Tribuna, ianuarie 1901 (Anul 18, nr. 1-20)

1901-01-01 / nr. 1

Anul XVIII Sibiiu, Duminecă-Luni 1/14 Ianuarie 1901 Nr. 1 kEiSI&S INSERȚIUNILE Un șir garmond prima­ dată 14 bani, a doua­ oară 12 ban a treia-oară 10 ban­. ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 1 cor. 70 bani, ‘/1 an 5 cor., */1 an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 2 cor. 40 bani, */4 an 7 cor.,­­1­ an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru România şi strainătate: '/4 an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcei Nr. 15. Se prenumămi la poşte şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Numeri singuratici a 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »'îi-' * pografiei», societate pe acţiuni şi la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. —In Alba-Iulia: la ibrăria VVeisz Lierus.t .la lot.r » invitare de abonament la „TRIBUNA On 1 Ianuarie 1901 v. încep none abonamente lunare, ooar­tale, semestrale şi anuale. Domnii abonenţi sânt rugaţi a grăbi în ferioirea abonamen­telor lor, pentru regulata expe­diţie a foii. •­­ Abonamentele se fac prin mandate poştale şi anumit pentru un timp, care incepe cu prima și se termină cu ultima lunei, după stilul vechiu. Abonamentul anual costă . 28 cor. -- bani. Abonamentul semestral . . 14 cor. -- bani Abonamentul trilunar . . 7 cor. -- bani. Abonamentul lunar costa. . 2 cor. 40 bani. Este în interesul dlor . 7 cât. se poate de corect şi legibil. Domnii abenenţi vechi sânt ru­gaţi a lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, In care li­ s’a trimis „Tribuna“ până acum.­­ Administraţiunea U •o De Anul­ Nou. (**). Cu puterea speranţei omului, care înfruntă tempestăţile vremii fără să resigneze, cu liniştea sufletului du­merit asupra rostului de luptă exacer­bată şi necontenită, ce-­l are vieaţa pen­tru indivizi ca şi pentru popoare, pen­tru familii ca şi pentru state, noi primim senini şi în dispoziţie sărbătorească noul an, ori­cât de tainic ni­ se înfăţişează el, noi ştim bine că glasul lui tipăt­eşte eternul glas chemător la muncă, la stă­ruinţă, la sacrificii, la luptă Ne găsim dominaţi cu toţii, în cli­pele acestea, de momentul psihologic al omului, care se vede ajuns la capătul unui drum împlinit, la sfîrşitul unei opere săvîrşite, fără însă de-a pute odihni cât de puţin, ci trebuind să înceapă o nouă cale de trudă şi de luptă, espus acelo­raşi greutăţi, având să întimpine ace­leaşi primejdii poate — dacă nu pri­mejdii şi mai mari, obstacole şi mai ame­ninţătoare. Sentimentele şi gândirile cari tre­­bue să preocupe spiritele noastre în faţa noului an sosit, trebue să fie sentimen­tele şi gândirile omului, care îşi trage seama cu sine însuşi şi care se pregă­teşte cu seriositate şi cu limpede cum­pănire în vederea viitorului apropiat. Trebue se fie sentimentele şi gândirile cari preocupă însăşi obştea noastră, po­porul nostru însuşi, pentru care avem să muncim şi să luptăm întocmai ca pen­tru noi înşine. Ear, dacă ne dăm seama cuminte despre situaţia actuală a noastră, despre situaţia poporului nostru în toate mo­mentele ei de căpetenie, dacă intuim a ne face socoteala datorinţelor ce ne aşteaptă şi cari reclamă zelul şi munca noastră: nu vom rămâne liniştiţi de prospectul unui an bun, nici nu ne vom nelinişti de teama unui an plin de sufe­rinţe şi eeîncărcat de naufragii — ci ne vom convinge că dacă lupte mari ni­ se impun, o deşteptare generală se reclamă pentru ca vieaţa poporului nostru şi prin ea vieaţa noastră însăşi