Tribuna, ianuarie 1901 (Anul 18, nr. 1-20)

1901-01-28 / nr. 19

Anul XVIII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 1 cor. 70 bani, ** an 5 cor., */, an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru mor.mdiir: 1 lună 2 cor. 40 bani, */« an 7 cor., *| an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru Rum&nia și str&in&tate: ‘/1 an 10 franci, V, an 20 franci, 1 au 40 franci. Abonamentele se fac mumii plătindu-se înainte. Sibiiu, Duminecă 28 Ianuarie (10 Februarie) 1901 UiaSSSSa Nr. 19 1 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 14 bani, a doua oară 12 ban a treia oară 10 bani. Redacţia şi administraţia: Strada Popiăcei Nr. 15. Se prenunSrS la poate şi librării. Epistole nefraacate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici a 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Tipografiei», societate pe acţiuni şi la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. —In Alba-Iulia: ialmriria iWeisz Bernit ,la toter:« Singuri... »Naţiunea noastră stă singură în mijlocul acestui continent, fără a avă popoare înrudite, amici abia doar* de are, dar numărul duşmanilor ei este leghion«... Aceste cuvinte le-a rostit Beöthy Ákos în toastul seu oficial, ţinut cu oca- siunea obicinuitei sărbări a paginei naţionale din Pesta, in memoria lui Széchenyi, la 4. c. Mai anii trecuţi la o astfel de ser- j bare produse mare svontoastantul de atunci Szemere Atilla, cu cunoscuta’i r enunciaţie, că *Nu e fericit Maghiarul«. Acum se pare, că Beöthy, ca un ecou, a dat răspuns lui Szemere. Pentruce nu e fericit poporul maghiar? Răspunsul: Pentru că e singur, isolat, nu are prieteni, dar are duşmani nenumăraţi. .. în astfel de situaţie — şi situaţia e adevărată — cum ar şi pută fi fericit un popor? Un individ, dacă e atât de bătut de Dumnezeu, încât nu are nici un suflet prietenesc, ci e incunjurat nu- i mai de duşmani, trebue să fie foarte nenorocit; tot asemenea şi un popor. Dar’ nu vă pare curioasă situaţia remarcată de Beöthy ? în mijlocul Europei să trăească un popor o miie de ani şi în acest lung restimp să nu ’şi poată câştiga simpatia şi prietenia dura-bilă a nici unuia din popoarele mai apropiate sau mai depărtate! Curios popor! Curios soiu de oameni! Turcii dacă n’au fost barbari şi sălbatici şi totuşi au avut prieteni. Nu ’i-au avut în Europa creştină, pe care voiau să o potopească, dar’ au avut popoare amice în Asia, cari au ţinut cu ei în bine şi în rău. Poporul maghiar însă nu are. Aşa ne-o spune Beöthy şi lumea a constatat de mult acest adevăr. Dar’ acum se naşte întrebarea, că pentru ce nu au Maghiarii popoare prietine, sau între popoarele cu ceri vieţuesc împreună, sau între cele mai depărtate? Doar nu sânt ei mai barbari şi mai cruzi ca Turcii haini? Nu! Vor fi fost ei, la venirea în Europa, destul de feroci, dar’ după ce s’au aşezat între noi şi s’au creştinat, au adoptat încet cu încetul civilisaţia europeană şi s’au lăpădat de ferocitate. Da, s’au lăpădat ei de multe însuşiri rele, dar’ de una nu s’au lăpădat nici până azi şi aceasta în linia primă îi face nesimpatici înaintea popoarelor. Din istorie se ştie, că acele popoare sânt slăvite şi iubite, cari au luptat nu numai pentru libertatea şi drepturile lor, ci şi pentru ale altor popoare, propagând egalitatea pentru toţi. Un astfel de popor au fost de. Francezii, pe când vecinii lor, Englezii, deşi