Tribuna, august 1897 (Anul 14, nr. 170-192)
1897-08-01 / nr. 170
Anul XIV Sibiiu, Vineri 1/13 August 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/1 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, 1/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici în cf. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiuni. „Valachisarea“ — Bihorului. Este o amară ironie, o batjocură crudă ce se petrece acum cu Bihorul. Mai zilele trecute ziarele maghiare să plângeau, că Bihorul se valachisează. Se scria că un fruntaș ungur, va adresa ministerului un memorand, în care va arăta că în Bihor valachisarea a luat dimensiuni așa de mari, încât spre împedecarea ei ar trebui să se iee cele mai radicale disposițiuni. Fruntașul ungur, — se scria — va dovedi cu date statistice că „ maghiarimea din Bihor piere şi causa şcoalei naţionale maghiare e în extrem pericol*. Şi ştiţi cine ar fi fost să fie acel fruntaş ungur ? Siposs Orbán, inspectorul de şcoale al comitatului Bihor! Siposs Orbán! — acela, care a fanatisat oardlele plebei din Oradea-mare ca să tăbărească asupra residenţei episcopului român. Siposs Orbán — autorul moral al vandalismului, căruia pradă ar căzut casele Românilor din Oradea-mare şi chiar biserica catedrală românească. Siposs Orbán! — care a fanatisat canalia de stradă până la aşa grad, încât n’a cruţat în furia sa nici locuinţa archipatrioticului canonic Laurán Ágoston. Siposs Orbán — vestitul inspector de şcoale şi tovarăşul de principii al faimosului Pituk Béla. Acest fanatic maghiar şovinist şi ultra-zelos maghiarisator, acesta să se plângă de valachisarea Bihorului!? Nu e o ironie, şi tristă şi amară ? Nu e o batjocură aceasta pentru Românii din Bihor? Şi când se face acest trist joc cu numele Bihorului? Când se vorbeşte de „Valachisarea“ şi „primejduirea Maghiarilor?“ Atunci, când acolo Românii sunt mai primejduiţi, mai ameţiţi de spiritul şovinismului; când renegaţii ’i-au luat în posesiune, ca să-’i dee plocon pe mânile lui Bánffy; când Goldiş, vicarul Bihorului, îşi reneagă neamul şi biserica, dar’ totuşi rémâne vicar, şi încă deputat, cu mandatul de a-’i representa în dieta ţerii, atunci când sub patronajul lui se fac petreceri „româneşti“ în castelul unui conte maghiar, cu ajutorul unei „comisii aranjatoare“ compuse din Maghiari, neo-maghiari, jidani, („ortodoxi“ şi „progresişti“), şi din Români de toate nuanţele, de la cei de pănura lui Goldiş, până la cei ca : Dr. Duma, Dr. Buna, Nicolau Zigre, etc... Se poate oare o ironie mai înveninată? Dar’ comedia devine serioasă. „B. Hírlap“, care a adus ştirea despre „Valachisarea Bihorului“ şi despre pretinsele lacrimi de crocodil ale lui Sipos Orbán, astăzi ne glăsueşte altfel. Intr’o notiţă foarte ascunsă (pe pag. 10 a numărului seu de ieri), ziarul pestan publică o mică rectificare a notiţei prime, pe care am fost reprodus-o noi, şi pe care „B. H.“ o dăduse la loc de frunte. Iată această rectificare: „Referitor la ştirea noastră publicată sub titlul „ Bihar megye eloláhosodása“ (Valachisarea Bihorului), Sipos Orbán, inspector de şcoale înseamnă în declaraţiunea sa telegrafică, că dorul de a învăţa limba maghiară nici-când n’a fost între Valachi (în Bihor. — Red. „Trib.