s’o asigurăm împotriva multelor stări triste din sînul nostru, ca şi împotriva năvălirilor şi mai multe cari le dau vrăşmaşii din afară asupra bunurilor noastre naţionale cele mai sfinte. Soartea noastră ca popor conştient de sine o ştie fiecare dintre noi cât de nesigură şi cât de tulburată este de atâta vreme în statul ungar. Nici un Român cu sufletul curat şi cu mintea sănătoasă nu poate crede într-o apro­piată întoarcere spre bine a situaţiei noastre politice şi fiecare cetăţean ro­mân al acestei patrii are să se găsească în clar cu faptul, că toate condiţiile de vieaţă şi de propăşire şi de cultură ale unui popor sunt legate indisolubil de starea sa politică. în urmare, datoria noastră naţională şi cetăţenească şi chiar individuală cea dintâiu şi cea mai no­bilă rămâne aceeaşi ca în trecut: lupta politică neîmpăcată pentru apărarea şi pentru dreptăţile noastre naţionale. Odată lămuriţi asupra acestei da­­torinţe supreme, am păcătui cumplit lân­cezind o clipă mai departe în starea de apatie, în haosul amorţelii şi al neorien­­tării, care de atâţia ani de zile ţine în­cătuşate aproape toate forţele energiei noastre naţionale. Dacă glasurile atât de repatite ale multora dintre noi cari ne-au chemat şi ne cheamă la unirea puterilor şi la punerea lor în acţiune pe toată linia a răsunat în pustiu, ar fi vremea să nu mai răsune în pustiu şi glasul strigător al­ primejdiilor ce ne ameninţă pe fiecare zi. Dacă frăţescul cuvânt de luptă na găsit inimi deschise, găsească-le cel puţin ameninţătorul cu­vânt vrăşmăşesc care ni­ se adresează fără contenire din tabăra satrapilor, când ne tratează ca pe o cantitate et­nică neglijabilă, faţă­ de care toate fără­delegile se pot risca fără de teama pro­vocării unei reacţiuni zguduitoare. Cu moartea anului vechiu, să arun­căm în vecinica pomenire slăbiciunea noastră politică actuală. Cu naşterea Anului Nou să trezim la vieaţă adormi­tele virtuţi cetăţeneşti ale poporului român. Acestea în ceea­ ce priveşte perico­lele cari ne ameninţă din afară şi cari pe fiecare an devin tot mai grave şi tot mai cotropitoare. .. Aceeaşi obştească trezire la vieaţă şi la lumină s’o provocăm însă şi faţă cu primejdiile cari rod la sufletul vieţii noastre publice interioare, împrăştierea forţelor noastre individuale, pornirile duşmănoase de ură şi de răsbunare în­tre fraţi, rîvnirile păcătoase după priso­sul neiertat al bunătăţilor lumeşti, cu un cuvânt idolul materiei şi al patimi­lor detestabile, dispară din sînul no­stru. Răsară iarăşi, în toată strălucirea ei, pacea şi înţelegerea între fraţi; lu­­mineze-ne iarăşi cu toată splendoarea sa focul sfânt al idealelor şi al principiilor binelui naţional. Ne vor întreb­a însă scepticii sar­castic zimbitori: unde vedem noi pe apostolii deşteptări­i noastre ? Unde gă­sim noi geranţiile, că dorinţele noastre mari se pot întrupa astăzi?... Apostolii deşteptării noastre să fim noi înşine. Bă fia unul fiecare din noi! Garanţiile că dorinţele noastre mari nu­’s ilusii deşerte le oferă virtuţile străvechi ale poporului nostul şi le confirmă isto­ria noastră întreagă! Luând învăţătură din cuvântul în­ţeleptului : »Cunoaşte-te pe tine însuţi*, — vom căuta să ne cunoaştem pe noi înşine şi vom ridica moralul şi energia obştei prin ridicarea propriului nostru moral şi a propriei noastre energii! Ear’ atunci nu va mai fi nevoe să ne dorim un vis, ci vom pută să consta­tăm un fapt, urând poporului nostru: An Nou fericit! FOIŢA „TRIBUNEI“. Impresii de Anul­ Nou. »Deschideţi degrabă! E frig afară... Deschideţi!