iubitori de drepturi şi libertăţi, aceste le conservă mai mult pentru sine , sunt un fel de egoişti politici. De felul acesta sunt şi compatrioţii noştri, numai cât au defecte cu mult mai pronunţate. întotdeauna ei ’şi-au reservat drepturile pentru sine şi ’şi-au aflat misiunea în a nedreptăţi şi apăsa pe alte popoare, încât le-au ajuns puterile. însuşirea de a apăsa pe alţii şi de a le răpi drepturile, sau cu forţa sau pe căi măiestrite — aceasta e însuşirea, de care nu s’au lăpădat Maghiarii şi care îi stăpâneşte şi azi. Totodată însă această e şi causa, pentru care sânt fără prieteni, singuri, isolaţi... Vrea cineva să se convingă despre aceasta? N’are decât să deschidă cartea suferinţelor noastre şi a celorlalte popoare din patrie, carte scrisă în decurs de o miie de ani şi dreptate ne va da. Au fost timpuri, de scurtă durată, când Maghiarii au deşteptat simpatia popoarelor culte pentru ei. Aşa s’a întâmplat la 1848—9. Erau atunci timpuri cu instiinţe idealiste şi cu entusiasm pentru libertatea popoarelor. Maghiarii cu mare tărăboiu s’au aruncat în lupta pentru libertate, trimbiţând în lume, că vor libertate şi drepturi egale pentru toate popoarele. Oamenii au crezut şi Maghiarii au câştigat simpatii— la popoarele depărtate, pe când noi, popoarele conlocuitoare ştiam, ce preţ să punem pe asigurările lor. De aceea se mirau mulţi, până şi fraţii noştri din România, că nu ne ştim entusiasma pentru libertatea maghiară. Faptele, ce au urmat, nouă ne au dat dreptate, în cei 34 de ani, de când Maghiarii sunt la putere, s’au dovedit, că sânt cei mai mari egoişti politici şi aşa capitalul de simpatii, câştigat la 1848, s’a cheltuit total, tocmai în timpul supremaţiei maghiare, când puteau să dee drepturi naţionale popoarelor din Ungaria.* Beöthy a accentuat în toastul seu isolarea poporului maghiar, dar’ n’a arătat şi căuşele acestei apariţiuni. A zis numai, că fiind constatat acest fapt, poporul maghiar trebue să ştie, că nu se poate răzima pe nime, decât pe sine însuşi; nu se poate încrede, decât în caracterul seu bărbătesc şi în simţul seu de drept. Dacă Beöthy a constatat boala, ar trebui să-şi caute şi provenienţa şi să o descopere fără şovăire conaţionalilor sei. Numai aşa e posibilă o vindecare şi vindecarea se recere în interesul tuturora şi al patriei. Aceasta o dorim noi, cari nu suntem duşmani ai Maghiarilor, dar am voi ca să le putem fi prieteni. (m) Sibiiu, 9 Febr. 1901. 24 Ianuarie v., ziua aniversară a unirii principatelor române a fost serbată în Bucureşti, afară de Ligă, şi di societatea ştienţifică literară Tinerimea română. Cu prilejul acesta, dl Nicolae N. Dumitrescu, preşedintele societăţii, a ţinut o conferenţă asupraunirii, în faţa unei numeroase asistenţe, printre care multe doamne şi domnişoare. Ca şi în capitală, în toate oraşele din ţeară, ziua de 24 Ianuarie v. a fost pretutindenea sărbătorită într’un mod deosebit şi cu toată solemnitatea cuvenită. Din dietă. In şedinţa din 7. c. a fost un vifor ca şi care numai pe vremea obstrucţiei s'a putut vedea. Din opoziţie numai puţini de şese oratori au intrat in discuţie, cerând cea mai strictă cercetare a crimelor săvîrşite la alegerile din Tirgul-Murăşului. Ministrul Lukács şi secretarul de stat Gulner Gyula, au luat în apărare guvernul, promiţând pedepsirea exemplara şi fără cruţare a celor vinovaţi. Deputatul Bartha Örön a făcut