Tribuna, august 1897 (Anul 14, nr. 170-192)

1897-08-01 / nr. 170

Anul XIV Sibiiu, Vineri 1/13 August 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/1 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, 1/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici î­n cf. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiuni. „Valachisarea“ — Bihorului. Este o amară ironie, o batjocură crudă ce se petrece acum cu Bihorul. Mai zilele trecute ziarele maghiare să plângeau, că Bihorul se valachisează. Se scria că un fruntaș ungur, va adresa ministerului un memorand, în care va arăta că în Bihor valachisarea a luat dimensiuni așa de mari, încât spre îm­­pedecarea ei ar trebui să se iee cele mai radicale disposițiuni. Fruntașul ungur, — se scria — va dovedi cu date statistice că „ maghiarimea din Bihor piere şi causa şcoalei naţionale maghiare e în extrem pericol*. Şi ştiţi cine ar fi fost să fie acel fruntaş ungur ? Siposs Orbán, inspec­torul de şcoale al comitatului Bihor! Siposs Orbán! — acela, care a fanatisat oardlele plebei din Oradea-mare ca să tăbărească asupra residenţei epi­scopului român. Siposs Orbán­­ — autorul moral al vandalismului, căruia pradă ar căzut casele Românilor din Oradea-mare şi chiar biserica catedrală românească. Siposs Orbán! — care a fanatisat canalia de stradă până la aşa grad, în­cât n’a cruţat în furia sa nici locuinţa archipatrioticului canonic Laurán Ágoston. Siposs Orbán­­ — vestitul inspec­tor de şcoale şi tovarăşul de principii al faimosului Pituk Béla. Acest fanatic maghiar şovinist şi ultra-zelos maghiarisator, acesta să se plângă de valachisarea Bihorului!? Nu e o ironie, şi tristă şi amară ? Nu e o batjocură aceasta pentru Românii din Bihor? Şi când se face acest trist joc cu numele Bihorului? Când se vorbeşte de „Valachisarea“ şi „primejduirea Maghia­rilor?“ Atunci, când acolo Românii sunt mai primejduiţi, mai ameţiţi de spiritul şovinismului; când renegaţii ’i-au luat în posesiune, ca să-’i dee plocon pe mânile lui Bánffy; când Goldiş, vicarul Biho­rului, îşi reneagă neamul şi biserica, dar’ totuşi rémâne vicar, şi încă deputat, cu mandatul de a-’i representa în dieta ţerii, atunci când sub patronajul lui se fac pe­treceri „româneşti“ în castelul unui conte maghiar, cu ajutorul unei „comisii aran­jatoare“ compuse din Maghiari, neo-ma­­gh­iari, jidani, („ortodoxi“ şi „progre­sişti“), şi din Români de toate nuanţele, de la cei de pănura lui Goldiş, până la cei ca : Dr. Duma, Dr. Buna, Nicolau Zigre, etc... Se poate oare o ironie mai înveni­nată? Dar’ comedia devine serioasă. „B. Hírlap“, care a adus ştirea despre „Va­lachisarea Bihorului“ şi despre pretinsele lacrimi de crocodil ale lui Sipos Or­bán, astăzi ne glăsueşte altfel. Intr’o notiţă foarte ascunsă (pe pag. 10 a numărului seu de ieri), ziarul pe­­stan publică o mică rectificare a notiţei prime, pe care am fost reprodus-o noi, şi pe care „B. H.“ o dăduse la loc de frunte. Iată această rectificare: „Referitor la ştirea noastră publicată sub titlul „ Bihar megy­e eloláhosodása“ (Vala­chisarea Bihorului), Sipos Orbán, inspector de şcoale înseamnă în declaraţiunea sa telegrafică, că dorul de a învăţa limba maghiară nici-când n’a fost între Valachi (în Bihor. — Red. „Trib.