Tribuna, iunie 1899 (Anul 16, nr. 118-140)

1899-06-11 / nr. 126

Pag. 502 mărirea unui prefect în districtul Cer­năuţilor, în care populaţiunea este mixtă. Un Duzinkiewicz este chemat la centru, pentru­ ca mai vîrtos se poată sufla la urechile baronului Bourguignon. Cea mai legitimă cerere a representanţilor noştri din dieta ţerei, că din palatul guvernului se dispară cei mai ostili provocători ai neamului român cu in­fluenţa lor cu tot, este ignorată de bar. Bourguignon. Presidentul ţerei îi sus­ţine, deşi glasul nostru a pretins con­trarul, deşi ştie bine, cât de mari an­­tagonişti ai neamului nostru sunt ei. Faptul, că aceste personajii sunt sus­ţinute, arată neprietenia ce o nutreşte baronul Bourguignon faţă de naţiunea noastră; dovedeşte, că la el nu mai avem de sperat nici dreptate, nici pre­venire. în ultima sesiune a dietei de­putaţii români au dat baronului Bour­guignon — reproducând limbajul ghe­şeftar — un avans de încredere. Avan­sul a fost dat unor mâni, cari nu ’l-au meritat, el este fructificat cu cinism în contra noastră. In timpul guvernărei bar. Bour­guignon o singură faptă de importanţă nu aflăm, prin care s’ar pută dovedi prietenie faţă de poporul nostru. Pe terenul politic, în şcoală şi în biserică numai bruscări şi lovituri. Po­porul nostru este cuprins de cea mai profundă nemulţumire. Era Bourguignon este cea mai ne­fastă, în care am ajuns de la introdu­cerea constituţionalismului încoace. Ea este atât de neghioabă şi lipsită de ori­ce inteligenţă politică, încât nu mai este suportabilă. Poporul român pre­tinde satisfacţie deplină şi aceea nu poate fi alta, decât: căderea erei Bour­guignon şi reintegrarea noastră în drep­turile ce ni­ se cuvin. Luni se vor întruni aleşii poporu­lui nostru. Ceea, despre ce ei vor des­­bate, sunt lucruri momentuoase. Situa­ţia este gravă de tot. Periclitat nu este numai poporul nostru, ci întreg constituţionalismul este dus la absurd, care principiul autonomist este călcat în picioare în toată Bucovina, atât faţă de poporul nostru, cât şi faţă de celelalte popoare conlocuitoare. O pro­gresare a acestui sistem de guvernare nu mai poate fi permisă, fără ca ţeara se ajungă în halul destrăbălărei şi al ban­­crotului politic şi economic. Guvernarea din era Bourguignon este un pericol pentru noi şi pentru această ţeară. Deputaţii au să se pronunţe şi să decidă paşii salvatori. Dorim, ca în aceste momente grele, decisiunile lor să fie pline de bărbăţie, car’ paşii, ce-’i vor face, plini de energie. Aceasta o reclamă poporul român şi trebue să se facă, dacă mai avem representanți devotaţi popo­rului, pe care sunt puşi a-­i representa. Ori­ce interveniri la guvernul local sunt zădarnice. Aici numai forţă brutală şi făţăr­nicie vor întimpina. Bar. Bourguignon nu mai merită, ca să stai de vorbă cu el, şi pănă­ ce stă pe locul presidentului ţerei, nici un pas de Român nu se cu­vine să mai calce pragurile palatului guvernului. Acţiunea deputaţilor noştri trebue se-şi aleagă altă direcţie. O lămurire deplină cu guvernul central, cu ocasiu­­nea cărei se fie descrisă toată starea revoltătoare în care am intrat prin ati­tudinea neghioabă a unui president in­capabil, şi să se preciseze postulatele, ale căror îndeplinire neîntârziat le pre­tindem până la termine fixe — aceasta este încă unicul mijloc, care ar putea duce la ţintă. Ear’ dacă reclamaţiunile noastre nu s’ar băga deplin în seamă de guvernul central şi vor lipsi garanţiile pentru îm­plinirea postulatelor, atunci a mai spri­­jini guverne ostile nu avem reson, vom trebui să zicem valet majorităţei parla­mentare şi adio contelui