Tribuna, decembrie 1899 (Anul 16, nr. 265-288)
1899-12-04 / nr. 268
Amil XVI Sibiiu, Sâmbătă 4/16 Decemvrie 1899 Nr. 268 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 er., l/1 an 2 fl. 50 er., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 er., »/« an 3 fl. 50 er., V* an 7 fl- 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: i/4 an 10 franci, l/, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai pi&timin-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNÎLE Un şir g&rmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a traiă-oară 5 cr., şi timbru de30 ir. Sold&otîs şi adxalniBriţia: Strada Popisce î nr. 15. Se prenumără și la poate și la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiauă Numeri singuratici în cr. se vând în Sibiiu: la librăria »Tipografiei», societate pe acțiuni și la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. — In Alba-Iuîia: la librăria Weisz Bernat , la loterie« mm Escelenţa Voastră! Domnule ministru reg. ung. de interne ! Pentru colecta făcută în favorul monumentului lui Avram Iancu, a fost osândit acusatul la 5 zile arest şi s’a decretat confiscarea şi încassarea esecutivă a sumei contribuirilor, poreclite »daruri de milă«, în total 3780 fl. 65 ci şi în bani români 330 lei 50 bani, prin sentenţele poliţiei (nr. 525/95) şi a vicecomitelui (nr. 188/95) din Sibiiu. întru aparenta motivare a acestor judecăţi se invoacă: ordinul ministerului de interne e dat în causa darurilor de milă, de la 16 Aprilie 1882, nr. 18613, §.-ul 66 al art. de lege XL, din 1879, şi ordinul Excelenţei Voastre privitor la monumentul lui Iancu, edat sub nr. 426, la 15 Martie 1895. Contra acestor sentenţe, am onoare în calitatea mea de apărător, a înainta şi motiva următoarea prin ceea ce intenţionează a amăgi şi agita pe Românii, care nu cunosc trecutul. Eternisarea memoriei unui astfel de individ n’ar fi altceva, decât propoveduirea celui mai negru fanatism de rassă, glorificarea aceluia careşi-a tradat patria, care a fost causa uciderei şi jefuirei familiilor nevinovate. »Atentatul acesta neputându-se permite ordonez prin aceasta, că ori-unde pe teritorul ţărei s’ar încerca ridicarea unei statue pentru numitul, şefii respectivei localităţi cercuale sau comitatense s’o împedece sub grea răspundere personală, colectele pentru acest scop nu se pot suferi, şi întru cât deja s’au întâmplat colecte, colectanţii — în virtutea legilor şi regulamentelor esistente — trebue se fie traşi la răspundere, car’suma adunată să se confişte. »Mai observ, că toţi aceia, pe care autoritatea îi surprinde colectând, comit delict, şi ca atari sânt a se pedepsi cu cincisprăzece zile închisoare şi 100 fl. amendă«. Prin acest ordin al Esc. Voastre organele inferioare s’au simţit îndreptăţite, atribuindu-’i putere retroactivă, a aplica acusatului o pedeapsă, prin care se decretează perderea libertăţei personale şi a enunţa confiscarea sumelor de contribuiri, pe care le-a primit în publicitate înainte de edarea acelui ordin şi pe cari deja le-am predat unei a treia persoane. Drept aceea mă văd necesitat a proiecta asupra tuturor aserţiunilor acesetei ordinaţiuni razele de lumină ale adevărului şi a pune în faţa tuturor enunciaţiunilor ce cuprinde, principiile fundamentale ale constituţiunei, dreptului şi legei positive. Constat, că Esc. Voastră făptuirea acelora cari au iniţiat ridicarea unui monument pentru Avram Iancu şi au căutat a-l realiza prin contribuiri publice, stigmatizaţi cu privire la scopul atribuit şi la cercurile politice de unde a răsărit ideea colectei. Mai constat, că informatorii Esc. Voastre au isbutit să se câştigă, pentru opiniunea, că prin plănuirea unui monument pentru Iancu agitatorii români vor să amăgească şi se agite pe. Românii cari nu cunosc trecutul, în faţa acestora ţin a releva înainte de toate greşeala, ce residă în distincţiunea, ca şi când poporul românesc ar ave peste tot straturi cari nu-şi cunosc trecutul şi constat, că istoriografii