Tribuna, iunie 1899 (Anul 16, nr. 118-140)
1899-06-11 / nr. 126
Pag. 502 mărirea unui prefect în districtul Cernăuţilor, în care populaţiunea este mixtă. Un Duzinkiewicz este chemat la centru, pentru ca mai vîrtos se poată sufla la urechile baronului Bourguignon. Cea mai legitimă cerere a representanţilor noştri din dieta ţerei, că din palatul guvernului se dispară cei mai ostili provocători ai neamului român cu influenţa lor cu tot, este ignorată de bar. Bourguignon. Presidentul ţerei îi susţine, deşi glasul nostru a pretins contrarul, deşi ştie bine, cât de mari antagonişti ai neamului nostru sunt ei. Faptul, că aceste personajii sunt susţinute, arată neprietenia ce o nutreşte baronul Bourguignon faţă de naţiunea noastră; dovedeşte, că la el nu mai avem de sperat nici dreptate, nici prevenire. în ultima sesiune a dietei deputaţii români au dat baronului Bourguignon — reproducând limbajul gheşeftar — un avans de încredere. Avansul a fost dat unor mâni, cari nu ’l-au meritat, el este fructificat cu cinism în contra noastră. In timpul guvernărei bar. Bourguignon o singură faptă de importanţă nu aflăm, prin care s’ar pută dovedi prietenie faţă de poporul nostru. Pe terenul politic, în şcoală şi în biserică numai bruscări şi lovituri. Poporul nostru este cuprins de cea mai profundă nemulţumire. Era Bourguignon este cea mai nefastă, în care am ajuns de la introducerea constituţionalismului încoace. Ea este atât de neghioabă şi lipsită de orice inteligenţă politică, încât nu mai este suportabilă. Poporul român pretinde satisfacţie deplină şi aceea nu poate fi alta, decât: căderea erei Bourguignon şi reintegrarea noastră în drepturile ce ni se cuvin. Luni se vor întruni aleşii poporului nostru. Ceea, despre ce ei vor desbate, sunt lucruri momentuoase. Situaţia este gravă de tot. Periclitat nu este numai poporul nostru, ci întreg constituţionalismul este dus la absurd, care principiul autonomist este călcat în picioare în toată Bucovina, atât faţă de poporul nostru, cât şi faţă de celelalte popoare conlocuitoare. O progresare a acestui sistem de guvernare nu mai poate fi permisă, fără ca ţeara se ajungă în halul destrăbălărei şi al bancrotului politic şi economic. Guvernarea din era Bourguignon este un pericol pentru noi şi pentru această ţeară. Deputaţii au să se pronunţe şi să decidă paşii salvatori. Dorim, ca în aceste momente grele, decisiunile lor să fie pline de bărbăţie, car’ paşii, ce-’i vor face, plini de energie. Aceasta o reclamă poporul român şi trebue să se facă, dacă mai avem representanți devotaţi poporului, pe care sunt puşi a-i representa. Orice interveniri la guvernul local sunt zădarnice. Aici numai forţă brutală şi făţărnicie vor întimpina. Bar. Bourguignon nu mai merită, ca să stai de vorbă cu el, şi pănă ce stă pe locul presidentului ţerei, nici un pas de Român nu se cuvine să mai calce pragurile palatului guvernului. Acţiunea deputaţilor noştri trebue se-şi aleagă altă direcţie. O lămurire deplină cu guvernul central, cu ocasiunea cărei se fie descrisă toată starea revoltătoare în care am intrat prin atitudinea neghioabă a unui president incapabil, şi să se preciseze postulatele, ale căror îndeplinire neîntârziat le pretindem până la termine fixe — aceasta este încă unicul mijloc, care ar putea duce la ţintă. Ear’ dacă reclamaţiunile noastre nu s’ar băga deplin în seamă de guvernul central şi vor lipsi garanţiile pentru împlinirea postulatelor, atunci a mai sprijini guverne ostile nu avem reson, vom trebui să zicem valet majorităţei parlamentare şi adio contelui Thun. Aşteptăm