Tribuna, martie 1898 (Anul 15, nr. 47-71)

1898-03-01 / nr. 47

Anul XV Sibiiu, Duminecă 113 Martie 1898 ABONAMENTELE Pentru Si­biu: ' 1 lună 85 cr.,­­/4 an 2 fl. 50 cr., ’/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru moimroMe: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., ’/* an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: ,/1 an 10 franci, 1/, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond primaa­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: şi administraţia: Strada FopUcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici î 5 cf. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiun­i „înfrăţiri“. Drapelului din Bucureşti, aşa se vede, nu-­i convine înfrăţirea oficerilor români cu husarii ungureşti. Lucru firesc. Nouă ni­ se pare însă, că ^«^înfră­ţire e floare la ureche pe lângă multele lu­cruri deplorabile, ce de un timp încoace s’au petrecut succesiv în România. Dacă acolo e cu putinţă, ca un fate să denunţe pe un alt frate al seu la duş- I manii ambilor, pe motivul, că acest din I urmă ar fi dat ajutoare fraţilor încătuşaţi I şi prigoniţi de acei duşmani; dacă acolo , e cu putinţă, ca cineva sâ-’şi renege prin­cipiile sale de mai nainte, se ingenuu de înaintea duşmanului şi să-’i prepare calea la distincţiuni şi decorări, ca prin aceste mijloace condamnabile, ce va tema demni­tatea și prestitul statului, să vină, sau să se susțină la putere, rogu-ve, pentru­­ ce nu s’ar putea face și o înfrățire, ca cea atinsă mai sus?! De altfel e adevărat, că cărările di­plomaților nu prea sânt cunoscute tuturor muritorilor, și de multe­ ori viclenia şi chi­­ţibuşeriile lor, pe cari morala le reprobă, pot aduce în urmă folos căuşelor, în a căror batir s’au făcut. Se poate însă afirma şi susţină cu toată hotărîrea, că popoarele mici şi tinere n’au ajuns la in­dependenţa, consolidarea şi înflorirea tu­­­tului lor, nici prin intrigi mărunţele, nici prin aplicarea doctrinelor machiavelice-bi­­z­etiniste, ci prin muncă einstită, basată pe învăţăturile creştineşti, prin vitejia fiilor sei, şi mai presus de toate prin iubirea­­de neam. Câtă deosebire între Românii înze­straţi cu aceste nobile însuşiri viguroase, şi între Românii aderenţi ai subţiatelor doctrine fanariotice, bizantinice, între cei dintâiu am văzut bărbaţi demni de numele de Român şi eroi vestiţi, cari au lăsat urme permanente în istorie, precum a fost un Mihaiu-Viteazul şi Şte­­fan-cel-Mare. Cei din urmă au slăbit ori strivit simţul de iubire al neamului românesc, au lăţit corupţiunea principiilor în socie­tate şi stat, şi au făcut marfă de nego­­ţiare şi tîrguire din drepturile unui popor. Faptele celor dintâiu ne înalţă, ne însufleţesc şi ne îndeamnă la fapte mari româneşti; ei insuflă respect chiar şi duş­manilor lor. Faptele celor din urmă ne indig­nează, ne revoaltă chiar, de vreme­ ce ei , pentru un interes vremelnic se fac in­strumente în mâna duşmanului, şi se la­­pădă de fraţii săi. Astăzi e lucru recunoscut de toată lumea, că România nu prin aplicarea doctrinelor, pe care le au trezit unii de la Fanarioţi, a ajuns a fi un stat iubit de amicii sei şi respectat de vrăşmaşii sei, ci prin buna chibzuinţă a consilierilor tronului, prin nemărginita iubire de neam, prin vitejia fiilor sei, în frunte cu înţe­leptul, intrepidul şi eroul lor Rege. Aceste virtuţi moştenite de la stră­moşii noştri, au condus pe bărbaţii