“) aşa de viu, ca acum, şi că guvernul a sprijinit întotdeauna, în cel mai călduros mod, întru instiinţele sale de maghiarisare*. Oricât de contrasă, oricât de ascunsă, această notiţă ne descopere, că după caraghioasa ştire despre „Valachisarea Bihorului“, pe care noi am reprodus-o în numărul de Marţi, (nr. 167, pag. I.) dl Sipos Orbán a dat telegrafice o declaraţiune ziarului unguresc, în care desminte informaţia lui. „Budapesti Hírlap“ a amînat desminţirea, dar’ în fine totuşi a dat-o într’un răsumat mic, la un loc ascuns. Ce dovedeşte acest fapt? Aşa să vedem că un Ungur posnaş a făcut o batjocură la adresa Românilor. Cunoscând el starea faptică a lucrurilor din Bihor, ştiind el, cum oricine poate şti, că Românii din Bihor sânt în dunga maghiarisării, fără ca cineva din cei competenţi să întreprindă măcar ceva spre mântuirea lor, s’a apucat să-’i batjocorească. ’I-a şi succes. O batjocură mai mare decum a fost ştirea despre „Valachisarea Bihorului“, nici că se poate. Atunci, când Românii bihoreni sânt mai amorţiţi şi mai buimăciţi, atunci când du-’mi mişca nici mâna, nici piciorul, nu se poate zice, că numai ’mi-am închipuit! — Nici nu zic şi nu rămâne îndoială, că dumniata ai fost lovit greu... — Greu şi drăceşte! *— Nu, aici nu ne unim, răspunse boierul. D-ta crezi, că ai fost lovit de o fiinţă supranaturală, şi eu nu cred, din causă că fiinţe supranaturale nu umblă prin castele. — Atunci n’ai pută, boierule, să-mi spui pricina întâmplării mele? — Acum încă nu pot, dar fii sigur, că totul se va explica și încă într’un chip foarte simplu. — De-ar da Dumnezeu! răspunse pădurarul. — Spune-’mi, replică Emil, acest castel totdeauna a fost al familiei Gort? — Da, boierule, totdeauna; cel din urmă urmaș al familiei, baronul Radu, a dispărut fără a’i se mai auzi de veste. — Și când a dispărut? — Cam de douăzeci de ani. — De douăzeci de ani?... — Da, boierule. într’o bună dimineaţă baronul Radu a părăsit castelul, al cărui cel din urmă servitor a murit câteva luni după depărtarea lui, și de atunci nu ’l-a mai văzut nime. — Și de atunci n’a mai pus nimenea piciorul în castel? — Nimenea. — Și ce cred oamenii de pe aici?... — Cred, că baronul Radu a murit undeva în străinătate, după ce a dispărut de aici. — Se înșeală, căci baronul trăia încă — înainte de aceasta cu cinci ani, FOIȚA „TRIBUNEI“. Jules Verne. Castelul din Carpați. Roman din vieața poporului românesc din Ardei — Traducere autorizată, — de Victor Onișor. (Continuarea 34.) (Reproducerea interzisă). — Da... să lăsăm la o parte pe doctor și să vorbim de ce ți s’a întâmplat dumital — Ceea ce mi s’a întâmplat mie e luci foarte curat. Nu rămâne îndoială, că am fo trântit grozav și într’un mod, ce nu ’mi’l pi de fel explica. — Și pe trup n’a rămas ceva urmă o rană? întrebă Emil. — Nu, boierule, cu toate că m’a los cit mare putere... — Și chiar când ai pus mâna pe fel dela podul mobil?... — Da, boierule, abia ’l-am atins şi ai şi fost ca ameţit. Noroc, că cu ceea mai nu am lăsat lanţul şi m’am răsturnat : fundul gropii, unde m’a aflat doctorul făr conştienţă. Emil clătina din cap ca şi când nu ’i-s veni să creadă această explicaţie. — Să vezi, boierule, replică Niţă Stae v’am povestit nu e numai vis, și dacă opt zile am zăcut nemişcat în pat, neputai — Trăia, boierule?... — Da... în Italia... în Neapol. —L-aţi văzut?... — ’L-am văzut. — De cinci ani?... — De cinci ani n’am mai auzit nimic despre dînsul. Pădurarul