Tribuna, septembrie 1897 (Anul 14, nr. 193-216)
1897-09-26 / nr. 213
Anul XIV Sibiiu, Vineri 26 Septemvrie (8 Octomvrie) 1897 Nr. 213 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., i/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl., 1 an 14 fl. 1Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, */l an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici ă 5 cr. să vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni Invitare de abonament la „TRIBUNA În 1 Octomvrie 1897 încep noue abonamente lunare, Quartale, semestrale şi anuale. Domnii abonenţi sânt rugaţi a grăbi cu rerioirea abonamentelor lor, pentru regulata expediţie a foii. Abonamentele se fac prin mandate poştale şi numai pentru un timp, care începe cu prima şi se termină cu ultima lunii, după stilul vechiu. Abonamentul anual costă . . 14 fl. — cr Abonamentul semestral . . . 7 fl. — cr. Abonamentul trilunar . . 3 fl. 50 cr. Abonamentul lunar costa . . 1 îi. 20 cr. Este în interesul dlor abonenţi, ca adresele se fie însemnate cât se poate de corect şi legibil. Domnii abonenţi vechi sânt rugaţi a lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în care li s’a trimis „Tribuna“ până acum. Administraţiunea. * Meetingul naional [rin Bucureşti. Astăzi cunoaştem pe deplin decursul meetingului naţional, ce s’a ţinut Dumineca trecută în Bucureşti şi despre care noi, înainte, nici nu credeam, că se va ţină. Calm şi totuşi energic, liniştit şi totuşi impunător, hotărît şi demn în întreagă ţinuta sa, aşa ne presintă ziarele din Bucureşti, acest meeting şi aceasta ne umple de mulţumire şi ne deşteaptă noue nădejdi în suflet. Timpul, seriosul organ al partidului conservator, îl apreciează astfel: „întrunirea a avut un succes deplin. Un public foarte numeros şi ales a asistat. Tot timpul i’a păstrat întrunirea un caracter de demnitate şi de cumpătare, ceea ce dovedeşte că Liga a început să-’şi recapete adevărata ei menire, graţie sănătoasei îndrumări ce-i dă dl M. Vlădescu, preşedintele Ligei“. Asemenea scrie şi Drapelul, organul calm al partidului naţional-liberal, în care găsim următoarea apreciare: „Toată lumea e de acord a recunoaşte, că nu s’a mai văzut în capitală o adunare mai măreaţă, mai doamnă şi mai entusiastă, ca acea de ieri. Era în toată accepţiunea cuvântului, un meeting naţional. Dratori şi auditoriu, au fost par’că înţeleşi asupra caracterului acestei manifestaţiuni şi pe tribună ca şi în mulţime. E’a observat acea caracteristică şi înţeleaptă cumpătare, impusă de causa mare, care a adunat mii de oameni. Atitudinea aceasta demna, însufleţind întreaga adunare, n’a exclus însă manifestarea celui mai cald entusiasm, care s’a comunicat îa Întreaga capitală. Ziua de ieri, a fost o zi măreaţă pentru causa naţională". Apreciarea aceasta, unanimă in organele celor două partide, cari de altfel nu se prea potrivesc în vederi, ni se confirmă şi prin discursurile pronunțate, dintre cari reproducem azi două, desigur cele mai hotărîtoare. Moțiunea, pe care meetingul a votat-o în unanimitate, pe cum să ştie, este îndreptată în primul loc contra presei maghiare, care a exploatat visita Suveranilor români în scopul politicei şoviniste maghiare. Oricum ar fi interpretarea egoistă a ziarelor ungureşti, — întemeiată ori neîntemeiată — noi luăm cu satisfacţie la cunoştinţă declaraţiunea României libere neoficiale, când cei liberi şi independenţi zic: „nu vom părăsi un singur moment causa fraţilor noştri de