dela deputaţii noştri, că vor fi bărbaţi. ASTRA. Concurs. Despărţământul V. Sălişte alAsociaţiunei pentru literatura română şi cultura poporului român descrie conform condusului luat în şedinţa comitetului ţinută la 5 iunie a. c. concurs la 3 premii, şi adecă primul de 10 fl., al doilea de 6 fl. şi al treilea de 4 fl., pentru acele femei din raionul despărţământului, cari se vor distinge în cultivarea legumăritului. Rugările pentru obţinerea acestor premii sunt a se trimite până în 5 Iulie a. c. st. n. subsemnatei direcţiuni. Premiile se vor distribui prin o comisiune aleasă spre acest scop. Sălişte, în 17 Iunie 1899. Direcţiunea despărţământului V. Sălişte al »Asociaţiunei«. Herţia. Dir. Calefariu, ________ dir. desp. Sibiiu, Vineri, Se joacă cu focul. Oricine încearcă, pe o cale ori pe alta, să vîre între Români ură confesio-nală, separatism social ori politic pe tema confesională, nu face decât serviciul duşmanilor noştri seculari, cam de mult şi sistematic au căutat şi caută să ne desbine. Un adevăr acesta, pe care fiecare Român luminat şi cu iubire pe neam îl recunoaşte şi admite ca cinostiră pentru toţi. Numai oamenii cei slabi, mărginiţi la inimă ori la minte, numai oamenii răi şi păcătoşi au încercat ici-colo, sporadic, să aţîţe şi să exploateze orele confesionale, cari mai există ca resturi ale unor timpuri întunecate, ca producte ale unor intrigi criminale ţesute de duşmanii noştri, aderenţi ai principiului divide et impera. S’a strîmtat însă foarte mult terenul pentru astfel de nebuni, ce se joacă cu focul şi s’a rănit mult şi numărul lor. Datorinţa noastră însă este să lucrăm cu toţii, ca numărul lor să se reducă la minimum, car’ teren pentru astfel de anachronisme să nu se mai găsească în societatea românească. întotdeauna până acum presa naţională a luptat condusă de astfel de consideraţii, cu scop de a validita frăţietatea românească sigilată cu sfânt jurământ în faţa lumei şi a lui Dumnezeu, pe „Câmpul Libertăţei“. Numai acum, în această eră de decadenţă, în era chaotică a contrastelor şi schimbărilor la faţă vedem, că es la iveală figuri de pretinşi »naţionalişti«, ca să aşeze de confesionalism, şi să ne arunce şi nouă învinovăţirea aceasta archiurgisită. Faptul că acasa ni se aruncă spre a se apăra pe sine de acasa şi mai gravă ce le-am dovedit-o, singur şi acest fapt e dovadă, că au recurs la un argument desperat, şi că sunt în lipsă totală de argumente serioase, vrednice de a fi considerate. Atitudinea noastră, în decurs de aproape 4 ani de zile, de când am luat în cele mai critice împrejurări conducerea acestor organe naţionale, ne este scut sigur contra tuturor ăstor fel de învinuiri, cari de sine se răsfrâng asupra celor ce ni le aruncă. Considerând corectitatea absolută şi ireproşabilă, cu care am procedat pe terenul din chestiune întotdeauna, după programul ce am pus în vedere publică din prima zi, ne-am pută simţi dispensaţi de a şi reflecta la astfel de manopere ale contrarilor noştri. Nu sântem însă de opinia acelora, cari cred că pe astfel de oameni să-’i ignorezi, — că altceva nu ar merita, — din contră vom să-’i urmărim în toate ascunzişurile lor, şi să stăm faţă în faţă cu ei pe toate terenele. Să vedem deci, cum ne acusă strigoiul »fantoamei confesionalismului« ? Tendenţa articolului semnalată deja ieri e: să inspire publicului credinţa, că »Tribuna« a combătut pe părintele Goldiş, numai şi numai pentru că e gr.oriental, şi nu gr.-catolic. Dacă ar fi fost gr.