de­votaţi patriei şi neamului la înfiinţarea unirei principatelor române. Aceste vir­tuţi au fost înzestrat şi pe acel consilier al tronului, care la anul 1878, cu fruntea ridicată a cerut şi a obţinut de la puternicul Ţar, ca în absenţa acestuia de pe câmpul de bătaie, principele Ro­mâniei, viteazul ei căpitan, se poarte co­manda armatelor aliate. Şi El le-a co­mandat cu cel mai strălucit resultat. Victoria armatei române la Griviţa va rămână pentru toate timpurile înscrisă în istorie, căci prin ea şi ea a întemeiat regatul român, care mai întâiu a fost recunoscut de puternicul aliat de la Nord. Dacă e, ca România să se menţină şi pe viitor la înălţimea, la care, har Domnului, a fost ridicată prin bărbaţii sei adevărat de stat, înţelepţi, prudenţi, dar’ totodată şi resoluţi a-’i apera cu sfinţenie demnitatea şi prestitul câştigat cu preţul sângelui fiilor sei; dacă mai are Româ­nia vre-o chemare de împlinit în viitor — şi credem, că e numai la începutul consolidări sale — atunci şi una şi alta, şi menţinerea, şi întărirea pe calea pro­gresului, se va putea ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu, dar­ nu prin laşitatea unora, nici prin procedura şovăitoare a altora, şi nu prin lapădarea de fraţi, care lăpă­­dare mai mult a sângerat inima milioa­nelor de Români, decât a sângerat inima creştinilor prin lăpădarea lui Iuda de Christos..., ci prin concentrarea bărbaţilor cu minte şi cu iubire de neam la inimă, în jurul acelui stindard, pe care scris este: „Dumnezeu şi dreptul nostru, îna­inte cu fruntea ridicată şi tot înainte până la isbânda deplină“. O, scumpă Românie, holda ta e mare şi frumoasă, curăţeşte numai şi pri­veşte cu o zi mai curând neghina din ea, ca să ai în viitor un seceriş bogat ! FOIŢA „TRIBUNEI“. NU CREZI? îmi spui mereu, că dragostea-’mi Tu nu o crezi de loc, Că toate vorbele-’mi de dor Au făţăritul foc.. Aşa sânt toţi bărbaţii, zici. Ei sincer nu iubesc.... Cu cât s’arată mai... răpiți, Cu-atâta nu simțesc... ! Dar’ de te ’ntreb, că mă iubești, Sfios pleci ochii... taci... Ceri alte lucruri să te ’ntreb, Că altfel — nu me placi!... Și când îmi spui, că »nu me placi«, Rosită me privești... — O! iarta-mea să nu te cred, Credința-’ți, că simțești! Sibiiu. Ascanio. «----— TOARCE FATA. Toarce fata. Pentru cine? Ști-va Dumnezeu mai bine într’a cui mână sosește Tortul pe care-’l sucește. Toarce fata. Și ce toarce? Văd că fusu-’l tot întoarce, Și se plimbă prin ocol Ear’ fusul rămâne gol. | ^ Delavale, SONET Când es din sat, spre codru la primblare, îmi pică ’n ochi, clădirile sfîrmate Unui palat din vremi îndepărtate, De flori acoperit şi de uitare. Par'că aud pe ziduri uitate, A vreunei aripi, în repede-ai sburare; Din plopi se scurge câte-o sbuciumare Ca glasuri de durere desperate. Ascult tăcut... şi toate-’mi vin în minte, Ca ’ndepărtate sonuri de morminte, Căci şi-al meu suflet, pe ruine plânge. Ruine vechi, cu faţă ’nfiorătoare, Pe voi nu încolţeşte nici o floare, Podoaba voastră­’s stropi închişi de sânge­. Bucureşti 1698 Traian Mi­haiu. Sibiiu, 12 Martie b. Nouă intrigi şi suspiţionări. „Ma­gyarország“ de ieri publică o suspectă notiţă despre tinerimea academică română din Ora­­dea-mare. Zice, că stud­eţii români dau mai mult de lucru poştei decât tinerii maghiari, cari sunt de 10 ori mai mulţi. Ei trimit şi primesc bani, telegrame, scri­sori din­ şi la Cluj, Sibiiu, Braşov, Arad, Paris, Bruxella şi Bucureşti. „Mag.