“) aşa de viu, ca acum, şi că gu­vernul­­­ a sprijinit în­totdeauna, în cel mai călduros mod, întru instiinţele sale de m­aghia­­risare*. Ori­cât de contrasă, ori­cât de ascunsă, această notiţă ne descopere, că după ca­raghioasa ştire despre „Valachisarea Bi­horului“, pe care noi am reprodus-o în numărul de Marţi, (nr. 167, pag. I.) dl Sipos Orbán a dat telegrafice o declara­­ţiune ziarului unguresc, în care desminte informaţia lui. „Budapesti Hírlap“ a amî­­nat desminţirea, dar’ în fine totuşi a dat-o într’un răsumat mic, la un loc as­cuns. Ce dovedeşte acest fapt? Aşa să vedem că un Ungur posnaş a făcut o batjocură la adresa Românilor. Cunoscând el starea faptică a lucrurilor din Bihor, ştiind el, cum ori­cine poate şti, că Românii din Bihor sânt în dunga maghiarisării, fără ca cineva din cei com­petenţi să întreprindă măcar ceva spre mântuirea lor, s’a apucat să-’i batjoco­rească. ’I-a şi succes. O batjocură mai mare decum a fost ştirea despre „Valachisarea Bihorului“, nici că se poate. Atunci, când Românii bihoreni sânt mai amorţiţi şi mai buimăciţi, atunci când du-’mi mişca nici mâna, nici piciorul, nu se poate zice, că numai ’mi-am închipuit! — Nici nu zic şi nu rămâne îndoială, că dumniata ai fost lovit greu... — Greu şi drăceşte! *— Nu, aici nu ne unim, răspunse boierul. D-ta crezi, că ai fost lovit de o fiinţă supra­naturală, şi eu nu cred, din causă că fiinţe supranaturale nu umblă prin castele. — Atunci n’ai pută, boierule, să-­mi spui pricina întâmplării mele? — Acum încă nu pot, dar fii sigur, că totul se va explica și încă într’un chip foarte simplu. — De-ar da Dumnezeu! răspunse pă­durarul. — Spune-’mi, replică Emil, acest castel totdeauna a fost al familiei Gort? — Da, boierule, totdeauna; cel din urmă urmaș al familiei, baronul Radu, a dispărut fără a­’i­ se mai auzi de veste. — Și când a dispărut? — Cam de două­zeci de ani. — De două­zeci de ani?... — Da, boierule. într’o bună dimineaţă baronul Radu a părăsit castelul, al cărui cel din urmă servitor a murit câteva luni după depărtarea lui, și de atunci nu ’l-a mai văzut nime. — Și de atunci n’a mai pus nimenea piciorul în castel? — Nimenea. — Și ce cred oamenii de pe aici?... — Cred, că baronul Radu a murit undeva în străinătate, după­ ce a dispărut de aici. — Se înșeală, căci baronul trăia încă — înainte de aceasta cu cinci ani, FOIȚA „TRIBUNEI“. Jules Verne. Castelul din Carpați. Roman din vieața popor­ului românesc din Ardei — Traducere autorizată, — de Victor Onișor. (Continuarea 34.) (Reproducerea interzisă). — Da... să lăsăm la o parte pe doctor și să vorbim de ce ți­ s’a întâmplat dumital — Ceea­ ce mi­ s’a întâmplat mie e luci foarte curat. Nu rămâne îndoială, că am fo trântit grozav și într’un mod, ce nu ’mi­’l pi de fel explica. — Și pe trup n’a rămas ceva urmă o rană? întrebă Emil. — Nu, boierule, cu toate că m’a los cit mare putere... — Și chiar când ai pus mâna pe fel dela podul mobil?... — Da, boierule, abia ’l-am atins şi ai şi fost ca ameţit. Noroc, că cu ceea mai nu am lăsat lanţul şi m’am răsturnat : fundul gropii, unde m’a aflat doctorul făr conştienţă. Emil clătina din cap ca­ şi­ când nu ’i-s veni să creadă această explicaţie. — Să vezi, boierule, replică Niţă Sta­e v’am povestit nu e numai vis, și dacă o­pt zile am zăcut nemişcat în pat, neputai — Trăia, boierule?... — Da... în Italia... în Neapol. —­­L-aţi văzut?... — ’L-am văzut. — De cinci ani?... — De cinci ani n’am mai auzit nimic despre dînsul. Pădurarul rămase