propunerea să se suspendeze şedinţele până atunci, până când ministrul-president nu va da declaraţie referitoare la executarea disposiţiunilor de satisfacţie şi răsbunare a omorurilor săvirşite. A cerut votare nominală, unealta obstrucţiunii, care însă în sensul regu- lamentului şi în urma vorbirii lui Ho- J ránszky, Gajáry Ödön şi Ugron Gábor, a fost respinsă. S’a primit ordinul de zi fixat deja. La aceasta opoziţia a părăsit în mare parte sala. ŞCOALE DE STAT ÎN 1900. După o dare de seamă a ministrului de culte, în anul 1900 s au înfiinţat 178 şcoale de stat în 148 de comune. Dintre acestea 48 să fie curat ungureşti, 102 mixte sau locuite numai de naţionalităţi. Din şcoalele statificate 16 au fost comunale şi 10 confesionale. — în comitatul Bereg pentru maghiarizarea Rutenilor funcţionează acum 79 şcoale de stat. — In Torontal sunt 84, în Timiş 04 de şcoale de stat, toate în comune de-ale naţionalităţilor. — în comitatul Aradului astăzi sunt 47 de astfel de şcoale,pe când la I 1895 erau numai 8. — Statificarea celor 10 şcoale confesionale s’a făcut, — spune ministrul, — totdeauna cu învoirea autorităţilor supreme bisericeşti. 86 fiecare între aceste şi autorităţi bisericeşti de-ale noastre ! Stavilă emigrărilor. Reuniunea regnicolară agrară maghiară a început o acţiune I pentru a pune stavilă emigrărilor din Unga- I ria. Contra emigrărilor în America reuniu- I nea a înaintat un memorand ministrului de Interne, care referitor la emigrarea Secuilor se I ţin acum conferenţe, în cari se vor face pro- puneri concrete în chestie. Cam greu veţi opri pe Secui a-’şi lăsa agoniseala pentru trase »patriotice«. De la ligă, Sărbarea aniversară de Mercuri a Ligei a succes splendid, asistând la Ateneu un public imens şi distins. Sărbarea a început la orele 8 seara prin intonarea romanţei »O Românie!* de cătră elevii liceului Lazar, apoi au vorbit: dl V. A. Vrechiă despre fasele prin care a trecut Liga şi dl Dr. Tocilescu despre însemnătatea zilei de 24 Ianuarie, ziua de aniversare a uniunii principatelor române. Sărbarea s’a terminat prin imnul „Deşteaptă te Române“, cântat de corul liceului. Constatări. Budapesta, 8 Februarie. Fără pretenţii de a produce sensaţie şi fără intenţiunea de a lovi nn cineva, într’un articol, publicat zilele trecute, am dat nişte informaţiuni, referitoare la o convorbire a câtorva fruntaşi români, de tot puţini la număr, avută aci în capitală cu guvernul maghiar, în chestiunea mult discutatei activităţi. »Tribuna Poporului« s'a simţit foarte sensibil atinsă, privind ascuţişul articolului meu îndreptat contra conducătorului ei in special. Nu întru în polemie. Voiu întregi numai unele lucruri, voiu constata fapte, pe basa cărora oamenii imparţiali vor şti judeca corect starea lucrurilor, aşa cum este. Sunetul articolului meu n’a fost scos, după cum afirmă »Trib. Pop.«, din foile maghiare, cari numai cu o zi mai în urmă au publicat, nu lucruri reale, ci nişte absurdităţi referitoare la acţiunea din Arad şi contra-acţiunea din celelalte centre româneşti. Aprecierile mele cu privire la »Trib. Pop.« sunt basate pe o lungă şi imparţială contemplaţiune a luptelor desvoltate în cei din urmă cinci ani, înfiinţarea »Trib. Pop.