“ îi sus­­piţioneszâ, că stau în legătură cu „Liga“!­­ — Va se zică e fapt, că corespondenţa Ro­mânilor e supraveghiată special la poşte. „Cabinetul negru“ e îi funcţie, şi prin Páz­mány, el are legături cu „Mag“, Manifestul de la Iaşi. Am primit azi şi noi manifestul comitetului naţional stu­denţesc din Iaşi, despre care am luat ieri no­tiţă după „Epoca“. Călduros şi cu pricepere ţinut, acest ma­nifest e pătruns de un viu spirit naţional, adiat de antisemitism. Dând un scurt raport despre acţiunea sa de până aci, comitetul cere sprijinul publicului pentru acţiunile sale din viitor, şi Îndeamnă ca toţi Românii să se În­scrie la „Ligă“. Vom căuta să reproducem acest „Mani­fest“, care face onoare studenţilor naţionalişti din Iaşi. Un proces de presă ni­ se pregăteşte şi „Tribunei Poporului* din Arad. Pe azi sunt citaţi la judele instructor redactorul res­ponsabil şi editorul foii. Acesta ar fi primul­­ proces al ziarului arătau — o „potrivită* coin­­­­cidenţă la visita din Braşov. Socialiştii şi forţa armată, la ciuda meşuilor excepţionale ale guvernului, socialiştii nu mai încetează cu turburările. Şi dacă nu izbucnesc în revoluţie generală,­­ asta e a se atribui numai mulţimei da gen­­darmi şi soldaţi grămădiţi în regiunile infi­­ciate de socialişti. Mai ales în comitatul Sa­­bolciu socialiştii săvârşesc zi de zi tulburări pe cari le provoacă arestările continue ce le pun la cale autorităţile. Adese­ori socialiştii atacă până şi forţa armată. La Királyhelm­ecz vre­o două sute de socialişti au atacat judecătoria cer­­e­ală, voind să-­şi elibereze câţiva tovarăşi arestaţi. Puţin a lipsit, ca gendarmii să nu facă iarăşi vărsare de sânge. La Nyíregyháza peste 500 de’socia­­lişti s’au năpustit asupra unei trupe de gen­­darmi, ca să scape din mânile lor pe câţiva tovarăşi deţinuţi. Ferberea populaţiei a luat aici proporţii atât de mari, că s'au mai re­­culcat două batalioane de infanterie. La Nyírbátor socialiștii au îndrăsnit să atace chiar casarma gendarmilor, unde se găsiau câțiva capi ai mișcărilor re­voluționare. Unsprăzece dintre năvălitori au Baronul Delaborde. — Roman — de Marcel K­evost.15 (Urmare și fine).%1 Astfel a­u rămas mult timp amândoi, fără că fi grăit ceva. Când apoi ’mi­ s’au uscat lacrămile ’mi-a zis: — Acuma dute, copila mea. Ei te aşteaptă. Numai mai târzii ’mi am adus earăşi aminte de cuvintele acestea şi de tonul neo­­biceiuit în care le rostise. ’Mi-am edis atunci aminte şi de aceea, că nici cu un singur cuvinţel nu­­m’a între­bat, că cine mă însoţeşte în călătoria mea. Să fi presimţit ceva oare? Să fi ştiut ceva? Am fost de tot confusă şi ’i-am întins fruntea, ca să ’mi-o sărute. Cu sărutările lui părinteşti abia-abia de m’a atins. După aceea m’am depărtat repede — foarte repede, pen­tru ca îa braţele bărbatului meu să-’mi reca­­­­păt liniştea. D-ta poate nu-’mi vei crede, scumpul ■ meu abi e, dacă-’ţi spun că amintirea bătrâ­­­­nului meu amic ’mi-a conturbat fericirea din ■ San-Rerao, car’ eu aş minţi, dacă aş susţine­­ aşa ceva. Prezenţa completei fericiri alungă chiar şi cele mai triste suveniruri. Dar’ totuşi nu m-am uitat de tot şi când scriam mamei tot­deauna ştirb­eau­ despre starea dineului. Ta 1 — O perfidie ungurească. — întreagă presa maghiară a dus zilele trecute o violentă şi furioasă campanie contra noastră şi contra regatului român, pe tema, că guvernul român ar fi