şi bărbaţii de stat deopotrivă s’au convins, că toate straturile poporului românesc sânt străbătute într’un mod proverbial de con- ştienţa istorică şi naţională, şi că astfel, obiectiv şi în tesă, de abia poate fi vorbă de Români cari nu ’şi-ar cunoaşte trecutul. Din contră această spontană mişcare prigonită de Esc. Voastră, iniţiarea monumentului lui Iancu, cercul din care a pornit ideea, intenţiunea care a produs curentul, toate acestea sunt mai ales potrivite a convinge şi pe cei mai dificili sceptici despre adevărul acelei vestite declaraţiuni a istoriografului Regelui Mathhia, dată întru a caracterisa pe Români: Magis pro linguae, quam pro vitae in columitate certasse videntur. Astfel fiind psichologia poporului român, veţi afla cât e de firesc momentul, că ideea, iniţiativa şi începutul realizărei monumentului lui Avram Iancu a pornit din sînul ţărănimei române, — printr’o curioasă coincidenţă istorică tocmai din sînul plugarilor români dela Şiria — (Világos). Numai prin presiunea acestei ţărănimi a răsbătut apoi ideea în presă, în coloanele »Foii Poporului« prin continue reclamaţiuni din sînul poporului. Despre aceasta Esc. V. va binevoi a se convinge atât din apelurile presei, cât şi din declaraţiunea forului de prima instanţă »Die Anregung zu dieser Sammlung von anderer Seite ausgegangen«, ba şi din acel fapt singur destul de elocvent, că die părţi ale contribuenţilor sînt ţărani, în faţa acestor fapte e imposibil a nu recunoaşte, că ideea monumentului lui Iancu şi contribuirile în acest scop nu se pot judeca drept o acţiune meşteşugit înscenată de »agitatorii români«, ci drept o mişcare generală isvorîtă din sînul poporului. Prin urmare e datoria bărbatului de stat activ de a pătrunde la adâncimile acestei mişcări poporale şi a cerceta tendenţa ei la lumina adevărului obiectiv. Bar’ mie, muncitor al presei române, care simţesc direct pulsaţiunea inimei acestui popor, ’mi s’a reservat onoarea de a asigura pe Esc. Voastră, că scopul acestei mişcări nu a fost agitarea şi seducerea, ci afirmarea conştienţei naţionale şi istorice a poporului românesc. Cum că de fapt acesta a fost scopul nimic nu o poate dovedi mai strălucit, decât acel motiv fundamental, care a dat primul impuls la ideea monumentului lui Iancu. Esaminând Esc. ca în mod pragmatic acest motiv o să vă convingeţi, că curentul de idei şi iniţiativa pornită in favorul monumentului lui Iancu (pe care Esc. Voastră aţi dorit să o pedepsiţi cu perderea libertăţei şi confiscare, fiindcă s’ar fi făcut fără permisiunea guvernului) nu s’a manifestat decât ca un efect şi o reacţiune a colectei publice pornită pretutindenea în întreagă ţeara, — deasemenea fără permisiunea guvernului — pentru monumentul lui Kossuth Lajos, cum şi a acelor tendenţe revoluţionare ce manifestă în aceasta mişcare poporală, tendenţe cari residă dela sine în numele şi trecutul lui Kossuth, şi cari sunt cu totul contrari cu tradiţiunile de drept de stat, dinastice şi naţionale ale poporului românesc, contrare cu convingerile şi luptele acestui popor, în ideea monumentului proiectat lui Kossuth se presentau ca glorificate destructive de principii fie drept de stat, insupărabile de numele lui Kossuth, cum sunt: teoria incompatibilităţei,*) ruperea legăturei imperiale întemeiată în sancţiunea pragmatică, nimicirea autonomiei ţărilor coroanei Satului Ştefan şi unificarea forţată a rasselor, cari compun acest stat poliglot, — o preamărire aceasta care se întreprindea sub domnia glorioasă a aceluiaşi domnitor, a cărui detronare a fost enunţat-o Kossuth în pronunciamentul de 14 Aprilie 1849 în Dobriţin. Era deci firesc, dacă poporul românesc a fost aşa de adânc lovit în sentimentele sale dinastice, în conştienţa sa istorică şi naţională, încât reacţiunea astfel provocată, întărită şi de simţul pietăţei naţionale a căutat să afle o manifestaţiune şi a aflat-o în ideea monumentului lui Iancu. Acel Iancu, care representă întruparea negaţiunei tendenţelor