« a avut de scop împărţirea inteligenţei române în două tabere, înduşmănirea tot mai înverşunată a acelora, susţinerea spiritului separatistic, nutrirea urei, plantarea zizaniei în sinul tinerilor universitari, nimicirea celui mai frumos entusiasm ce odinioară făcea din tineretul român o strălucită gardă în jurul luptătorilor bătrâni. Deşi soţi de suferinţe, deşi toţi laolaltă indurăm aceeaşi soarte, avem acelaşi ideal, luptăm contra aceloraşi opresori, în consecvenţă ar trebui să fim toţi într-o singură tabără, ar trebui să luptăm contra duşmanilor noştri comuni, car’ nu unii contra altora, totuşi în decurs de patru ani »Tribuna Poporului« a purtat o luptă fără preget — nu pe basă principială — pentru de a discredita pe toţi aceia, cari nu au "»»■«»WWW.... FOIŢA „TRIBUNEI“. CĂLUGĂRUL. — Novelă — 13 de Emilian. (Urmare). VIII. Cine l-a cunoscut pe Nicolae Dumbravă înainte de aceste cu o lună și ’l-ar vede acum, ar sta să nu-’i mai recunoască de schimbat ce e... In o chilie mică și sărăcăcios mobilată, din o stradă laterală, unde s’a fost mutat dela Rusan, după cele petrecute, se primbla iritat în sus şi în jos... Barba îi era mare, în disordine şi negrijită, părul lui frumos, de altădată pieptenat cu atâta grijă, acum sburlit şi plin de scame, îţi făcea o impresie stranie ; ochii lui mari căzuţi în orbite aveau o privire desperată şi obrajii îi erau vesteji şi ofiliţi... — Infama... — şuera el printre dinţi... — Pentru cine ’mi-am jertfit eu Inima, cuimi-am închinat eu toate visurile, toate nădejdile unui viitor fericit... pfui... Strîngându-’şi pumnii, continua aproape sbierând... — Dorină, demonul vieţii mele, cu inimă falsă şi perversă, cum te am urît... şi totuşi nu te mai pot uita, şi totuşi amintirea ta mă urmăreşte chinuindumă... Iată o lună a trecut şi mai bine, de când te-am cunoscut cine eşti... şi durerea m’a făcut neam şi de amintirea ta oricât mă trudesc, nu mai pot scăpa... — Mă înfior la amintirea îmbrăţoşărilor tale reci şi false... şi totuşi farmecul lor demonic mă chinueşte... O Doamne nu mă lăsa!... — şi isbucni într’un plâns convulsiv, întrerupt de sughiţuri năbuşite. Intr’un târziu se mai linişti... — Par’că acum o văd, — incepu din nou, — când în seara aceea grozavă, apropiându-se spre a ’mi-se linguși am împins-o brusc șii-am pomenit de Craiovan... La început a roșit, a negat, pe urmă m’a privit cinic în ochi... — Da e drept, îl iubesc, — ’mi-a răspuns, — stmi liberă, fac ca vreau. Ești d ta bărbatul meu, să mă iai la răspundere? — și cu un rîs demonic ’mi a întors spatele... Doamne ce rîs!... Par’că îl văd şi acum pe bătrânul Rusan, când m’am dus să-’mi iau adio... când mate mutat... avea ochii plini de lacrărai, şi cum mă ruga ca un tată, să rămân, să nu mă duc, şi cum mă ispitia pentru ce îi las..., dacă’mi-a greşit Dorina ? Doar’ o va face el să se roage de iertare, că ’i-e tată... Bietul bătrân până în ultimul moment al plecării, a sperat că voiu rămâne la despărţire, m’a sărutat... şi m’a rugat să mă gândesc, se mă reîntorc, orişi când. Casa lui ’mi-e deschisă... Să mă reîntorc? Ha... ce nebunie!... în casa aceea?... bietul bătrân... Şi Dorina ce despreţuitor ’mi-a zis adio, ca şi când eu aş fi de despreţuit. — aci isbucni Într’un rîs sarcastic şi forţat... In clipa aceasta uşa chiliei s’a deschis şi în pragul ei aparu Alexandru lonescu... — Eşti nebun, prietene? — îl agrăi el cu milă, — încă nu, dar nu am multe, — răspunse Dumbravă cu iroaie. — Pentru D-zeu, ce se va alege din tine, — Incepu Alexandru serios... Nu vest că lumea întreagă se miră ce