Tribuna, decembrie 1899 (Anul 16, nr. 265-288)

1899-12-01 / nr. 265

Anul XVI Sibiiu, Mercuri 1/13 Decemvrie 1899 Nr. 265 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/l an 2 fl. 50 cr., »/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru aonarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/t an 3 fl. 50 cr., »/* an 7 fi 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/t an 10 franci, l/t an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se tec­mi mai plătindu-se înainte. AS,a 11 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăce Nr. 15. Se prenumără și la poşte și la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici ă 5 cr. se vând în Sibiiu: la librăria »Ti­pografiei», societate pe acțiuni şi la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia: la librăria Weisz Bernat ,la loterie« Spre finalisare. (tvp.) Prim-ministrul maghiar Széll­­ a fost la Viena, a vorbit cu Monarchul şi cu toţi miniştrii comuni, şi astăzi pro-­­ babil va face declaraţiuni în dieta ma­ghiară, că chestia pactului şi chestia cuotei, pe lângă toată bunăvoinţa Ma­ghiarilor şi pe lângă toată dorinţa lor de a le vedea puse odată la adăpost si­gur pe mulţi ani înainte, se află tot în stadiul în care se aflau an pe vremea aceasta. E mai mult ca sigur, că pactul nu va fi ratificat pe cale parlamentară în Austria, şi nici cuota nu va fi votată din partea reichsrath-ului austriac până la finea anului, şi aşa nu rămâne alta, decât promulgarea legilor referitoare la pact, şi promulgarea legei referitoare la luptă, iarăşi cu ajutorul paragrafului de nevoe din constituţia austriacă, pe care oamenii precauţi şi circumspecţi din trecut, au fost destul de prevăzători să-­l introducă în constituţia din Au­stria. Vom ave deci iarăşi un provisoriu, fie pe un an, fie numai pe jumătate de an, — după­ cum e vorba, — dar’ nu­mai un provisoriu, nimic perfect şi ni­mic sigur. Dacă prim-ministrul maghiar a mers la Viena numai pentru­ ca să audă din gura celor competenţi lucrul acesta, putea să-’şi cruţe călătoria, pentru că putea să-’l ştie de acasă, aşa cum îl ştim noi şi cum îl ştie întreaga lume, care face politică şi se ocupă cu po­litica.­­ Dar, prim-ministrul maghiar pro­babil, că nu pentru aceasta a mers la Viena. El dorea să ştie mai mult decât ştim noi şi lumea politică ; dorea se ştie, că dacă pactul şi luota vor fi promul­gate iarăşi cu ajutorul paragrafului, în mod provizoriu, care guvern va face promulgarea ? Pentru­ că guvernul Clary, dacă ţine cât de puţin la onestitatea politică, nu o poate face. Hotărît că nu o poate face. Ministrul-president din Austria a fost destul de neprevăzător a declara imediat după venirea sa la putere, că nu va guverna cu ajutorul paragrafu­lui, și acum mânile îi sunt legate. Două căi îi stau astăzi numai deschise, sau să tolereze ca lumea să-­l declare de mincinos, sau să se retragă. Şi probabil că guvernul Clary va păşi pe calea din urmă. Lucrul e cu atât mai uşor, cu cât Monarchul a spus-o, că dacă nu se fe­riceşte cu actualul guvern, compus din funcţionari, îşi va compune altul, tot din funcţionari, pentru­ că funcţionari are — berechet! E curios, că încurcătura e dincolo, în Austria, şi totuşi eghemonii noştri sunt mai îngrijoraţi de viitor decât cei din ceealaltă parte a monarchiei. Foarte natural. Guvernanţii noştri îşi tem eghemonia şi rolul de subjugători ai celorlalte popoare din teară, cei de