înmărmurit. ’I-a venit o idee — o idee, ce sta la îndoială s'o spuie ori nu. In fine se hotărî și cu capul ridicat și cu fruntea încrețită zise: — N’ai pute crede, boierule, că baronul Radu se se fi reîntors oar’ aici, cu gândul se se închidă în cetate ?... — Nu... nu cred. — Ce interes să fi avut, să se ascundă... să nu poată străbate nime la el?... — Nimic, răspunse Emil. Și, totuși, acest cuget începu a pre­ocupa sufletul tinărului boier. N’ar fi posibil ca acest personagiu, a cărui existență a fost în­totdeauna atât de enigmatică, să se fi re­fugiat în castel după depărtarea sa din Neapol ? Dar’ mulţumită credinţelor superstiţioase atât de bine întreţinute, nu ’i-ar fi fost oare uşor, dacă ar fi voit să trăească retras cu totul, să se scutească de ori­ce visită neaşteptată, presupunând, că cunoştea starea spiritelor lo­cuitorilor din jur? De altfel Emil credea de inutil a co­munica astă părere Măteştenilor. Ar fi trebuit să-’i introducă în confidența unor fapte de tot personale. Nici n’ar fi crezut nime, ceea­ ce vezu din următoarele vorbe ale lui Niţă Stan: — Dacă baronul Radu e în castel, apoi trebue să cred, că domnialui e necuratul, pentru­ că numai necuratul a putut să facă aşa cu mine. Ne mai voind să revină la acest obiect, Emil întoarse cursul conversaţiei. Apoi a în­trebuinţat toate mijloacele, pentru­ ca să lini­ştească pe pădurar asupra urmărilor încercării sale: îl făcu­ să nu mai încerce o visită. Aceasta n ar fi treaba lui, ci a autorităţilor şi gen­­darmii dela Alba-Iulia vor pută străbate în tainele castelului. Boierul îşi luă rămas bun dela Niţă Stan, exprimându-’şi dorinţa să-’l vadă vindecat cât de curând, ca se nu fie silit a-’şi amîna nunta cu drăgălaşa Mariuţă, la care promise că va veni şi dînsul. Adâncit în reflexiunile sale, Emil plecă la »Regele Matia«, de unde nu e şi toată ziua. La şese oare Ionas îi servi masa în sala cea mare, unde în urma unui lăudabil senti­ment de reservă, nu-­l conturbă în singurătatea sa nici primarul Colţu, nici altcineva din sat. Către opt oare Costache îl conturbă cu întrebarea: — Nu mai ai trebuinţă de mine, cu­conaşule ? » — Nu, Costache. — Apoi es afară, ca să trag din ciubuc. — Poți merge, Costache. Culcat pe un fotei Emil dete curs liber gândurilor asupra trecutului seu. Era la Neapol, în decursul ultimei representaţii de la teatrul San Carlo... Revedea pe baronul de Gorj, în momentul când ’l-a văzut, plecându-’şi capul din lojă, cu privirea­’i ardentă fixată spre artistă, ca şi când ar fi voit s’o fascineze... Apoi îi veni în minte scrisoarea sem­nată de acel personagiu curios, care îl acusa pe el, Emil Telesco, că a omorît pe Stilla... Perdut în aceste suveniri din trecut Emil se simţia puţin câte puţin atins de somn. Iancu. Cine a fost Iancu şi ce biografie să-’i fac? Iancu a fost un meteor, care s’a ivit, a strălucit scurt timp, apoi s’a stîns. Dar’ era încă în acea stare, când auzi şi cel mai mic sgomot, în vreme ce ’i­ se arătă o apariţiune surprinzătoare. ’I­ se părea, că o voce, dulce şi melo­dioasă, se auzia în liniştea salei, în care Emil se afla numai singur. Fără a-’şi da samă dacă visează sau nu, se ridică... ascultă. Da! ’i­ se părea, că o gură ’i­ s’a apropiat de ureche, şi că buze nevăzute lăsau să resune expresiva melodie a lui Stefano, însoţită de cuvintele: Nel giardino de miile fiori, Andiamo, mio