închis nişte şcoale maghiare din Bucureşti. Toate calomniile au fost debitate şi toate minciunile reeditate. Ni­ s’a spus, că n’avem să ne plân­gem, pentru­ că iată guvernul român cum persecută pe Maghiari, şi că noi am me­rita un tra­tament şi mai aspru dacă gu­vernul din Budapesta ar urma procedura celui din Bucureşti. Ca­ şi­ când dreptul nostru aici, ar fi numai acelaşi cu drep­tul Săcuilor, cari merg la Bucureşti ca zileri şi surugii. Până şi străinătatea a fost adlarmată de „teribila“ veste. Presa italiană a fost prevăzută de nenorocitul Bava, de­sigur la îndemnul lui Jeszenszky, cu ar­­ticoli din cei mai violenţi. Chestiunea ro­mână, chestiunea existenţei noastre na­ţionale, era tractată ca o impostură, pen­tru­ că iată şi guvernul român a închis o şcoală ungurească în Bucureşti, dir’ era concipiat da pe timpul dinaintea că­sătoriei mele şi pentru aceasta neamurile au ridicat proces contra lui. Henry şi eu ne-am înţeles, ca eu sâ re­nunţ la dreptul meu. Cugetul, ca minciuna z­­elor din urmă să lăsăm a ni­ se remunera ca bancnote, ne-a umplut de scârbă. Nu, nu ’mi am ţinut nimic dela bătrânul meu amic, numai posa mes, pe care el atât de mult a iubit-o şi pe carea şi în clipitele morţei o privia. Dar’ dacă acum din ceealaltă lume va privi spre noi, va trebui să vadă, că mica lui amică numai din dragoste şi bunătate faţă de el ’l-a înşelat. Dar’ ierta-mă-va oare, că astfel i­m tractat cu el, ori va fi mânios pen­tru ilusiunile consolatoare, cu cari a trecut în ceealaltă lume? Cugetul acesta mă nelinişteşte şi mă torturează; am simţit mustrare de su­flat. Am văzut înainte-’mi pe bătrânul meu amic, cum înfruntător Îmi zicea: — De ce m’ai mințit atunci, mica mea Roberta ? Ah, ca înfiorător e negrul abis între vieață și mormânt, peste care vocea noastră nu poate străbate, când cel mutat ne chiamă! Ce să cred? — ce să fac? Consolează-mă, iubite abbé. D-ta de sigur vei avea un cuv’ent, care pe mine să mă liniștească. Aj­ută-­mi să aflu în inima mea un loc de od­a­pă pentru amintirea bătrânului meu amic. Trad. (a.) fost arestaţi. Pentru susţinerea ordine! au sosit la faţa locului două companii de soldaţi. — Tribunalul din Nyíregyháza a terminat alaltăieri procesul a 26 socialişti acusaţi de răscoală. Unsprezece au fost osândiţi la temniţă de 3—8 luni, ceiala­lţi au scăpat. Contrastele zilei. Curioase coincidenţe creează situaţia Românilor din Ungaria. Când M. Sa Monar­­chul nostru făcea visita sa la Bucureşti, în Sept. 1896, aici la noi urmau întemniţările acelor 7 membri ai comitetului naţional, cari au semnat şi publicat Manifestul din Febr. 1896. La Alba-Iulia tocmai atunci erau condamnaţi la temniţă ţăranii: loan Mini­ţiu din Poiana şi Ilie Crăciun din Doştat, apoi preotul V. Morariu, teolo­gul loan Simu şi învăţătorul Crucian Simu din Ciufudin (Blaj). Doi dintre a­­ceştia sunt şi acum în temniţa de la Se­­ghedin. In Cluj tocmai în aceeşi zi, când Monacchul nostru îşi făcea intrarea în Bucureşti, se ţinea procesul „Tribunei“ pentru articolul „Biserica şi Şcoala“, care a adus redactorului nostru responsabil un an şi 3 luni temniţă, şi „Tribunei“ o amendă de peste 400 fl. Când M. Sa Regele Carol reîntor­­cea vizita Monarchului nostru în Buda­pesta evenimentul era însoţit de aceeaşi activitate a procurorilor şi judecătorilor noştri „patriotici“. Tocmai atunci era condamnat preo­tul român din Zlatna, E. Beşa, pen­tru un toast, ear’ Tribunei ’i­ se făcea procesul pentru raportul despre cruntul „ Măcel dela Mehadica“, care s’a sfirşit cu condamnarea redactorului nostru la 5 luni temaiţă şi 500 fl. amendă. Era procesul iubilor al „Tribunei“, al 25-lea! Astăzi se face iarăşi o visită. Ofi­­cerii români vin la Braşov şi vor fi pri­miţi de oficerii noştri, husari şi honvezi; ba şi representantul guvernului, fişpanul Maurer ia parte la sărbări şi petreceri. Astăzi Braşovul este decorat cu tri­color românesc şi răsună de cântece şi veselie. Deşi nu e decât o lună, de când acelaşi Braşov mişuna de agenţii şi de­tectivii guvernului din Budapesta, cari făuriau proclamaţiuni revoluţionare, datate de la Bucureşti şi le virau prin casele preoţilor români, ca să le poată face per­­chisiţii, să le poată iarăşi ei confisca, şi să se poată umplea ţeara şi lumea de faima oribilă a unei „revoluţiuni valahe"1. Astăzi Braşovul e teren de înfrăţire între oficeri români şi maghiari, între roşiori şi husari, între dorobanţi şi hon­vezi. început îmi răspundea că baronul 88 fi­i încă tot în aceeaşi stare, mai târziu nici nu­­mi-a mai răspuns la Întrebările despre el şi eu crede­am, de sine înţeles, că acum e sănătos. Când ne-am reîntors la Chătellerault noil­e martir nu era deja avarjat. A doua zi după sosire am j­ucat da prima­ dată rolul de stăpâna casei. Au fost la noi la prânz pă­rinţii mei şi doctorul Riuterrier. Cu această ocasiune am întrebat: — Apropos, ca face barosul ? întrebarea mea a lovit ca un fulger pe mica societate. Toţi tăceau şi eu am privit la ei întrebător. — Oh, Dumnezeule, am gemut eu, doară nu? Mama s’a ridicat de pe un scaun şi m’a cuprins în braţe. — Da, copila mea — nu ’ți-am scris, ca să nu 'ţi causăm întristare în acest timp vesel. Abia după 14 zile deh plecarea ta s’a întâmplat — repentin. Indată­ ce am auzit vestea, am Început se plâng cu hohot. Reculegându-ma am în­trebat apoi despre detailuri. Bătrânul meu amic a murit repentin, dar d­in completă con­­ştienţă de sine. Trei zile înainte de cata­strofă îşi aşteptase şi el însuşi sfîrşitul şi strîngea în mână pasa mea. După aceea am mai aflat ceva. Pe „Mademoiselle Roberta Hautecroix“ ’şi-a făcut-o moştenitoare ge­nerală. Testamentul era la deplină ordine Tot astăzi însă o altă icoană ne arată tîrgul­ Murişului! Acolo 8 învă­ţători români sunt puşi pe banca acusa­­ţilor, înaintea juraţilor maghiari, pentru­ câ au cântat o doină, „Doina lui Lucaciu“. Ei au fost denunţaţi de honvezi, înşişi au comis „crima“ în uniforma de hon­vezi şi ofiţerii de la honvezi au pornit procesul, care azi se va sfirşi în Tîrgul­ Murăşului, probabil cu condamnarea das­călilor români. Oficerii români vin să visiteze ca­sarma honvezilor, şi dascălii români sunt trimişi de aceiaşi honvezi la temniţă. Oficerii români banchetuesc cu hon­vezii maghiari, dascălii români sufer pen­tru honvezii maghiari. Iată contraste şi coincidenţe ale zilei! Contraste, da! Oare şi coincidenţe? Să fie numai fatale coincidenţe, în­tâmplătoare, ominoase? Nu credem! La noi aşa merge totdeauna. Tem­niţe, procese, perchiziţii, confiscări, pri­goniri şi eară şi procese. Zi de zi, una ori alta. De aceea, ori­când, şi ori unde s’ar face înfrăţiri între Români şi Ma­ghiari, contrastele urmează de sine, pen­­tru­ că coincidenţele sunt sigure. Matematiceşte sigure! Conclusia ? — O lăsăm inteligentului cetitor. Nr. 47 Școalele ungurești din România.

Next