dincolo nu se tem de nimica, pentru­ că n’au să peardă nimica, ci au să câştige. Eghemonii noştri ştiu, că ori­ce schim­bare în Austria, ar fi o lovitură de moarte pentru ei. O lovitură de care de altcum nu vor scăpa. Pentru­ că o schimbare în sistemul de guvernare, ne­cesarmente va trebui să fie introdusă, mai curend sau mai târziu, în ceealaltă parte a monarchiei, şi ea va ave de urmare firească, — cum a spus-o şi Mo­narchul, — o schimbare necondiţionată şi în conducerea de stat a Ungariei. Şi schimbarea aceasta nu se poate face de­cât în defavorul Maghiarilor şi în fa­vorul naţionalităţilor nemaghiare din patrie. De aceea, nu e irelevant, ci e foarte de interes pentru Maghiari, că oare lo­cul lui Clary cine“­l va lua, şi că oare pentru viitorul apropiat ce planuri se tsombinează la Viena? Planurile acestea dorea să le cu­noască prim-ministrul maghiar Széli, şi de aceea a mers la Viena, ca se stră­bată, cu ochiul său ager de eminent băr­bat de stat, în misteriile lor. Ori­ce resultat va fi adus însă Széli de la Viena pe seama Maghiarilor, un lucru e cert, că dualismul­­şi-a trăit tra­iul şi pe cale legală nu mai poate fi susţinut. Va mai urma un provisoriu, poate şi alt provisoriu, eventual mai multe provisorii, dar’ toate vor fi numai pa­liative, pentru a-ş i mai ţină vieaţa în oase. Dualismul e condamnat la moarte şi trebue să piară, pentru­ că nu-­l mai voesc popoarele monarchiei. Şi popoa­rele monarchiei vor răsufla mult mai uşor, în momentul în care vor pută duce la groapă această pedecă a desvoltărei lor naţionale, pentru a o înmormânta pentru totdeauna. Lucrul acesta îl ştie astăzi foarte bine şi Coroana, şi de aceea e decisă, — dacă putem da crezământ unei tele­grame primite ieri, — ca eventualul pro­visoriu se-’l facă acum numai pe jumă­tate de an. E foarte semnificativă decisiunea aceasta a Coroanei. Coroana vrea să mai facă o ultimă încercare. Mai dă ter­min de jumătate de an dualismului, un termin scurt, — și dacă nici în acest restimp nu li­ se poate garanta esistenţa pe cale legală, îl va abandona şi Co­roana, spre mulţumirea popoarelor Sale credincioase. Chestia dualismului merge deci, în­cet dar, sigur, spre finalisare, şi finali­­sarea va fi aşa cum o doresc toate po­poarele monarchiei, nu cum o doresc eghemonii noştri, de rassă maghiară. Şi cu cât se face mai curend această fina­lizare, cu atât mai bine de monarchie şi de popoarele ce o compun. Sibiiu, 12 Dec. n. Corpurile legiuitoare române discută proiectul de adresă la mesa­jul tronului. în senat adresa a fost presentată de domnul Tocilescu, ra­portorul comisiunei. în cameră au vorbit la adresă cei mai buni oratori parla­mentari români, ca d-nii P. P. Carp, G. Panu, N. Filipescu, Emil Costi­­nescu şi alţii. Discuţia se va termina probabil astăzi. Marţi, la cameră, care la senat peste două trei zile. LŞcoalele din Braşov. Ştirea că guvernul maghiar ar fi permis ca­ eforia şcoalelor din Braşov să primea­scă şi mai departe rentele ce li­ le da­torează statul român, a apărut întăiu în „Fiiv. Tud.