cuore... Această romanţă, Emil o cunoştea... Această romanţă, de o suavitate nedescripti­­bilă, a cântat-o Stilla la concertul dat la teatrul San Carlo înainte de representaţia de adio... Ca legănat, fără a-­şi da seamă, fiinţa lui era fericită de farmecul melodiei atât de expresive... In fine trasa se sfirşeşte, şi vocea se micşorează gradat, se stinge cu vibraţiunile line ale aerului. Emil se deşteaptă din ameţeală... ‘Mo­mentan sare în sus... îşi reţine respiraţia, ca să audă vre­un echou depărtat al acestei voci, ce-a i străbătu­ la inimă... Totul e în tăcere, în lăuntru şi afară. — Vocea ei!... murmură el. Da!... într’adevăr vocea ei... vocea ei, pe care atâta am iubit-o! La urmă deşteptându-se de tot îşi zise: »Am adormit... şi am visat!« (Urmează capitolul XI.). fruntaşii din sinul lor, şi capii lor bise­riceşti şi scolastici, în mare parte, sânt mai slugarnici şi mai laşi ca ori­şi­ când, tocmai atunci ei sânt arătaţi ca şi nişte strajnici Valachi, cari dacă nu-­i mâncă pe Maghiari, apoi­­ îi „valachisează!“ Cine cunoaşte stările din Bihor ştie, că de fapt Românii din acele părţi stau mai rău decât ori­care alţii. Pe toate terenele, scolastic, bisericesc, economic, ei stau aşa de rău încât e de desperat. Simţul naţional e decăzut, aproape stîns cu totul. Poporul e sărac şi sărăceşte din zi în zi, exploatat de Jidani şi ros de toate patimile corupţiunei. De altă­­parte, lipsit de şcoală, de cultură, el nu ceteşte mai nimic, şi nu ştie cum să-l şi ajute. Prin exploatarea pădurilor din partea statului şi prin edificarea drumu­rilor de fer el ’şi-a perdut isvoarele de venit, păşunatul şi creşterea vitelor, şi ’şi-a perdut şi scutul natural, ce ’i-i oferia codrul nepătruns şi lipsa de comu­nicaţi­une, ferindu 1 cel puţin de contac­tul cu elementele străine. Astăzi el este expus năvalei străinilor, care-i corump moravurile patriarchale şi-­l înfiriază cu alcoholism şi cu toate urmările lui de boale şi corupţiune; de altă parte a visat la alte mijloce de traiu, stă uimit, zăpă­cit, căci nu ştie de ce să se apuce, şi disgustat de vieaţă, desperat de o soarte mai bună, se dă beţiei şi corupţiei. Aşa numita inteligenţă dela ţeară, preoţimea şi dăscălimea, e incapabilă de a-­l mântui; parte e ignorantă, parte e materialistă, parte e îngâmfată de supe­rioritatea sa, străină de popor şi aplicată spre magh­iarisare. Dela centre, cum sânt autorităţile superioare bisericeşti, nu să întreprinde nimic. Ele admini­strează mechanice, de pe o zi pe alta, fără a-’şi da măcar seamă de situaţie, dar’ să mai iniţieze vre-o acţiune de mân­tuire...­­ Ar fi prea lung să descriem cu de-a măruntul starea tristă a Românilor din Bihor. Atâta însă e sigur şi evident, că astăzi nu poate fi vorba de „valachi­sarea Bihorului“ ci numai de „maghiari­­sarea“ lui. Şi dacă totuşi să vorbeşte de „va­­lachisare“, aceasta e o ironie, o batjocură la adresa Românilor. Oare pricepe-vor fruntaşii Români din Bihor această ironie amară? Oare vor înţelege acum, că e timpul suprem să-­şi­ese din amorţeală? Sibiiu, 12 August n. Dela Bruxella. O veste îmbucu­rătoare ne soseşte dela Bruxella, unde tocmai acum să ţine a Vlll-a conferenţă interparlamentară pentru pace. Tinerimea universitară română de la universitatea liberă de acolo a folosit acest prilej pentru a atrage atenţiunea mem­brilor conferenţei la situaţiunea Româ­nilor din Ardeal