Thun. Aşteptăm dela deputaţii noştri, că vor fi bărbaţi. ASTRA. Concurs. Despărţământul V. Sălişte al­­Aso­­ciaţiunei pentru literatura română şi cultura poporului român d­escrie conform cond­usului luat în şedinţa comitetului ţinută la 5 iunie a. c. concurs la 3 premii, şi adecă primul de 10 fl., al doilea de 6 fl. şi al treilea de 4 fl., pentru acele femei din raionul despărţământului, cari se vor distinge în cultivarea legumăritului. Rugările pentru obţinerea acestor premii sunt a se trimite până în 5 Iulie a. c. st. n. subsemnatei direcţiuni. Premiile se vor distribui prin o co­­misiune aleasă spre acest scop. Sălişte, în 17 Iunie 1899. Direcţiunea despărţământului V. Sălişte al »Asociaţiunei«. Herţia. Dir. Calefariu, ________ dir. desp. Sibiiu, Vineri, Se joacă cu focul. Ori­cine încearcă, pe o cale ori pe­­ alta, să vîre între Români ură confesio-­­­nală, separatism social ori politic pe tema confesională, nu face decât servi­ciul duşmanilor noştri seculari, cam­ de mult şi sistematic au căutat şi caută să ne desbine. Un adevăr acesta, pe care fiecare Român luminat şi cu iubire pe neam îl recunoaşte şi admite ca cinostiră pen­tru toţi. Numai oamenii cei slabi, mărginiţi la inimă ori la minte, numai oamenii răi şi păcătoşi au încercat ici-colo, sporadic, să aţîţe şi să exploateze orele confesio­nale, cari mai există ca resturi ale unor timpuri întunecate, ca producte ale unor intrigi criminale ţesute de duşmanii no­ştri, aderenţi ai principiului divide et impera. S’a strîmtat însă foarte mult terenul pentru astfel de nebuni, ce se joacă cu fo­cul şi s’a rănit mult şi numărul lor. Dato­­rinţa noastră însă este să lucrăm cu toţii, ca numărul lor să se reducă la minimum, car’ teren pentru astfel de anachronisme să nu se mai găsească în societatea ro­mânească. întotdeauna până acum presa na­ţională a luptat condusă de astfel de consideraţii, cu scop de a validita fră­ţietatea românească sigilată cu sfânt ju­rământ în faţa lumei şi a lui Dumnezeu, pe „Câmpul Libertăţei“. Numai acum, în această eră de decadenţă, în era chaotică a contrastelor şi schimbărilor la faţă vedem, că es la iveală figuri de pretinşi »naţionalişti«, ca să aşeze de confesionalism, şi să ne arunce şi nouă învinovăţirea aceasta archi­urgisită. Faptul că acasa ni­ se aruncă spre a se apăra pe sine de acasa şi mai gravă ce le-am dovedit-o, singur şi acest fapt e dovadă, că au recurs la un ar­gument desperat, şi că sunt în lipsă totală de argumente serioase, vrednice de a fi considerate. Atitudinea noastră, în decurs de aproape 4 ani de zile, de când am luat în cele mai critice împrejurări condu­cerea acestor organe naţionale, ne este scut sigur contra tuturor ăstor fel de învinuiri, cari de sine se răsfrâng asu­pra celor­ ce ni­ le aruncă. Considerând corectitatea absolută şi ireproşabilă, cu care am procedat pe terenul din che­stiune întotdeauna, după programul ce am pus în vedere publică din prima zi, ne-am pută simţi dispensaţi de a şi re­flecta la astfel de manopere ale contra­rilor noştri. Nu sântem însă de opinia acelora, cari cred că pe astfel de oameni să-’i ignorezi, — că altceva nu ar me­rita, — din contră vom să-’i urmărim în toate ascunzişurile lor, şi să stăm faţă în faţă cu ei pe toate terenele. Să vedem deci, cum ne acusă stri­goiul »fantoamei confesionalismului« ? Tendenţa articolului semnalată deja ieri e: să inspire publicului credinţa, că »Tribuna« a combătut pe părintele Goldiş, numai şi numai pentru­ că e gr.­­oriental, şi nu gr.-catolic. Dacă ar fi fost gr.