« ... Cheia scârţăe în broască şi se deschide uşa. Iată că a intrat. Ciudată fată. Intorţonată, cu pălăria pe ceafă, cu zim­­betul caracteristic al fetelor eşite de cu­rând din pension, ce-­şi desfată ochii cocheţi în creţele formate de prima ro­chie lungă. ...Rîde... un fel de rîs care murita naivitatea fetei, cu neastîmpărul curio­­sităţii muiereşti. Şi­’i guralivă, pretenţioasă... O privesc toţi cu cioada ochiului... Bătrânii mişcă aprobativi din cap : »Zdra­vănă fată... şi se mai face!«... Tinerimea entusiastă îşi dă ghion­­turi­le întrecute; ar v­rea să-’i câştige dragostea... »Promite mult!«... O seamă de oameni o privesc din un colţ rece şi fără interes... Nepăsători îşi sorb »Şi asta-­i ca celal­alte, toate, toate ca una«... E fără gând şi cam impertinentă Kaputzinerul«... Una ca — zic blazaţii, — nu vrea s o ia mai cu domolul, când ştie, că t­hemai la intra­rea ei pe uşă, o maică bătrână lungită pe un pat hodorogit, după murul spa­­toidl,’şi a dat sufletul..., Sa aşezat la cămi­ji. S’au ghemuit toţi în jurul ei. S’a pornit la vorbă. O ascultă mai toţi... Titu spune o poveste, — în vorbe rupte, fără înţeles, — dar’ nu ştiu cum... cam — drăguţ... —­ Deja trei poeţi ’i-au scris, »6« poesii. Un beţiv­­şi-a isprăvit ultimul »Kn’kebein«. Năcăjit că nu-’i arde ţigara se opreşte în faţa tumultului. »Ce-’i asta. Cine-­i?« Un foiletonist. »Blondina ?«... — Da — E... Este — Anul-Nou. * Aşadar* 1901. — Avem din nou: Anul-Nou. A mai scârţăit dar­ încă odată poarta vremii. Ciudat scârţăit, — cu multe înţele­suri. Unii înţeleg în el cea mai armo­nioasă simfonie a unei vioare de Cre­mona, alţii cel mai obraznic »gikser« a degetelor cărnoase, ce alunecă pe cetera cutărui »Culiţă«... Alţii o strănutare oportună de cla­rinet în mijlocul unei lărmuiri. Şi unii nu înţeleg nimic, — sau cel mult stereotipa scârţăire ruginită a cheii de poartă în zăvorul ce se des­cuie greu şi câte­odată... foarte greu. — In cârca hodorogită a veacului ră­posat acum vine un nou făt... Bătrânul veac a apus... Pare că-­l văd. Un bătrân mic de stat, curios, pedant, cu ochii mici, cu aer de savant, mort în urma unei ne­norociri, iscate din hodorogirea unui su- l rup la un automobil. Cine ar fi crezut ? A murit aşa cu graba. Ne învăţasem cu el, cu observările lui, cu cravata lui ce schimba feţe ca straiul broaştei... Spunea multe, multe vitejii din ti­nereţe. Nu-l cam credeam; îl prinsesem de mai multe­ ori cu ocaua mică. Totdeauna când îl dam de gol, se folosea de apucături de spirit, ca să scape. ...Noi tăceam... în timpul din urmă, e drept că se cam slăbise la cap; trimetea cu duiu­mul la »ilustrate« pline da chipuri cu­rioase ... Şi la ochi se cam stricase... Nu mai vedea bine. — In tinereţe spuneau, că picta bine... Acum le făcea toate anapoda: zugrăvia galbinul cu verde, roșu cu albastru etc. — Nici azi nu am mai uitat nişte raţe verzi... Dar* acum s’a dus bătrânul... Advocaţii vei în el un proces perdut, medicii sănătate la câţiva clienţi ofticoşi, farmaciştii câţiva aderenţi ai curei de apă, car’ noi...