peste munţi, cât timp ei vor fi primejduiţi în existenţa lor naţională". Suntem convinşi că aceasta declaraţiune va fi de bun efect pentru toţi Românii, cu atât mai vîrtos, că ea vine imediat după evenimentele, cari nau putut să treacă fără de a arunca nouă poveri apăsătoare asupra sufletelor româneşti, şi dealtfel destul de deprimate în urma multelor lovituri dela duşmani şi a multelor încurcături, pline de desilusii şi descuragieri, provenite de la fraţi. Experienţele timpurilor mai nouă credem, că vor fi convins şi pe fraţii noştri, că în chestiunea naţională trebue să fie toţi una, punând la o parte toate interesele înguste şi toate patimile mici de partid. Căci dacă există un punct înalt, care se concentreze privirile noastre ale tuturor, dacă există o causă sfântă, înaintea căreia trebue să amuţească toate discordiile fatale ale vieţii de rond, dacă există o chestiune, care se reclame toate forţele tuturor Românilor buni şi sinceri, cari au o conştiinţă naţională vie — aceea este desigur chestiunea naţională. Noi luptăm aici o luptă grea peste măsură, chiar şi atunci, când celor din depărtare li s-ar pără că nu se face nimic, noi simţim zilnic lovituri duşmănoase şi le suportăm cu răbdare, căci dela duşmani nu putem aştepta altceva. Ne cad însă extrem de greu miseriile dela fraţi... Credem acum, că epoca tristă a acestora s’a trecut. Credem, că meetingul naţional de Duminecă inaugurează o nouă eră, care să ne aducă şi noue celor atât de schingiuiţi, cel puţin mângâieri şi încuragieri dela fraţi! Tot ce cerem este ca fraţii să ne fie fraţi, să vorbească şi să lucreze după şoapta inimei lor frăţeşti, şi să nu se lase abătuţi de micile consideraţiuni, de micile mizerii ale oamenilor mici, ci să se conducă întotdeauna numai după măreţia causei. Când această concepţiune în mare a causei se va stabili dincolo, şi aici dincoace se va convinge lumea, că de fapt s’a stabilit, atunci causa noastră a făcut un pas înainte, dela care nu va pute-o returna nici un guvern duşmănos, fie ei oricât de unguresc. în acest sens şi de atari vedem pătrunşi, noi trimitem călduroase mulţumite tuturor fraţilor, cari ne înţeleg, pentru generosul sprijin, ce ne-au dat prin doamna lor manifestaţiune naţională. FOIŢA „TRIBUNEI“. Gelosie pentru gelosie. Comedie într’un act, localisata de Victor Onifor. Persoanele: Negrescu. Elvira, soţia lui. Mălin, căpitan, vechia prieten al lor. Bucătăreasa.Odaie aranjată cu lux. In fund intrarea principală, în dreapta uşe in odaia lui Negrescu; in stânga uşe în odaia Elvirei, în dreapta dinainte o masă de scris încărcată cu manuscripte şi cărţi, dindărăt statua masei, între palmi, în stânga sobă, în apropiere o masă rotundă, în jur cu fotei şi scaune, dindărăt pian. Lângă părete dulapuri de cărţi. Iluminaţie abundantă). Scena 1. Elvira (stă înaintea mesei de scris ceteşte o scrisoare). „Dragă prietene! Deseară voia fi împreună cu bărbatul meu la teatru, în loja noastră, din etagiul prim. Garoafa roşie, ce voia purta o la pept îţi va spune, nime nu te iubeşte mai mult, decât — Caliope". Oh — neruşinata! Dacă vrea se iubească, iubească-’şi bărbatul ei, ca pe al eu... Are bărbat, şi totuşi vânează dupâ băiatul altei femei... Numai se ştiu, cine-’ialiope — ce nume plăcut, dintr’o epopee ică. Apoi îşi va pune garoafa roşie la da, garoafă roşie, ca o cusătoreasă ce reclamă. (Aruncă scrisoarea pe masă), e a cincea scrisoare, pe carei-o ae lui Negrescu. — Negrescu totscrisorile