“ care scrie următoa­rele: „Ca cererea ML. Sale, gu­vernul Széli­­şi-a dat învoirea, ca gim­­nasiul român din Sibiiu (vrea se zică gimnasiul român din Braşov) să poată primi subvenţiuttea gu­vernului român din Bucureşti, a căreia plătire la timpul său a fost împedecat-o baronul Banffy. Resol­­varea acestei afaceri a mijlocit-o mi­nistrul de exter­ne contele Golu­­chowski*. Tot în chestia şcoalelor din Bra­şov, comitetul parochial al bisericei Sf Nicolae, a luat, după »Epoca*, — următoarea hotărîre: »Aflând că afa­cerea se tratează între guvernul român şi cel ungar, comitetul decide, în una­nimitate, că nu va retrage aeţiun■ a decât dacă guvernul român ar depune întreg capitalul rentei la Casa de de­puneri din Budapesta și în condițiu­­nile următoare: 1. Ca singure orga­nele române cari îngrijesc de școli să poată lua venitul capitalului. 2. Ca fondul să fie declarat inalienabil încât să nu poată fi nici­odată abătut dela destinaţia lui care este întreţinerea şcoalelor. 3. Ga această inalienabilitate se fie formal recunoscută de guvernul unguresc. 4. Ga în cazul când aceste condiţiuni nu s’ar respecta, guvernul român să nu fie degajat de îndatori­rile sale actuale. Comitetul a hotărît, asemenea în unanimitate, se admită, la ianuarie, când se va înfăţişa pro­cesul, o nouă amînare a procesului, dacă guvernul român va cere aceasta Guvernul surdo-mut. Despre falimentul politic al guvernului Clary scrie : Now­a Reforma­­următoarele: »Dacă spargerea tratărilor între Cehi şi Germani, şi nesuccedarea de a abate pe Cehi de la obstrucţie nu e destula dovadă de­spre falimentul guvernului, atunci nu ştim ce fiasco ar mai pute face contele Clary. Auzim, că guvernul lucrează după culise, ca să isoleze pe Cehi şi se aducă pe Poloni şi pe partidul poporal catolic în apele sale. Dacă contele Clary într’adevăr umblă să esopereze isolarea Cehilor, putem să-’i spunem, că-’l așteaptă o surprin­dere estrem de neplăcută !­ Ei, dar’ guvernul surdo-mut nu înțelege ! Din parlament. Chestia cuptei nu merge înainte nici în dieta maghiară. Se face multă risipă de vorbă parlamen­tară pe tema ei, în şedinţa de ieri a vorbit întâiu ministrul de finanţe Lu­kács, înfruntând rău pe Polonyi pen­tru­ că a atacat guvernul în şedinţa pre­mergătoare. A vorbit în urmă Buza­h, Illyés şi Thaly, toţi în contra urcărei luptei, iar’ Polonyi ’şi-a rectificat vor­birea de Sâmbătă, în sensul, că n’a voit să ofenseze guvernul. Ministrul de finanţe ia cu plăcere la cunoştinţă decla­raţia lui Polonyi. Urmează interpelaţia lui Barta Ödön, în chestia unei pre­tinse violări a libertăţei industriale car’ ministrul de resort Hegedűs îi răspunde, că caşul concret la care se provoacă Barta nici nu s’a întâmplat. Ilaritate generală s’a deslănţuit în dieta maghiară asupra acestei păcăleli a lui Barta, dar şedinţa se încheie, anunţându-se şedinţa proximă pe astăzi, când probabil va vorbi prim-ministrul Szék­n­a. In chestia „catedralei“, în numărul 257 al foii noastre am publi­cat vederile unui distins architect străin asupra catedralei ce e a se ridica în Sibiiu. Astăzi un amic al foii noastre ne pune la dispoziţie o scrisoare particulară a aceluiaşi domn architect, în care se întregesc şi se lă­muresc vederile sale de mai nainte. Suntem autorizaţi a spune, că numele dlui architect e H. Giesel, originar din Transilvania, şi că scri­soarea sa, trimisă de la Viena unde se află, e scrisă în limba română şi e de următorul cuprins : — »Domnul meu! »Te miri că-­ţi scriu în limba română ? Dar’ ca fost elev al gimnasiului Sf. Sava şi al academiei de bele-arte din Bucureşti, ’mi-am revocat în minte suvenirile de acum treizeci de ani, cetind articolul din »Tribuna« trimisă mie, în care se tractează chestia catedralei. »Vreau să încerc a mulţumi domnului re­dactor al »Tribunei« în limba