-cat. »Tribuna« s-ar fi lăudat ca şi pe Dr. Radu la timpul său... Dacă această aserţiune — pe care o respingem ca o insultă mişelească — ar fi adevărată, ar urma logic, să fie aplicată, în ce priveşte pe părintele Goldiş, tuturor ziarelor noastre: »Ga­zetei Transilvaniei«, »Telegrafului Ro­mân­ şi »Unirei«, cari toate ’l-au combătut, ca şi »Tribuna*. »Tribuna Poporului« nu vine în socoteală fiind parte interesată, car’ »Rev. Orăştiei« nu s’a declarat, nici pro, nici contra, nici acum la alegerea de episcop, nici la ale­gerea de deputat a părintelui Goldiş. Evident deci, că aserţiunea e ab­surdă. Cu toate acestea să vedem întreagă svîrcolirea, ce o face autorul articolului, întru susţinerea acestei absurdităţi. Două părţi are articolul: 1. O pa­ralelă între pp. Goldiş şi Radu, şi 2. O consideraţie generală asupra tuturor ar­­chiereilor noştri. Ne vom ocupa azi numai cu prima. 1. Autorul »Fantoamei« ace. »Acum aproape trei ani iarăşi se făcea sgomot în jurul unui cap bisericesc. Părintele Radu fusese numit episcop unit al Lugojului. Obştea românească a primit această numire cu toată reserva, fiindcă noul episcop n’avea nimic la activul seu, dar’ absolut nimic, nici în cele naţionale, nici în cele ale bisericei noastre şi nici pe teren cultural sau literar. Tot ce se ştia era, că părintele Radu ’şi-a dobândit merite confesionale în România. Pentru poporul român de aici însă era o persoană obscură, ierte-ni-se vorba dreaptă«, TRIBUNA Câte şire atâtea inexactităţi. 1. Nu e adevărat, că obştea româ­nească ar fi primit cu reservă denumi­rea Drului Radu. Din contră bucuria a fost generală, atât în cercurile biseri­ceşti gr.-cat., cât şi peste tot la Români. Foarte natural. Mai mulți ani scaunul din Lugoj a rămas vacant. Guvernul voia să pună episcop mai întâiu pe Re­zeg Silvius, deputat liberal în dieta de la Pesta, ales tot în faimosul cerc Delia, unde și-a urmat părintele Goldiş. Toată lumea românească a combătut această candidare. A urmat candidarea canonicului Lauran de la Oradea-mare, un »patriot« patentat şi intolerant confesionalist, ur­gisit de toţi Românii. Asemenea a fost combătut. Au urmat apoi svonuri de alte candidări, mai puţin antipatice, dar’ la Dr. Radu nime nu cuteza să se gân­dească a aspira, considerând imposibilă numirea lui la guvernul maghiar pen­tru faptul, că de 10 ani petrecea în Bu­cureşti. După astfel de precedente era foarte firesc, ca denumirea neaşteptată şi grabnică a părintelui Radu să facă o surprindere plăcută şi să deştepte bu­curie, mai ales că toate candidările ur­gisite de Români s’au zădărnicit. Că bucuria a fost generală, dovadă articolul »Trib. Pop,« care scria, cum s’a văzut: Poporul român are cu un luptător mai mult, car’ biserica greco-catolică română a avut ieri o zi de înaltă bucurie. Bărbat în floarea vîrstei, numai de trei­­zeci-şi-cinci de ani, cu o cultură vastă ce ’şi-a câştigat-o în cele trei centre mari ale româ­nismului: la Blaj, Roma şi Bucureşti, pro­tejat nu numai al sor­ei, care­­i-a dăruit înalte însuşiri, minte ageră şi o înfăţişare, care dela întâiul moment te cucereşte, — dar’ protejat al celui­ ce poartă doue coroane, al Papei dela Roma, şi binevăzut de Maiestăţile Lor împă­ratul-Rege Francisc Iosif şi Regele Carol, — P. S. Sa noul episcop al Lugojului n’are decât se vrea, şi va pute s’ajungă unul din prelaţii, a cărui vieaţă şi activitate pentru biserica şi neamul seu să fie o epocă de mărire, o epocă din care contimporanii să se îndemne la fapte măreţe, care urmaşii să se închine cu venera­­ţiune şi se binecuvinteze numele aceluia, care, ridicându-se din popor, jertfit-a toate puterile sale şi căldura inimei sale întreagă pentru a poporului înălţare! Numele lui