rămase înmărmurit. ’I-a venit o idee — o idee, ce sta la îndoială s'o spuie ori nu. In fine se hotărî și cu capul ridicat și cu fruntea încrețită zise: — N’ai pute crede, boierule, că baronul Radu se se fi reîntors oar’ aici, cu gândul se se închidă în cetate ?... — Nu... nu cred. — Ce interes să fi avut, să se ascundă... să nu poată străbate nime la el?... — Nimic, răspunse Emil. Și, totuși, acest cuget începu a preocupa sufletul tinărului boier. N’ar fi posibil ca acest personagiu, a cărui existență a fost întotdeauna atât de enigmatică, să se fi refugiat în castel după depărtarea sa din Neapol ? Dar’ mulţumită credinţelor superstiţioase atât de bine întreţinute, nu ’i-ar fi fost oare uşor, dacă ar fi voit să trăească retras cu totul, să se scutească de orice visită neaşteptată, presupunând, că cunoştea starea spiritelor locuitorilor din jur? De altfel Emil credea de inutil a comunica astă părere Măteştenilor. Ar fi trebuit să-’i introducă în confidența unor fapte de tot personale. Nici n’ar fi crezut nime, ceea ce vezu din următoarele vorbe ale lui Niţă Stan: — Dacă baronul Radu e în castel, apoi trebue să cred, că domnialui e necuratul, pentru că numai necuratul a putut să facă aşa cu mine. Ne mai voind să revină la acest obiect, Emil întoarse cursul conversaţiei. Apoi a întrebuinţat toate mijloacele, pentru ca să liniştească pe pădurar asupra urmărilor încercării sale: îl făcu să nu mai încerce o visită. Aceasta n ar fi treaba lui, ci a autorităţilor şi gendarmii dela Alba-Iulia vor pută străbate în tainele castelului. Boierul îşi luă rămas bun dela Niţă Stan, exprimându-’şi dorinţa să-’l vadă vindecat cât de curând, ca se nu fie silit a-’şi amîna nunta cu drăgălaşa Mariuţă, la care promise că va veni şi dînsul. Adâncit în reflexiunile sale, Emil plecă la »Regele Matia«, de unde nu e şi toată ziua. La şese oare Ionas îi servi masa în sala cea mare, unde în urma unui lăudabil sentiment de reservă, nu-l conturbă în singurătatea sa nici primarul Colţu, nici altcineva din sat. Către opt oare Costache îl conturbă cu întrebarea: — Nu mai ai trebuinţă de mine, cuconaşule ? » — Nu, Costache. — Apoi es afară, ca să trag din ciubuc. — Poți merge, Costache. Culcat pe un fotei Emil dete curs liber gândurilor asupra trecutului seu. Era la Neapol, în decursul ultimei representaţii de la teatrul San Carlo... Revedea pe baronul de Gorj, în momentul când ’l-a văzut, plecându-’şi capul din lojă, cu privirea’i ardentă fixată spre artistă, ca şi când ar fi voit s’o fascineze... Apoi îi veni în minte scrisoarea semnată de acel personagiu curios, care îl acusa pe el, Emil Telesco, că a omorît pe Stilla... Perdut în aceste suveniri din trecut Emil se simţia puţin câte puţin atins de somn. Iancu. Cine a fost Iancu şi ce biografie să-’i fac? Iancu a fost un meteor, care s’a ivit, a strălucit scurt timp, apoi s’a stîns. Dar’ era încă în acea stare, când auzi şi cel mai mic sgomot, în vreme ce ’i se arătă o apariţiune surprinzătoare. ’I se părea, că o voce, dulce şi melodioasă, se auzia în liniştea salei, în care Emil se afla numai singur. Fără a-’şi da samă dacă visează sau nu, se ridică... ascultă. Da! ’i se părea, că o gură ’i s’a apropiat de ureche, şi că buze nevăzute lăsau să resune expresiva melodie a lui Stefano, însoţită de cuvintele: Nel giardino de miile