-cat. »Tribuna« s-ar fi lăudat ca şi pe Dr. Radu la timpul său... Dacă această aserţiune — pe care o respingem ca o insultă mişelească — ar fi adevărată, ar urma logic, să fie aplicată, în ce priveşte pe părintele Goldiş, tuturor ziarelor noastre: »Gazetei Transilvaniei«, »Telegrafului Român şi »Unirei«, cari toate ’l-au combătut, ca şi »Tribuna*. »Tribuna Poporului« nu vine în socoteală fiind parte interesată, car’ »Rev. Orăştiei« nu s’a declarat, nici pro, nici contra, nici acum la alegerea de episcop, nici la alegerea de deputat a părintelui Goldiş. Evident deci, că aserţiunea e absurdă. Cu toate acestea să vedem întreagă svîrcolirea, ce o face autorul articolului, întru susţinerea acestei absurdităţi. Două părţi are articolul: 1. O paralelă între pp. Goldiş şi Radu, şi 2. O consideraţie generală asupra tuturor archiereilor noştri. Ne vom ocupa azi numai cu prima. 1. Autorul »Fantoamei« ace. »Acum aproape trei ani iarăşi se făcea sgomot în jurul unui cap bisericesc. Părintele Radu fusese numit episcop unit al Lugojului. Obştea românească a primit această numire cu toată reserva, fiindcă noul episcop n’avea nimic la activul seu, dar’ absolut nimic, nici în cele naţionale, nici în cele ale bisericei noastre şi nici pe teren cultural sau literar. Tot ce se ştia era, că părintele Radu ’şi-a dobândit merite confesionale în România. Pentru poporul român de aici însă era o persoană obscură, ierte-ni-se vorba dreaptă«, TRIBUNA Câte şire atâtea inexactităţi. 1. Nu e adevărat, că obştea românească ar fi primit cu reservă denumirea Drului Radu. Din contră bucuria a fost generală, atât în cercurile bisericeşti gr.-cat., cât şi peste tot la Români. Foarte natural. Mai mulți ani scaunul din Lugoj a rămas vacant. Guvernul voia să pună episcop mai întâiu pe Rezeg Silvius, deputat liberal în dieta de la Pesta, ales tot în faimosul cerc Delia, unde și-a urmat părintele Goldiş. Toată lumea românească a combătut această candidare. A urmat candidarea canonicului Lauran de la Oradea-mare, un »patriot« patentat şi intolerant confesionalist, urgisit de toţi Românii. Asemenea a fost combătut. Au urmat apoi svonuri de alte candidări, mai puţin antipatice, dar’ la Dr. Radu nime nu cuteza să se gândească a aspira, considerând imposibilă numirea lui la guvernul maghiar pentru faptul, că de 10 ani petrecea în Bucureşti. După astfel de precedente era foarte firesc, ca denumirea neaşteptată şi grabnică a părintelui Radu să facă o surprindere plăcută şi să deştepte bucurie, mai ales că toate candidările urgisite de Români s’au zădărnicit. Că bucuria a fost generală, dovadă articolul »Trib. Pop,« care scria, cum s’a văzut: Poporul român are cu un luptător mai mult, car’ biserica greco-catolică română a avut ieri o zi de înaltă bucurie. Bărbat în floarea vîrstei, numai de treizeci-şi-cinci de ani, cu o cultură vastă ce ’şi-a câştigat-o în cele trei centre mari ale românismului: la Blaj, Roma şi Bucureşti, protejat nu numai al sorei, carei-a dăruit înalte însuşiri, minte ageră şi o înfăţişare, care dela întâiul moment te cucereşte, — dar’ protejat al celui ce poartă doue coroane, al Papei dela Roma, şi binevăzut de Maiestăţile Lor împăratul-Rege Francisc Iosif şi Regele Carol, — P. S. Sa noul episcop al Lugojului n’are decât se vrea, şi va pute s’ajungă unul din prelaţii, a cărui vieaţă şi activitate pentru biserica şi neamul seu să fie o epocă de mărire, o epocă din care contimporanii să se îndemne la fapte măreţe, care urmaşii să se închine cu veneraţiune şi se binecuvinteze numele aceluia, care, ridicându-se din popor, jertfit-a toate puterile sale şi căldura inimei sale întreagă pentru a poporului înălţare! Numele