pe masă şi eu cottesc... (Gânditoare). Oare răspunsu-’i-a? Bărbaţii sânt atât de vanitoși... Ei, — așa pățești dacă bărbatul îți e om de renume, scriitor. — Orice femeie, cât de uricioasă să fie, se simte îndreptățită săși arunce lațul. Oare înșelatu-mea Negrescu? Ah — peste un ceas voiu ști. Dacă îi va veni gustul să meargă la teatru ma înșelat... (Ca pasiune). Dacă va merge — vai de el. Şi vai de mine. Scena II. Elvira, Negrescu, Mălin, mai târziu bucătăreasa. Negrescu (Intrând cu Mălin pe uşa din fund). Vino, moşneagule. Luăm câte un ceaiu; şi până ce bei îţi citesc capitolul prim din romanul la care lucrez acum. Mălin. Ceaiul îl primesc, dar’ capitolul din roman ar fi pagubă să’l faci risipă cu mine. Chiar atâta mă pricep la romane, ca găinile la az, buche, vede. Negrescu. Tocmai pentru aceea aş vrea să-’ți aflu părerea. Dintre toţi prietenii mei tu eşti singurul, care nu scrii. Tu eşti singurul, om nepreocupat. Scriitorii sânt sau invidioşi, sau încrezuţi. Mălin (cătră Elvira). Bună seara, soro draga. Elvira.. Bună seara, nene dragă. (Cătră Negrescu cu receală). Bună seara ! Negrescu. Căpătăm ceaiu, nevestică? Elvira. Da. (Sună). Bucutăreasa (întră prin mijioc). Elvira. Adă ceaiu, — pentru toţi trei. Negrescu (făcând semn lui Mălin). Cu fum mult. Bucătăreasa (ese prin mijloc). Malin (aşezându-se lângă sobă). Zău, frate Negrescule, ce om norocos ai fost tu în lumea asta, şi îmi tot sfărm capul să ştiu, cu ce ai fost tu vrednic de un noroc aşa de mare. Negrescu (modest): Oh, — cum? Succesele mele ca scriitor deocamdată sânt foarte modeste... Se poate, că acuşi după apariţia noului meu roman... Mălin. Nu-’ţi invidiez eu succele tale de scriitor. Cine trăeşte într’o stare materială, atât de minunată, acela — slavă Domnului ! nu mai are trebuinţă să se facă nemuritor... Nevăstica asta, soba asta călduroasă, comoditatea asta bierească, în care te afli totdeauna, când ești acasă..... Astea le invidiez eu. Dacă merg eu acum acasă, sau odaia e neîncălzită, sau afumă toba... Dacă cer încă un ceaiu de la fiorul meu, îmi spune, că s’a mântuit rumul, sau dacă cumva mai este rum în sticlă, nu este ceaiu... Negrescu. Ei, de ce nu te-ai însurat? Mălin. Singura fată, pe care am iubit-o și am vrut s’o iau de nevastă, ’mi-au răpit-o. Elvira (surizând se pune lângă Mălin): Serios, m’ai fi luat de nevastă, dacă m’aş fi învoit ? Mălin. Vezi cum mă prinde cu vorba ! Adevărat — când ai fot tu fată de măritat, eu eram aproape de patruzeci, dar’ pentru aceea... (suceşte musteaţa). Elvira (pune mâna pe umărul lui Mălin). Aduci-’ţi aminte, de când am fost eu prima dată la bai ? tu totdeauna erai cu mama şi eu toată noaptea am dansat ca o nebună... Da cătră ziuă, când s’a sfîrşit „Ardeleana* cea din urmă, te-ai aşezat cu braţele puse cruciş peste pept lângă musică şi priviri, priviri numai după mine... Mălin. Atunci te-am iubit. Până atunci te-am crezut numai fetiţă de şcoală..... Dar’ spune drept, aşa-’i c’ai cochetat puţin cu mine ?... Elvira. Puţin ! Pe urmă după ce toţi trei ne-am urcat în trăsură, ai zis cătră mine: „Ascultă, Elvira, eu sânt în reservă. Dacă flăcăii ăştia cu cravată albă nu ’ţi-au plăcut, aici sânt eu!" Negrescu, între cei cu cravată albă am fost şi eu. Marsil Mălin: Ei, am zis, dacă cumva nu’ţi afli unul mai bun, aici sânt eu...... Dar’ dacă Elvira ’şi-a aflat mai bun, nu e vina mea. Elvira (ridicându-se): ’Mi am aflat mai bun? Hm! Negrescu (căutând printre manuscriptele de pe