va lumina în veacuri şi va fi pus alăturea cu archiereii pe cari azi întreg neamul românesc îi socoteşte sfinţi, pentru­ că au ţinut nu ca să-’şi păstreze scaunul episco­­pesc, dar’ să-’i aducă strălucire, în această apreciere a foii care şi atunci era mare contrară a »Tribunei«, o dată şi dovada, că şi celelalte aserţiuni ale »Fantomei« sunt neîntemeiate. De fapt Dr. Radu era unul din cei mai eru­diţi bărbaţi ai bisericei unite, cari pu­teau fi candidaţi la episcopie. Autorul vrea să-­i scoată părintelui Radu o vină din »Merite confesionale în România« ? Ce înţelege aci sub »con­fesionale« ? Fapt e că părintele Radu a fost paroch al Românilor gr.-catolici din Bu­cureşti, cari emigraţi de aici trăesc cu miile în capitala României, şi cari vor avă şi ei atâta drept în regatul liber şi tolerant al României, cât au toate ce­lelalte confesiuni, creştine şi necreştine din lume, ca să aibă paroch de con­fesiunea lor ? 2. în continuarea articolului seu »Fantoma« caută a ne face acasă şi din lungimea rapoartelor noastre. Deşi bu­curia era generală, dovadă aprecierile psalmodice ale ortacei sale de la Arad, credem că gradul de bucurie nu se mă­sură cu cotul. Şi de altfel desfidem pe autorul articolului din vorbă să ne arete, — că la biblioteca Acad. din Bucureşti are colecţia tuturor ziarelor, — care ziar ro­mân s’a ocupat mai mult, mai pe larg şi mai detailat, cu ori­ce causă, cu ori­ce sărbare de caracter românesc, fie că ar fi fost vorbă de adunările »Asociaţiunei«, de fondul de teatru, de sinoade, congrese, conferenţe, etc?... Măsure cu centimetrul coloanele ziarelor şi vadă că »Tribunal, potrivit caracterului său şi cadrelor sale a dat cea mai mare extensiune tuturor întâmplărilor, ce priviau pe Români, fără nici o altă considerare, decât cea naţională românească. 3. Provocarea la vorbirea din 1898 a protopopului Dr. Popoviciu, — în care s’a plâns de o »mişcare de propagandă catolică pernicioasă«, — nu e argument serios. Pentru­ că ceea­ ce simpaticul pro­topop al Lugojului spunea la 1 Ian. 1898 nu putea fi hotărîtor pentru noi nici în toamna anului 1896, când Radu a fost denumit, nici în 1897, când a fost instalat Dacă însă vom avă dovezi de­spre o propagandă pernicioasă, ce s’ar face sub patronajul episcopului Radu, 11/23 iunie 1899 fie liniştită »Revista« şi toţi tovarăşii ei, că noi ne vom şti datoria şi faţă cu P. Sfinţia Sa Radu, ca şi faţă de ori­cine, şi ne vom împlini-o fără reservă şi fără cruţare, cum ne-am împlinit-o întotdeauna şi în decursul milleniului, faţă de toţi Archiereii români, cari au dat faimoa­sele circulare millenare, ca şi faţă de vicarul Goldiş, care a apoteosat mille­­niul, ca şi faţă de »îndulcitorul mille­­nar«, dl Slavici, şi soţii sei de »prin­cipii ...... De repeţite­ ori ne-am espus prin­cipiile în chestiunile confesionale, sub aprobarea tuturor bunilor Români, şi nu ne vom abate dela ele de dragul ni­­mălui. Frăţietatea românească pentru care părinţii noştri cu jurământ sfânt s’au legat, ne e mai presus decât ori­ce amiciţie ori consideraţie personală. Şi bine ar fi dacă la toate foile s’ar sta­bili odată anumite principii de ţinut vecinie în vedere. 