lui va lumina în veacuri şi va fi pus alăturea cu archiereii pe cari azi întreg neamul românesc îi socoteşte sfinţi, pentru că au ţinut nu ca să-’şi păstreze scaunul episcopesc, dar’ să-’i aducă strălucire, în această apreciere a foii care şi atunci era mare contrară a »Tribunei«, o dată şi dovada, că şi celelalte aserţiuni ale »Fantomei« sunt neîntemeiate. De fapt Dr. Radu era unul din cei mai erudiţi bărbaţi ai bisericei unite, cari puteau fi candidaţi la episcopie. Autorul vrea să-i scoată părintelui Radu o vină din »Merite confesionale în România« ? Ce înţelege aci sub »confesionale« ? Fapt e că părintele Radu a fost paroch al Românilor gr.-catolici din Bucureşti, cari emigraţi de aici trăesc cu miile în capitala României, şi cari vor avă şi ei atâta drept în regatul liber şi tolerant al României, cât au toate celelalte confesiuni, creştine şi necreştine din lume, ca să aibă paroch de confesiunea lor ? 2. în continuarea articolului seu »Fantoma« caută a ne face acasă şi din lungimea rapoartelor noastre. Deşi bucuria era generală, dovadă aprecierile psalmodice ale ortacei sale de la Arad, credem că gradul de bucurie nu se măsură cu cotul. Şi de altfel desfidem pe autorul articolului din vorbă să ne arete, — că la biblioteca Acad. din Bucureşti are colecţia tuturor ziarelor, — care ziar român s’a ocupat mai mult, mai pe larg şi mai detailat, cu orice causă, cu orice sărbare de caracter românesc, fie că ar fi fost vorbă de adunările »Asociaţiunei«, de fondul de teatru, de sinoade, congrese, conferenţe, etc?... Măsure cu centimetrul coloanele ziarelor şi vadă că »Tribunal, potrivit caracterului său şi cadrelor sale a dat cea mai mare extensiune tuturor întâmplărilor, ce priviau pe Români, fără nici o altă considerare, decât cea naţională românească. 3. Provocarea la vorbirea din 1898 a protopopului Dr. Popoviciu, — în care s’a plâns de o »mişcare de propagandă catolică pernicioasă«, — nu e argument serios. Pentru că ceea ce simpaticul protopop al Lugojului spunea la 1 Ian. 1898 nu putea fi hotărîtor pentru noi nici în toamna anului 1896, când Radu a fost denumit, nici în 1897, când a fost instalat Dacă însă vom avă dovezi despre o propagandă pernicioasă, ce s’ar face sub patronajul episcopului Radu, 11/23 iunie 1899 fie liniştită »Revista« şi toţi tovarăşii ei, că noi ne vom şti datoria şi faţă cu P. Sfinţia Sa Radu, ca şi faţă de oricine, şi ne vom împlini-o fără reservă şi fără cruţare, cum ne-am împlinit-o întotdeauna şi în decursul milleniului, faţă de toţi Archiereii români, cari au dat faimoasele circulare millenare, ca şi faţă de vicarul Goldiş, care a apoteosat milleniul, ca şi faţă de »îndulcitorul millenar«, dl Slavici, şi soţii sei de »principii ...... De repeţite ori ne-am espus principiile în chestiunile confesionale, sub aprobarea tuturor bunilor Români, şi nu ne vom abate dela ele de dragul nimălui. Frăţietatea românească pentru care părinţii noştri cu jurământ sfânt s’au legat, ne e mai presus decât orice amiciţie ori consideraţie personală. Şi bine ar fi dacă la toate foile s’ar stabili odată anumite principii de ţinut vecinie în vedere. 