei cause mai bune. Ea avea cutezanţa de a se provoca şi la numele dlui preposit din Blaj I. M. Moldovan. Acum aflam in „Unirea“ un răspuns pentru „Alkotmány“, pe care il reproducem: Blaj, 9 Iulie 1897. Domnule Redactor I în »Unirea« nr. 27 din a. c. ai binevoit a reproduce acel asert al lui »Alkotmány«, că eu, ca fost notar al conferenţei ţinute de Românii gr.-cat. la Alba-Iulia în 1871, pot mărturisi, despre aceea, că spesele pregătirii acelei conferenţe le-a acoperit guvernul ţerii, şi toată conferenţa aceea a jucat, după cum ’i-a fluerat regimul. Ierte »Alkotmány«, să-m i spun, că e pe cale rătăcită, când se provoacă la mine, ca la martor în lucrul acela, de care eu nu ştiu, nu am auzit nimic, până nu am văzut publicaţiunea din »Unirea«. Din contră totdeuna am ţinut şi ţin şi azi, că conferenţa aceea a fost liberă, şişi-a făcut condusele, pe cum a cugetat ea de mai bine. Baronul Vasilie Pop era cu adevărat în funcţiune înaltă, dar’ el a rămas totdeuna credincios al naţiunii şi bisericii, şi peste tot a fost bărbat cu caracter solid, încât nu ar fi primit a se face unealta nimărui. El s’a bucurat de nume bun în toată vieaţa sa, cu atât mai mult trebue să regretăm, cei ce ’l-am cunoscut, că-’l vedem (din fericire numai în »Alkotmány«) pe gura unui calomniator ordinar. Ce priveşte spesele conferenţei, ştiu positiv că fiecare a călătorit la Alba-Iulia şi a petrecut acolo pe spesele sale. Spese de pregătire nu au fost, car’ spesele împreunate cu tipărirea actelor acelei conferenţe le-am acoperit eu din salarul meu cu totul modest, ce aveam ca profesor gimnasial. Te rog a publica aceste şire spre restabilirea adevărului lovit de »Alkotmány«. 1. M. Moldovan. Conferenţei« de pace, — ce să plănuiau la Austria, spre a stabili împăcarea latre Cehi şi Germani s’au zădărnicit. Un comunicat oficios din „Fremdenblatt“ ne vesteşte această ştire. Aşa se vede, că contele Badeni nu e norocos In chestiuni de împăcare. De altfel causa aceasta s’a zădărnicit cum se spune prin ţinuta respingătoare a partidelor germane. Poate, că mai târziu guvernul austriac va face noua încercări, tn altă direcţiune. Acum vi se semnalăm, că iniţiativa dela care se speră mult s’a zădărnicit înainte chiar de a fi făcută. PACE? In tractările de pace dintre Turcia şi Grecia (adecă puterile europene) s’au întâmplat paşi mari. Au intrevenit monarchii puternici ai statelor mari, nu primul joc M. Sa Monarchul nostru. Sultanul a fost adresat M. Sale, precum şi Împăratului Wilhelm, presidentului Faure, şi poate şi altor capi, telegrame prin care li ruga, să primească cu bunăvoinţă raportul miniştrilor plenipotenţiari ai sei, şi să-l sprijinească in concertul european.