lui, pentru inte­resul simpatic cu care s’a ocupat de opiniunea mea particulară, esprimată în chestia edificiului unei catedrale din Sibiiu. »Asemenea îţi mulţumesc şi d-tale pentru amabilitatea dovedită, cu toate­ că observaţiunile n’au fost destul de bine precisate pentru a pute fi publicate într’un ziar; şi mă tem că ele vor fi luate drept critică indiscretă la adresa comi­siunei escrietoare de concurs, — un lucru care n’a fost în întenţiunea mea. »Concursele architectonice se fac la noi (Austria. R. „Trib.“) cu mare exactitate. Ele conţin o programă întreagă, în care toate ce­rinţele sunt bine precisate în paragrafi deose­biţi. La programă e alăturat planul de situa­ţie, cu împrejmuirea cerutului edificiu. în plan trebue să fie trecut chiar şi nivelul terenului, aşa, că concurentul are informaţie exactă despre toate circumstanţele necesare, în urmă e obi­­ceiu a fi numite persoanele, cari vor face parte din juriul esaminător, pentru­ ca concursul se poată aprecia şi competenţa facultativă. Esistă la noi ordinaţiune, fixată de Posst, Inginient und Ar­chit­ecten- Verein* din Viena, în înţelegere cu societatea de acelaşi nume din Berlin. Şi asemenea ordinaţiuni esistă şi în Francia, Elveţia, Anglia etc. Dacă aş dispune de un esemplar ,ţi-’l-aş trimite. Voiu căuta să procur unul, pentru­ că esemplarul meu e legat într’un mare volum, împrejurările atinse au fost deci causa ob­­servaţiunilor mele; şi repet, n’am intenţionat a altera obiceiurile şi formalităţile altor corpora­­ţiuni.. Te rog încă odată, domnule meu să spu­neţi redacţiunei »Tribunei« mulţumirile mele şi primind salutările mele amicale se pardonaţi pa­siunea ce m’a cuprins de a scrie româneşte, după treizeci de ani trecuţi!« Pentru divul Avram Iancu. Pretindem satisfacţie! Acesta este azi cuvântul po­porului românesc din Ungaria şi Transilvania. Acest cuvânt are să resiată pânâ la cele mai înalte foruri din ţeară. O se vedem domneşte oare „legea, dreptul şi dreptatea“, în aceasta ţeara, ori tot numai regi­mul de forţă al puterei? O se vedem, că forurile justi­ţiei din patrie sunt ele pentru a face dreptate, ori pentru a tero­­riza ? O se vedem dacă cei ce au lup­tat pentru libertate, pentru neam şi tron, şi cari în vieaţa nici o î­ns­­plată nu au avut pentru sângele vărsat sub steagurile împărăteşti oare nici în morminte nu au mă­­car dreptul de a fi cruţaţi de in­sultele celor­ ce învinge nu ’i au putut? Pretindem grabnica şi ecla­tanta satisfacţie, de la domnul mi­nistru de justiţie al ţarei! Nobleţă de erou. Ştim positiv că indivizii, na­ţiunile, şi omenimea întreagă, da­­toresc totul imperiului inteligen­ţei. Unde o parte a omenimei se subtrage din cercul razelor ace­stei puteri nobile, pentru­ ca să treacă în apostasia idololatriei, e compromis progresul civilisaţiunei, în acea parte urmează a se pune în controversă toate adevărurile generoase ale religiunei, —­ toate speculaţiunile cari demolează ne­­gurele spirituale; — acolo se detro­nează această dinastie a umanis­mului, pentru­ ca să piară în abi­sul barbarismului cultul acelui im­periu de idei. Apărătorii acestei dinastii între dinastii­­ sunt eroii. Acest atri­but de semizeu îl dă cu cea mai mare afecţiune omenimea acelor fii buni ai sei, cari supun ideilor înalte popoare şi creează astfel epoce splendide, a căror descriere numai poeţii o pot face prin sti­lul lor serafic şi prin înţelepciunea lor divină întru apreciarea