4. Paralela personală între episcopul Lugojului şi nou alesul episcop de la Arad, după cele premise, lăsăm să o facă cetitorii. Deosebirile însă le însemnăm aci: Dr. Radu a fost denumit de foruri neromâneşti; Goldiş ales de »naţionalişti«, în cele politice Dr. Radu n’a avut nici rol, nici colorit. Goldiş s’a ales deputat, şi programul ’şi’l-a arătat la Ceica... Dr. Radu biserica sa nu ’şi-a pălmuit-o, nici sentimentul public nu ’l-a provocat cu nimic. Goldiş... — se ştiu toate şi s’au dovedit cu sentenţa sinodului archieresc, »Telegraful Român«, telegrama deputaţilor maghiari, telegrama lui Tisza Kálmán, etc, etc. Recunoaşte de altfel şi »Revista«, scriind: »O fi greşit părintele Goldiş; da, a săvîrşit un păcat politico-bisericesc cu discursul de la Ceica, pentru care va fi făcut de sigur o onorabilă ispăşire“... Rugămu-vă, pentru Dumnezeu, unde, cum şi când a făcut orice fel de ispăşire?! Spuneţi-ne şi nouă... Revistă externă. Din Francia. Se afirmă, că combinaţia Waldeck- Rousseau n’a isbutit atât din pricina rivalităţilor grupurilor parlamentare, cât și din împotrivirea grupului Méline. Acest grupi-a imputat lui Waldeck- Rousseau, că ministerul său ar fi extrem de revisionist. Méline și Poincarré prin o scrisoare adresată agenției Havas protestează, că ei ar purta vina pentru zădărnicirea misiunei lui Waldeck-Rousseau. O depeşă mai nouă anunță, că Loubet a rugat telegrafic pe Bourgeois în Haaga să iee asupră-i și însărcinarea formărei cabinetului. Bourgeois ’i-a răspuns, că pleacă la Paris. * Știrile mai noue anunță, că Dreyfus va sosi în 27 i. c. în Francia la Brest sau Saint-Malo, sigur însă nu ştie nime nici ziua sosirei, nici locul unde va fi debarcarea. Toate se ţin în secret. In Rennes se fac pregătiri pentru pertractare, în oraş se aşteaptă sosirea unei mari mulţimi de oameni pe timpul procesului. Preoţii alegători, în cercurile vaticane se afirmă, că cu ocasiunea proximelor alegeri parlamentare, Papa are de gând să retragă ordinul »non expedit« şi să dee concesiune preoţimei ca să iee parte la alegeri. De când s’a cassat dominaţiunea lumească a Papei, acesta ar fi primul cas de felul acesta. Ştirea a produs pretutindenea sensaţie, dar’ ea are lipsă de confirmare. Din toată lumea. Conflictul turco-serbesc. — Împrumutul f Muntenegrului, în lupta dela graniţa serbo-turcească au suferit ambe părţile perderi considerabile. Numărul morţilor şi răniţilor nu se ştie. Turcii ’şi-au transportat răniţii în Pristina, car’ morţii ’i-au îngropat pe cale. Cercurile oficiale sârbeşti afirmă, că atacul a fost proiectat de către un maior şi câţiva oficeri turci. Principele Nichita a rugat pe Sultanul să garanteze pe seama Muntenegrului un împrumut de 500 mii franci, replătibil în 5 ani. Sultanul a însărcinat pe ministrul de finanțe, să exonereze acordarea împrumutului de la banca ottomană. Nr. 126 Scrisoare din Bosnia. Serajevo, 16 Iunie n. 1899. (Urmare). Pe când mai nainte nu se făcea nimica pentru cultul divin, astăzi părintele Belu a introdus în regiment prin stăruinţa sa un curs pentru cântările bisericeşti şi pentru cântarea corală, care se predă de câte două ori pe săptămână şi e încântător să auzi cum Românaşii — ţăranii de pe acasă, din cari cei mai mulţi sunt analfabeţi — cântă în cor în o armonie frumoasă şi precisă. Stai umilit şi nu crezi dacă nu mi-ai vede singur cu ochii, că e posibil aşa ceva cu oameni atât de simpli. Şi această împrejurare te încredinţează şi mai mult de ce facultăţi mari şi excelente dispune poporul român, şi că poţi face minuni cu el, dacă e condus numai de bărbaţi demni şi vrednici, dacă dînsul e pus numai în posibilitatea de a-’şi desvolta şi a-’şi manifesta facultăţile şi puterile sale mari ce există în el. Părintele Belu a mai introdus, că ficiorii sunt conduşi la biserică de musica militară, ceea ce înainte de el nu se făcea de fel, deşi regimentul e întreg român, deşi sunt toţi de legea românească, înainte erau conduşi la biserică de musica militară numai cei 20 de catolici din regiment şi altul