lui Kossuth, şi care personifică toate principiile monarchice şi dinastice ale naţiunei române: cohesiunea imperială bazată pe sancţiunea pragmatică, autonomi ţărilor de coroană ungară, punctul de drept de stat pentru egala îndreptăţire şi libertatea naţională şi însăşi luptele sale purtate pentru aceste devise. Astfel fiind ideea monumentului lui Iancu în motivele şi tendenţele sale, înţelepciunea şi sentimentul monarchic al Excelenţei Voastre nu va pute să nu recunoască, cum în această mişcare nu s’a manifestat seducerea şi aţîţarea, ori schimonosirea trecutului; s’a declarat însă conştienţa istorică şi naţională a poporului românesc şi pietatea sinceră faţa cu amintirea acelui Iancu, care în fruntea poporului seu a luptat şi a suferit, a trăit şi a murit pentru aspiraţiunile monarchice, naţionale şi de libertate. Astfel privită ţînta acestei mişcări, în mod diferent de concepţiunea Esc. Voastre, trebue se ajungă într’o lumină şi mai intensivă judecata falsă a Esc. Voastre, pe care aţi riscat-o asupra rolului din trecut al poporului românesc, rol legat de numele lui Iancu şi asupra onorului personal, politic şi militar al lui Iancu. Aceasta îmi impune a arăta, că judecata ce aţi format e dementată de istoria pragmatică. Excelenţa Voastră în ordinul citat cualificaţi lupta de apărare ce poporul românesc a purtat-o în revoluţia dela 1848—49, pentru ideea monarchiei, pentru egalitatea şi libertatea naţională, drept o »crudelă vărsare de sânge comisă de Românii duşmănoşi patriei asupra Maghiarilor«. *) Doctrină kossuthistă după care coroana Icrei ungureşti nu ar pute fi unită de coroana împărătească austriacă, în aceeaşi persoană. Nota trad-Acusa de nepatriotism de abia se poate susţine faţă cu acel popor, care la ordinul Domnitorului seu legitim a prins arma pentru apărarea legitimităţei şi a continuităţei de drept, pentru autonomia Ardealului şi egala sa îndreptăţire naţională; faţă cu acel popor, care nici când n’a adus asupra patriei arme străine ori aliaţi străini, nici Turci, nici Nemţi, nici Muscani; faţă cu acel popor, care contra intervenţiunei străine a protestat şi atunci, când terorismul organisat în contra lui îi prefăcuse în cenuşe sute de sate, când tribunalele de sânge zi de zi săvîrşiseră asasinate în massă în mijlocul fiilor sei, când mii de oameni ai sei acopereau deja câmpurile de bătălie. Despre toate acestea Esc. Voastră se poate convinge şi din declaraţia lui K. M. Pataky*): »Alle Walachen stimmten gegen die Einberufung der Russen«. Şi deci abia o să mai insistaţi pentru aserţiunea dv. dacă o să consideraţi, că adversariul poporului românesc a fost un parlament ilegal şi factios, care desfăşură stindardul revoluţionar pentru detronarea dinastiei, pentru nimicirea continuităţei de drept, şi unificarea ori estirparea popoarelor nemaghiare. Dovadă că poporul românesc, în frunte cu Iancu, a luptat cu asemenea duşman, şi că prin urmare nu e permis a insinua acestui popor o luptă îndreptată contra patriei, este Szilágyi Sándor, un istoriograf maghiar, căruia sper că şi Esc. Voastră îi veţi da crezământ. Acest istoriograf caracterisează în chipul următor parlamentul şi activitatea lui: »Şi ce a făcut parlamentul, fiindcă aşa voiau şefii sei? »A enunţat eghemonia naţiunei şi limbei maghiare; ideea egalei îndreptăţiri a numit-o chimeră (la Gleichberechtigungot chimerának nevezték) şi la Seghedin, încă înainte de a se împlini un an, parlamentul a introdus in lege egala îndreptăţire a naţionalităţilor. »A voit se se separeze de Austria şi în ultimele momente totuşi a fost aplecat a trata cu aceeaşi Austrie«. Dar’ ca patriotismul luptei poporului românesc să nu se mai discute, daţi-mi voe a mă provoca cu profund omur la răspunsul prea graţios pe care Maiestatea Sa cesare şi apostolică regească, Domnitorul şi Regele nostru Francisc Iosif L, s-a dat deputaţiunei poporului român, la 25 Febr. 1849, răspuns care sună astfel : »Ich Empfange mit Freude die Versicherung der