frin­se­ţei ideilor. A se înrola sub drapelul acestor eroi va fi în etern cea mai desăvîrşită onoare. Lorenzo Gracián, celebrul di­plomat spaniol, din secolul al 16-lea, când armata spaniolă a creat cea mai frumoasă epocă a eroismului militar, el, un perfect cunoscător al naturelor mari, al naturelor eroice ,­ scrie că prima însuşire a eroului este că „cunoa­şte bine situaţiunea strategică şi că are inima unui imperator“. Aceste două calităţi le-a avut în înţelesul cel mai sacru al cu­vântului Avram Iancu, „regele munţilor“. Elegantul Jean I. Rousseau, ne învaţă că eroismul cetăţeanului e să iubească dreptatea, să nu o calce în picioare la prima oca­­siune dată, cum a făcut groful Lázár Miklós la o pertractare pu­blică, care ne va rămâne pururea în vină aducere aminte. Doi oameni esperţi au con­statat clară, că precum pot fi eroi într’un respect sau altul, tot aşa pot fi şi poltroni. Aceea ce des­parte radical aceste două categorii este nobilitatea cugetărei şi a sen­timentelor. Multe idei frumoase nutreşte un caracter nobil, despre cari in­dividul vulgar nici n’a visat. Im­­presiunile frumoase sânt mai vii, mai statornice într’o inimă nobilă, pe când de altă parte indivizii lipsiţi de primul factor al erois­mului, de nobleţă, să tulbură la amintirea eroilor supraomeneşti ca şi ucigaşul la vederea spectru­lui victimei sale. Ei sunt super­ficiali, nechibzuiţi ca procurorul din Alba-Iulia. Dar’ să luăm bine în seamă mai ales faptul — la care ne atrage­m atenţiunea vociferarea acelui pro­curor — că cât de pregnant se vede în conduita publică nobleţă ! cugetului şi a cugetătorului. Acolo, unde divul Avram Iancu stă împodobit cu aureola duplă de imperator, învingător şi­­ de martir — la înălţimea aceea , numai cu titanică reculegere de sine se poate înălţa inima unui singuratic. Acolo simplul muritor numai în imaginaţie poate pă­trunde, după­ ce­­şi-a purificat ca­racterul de pulvere a lumei acesteia. Iară acolo unde ’l-am des­coperit cu fatalitate pe groful Lázár Miklós când cu cuvintele sale faimoase de „haramia vezér“, — cuvinte a căror noţiune numai prin betyarismul specific maghiar s’au putut conserva în mijlocul Eu­ropei, acolo în funcţiunea de pro­curor regesc unguresc vedem mon­strul care tremură la spectrul vic­timei, zărim călăul insultând în efigie pe acel Avram Iancu care ne-a lăsat, drept inalienabilă mo­ştenire, conceptul omului adevă­rat, omului sublim, omul care se ştie jertfi, ştie ierta, omul care are mintea şi inima în armonie perfectă, şi figura acelui erou care va rămâne o figură tot aşa ideală ca şi Bayard, acel caracter de divină bunătate ca al lui Traian şi de divin devotament ca a Ioanei D’Arc. Momentul cel mai detestabil în vieaţa unui stat cadavru este acela, când se resvrăteşte mereu contra acelora, cari au fost ade­văraţii representanţi ai omenirei în istoria statului. Căci este in­fam şi odios într’un stat a cungea în principiu prigonirea până chiar şi a idealelor, de oare­ce aceste ideale sânt mai puternici apărători ai civilisaţiei decât toţi procurorii şi grofii de pe rotogolul pământului. Au trecut timpurile când no­bleţă cugetătorului făcea strălu­cită nobleţă cugetului. Acum în aurora veacului al 20-lea, stăm aşa că nobleţa cugetului face im­­peratori, nobleţa sentimentului face­­ eroii adevăraţi între cari divul Avram Iancu ocupă loc măreţ în­cununat cu coroana gloriei neve­ştejite. l­r. Cassiu Maniu.»

Next