4. Paralela personală între episco­pul Lugojului şi nou alesul episcop de la Arad, după cele premise, lăsăm să o facă cetitorii. Deosebirile însă le în­semnăm aci: Dr. Radu a fost denumit de foruri neromâneşti; Goldiş ales de »naţionalişti«, în cele politice Dr. Radu n’a avut nici rol, nici colorit. Goldiş s’a ales de­putat, şi programul ’şi­’l-a arătat la Ceica... Dr. Radu biserica sa nu ’şi-a pălmuit-o, nici sentimentul public nu ’l-a provocat cu nimic. Goldiş... — se ştiu toate şi s’au dovedit cu­ sentenţa si­nodului archieresc, »Telegraful Român«, telegrama deputaţilor maghiari, tele­grama lui Tisza Kálmán, etc, etc. Recunoaşte de altfel şi »Revista«, scriind: »O fi greşit părintele Goldiş; da, a săvîrşit un păcat politico-biseri­cesc cu discursul de la Ceica, pentru care va fi făcut de sigur o ono­rabilă ispăşire“... Rugămu-vă, pentru Dumnezeu, unde, cum şi când a făcut ori­ce fel de ispă­şire?! Spuneţi-ne şi nouă... Revistă externă. Din Francia. Se afirmă, că combinaţia Waldeck- Rousseau n’a isbutit atât din pricina rivalităţilor grupurilor parlamentare, cât și din împotrivirea grupului Méline. Acest grup­­i-a imputat lui Waldeck- Rousseau, că ministerul său ar fi extrem de revisionist. Méline și Poincarré prin o scri­soare adresată agenției Havas prote­stează, că ei ar purta vina pentru ză­dărnicirea misiunei lui Waldeck-Rous­­seau. O depeşă mai nouă anunță, că Loubet a rugat telegrafic pe Bourgeois în Haaga să iee asupră-i și însărcinarea formărei cabinetului. Bourgeois ’i-a răs­puns, că pleacă la Paris. * Știrile mai noue anunță, că Drey­fus va sosi în 27 i. c. în Francia la Brest sau Saint-Malo, sigur însă nu ştie nime nici ziua sosirei, nici locul unde va fi debarcarea. Toate se ţin în se­cret. In Rennes se fac pregătiri pentru pertractare, în oraş se aşteaptă sosirea unei mari mulţimi de oameni pe timpul procesului. Preoţii alegători, în cercurile vaticane se afirmă, că cu ocasiunea proximelor alegeri parlamen­tare, Papa are de gând să retragă or­dinul »non expedit« şi să dee concesiune preoţimei ca să iee parte la alegeri. De când s’a cassat dominaţiunea lumească a Papei, acesta ar fi primul cas de fe­lul acesta. Ştirea a produs pretutindenea sen­­saţie, dar’ ea are lipsă de confirmare. Din toată lumea. Conflictul turco-serbesc. — Împrumutul f Muntenegrului, în lupta dela graniţa serbo-turcească au suferit ambe părţile perderi considerabile. Nu­­mărul morţilor şi răniţilor nu se ştie. Turcii ’şi-au transportat răniţii în Pristina, car’ morţii ’i-au îngropat pe cale. Cercurile oficiale sâr­beşti afirmă, că atacul a fost proiectat de către un maior şi câţiva oficeri turci. Principele Nichita a rugat pe Sultanul să garanteze pe seama Muntenegrului un îm­prumut de 500 mii franci, replătibil în 5 ani. Sultanul a însărcinat pe ministrul de finanțe, să exonereze acordarea împrumutului de la banca ottomană. Nr. 126 Scrisoare din Bosnia. Serajevo, 16 Iunie n. 1899. (Urmare). Pe când mai nainte nu se făcea nimica pentru cultul divin, astăzi părin­tele Belu a introdus în regiment prin stăruinţa sa un curs pentru cântările bisericeşti şi pentru cântarea corală, care se predă de câte două­ ori pe săptămână şi e încântător să auzi cum Românaşii — ţăranii de pe acasă, din cari cei mai mulţi sunt analfabeţi — cântă în cor în o ar­monie frumoasă şi precisă. Stai umilit şi nu crezi dacă nu mi-ai vede singur cu ochii, că e posibil aşa ceva cu oameni atât de simpli. Şi această împrejurare te încredinţează şi mai mult de ce fa­cultăţi mari şi excelente dispune popo­rul român, şi că poţi face minuni cu el, dacă e condus numai de bărbaţi demni şi vrednici, dacă dînsul e pus numai în posibilitatea de a-’şi desvolta şi a-’şi ma­nifesta facultăţile şi puterile sale mari ce există în el. Părintele Belu a mai introdus, că ficiorii sunt conduşi la biserică de mu­­sica militară, ceea­ ce înainte de el nu se făcea de fel, deşi regimentul e întreg ro­mân, deşi sunt toţi de legea românească, înainte erau conduşi la biserică de mu­­sica militară numai cei 20 de catolici din regiment şi altul nume. El