fiori, Andiamo, mio cuore... Această romanţă, Emil o cunoştea... Această romanţă, de o suavitate nedescriptibilă, a cântat-o Stilla la concertul dat la teatrul San Carlo înainte de representaţia de adio... Ca legănat, fără a-şi da seamă, fiinţa lui era fericită de farmecul melodiei atât de expresive... In fine trasa se sfirşeşte, şi vocea se micşorează gradat, se stinge cu vibraţiunile line ale aerului. Emil se deşteaptă din ameţeală... ‘Momentan sare în sus... îşi reţine respiraţia, ca să audă vreun echou depărtat al acestei voci, ce-a i străbătu la inimă... Totul e în tăcere, în lăuntru şi afară. — Vocea ei!... murmură el. Da!... într’adevăr vocea ei... vocea ei, pe care atâta am iubit-o! La urmă deşteptându-se de tot îşi zise: »Am adormit... şi am visat!« (Urmează capitolul XI.). fruntaşii din sinul lor, şi capii lor bisericeşti şi scolastici, în mare parte, sânt mai slugarnici şi mai laşi ca orişi când, tocmai atunci ei sânt arătaţi ca şi nişte strajnici Valachi, cari dacă nu-i mâncă pe Maghiari, apoi îi „valachisează!“ Cine cunoaşte stările din Bihor ştie, că de fapt Românii din acele părţi stau mai rău decât oricare alţii. Pe toate terenele, scolastic, bisericesc, economic, ei stau aşa de rău încât e de desperat. Simţul naţional e decăzut, aproape stîns cu totul. Poporul e sărac şi sărăceşte din zi în zi, exploatat de Jidani şi ros de toate patimile corupţiunei. De altăparte, lipsit de şcoală, de cultură, el nu ceteşte mai nimic, şi nu ştie cum să-l şi ajute. Prin exploatarea pădurilor din partea statului şi prin edificarea drumurilor de fer el ’şi-a perdut isvoarele de venit, păşunatul şi creşterea vitelor, şi ’şi-a perdut şi scutul natural, ce ’i-i oferia codrul nepătruns şi lipsa de comunicaţiune, ferindu 1 cel puţin de contactul cu elementele străine. Astăzi el este expus năvalei străinilor, care-i corump moravurile patriarchale şi-l înfiriază cu alcoholism şi cu toate urmările lui de boale şi corupţiune; de altă parte a visat la alte mijloce de traiu, stă uimit, zăpăcit, căci nu ştie de ce să se apuce, şi disgustat de vieaţă, desperat de o soarte mai bună, se dă beţiei şi corupţiei. Aşa numita inteligenţă dela ţeară, preoţimea şi dăscălimea, e incapabilă de a-l mântui; parte e ignorantă, parte e materialistă, parte e îngâmfată de superioritatea sa, străină de popor şi aplicată spre maghiarisare. Dela centre, cum sânt autorităţile superioare bisericeşti, nu să întreprinde nimic. Ele administrează mechanice, de pe o zi pe alta, fără a-’şi da măcar seamă de situaţie, dar’ să mai iniţieze vre-o acţiune de mântuire... Ar fi prea lung să descriem cu de-a măruntul starea tristă a Românilor din Bihor. Atâta însă e sigur şi evident, că astăzi nu poate fi vorba de „valachisarea Bihorului“ ci numai de „maghiarisarea“ lui. Şi dacă totuşi să vorbeşte de „valachisare“, aceasta e o ironie, o batjocură la adresa Românilor. Oare pricepe-vor fruntaşii Români din Bihor această ironie amară? Oare vor înţelege acum, că e timpul suprem să-şiese din amorţeală? Sibiiu, 12 August n. Dela Bruxella. O veste îmbucurătoare ne soseşte dela Bruxella, unde tocmai acum să ţine a Vlll-a conferenţă interparlamentară pentru pace. Tinerimea universitară română de la universitatea liberă de acolo a folosit acest prilej pentru a atrage atenţiunea membrilor conferenţei la situaţiunea