Treue und Anhänglichkeit der muthigen romanischen Nation, und erkenne mit Dankbarkeit der schweren Opfer, die sie für meinen Tron und die Gesammt - monarchic gebracht hat, gegen eine treulose Partei, die den Bürgerkrieg angefacht und durch ihre Hartnäckigkeit noch fortdauern macht. — Die Petition der getreuen romanischen Nation werde ich in genaue Erwägung ziehen lassen, und in der kürzesten Zeit zu Ihrer Beruhigung erledigen«. Şi dacă Esc. Voastră o să revocaţi în memorie şi faptul, că pe steagul regimentului român de grăniţeri stă pusă de mâna Maiestăţei Sale medalia cu următoarea inscripţie : »Für standhaftes Ausharren in der beschworenen Treue 1848 —49* abia va mai trebui să mai combat acasa de nepatriotism. Pot deci trece în linişte pentru a lămuri acea opinie a Esc. Voastre, prin care luptele Românilor aţi voi să le presentaţi numai ca nişte crudelităţi isvorîte din ura de rassă, car’ pe Avram Iancu, drept autor al acelora. Istoria o să Vă convingă, Escelenţă, că nici una dintre aceste aserţiuni nu se poate accepta, şi ca în această privinţă nici măcar o umbră de îndoială să nu mai planeze asupra adevănului, I voiu face se se pronunţe astfel de is- I voare istorice, cari prin posiţia lor politică şi de rassă vor afla crezăment şi la Esc. Voastră. Ziarul »Honvéd« (nr. dela 11 Iulie 1848) aruncă lumină asupra faptului, că nu contra unor cetăţeni nearmaţi de *) Bem in Siebenbürgen, Leipzig 1856. curge lupta de apărare a legiunilor lui Iancu, pentru că după acest articol: »Munţii ocupă aproape jumătate din armata noastră ardeleană, şi e una dintre cele mai ingrate operaţiuni de răsboiu din lume, o adevărată muncă sysiphică«*) — ci s'au luptat cu * jumătate din victorioasa armată maghiară ardeleană. O luptă a fost aceasta, care după mărturisirea foii maghiare »Honvéd«, »ar face cinste celui dintâiu comandant din lume«, o luptă care contra Românilor s’a purtat cu ţînta şi mijloacele estirpaţiunei după cuvântul de ordin al căpitanului maghiar de honvezi, Gabányi: ,,Se stârpim fără milă ! neamul rebel“.**) o luptă, în careşi-au găsit mormântul nu numai trei mari armate ungureşti: a lui Hatvani, a lui Vasvăry şi a lui Kemény, ci pe lângă acestea şi alte număroase corpuri mai mici de armată. O lupta aceasta în care totuşi Iancu niciodată, nici chiar când durante armistitio a fost atacat. prin tradare şi sperjur — niciodată zic n’a perdut nici o singură bătălie, şi a stat neînvins şi atunci, când întreg I Ardealul, afară de munţii liberi ai lui Iancu, zăcea la picioarele genialului Bem. Aceste elocvente fapte vor convinge pe Esc. Voastră, că aci massele rău înarmate ale poporului românesc au stat I pe câmpul de luptă faţă în faţă cu ar- I mate regulate şi că aceste lupte victorI rioase ale lui Iancu nu pot fi cualificate drept atrocităţi săvîrşite asupra Ungurilor. Esc. Voastră însă privind prin acest fel de prismă lupta de apărare a poporului român, înfieraţi ca o serie de atrocităţi săvîrşite asupra Maghiarilor, şi presentaţi şi pe Iancu, ca autorul şi causa jefuirei şi uciderei familiilor nevinovate. Răsboaiele civile nu se fac fără devărsări de sânge. Aceasta o confirmă însuşi faptul, că pe poporul românesc lupta sa de apărare dela 1848 ’l-a costat vieaţa alor 40.000 de oameni şi 230 de sate incendiate. O constată şi faptele, că marea revoluţiune franceză a fost un torent de sânge isvorît din milioane de inimi, car’ revoluţia din Februarie a Parisului a costat vieaţa a 15.000 de oameni. Dar, răspunzător pentru acestea, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, este şi rămâne numai acela, care le-a causat. Esc. Voastră rechemaţi umbra lui Iancu şi l învinovăţiţi de a fi c causat atrocităţile. Rătăcciţi şi această rătăcire mă constrînge să arăt ce şi cine a fost de fapt causa atrocităţei de la 48 şi să dovedesc că represaliile comise de poporul jefuit şi destinat victimă asasinatelor în massă, nu stau, nici una, în absolut nici o conexitate cu numele lui Iancu, care era