­­ăştias... câ­teva ilusii perdute... M’a buimăcit duiumul impresiilor prezentului, ce ni­ se desfac în pături largi înaintea minţii, ca nişte valuri ostenite a isvorului de munte, ce se lovesc de stâncă şi recad la suprafaţa apei... — A mai trecut un secol... Sărăcia, ce pluteşte în jurul meu seacă şi uscată îmi face impresia, că se­colul trecut a murit flămând.». Aşadar’ »foamea d­e născătoarea se« Lui nou»»« Secolul nou: O domnişoară cu odri verzui, de 18 ani, care nu ceteşte nici un roman, absolventă de liceu, cu­noscătoare a sintaxei latine, aderentă a naturalismului, îmbrăcat în anteriu sec­­cesionist şi înscrisă la facultatea de me­dicină ... încă nu o cunosc cu deamănuntul, dar’ ’mi o pot închipui... Pare­ că o văd cu peana după ureche, cu şuviţele de per încremenite într’un nod în creştet, slabă, anemică, cu bu­zele cărnoase, cu un limbaj garnisit cu d’alde »quasi*, »etcetera« — — şi alte intercalări de miros clasic. Teoriile direcţiei realiste Ie ştie de rost... In ale dragostei e domoală şi »cuminte*. Vrea *pâne* în prim­ul rînd şi nu­mai mai târziu — »dragoste* etc... — U­n poet îi spune cu vorbe calde şi »adânci« că a îndrăgit-o. E­l îi învălue ca privirea din cre­ştet până în ghete şi apoi fixând cra­vata, — simbol al poetului, — roşie ca o rachetă. — Nu vorbî anachr misine*, die ! Sine Cerere friget Venus, — a zis H iraţ. — Așteaptă să-’mi fac cariera. — Și începe a-’l capacita. — Cariera e un ne­­cesarium, iubirea e luxul..» — Cariera e : pânea, dragostea d. e.: Chiîripagina. — Un cal d. e, poate trăi fără ovăa, dar' fără feu? — Istoria natu­rală de Brehm şi alţii ne arată con-­ trarul... — »..Deci?! «» Poetul bleg şi capacitat îşi toc­­i meşte cravata­­secesionistă şi-’i zice: »Adio«. — Pleacă încet depănându-'şi paşii mărunţi, — cu zimbet potrivit co­lea în »colţul gurii*. A mai câştigat o metaforă. Revi­sta seccesionistă, la care colaborează în numărul următor îi publică cel­ui nou product: »Orăşul inimii mele«... — E mare meşteră vremea asta. Bătrână şi capricioasă, umilă şi cu zim­bet politicos, îmi pare o văduvă a unui oficiant »emerit* de la direcţia finan­ciară Mică şi colţuroasă, credincioasă tra­diţiilor vechi, pe cap cu năframă neagră stropită cu puncte albe gălbui, o văd cum îşi riscă ochii naastîmpăraţi. S’a dus la băcanul din colţ. —■ un chip sănătos, ce respiră regulat. — Nene Iancule ! N'ai pute^trBba hârtia asta? — Şi cu o privir^^^ă îşi scoate din sîn basmaua galbină, chi­nuită de noduri. A scos o bancnotă de o sută... Nenea Iancu ’i-a schirabat-o, ea cruțătoare o așează în sîn și pleacă... Când gată, de isnoavă schimbă.. . Schimbă ear’... Și... ear’ a mai trecut un — secol... — E mare meșteră vremea asta... Câte schimbă?... —­ Numai noi — -i- »ăștia* —* — nu putem schimba nimic... Răşinari. Octaviaa. 98 Sibiiu, 12 Ianuarie n. Emigrările. Zilele aceste a apă­rut statistica emigrărilor din Ungaria pe luna Noemvrie a. tr. Conform ace­steia în Noemvrie s'au dat 5082 de paşapoarte și cei­ ce au cerut paşapoar­tele au avut 1678 de soţi de călătorie. Totuşi e fericită ţeară U­ngaria, cu buna chiverniseală, ce o fac guver­nanţii noştri! Lege despre corporaţiunile de industriaşi. In ministerul de co­­merciu se pregăteşte un proiect de lege pe basa căruia în sediul fiecărui oficiu industrial de gradul întâiu are să se formeze o corporaţiune generală de in­dustriaşi. în această corporaţiune ge­nerală e dator să între fiecare indu­striaş, ce locueşte pe teritorul oficiului industrial. In privinţa proiectului ,şi-au înaintat părerea mai multe camere de comerciu şi industrie şi toate constată, că prin proiectul acesta se resolvă în mod norocos chestiunea corporaţiunilor industriale, ce de atâta vreme se tot tră­­gănează. Oraţie? Congregaţia de toamnă a comitatului Bistriţa-Năsăud a votat 400 coroane pentru redactarea proce­selor verbale şi în limba română şi germană. Ministrul de interne Sxell a aprobat această decisiune, ceea­ ce s’a