şi Ungaria. Cu ocazia aceasta tinerimea noastră a distribuit membrilor conferenţei, pre­cum şi presei şi oamenilor politici din Europa, o elegantă brofară franţuzească cu titlul: „Protestation des Rou­­main­s de Transylvanie et de Hon­­grie contre l’opresion magyare“. Această broşură frumoasă, de 20 pagine, cuprinde nu altceva decât „Pro­testul“, care se proiectase a se lansa în contra ultimelor acte de prigonire şi bru­talitate a guvernului maghiar după opri­rea conferenţei naţionale convocate pe 24 octomvrie 1896. „Protestul“ se ştie, că a fost prins de guvernul unguresc, care a îm­­pedecat în multe părţi iscălirea lui, care pe cei iscăliţi îi ameninţa cu temniţă şi cu amende, dacă se va publica. Sub pre­siunea forţei „Protestul“ a rămas nepu­blicat. Dar, generoasa tinerime din ţeara libertăţii, ne­putând suferi, ca vocea de protest a unui popor să rămână înădu­şită a lansat ea textul protestului, care era iscălit deja de mii de oameni. Mărginindu-ne a vesti acest fapt, care face cinste tinerimei din Bruxella, promitem, că vom da în traducere bro­şura fraţezească, poate încă mâne. Căci bine zice tinerimea din Bruxella, în bro­şura sa: „Nu trebue ca violenţa se triumfe totdeauna asupra dreptului şi ca vocea celor oprimaţi să fie înnăbuşită prin forţă*. Impăratul Germaniei la Bucu­reşti. O telegramă din Bucureşti ne vesteşte, că ambasadorul german de acolo, contele Leyden, a comunicat guvernului român, că împăratul Wil­helm II va veni, după terminarea ma­rilor manevre de la To­tis, direct la Bu­curești, să visiteze părechea regală ro­mână. Nr. 170 Dela curtea română. Foile de dincolo vestesc, că MM. II. Regele şi regina României ’și-au amînat pentru câ­teva zile călătoria în străinătate. Astfel visită la Viena a părechii domnitoare ro­mâne nu va avă loc zilele acestea, pre­cum se anunţase. Laudă României. „Kreuzzeitung“ din Berlin vorbind de stările din Bulgaria, făcea zilele trecute următoarea observaţie: „Micile state din Balcani n’au Împlinit nădejdile puse în ele. Unica excepţiune o face România. Acolo sub conducerea cu­minte şi conştie de scop a prinţului de Ho­­henzollern, stările interne să desvoartă pe căi regulate; acolo au ştiut să alcătuiască rela­­ţiuni de totul amicale cu marele imperiu înve­cinat“. Iancu şi­­ „Nemţii“ de Iosif Sterca Şuluţiu, Sibiiu, 10 Aug. n. în 10 Septemvrie a. c. se va împlini un pătrar de secol dela moartea lui Avram Iancu. în aceeaşi zi eu voia împlini 70 de ani. Multe rele au trecut peste capul meu, în acest lung şir de ani, dar’ o lovitură aşa de teribila pre­cum am îndurat anul acesta, n’aşi fi crezut posibil de a o pută supravieţui. Am căzut In pat, unde am zăcut mai multe zile, aici am luat firma hotărîre, îndată ce mă voiu scula, să-­mi realizez planul meu, de a pune funda­ment la crearea unui fond, care să poarte nu­mele lui Avram Iancu. M’am decis deci să scriu o carte, să o dăruiasc „Asociaţiunei", ca din preţul ei să se pună fundament la mFundaţiunea Avram lancu*. Ei, dar’ ce să scriu? Românii nu prea cumpără cărţi. Adecă pardon: ţeranii şi das­călii cumpără binişor, domnii nu prea, aşa zic librarii. Haid’ să scriu biografia lui lancu, pen­tru­ că ori­cât s’a perdut în ziua de azi din idealism, lumea încă tot n’a degenerat până acolo, ca să nu se simtă electrisată la amin­tirea numelui unui martir. Astfel s’a născut biografia lui Avram

Next