masă): Mălin, dacă nu mă înșel, tu faci curte nevestei mele? Mălin. Zeu nu te înşeli — şi asta se ţine da norocul tău tradiţional. Negrescu. Aşa ? Mălin, în adevăr aşa este. Degeaba aş tăgădui, căci nu pot trăi douăzeci şi-patru de ceasuri fără a-ţi vedea nevasta. Afară de aceea întotdeauna sunt în piciorul ei, pe strada, la teatru, la bal, îţi mărturisesc, frate, că sânt om gelos şi mă chiar înfuriez, când văd că cutare băieţandru vrea să facă curte Elvirei. Crede mă, vreo doi-trei au încercat, şi eu le-am pricinuit atâtea neplăcri, până ce în fine văzând, că nu mai e chip, s’au dus pe aici încolo. Vezi, frate, prin asta te-am cruţat de multă osteneală şi năcaz. Apoi n’am dreptate, când îţi spun, că şi într’asta eşti cu noroc ? Negrescu. Şi pe mine nu eşti gelos? Mălin. Oh, nici decum? Pe bărbaţi nu m’am obicinuit a fi gelos. Negrescu, îţi sânt recunoscător. Mălin. Dar’ sânt cu atât mai gelos pe Cornel Brădeanu. N’ai observat Negrescule, cât de fără de creştere’i ştrengarul acela? Negrescu. Nu pot zice. Cornel e băiat biîn. Mălin. N’ai observat, pentru aceea eşti bărbat. Are obiceiul revoltător, că şi lucrurile cele mai indiferente le spune, şoptind la urechea nevestei tale. Cine vede din depărtare, crede că cine ştie ce-i şopteşte. Şi ieri in lojă. Elvira (rîzând). Sărmane Cornel, pentru aceea ai fost aşa de grosolan faţă de el? Mălin (înfuriat): Am să-m i frâng gâtul la ştrengarul acela, numai dacă nu se poartă cinstit Negrescu. Ei — numai asta ar mai trebui. Mălin (în ton liniştit): Vezi, că prin asta tot pe tine te cruţ, pentru că firma mea convingere e, că Cornel nu peste mult o să-şi spargă capul... Peste tot văd, că voi amândoi — tu şi Elvira nu mă ştiţi... nu ştiu cum să mă exprim? — nu mă ştiţi în de-ajuns apreţia... Eu am un rol cu mult mai marcant în familia voastră, de cum vă închipuiţi voi. Eu sunt acel al treilea, din punct de vedere ideal în ediţie inocentă, acel al treilea, de care are trebuinţă fiecare păreche tinără. Are trebuinţă întocmai, cum actorul are trebuinţă de public. Bărbatul are trebuinţă, ca să ştie cine-’i invidia fericirea; nevasta are trebuinţă ca să-’i slăbească armele cochetării şi virtuositatea ei să secere triumfuri ieftine... Elvira. Iţi mulţumesc! Negrescu (cu manuscriptul în mână): Dacă vrei, încep lectura... Mălin. Dacă vrei, să aşteptăm ceaiul ca să am şi eu ceva ocupaţie... Negrescu (nervos). Cum de nu mai aduci ceaiul? Elvira. Merg să văd (ese prin fund). (Va urma). Două discursuri. Credem a face o plăcere cetitorilor noştri lăsând se urmeze aci cele două discursuri mai mari, ce s’au rostit la meetingul naţional din Bucureşti: Discursul dlui Vlădescu. Dl Vlădescu a zis după „Epoca" următoarele: Neaşteptata şi îngrijitoarea întorsătură,pe care a luat-o In ultimele momente chestiunea noastră naţională, a determinat pe membrii comitetului central executiv al Ligei pentru unitatea culturală a tuturor Românilor, cărora d-voastră aţi încredinţat privegherea neadormită a permanentelor noastre interese naţionale, să vă convoace un meeting de manifestare, întrunirea d-voastră măreaţă, puternică şi calda vibrare patriotică, care face se tremure cele mai ascunse şi mai înalte coarde ale fiinţei noastre, ne dau sentimentul adânc, că aceleaşi simţiri, acelaşi gând ne uneşte pe toţi câţi, în această ţeară, avem o inimă românească. Solemn şi grav e sentimentul nostru, solemnă şi gravă , situaţiunea momentului. Căci dacă atitudinea şi manifestarea voinţei