comunicat în şedinţa comitetului per­manent, ţinută în Decemvrie. Oare graţia aceasta nu e făcută în vederea alegerilor dietale ? - Mohn. Cancelarii! Lamsdorff şi politica rusească. De la moartea lui Muraviev întâm­plată în Iunie 1900, afacerile externe ale politicei ruseşti au fost conduse de Wlad. Lamsdorff, în spiritul şi după in­­tenţiunile împăratului seu. Lamsdorff este o natură de diplomat obiectiv, care judecă şi tractează chestiile şi eveni­mentele politice neinfluenţat da emoţiuni subiective. Tocmai în actuala faşă a politicei ruseşti, când Rusia este anga­jată mai mult sau mai puţin în cele mai d­­erite direcţiuni, venirea la minister a contelui Lamsdorff este o garanţă lini­ştitoare pentru toţi câţi caută în acea politică un caracter agresiv. Lamsdorff de 30 ani este ocupat în mini­sterul de ixterne şi a luat parte la toate acţiunile politice mai însemnate ale re­sortului său. A conlucrat la încheierea alianţei cu Francia la 1891 şi mai în urmă a jucat rol însemnat în 1897 când cu visita Monarchului nostru la Peters­burg, unde, precum se ştie, cei doi su­verani au luat decisiuni remarcabile în privinţa politicei balcanice. După toate semnele se poate cu siguranţă presu­pune că Vlad. Nicolaievici Lamsdorff va îndrepta politica esternă a Rusiei tot pe calea bătută de antecesorii sei, prinţul Lobanoff şi contele Muraviev. Nota caracteristică a politicei ru­seşti este astăzi liniştea conştientă şi stabilitatea. Pare­­ că s’au dat uitării zilele demonstrative dela Kronstadt şi Toulon, pare­ că au dispărut şi iluziile de revanşare ale Francezilor, ilusii ali­mentate prin alianţa cu Rusia. Alianţa aceasta a îmbrăcat astăzi mai mult o haină defensivă. Punctul de gravitaţiune al acţiu­nilor ruseşti este transpus în Asia-cen­­trală şi în China şi faţă de interesele căutate aici, visul de a pune mâna pe cheia Europei, pe Constantinopol, pre­cum şi ideea panslavismului rusesc pare­­că au trecut în domeniul istoric al tre­cutului. Aparinţa însă nu trebue să ne în­şele. Schimbarea de front a politicei ru­seşti din Europa în Asia a fost şi este în mod firesc provocată de curentul ge­neral al politicei coloniale, de care sunt mânate astăzi mai toate puterile mari. Actualul ministru de externe al Ţa­rului, din propria intuiţiune şi experienţă îndelungată cunoaşte cu mult mai bine detailurile chestiunii orientale şi stările bolnăvicioase din Peninsula­ Balcanică, decât să le poată da uitării şi să poată considera ca definitiv aranjate prin în­voielile împărăteşti dela 1872, 1874 şi 1897. Aceasta n’ar fi natural şi tot ce nu e natural, are numai o durată mo­­mentană­ trecătoare. APELUL „LIGEI“. Ideea, care a dat fiinţă »Ligei pen­tru unitatea culturală a tuturor Româ­nilor«, este cunoscută tuturor Românilor, căci toţi aveam conştienţă, că numai prin armonica desvoltare a energiilor noastre naţionale, îndreptate spre o ţintă unică în viitor, va pute românimea să se mântue de primejdia unei treptate mistuiri în alte neamuri. Ideea unităţii neamului românesc nu­’i o născocire a veacului trecut, în care par’că înfiorat de suflarea pustii­torului cosmopolitism, naţionalismul se proclamă ca o dogmă politică de stat, pretutindenea ideea unităţii neamului a circulat neîntrerupt prin mai multe vea­curi, ca o lumină vie, până la noi. Marii noştri cronicari o însemnau anume, scriitorii noştri religioşi e­dicau anume, voevozii noştri cei m£. teji o urmăreau şi ei anume. ** Cu toate acestea înfiinţătorii »L noastre culturale n’au avut în ve

Next