pătruns de cele mai nobile principii ale umanismului. Esc. Voastră anume veţi binevoi a nu perde din vedere, cari au fost antecedentele şi căuşele represaliilor săvîrşite de massele poporului românesc în contra voinţei comandanţilor sei , fapt istoriceşte constatat, că înainte de Octomvrie 1848 nici unui Ungur nui s’a atins măcar un fir de păr din partea Românilor, pe când sângele pacinicilor Români neînarmaţi era vărsat rîuri întregi din partea terorismului, cu scop direct de a estirpa, nu numai inteligenţa, ci chiar întreagă rassa românească. Un scop acesta isvorît din dorul de a-şi satisface ura de rassă seculară, aceia cari — după prim-ministrul din vremuri Szemere Bertalan — »vorbia ca şi când am fi încă tot la 1832, când Maghiarul era totul, car’ Sârbul şi Valahul, nimic decât popor fără drepturi«, în aceasta va găsi oricare om nepreocupat causa rendeltei de mai târziu, şi pentru ca să provoc în privința aceasta convingerea Esc. Voastre voiu cita următoarea declarație a baronului Stein, șeful de stat-major maghiar, cuprinsă *) V. -Die Romaneü cler Österreichische!* Monarchie«, Wien, 1850, pagina 211. **) V. »Honvéd«. nr. 154. 1849. • • k ţiiiv. LA 1 AUGUST ST. N. 1895. Apelaţiune şi cerere de nulitate. Excelenţa Voastră! Domnule ministru de interne! I. Pe frontispiciul residenţei Maiestăţei Sale cesare şi apostolice regeşti străluceşte următoarea devisă de eternă valoare : Justitia regnorum fundamentum Am deplină încredere în principiul, am firma convingere, că factorii responsabili ai puterei esecutive trebue să-şi fee drept maximă conducătoare a declaraţiunilor şi faptelor sale numai şi numai adevărul. Mai ales socot însă, că cetăţenii liberi întocmai sunt datori a descoperi adevărul în faţa puterei. — Animat de aceste convingeri intime, îmi ridic glasul împotriva unei disposiţiuni a Escelenţei Voastre, care în dispreţul ade-vărului istoric a atins cu o judecată de înfierare nu numai memoria lui Avram Iancu, această fenomenală figură istorică, incarnaţiunea poporului românesc, ci şi lupta de apărare a acestui popor. O luptă aceasta, pe care poporul românesc a plătit-o cu vieaţa alor 40.000 de oameni şi cu ruinele alor 230 de sate pustiite, luptă pe care a purtat-o întru apărarea ideei monarchice, a continuităţei de drept autonomie, a libertăţei şi egalei îndreptăţiri naţionale. Şi a purtat-o împotriva acelora, cari prin regim de teroare au comis atentatul detronărei au răsturnat constituţiunea ţărei, au inaugurat drept ideal de stat unificarea forţată a ţărilor autonome ale Coroanei şi ale deosebitelor rasse constitutive de stat, şi împotriva acelora cari libertatea nu voiau să o dee decât în schimbul naţionalităţei. Acest răsboiu a costat torente de sânge. Cu toate acestea adevărat învins n’a fost decât singură patria, care deopotrivă îşi iubeşte pe toţi fiii sei. Lacrămile şi numai vălul uitărei le poate usca şi liniştea copiilor sei numai glasul împăciuirei o poate reda. Trebuia, Esc. Voastră, ca se resimţiţi profund în urma tradiţiunilor care vi se leagă de nume*), cât de mult sunteţi judecător şi parte în această mare controversă. Şi totuşi Esc.Voastră aţi aflat de bine a rupe vălul uitărei, a înăbuşi glasul împăciuirei şi a enunţa un verdict istoric între mormintele pline de luptătorii căzuţi pentru cele două curente de idei. Circularul Esc. Voastre, care ridică la valoare dogmatică de stat judecata ce aţi enunţat şi o sancţionează cu represiuni penale, circular a cărui parte istorică a fost declarată secretă, care partea dispositivă penală, întemeiată pe cea istorică, de publică, are textual următorul cuprins: »Se ştie, că agitatorii români plâttvesc ridicarea unei statue lui Avram Iancu, devenit celebru prin atrocităţile comise de Românii contrari patriei asupra Maghiarilor şi supranumit »Regele munţilor«, aranjând colecte parte publice, parte secrete spre acest scop. *) Alusione la Perczel Mâr şi Perezel Miklós, foşti generali la revoluţiunea ungurească. Nota trad.