noastre se resimte — şi trebue natural să se resimtă în raporturile noastre interne — ea respunde cu ultima docuenţă acelor cercuri politice străine, cari au dorinţa, precum au interesul şi datorinţa de a o cunoaşte. Şi pentru că în toate combinaţiunile omeneşti, voinţa poporului, adecă acţiunea lui, represintă resultatul moral, şi mai ales efectiv, pentru aceea voi, cetăţeni români, ai capitalei române, sânteţi datori să vă exprimaţi voinţa voastră. Lega pentru unitatea culturală a tuturor Românilor, instituţiunea noastră, creată în vederea marilor noastre interese naţionale, vă chiamă şi vă cere să vă faceţi datoria ca Români, să exprimaţi cu actul şi voinţa voastră. Şi, pentru că, iubiţi concetăţeni, vorba nu e de o manifestare sgomotoasă, în care să facem se se audă numai glasul nostru de simpatie pentru fraţii de peste munţi, ameninţaţi în existenţa lor naţională, ci vorba e de propropria noastră demnitate naţională, lovită de Urguri cu cea din urmă ignominie, manifestaţi-vă ca popor liber în ţeară liberă cu toată energia calmă, pe care o dau convingerile profunde şi încrederea desăvîrşită în propriile puteri. Dovediţi, prin atitudinea voastră deamnă şi hotărîtă, că dacă e un popor încă neajuns la maturitatea politică, că dacă există un popor incapabil de a juca rolul ce-şi aroagă singur de popor de ordine şi soliditate în Europa orientală, — acel popor este poporul maghiar ! Aretaţi că ei, care ne denunţă conţinu pe noi, — popor de linişte, de muncă şi de cultură, ca pe nişte agitatori de profesie şi pe nişte tulburători ai liniştei şi păcei europene, că el nu scapă nici o ocazie, oricât de delicată şi de solemnă ar fi ea, de a izbi cu ultima aroganţă şinedemnitate, în sentimentul nostru cel mai sacru: iubirea de neam şi de limbă. Cum? Au conştiinţa noastră naţională nu s’a afirmat cu destulă putere? Au solidaritatea individualităţii etnice, culturale şi naţionale a tuturor Românilor nu a apărut, în toată realitatea şiiinţei sale măreţe şi impunătoare? Nu, noi, Românii liberi ai României libere nu am dovedit lumei, că — tari pe propriile noastre puteri — suntem gata şi sacrifica întreaga noastră suflare, pentru naţiunea noastră şi drepturile ei inprescriptibile la o existenţă naţională ? Aunu primitam noi cu tot entusiasmul, cu toată iubirea, cu toată loialitatea, cu cuviinţa şi demnitatea unui popor conştient de sine, conştient de îndatoririle şi rolul seu de popor de ordine şi de pace la porţile orientale ale Europei pe M. Sa Imperatul Austriei şi Regele Ungariei? Cetească d-lor întreaga presă română de atunci şi vor Înţelege, din tonul şi măsura sa, de câtă adâncă Înţelegere a moravurilor şi de câtă maturitate politică a dat dovadă. Ei bine domnilor, care este înţelepciunea presei maghiare? De orbire trufaşă a îndemnat-o, ca tocmai, cu ocazia visitei înţeleptului nostru monarch, în capitala lor, si ne arunce infama insultă, că noi — cetăţeni ai regatului român, — am aproba — ce zic? am ajuta chiar pe inimicii rasei noastre si ciopârţească organimul nostru naţional? Răspundeţi sus şi tare, răspundeţi categoric, voi, cetăţeni ai capitalei române, că aceasta nu este, că aceasta nu va fi. Faceţi şi vază şi să înţeleagă, că atâta vreme cât, prin politica lor de agresiune, de persecuţiune şi ameninţare, primejduesc existenţa naţională românească a fraţilor noştri de peste munţi, atâta vreme prietenia şi concordia nu vor , în tra, nu au loc şi între, în sufletele Românilor.