nume. El a mai introdus, că la sfintele daruri şi la sfîrşitul liturgiei musica cântă în capelă imnul împărătesc. Deoarece musica regimentului nu ştie nici un cântec, nici un marş românesc — destul de trist — părintele Belu a comandat pe spesele sale proprii, mai multe cântece şi marşuri româneşti, şi a îndrumat pe la locurile competente, ca musica să cânte şi pentru ostaşi, nu tot numai pentru oficeri (cei străini de neam şi de lege), arătându-le misiunea adevărată a unei musice militare pentru ostaşi, nu pentru oficeri, încredinţându-le totodată că tot ce e străin de simţul şi de inima Românului, aceea îl lasă pe el rece şi nepăsător, pe când musica are din contră tocmai misiunea însemnată de a-’l deştepta, de a-’l trezi, de a-’l inspira pe soldat, de a-’i trezi inima şi simţul pentru fapte mari şi frumoase, să-’i dee noue puteri când e obosit şi apăsat de muncă, să-’i dee nouă vieaţă când e strivit şi desperat de povara vieţei sale, şi aceasta o poate numai o cântare, o melodie ce corespunde simţului seu, — un cânt naţional. Eu am avut o pasiune de a vorbi cu vreo câţiva ostaşi români, şi în toţi am aflat un simţ naţional, un simţ românesc treaz şi desvoltat. Fiecare îmi spunea cu mândrie, că e Român şi că limba lui românească mi-e tot aşa de scumpă ca şi ochii din cap; totodată am avut ocasiunea să aud şi predicile părintelui Relu ce le ţine ostaşilor sei în fiecare Duminecă şi sărbătoare. Şi aci zace enigma de ce ostaşul român din Plevlje e deştept şi conştiu de sine. Dar’... Predica ! predica! în bisericile noastre româneşti, împreunate cu fapte bune, acesta e lucrul cel mai frumos şi mai vrednic ce-’l doresc s’o facă fiecare preot român, şi aceasta e aceea ce-i pot atribui părintelui Belu de un merit deosebit, căci predica ţinută în fiecare Duminecă şi sărbătoare, e lumina care luminează inimile şi sufletele întunecate de atâta nepăsare, ignoranţă şi atâta răutate din partea duşmanilor noştri. în scurt, preotul Belu e un adevărat misionar român, căci idealul ce-l conduce pe el în acţiunile sale e ridicarea şi mărirea bisericei şi a naţiunei române, astăzi pretutindenea atât de periclitată în existenţa ei, ca niciodată. Până acum n’am fost avut încă ocasiune de a cunoaşte mai deaproape pe preoţii români de prin Bănat şi Ardeal. Am auzit şi am cetit numai despre ei, dar’ acum aflu că preotul român de acolo e o cetate, cătră care înzădar îşi îndreaptă duşmanul toate armele sale. Acum ştiu şi înţeleg enigma, de ce poporul român din acele părţi a românimei e atât de brav, atât de conştiu de naţiunea sa română, de ce e atât de tenace şi resistent, ca nici un alt popor din lume în lupta crâncenă şi teribilă ce o poartă el deja de secole contra extirpărei sale naţionale faţă de Hunii moderni. Acum înţeleg de ce Maghiarii au atâta frică de Români, car’ proverbul român zice: »De ce te temi nu scapi«, — de ce astăzi ei s’au aruncat cu toată urgia lor hunică asupra poporului românesc, asupra tuturor instituţiunilor de creştere şi instrucţiune, asupra a tot ce e românesc, până în fine şi asupra bisericei române, asupra credinţei omului, pe care nici Turcii nu o atacă creştinului în imperiul lor, care e unicul scut de apărare şi de mângâiere ce le-a rămas încă bieţilor Români împilaţi de aceşti cavaleri ai barbarismului, pentru că ei ştiu că preotul român din acele părţi e acel amalgam puternic, ce face din poporul român »stâncă de graniţ«, de care s’au sfărmat şi se vor sfărma şi înainte toate atacurile acestei rasse omeneşti, toate valurile glodoase ale puhoiului hunic. (Va urma). Isidor leșan.