a mai in­trodus, că la sfintele daruri şi la sfîrşitul liturgiei musica cântă în capelă imnul împărătesc. De­oare­ce musica regimentului nu ştie nici un cântec, nici un marş româ­nesc — destul de trist — părintele Belu a comandat pe spesele sale proprii, mai multe cântece şi marşuri româneşti, şi a îndrumat pe la locurile competente, ca musica să cânte şi pentru ostaşi, nu tot numai pentru oficeri (cei străini de neam şi de lege), arătându-le misiunea adevărată a unei musice militare pentru ostaşi, nu pentru oficeri, încredinţându-le totodată că tot ce e străin de simţul şi de inima Românului, aceea îl lasă pe el rece şi nepăsător, pe când musica are din contră tocmai misiunea însemnată de a-’l deştepta, de a-’l trezi, de a-’l in­spira pe soldat, de a-’i trezi inima şi simţul pentru fapte mari şi frumoase, să-’i dee noue puteri când e obosit şi apăsat de muncă, să-’i dee nouă vieaţă când e strivit şi desperat de povara vieţei sale, şi aceasta o poate numai o cântare, o melodie ce corespunde sim­ţului seu, — un cânt naţional. Eu am avut o pasiune de a vorbi cu vre­o câţiva ostaşi români, şi în toţi am aflat un simţ naţional, un simţ ro­mânesc treaz şi desvoltat. Fiecare îmi spu­nea cu mândrie, că e Român şi că limba lui românească mi-e tot aşa de scumpă ca şi ochii din cap; totodată am avut ocasiunea să aud şi predicile părintelui Relu ce le ţine ostaşilor sei în fiecare Duminecă şi sărbătoare. Şi aci zace enigma de ce ostaşul român din Plevlje e deştept şi conştiu de sine. Dar’... Pre­dica ! predica! în bisericile noastre ro­mâneşti, împreunate cu fapte bune, ace­sta e lucrul cel mai frumos şi mai vred­nic ce-’l doresc s’o facă fiecare preot român, şi aceasta e aceea ce-­i pot atri­bui părintelui Belu de un merit deose­bit, căci predica ţinută în fiecare Dumi­necă şi sărbătoare, e lumina care lu­minează inimile şi sufletele întunecate de atâta nepăsare, ignoranţă şi atâta răutate din partea duşmanilor noştri. în scurt, preotul Belu e un adevărat misio­nar român, căci idealul ce-­l conduce pe el în acţiunile sale e ridicarea şi mări­rea bisericei şi a naţiunei române, astăzi pretutindenea atât de periclitată în exi­stenţa ei, ca nici­odată. Până acum n’am fost avut încă ocasiune de a cunoaşte mai deaproape pe preoţii români de prin Bănat şi Ar­deal. Am auzit şi am cetit numai de­spre ei, dar’ acum aflu că preotul ro­mân de acolo e o cetate, cătră care în­­zădar îşi îndreaptă duşmanul toate ar­mele sale. Acum ştiu şi înţeleg enigma, de ce poporul român din acele părţi a rom­ânimei e atât de brav, atât de con­ştiu de naţiunea sa română, de ce e atât de tenace şi resistent, ca nici un alt popor din lume în lupta crâncenă şi teribilă ce o poartă el deja de se­cole contra extirpărei sale naţionale faţă de Hunii moderni. Acum înţeleg de ce Maghiarii au atâta frică de Ro­mâni, car’ proverbul român zice: »De ce te temi nu scapi«, — de ce astăzi ei s’au aruncat cu toată urgia lor hunică asu­pra poporului românesc, asupra tuturor instituţiunilor de creştere şi instrucţiune, asupra a tot ce e românesc, până în fine şi asupra bisericei române, asupra credinţei omului, pe care nici Turcii nu o atacă creştinului în imperiul lor, care e unicul scut de apărare şi de mângâ­iere ce le-a rămas încă bieţilor Români împilaţi de aceşti cavaleri ai barbaris­mului, pentru­ că ei ştiu că preotul ro­mân din acele părţi e acel amalgam pu­ternic, ce face din poporul român »stâncă de graniţ«, de care s’au sfărmat şi se vor sfărma şi înainte toate atacurile ace­stei rasse omeneşti, toate valurile glo­­doase ale puhoiului hunic. (Va urma). Isidor leșan.

Next