Românilor din Ardeal şi Ungaria. Cu ocazia aceasta tinerimea noastră a distribuit membrilor conferenţei, precum şi presei şi oamenilor politici din Europa, o elegantă brofară franţuzească cu titlul: „Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l’opresion magyare“. Această broşură frumoasă, de 20 pagine, cuprinde nu altceva decât „Protestul“, care se proiectase a se lansa în contra ultimelor acte de prigonire şi brutalitate a guvernului maghiar după oprirea conferenţei naţionale convocate pe 24 octomvrie 1896. „Protestul“ se ştie, că a fost prins de guvernul unguresc, care a împedecat în multe părţi iscălirea lui, care pe cei iscăliţi îi ameninţa cu temniţă şi cu amende, dacă se va publica. Sub presiunea forţei „Protestul“ a rămas nepublicat. Dar, generoasa tinerime din ţeara libertăţii, neputând suferi, ca vocea de protest a unui popor să rămână înăduşită a lansat ea textul protestului, care era iscălit deja de mii de oameni. Mărginindu-ne a vesti acest fapt, care face cinste tinerimei din Bruxella, promitem, că vom da în traducere broşura fraţezească, poate încă mâne. Căci bine zice tinerimea din Bruxella, în broşura sa: „Nu trebue ca violenţa se triumfe totdeauna asupra dreptului şi ca vocea celor oprimaţi să fie înnăbuşită prin forţă*. Impăratul Germaniei la Bucureşti. O telegramă din Bucureşti ne vesteşte, că ambasadorul german de acolo, contele Leyden, a comunicat guvernului român, că împăratul Wilhelm II va veni, după terminarea marilor manevre de la Totis, direct la București, să visiteze părechea regală română. Nr. 170 Dela curtea română. Foile de dincolo vestesc, că MM. II. Regele şi regina României ’și-au amînat pentru câteva zile călătoria în străinătate. Astfel visită la Viena a părechii domnitoare române nu va avă loc zilele acestea, precum se anunţase. Laudă României. „Kreuzzeitung“ din Berlin vorbind de stările din Bulgaria, făcea zilele trecute următoarea observaţie: „Micile state din Balcani n’au Împlinit nădejdile puse în ele. Unica excepţiune o face România. Acolo sub conducerea cuminte şi conştie de scop a prinţului de Hohenzollern, stările interne să desvoartă pe căi regulate; acolo au ştiut să alcătuiască relaţiuni de totul amicale cu marele imperiu învecinat“. Iancu şi „Nemţii“ de Iosif Sterca Şuluţiu, Sibiiu, 10 Aug. n. în 10 Septemvrie a. c. se va împlini un pătrar de secol dela moartea lui Avram Iancu. în aceeaşi zi eu voia împlini 70 de ani. Multe rele au trecut peste capul meu, în acest lung şir de ani, dar’ o lovitură aşa de teribila precum am îndurat anul acesta, n’aşi fi crezut posibil de a o pută supravieţui. Am căzut In pat, unde am zăcut mai multe zile, aici am luat firma hotărîre, îndată ce mă voiu scula, să-mi realizez planul meu, de a pune fundament la crearea unui fond, care să poarte numele lui Avram Iancu. M’am decis deci să scriu o carte, să o dăruiasc „Asociaţiunei", ca din preţul ei să se pună fundament la mFundaţiunea Avram lancu*. Ei, dar’ ce să scriu? Românii nu prea cumpără cărţi. Adecă pardon: ţeranii şi dascălii cumpără binişor, domnii nu prea, aşa zic librarii. Haid’ să scriu biografia lui lancu, pentru că oricât s’a perdut în ziua de azi din idealism, lumea încă tot n’a degenerat până acolo, ca să nu se simtă electrisată la amintirea numelui unui martir. Astfel s’a născut biografia lui Avram