s’a ales din tine până acum. Dela esamen te-ai retras... La ziare nu mai lucri, încât ai ajuns să duci de toate lipsă. Toate acestea ar mai fi cum ar fi, uită-te însă în oglindă omule şi vezi ce s’a ales din tine. Eşti ca un desperat ceşi-a perdut mintea... Şi toate acestea pentru o femeie, şi încă pentru ce femeie ! — adaose cu batjocură... — Ce să mă fac, dragul meu, ce să mă fac, — se jeluia Dumbravă în glas trist, — o urăsc, şi o blastăm în fiecare zi şi totuşi nu o pot uita... Amintirea ei mă chinueşte, nu mă pot ocupa cu nimic, nu pot scrie, nu pot învăţa, par’că aş fi năuc de cap... Durerile mă sbuciumă, de să înebunesc nu alta... şi nu o pot uita... — Fireşte că nu o poţi uita între patru păreţi, — în chilie... Vino, scumpul meu prieten cu mine în lume, lumea e mare. In vălul ei poţi îngropa multe amintiri. Mai multe cu mult, decât câte ai tu, şi timpul vindecă rane mari, mai mari şi ca ale tale... Din clipa aceea Alexandru nu l-a mai lăsat singur pe Dumbravă... La început abia cu forţa s-a scos din chilie, în care s’a fost închis, şi Dumbravă părea un om fără conştienţă, urmându - mechanice pe Alexandru, prin mijlocul mulţimii, pe unde-l purta... A avut dreptate Alexandru... în valul lumii poţi îneca multe amintiri şi timpul vindecă rane mari... Dumbravă cu o resignare de martir părea, că se împacă cu soartea... Alexandru îl purta peste tot locul. Teatru, concerte, întruniri, petreceri... nu se puteau face ca ei să nu fie acolo. Și Alexandru, vedea cât de bine îi fac toate aceste lui Dumbravă, şi cum sufletul lui bolnav se înviorează din zi în zi. . Nu mai era însă cel vechiu, viciu Şi vesel ca’n trecut, un fel de moleşeală dureroasă îi stăpânea fiinţa întreagă, şi din ochii lui blânzi, puteai ceti melancolia unui suflet trecut prin amăgiri, rănit de moarte şi resignat. Dar’ nici această resignare forţată nu-l stăpânea totdeauna şi avea uneori amare momente de desperare. Cu deosebire seara, când rămânea singur... îi treceau atunci pe dinain- I tea ochilor toate fasele vieţii sale pu- I stiite şi fără de noroc.. . Ii veniau în minte anii copilăriei, în cari nu a avut parte de mângâierile I mamii. Apoi anii de studii plini de umi- S linţă servilă pentru el, când cu atâta I trudă şi cu atâta osteneală ’şi-a căşti- I gat ştiinţa, spre a-şi realiza singurul vis ce T-a avut atunci, de a deveni I preot . . O cât de sfântă T s’a părut atunci I şi ’U se pare şi acum această misiune, de a fi iuângăitorul şi povăţuitorul tuturor I şi cu cât drag a îmbrăţişat o la înce-put........Şi pe urmă s’a lăpădat da ea... I pentru o femeia. . . pentru Eva.. . La numele acesta un fior îi sguduia întreg trupul, conştienţă îl mustra, că a amăgit o copilă nevinovată şi fără i deloe îşi punea întrebarea, oare ce se va fi ales cu ea? — ca tot el să-şi răsjpundâ, că se va măritat de sigur... Ultimul amor, ce l-a nutrit faţă de Dorina, a fost mistuit până şi amintirile amorului prim, care a fost un simţământ I vag şi necristalisat. Amăgirile ultimu- I lui amor ’i-a zdruncinat în inimă orice concept de credinţă şi sinceritate în amo-rul femeilor, — ’i-au făcut sceptic şi ală- I turea de Dorina, o aşeza şi pe Eva, precum le aşeza în scepticismul seu pe I toate... A luptat pentru viitor şi fericire din amor, şi acest motor ca II mâna în I luptă s’a sfărmat. Vieaţa îi părea fără de scop — şi ţîntă, spre a căreia dobândire să lupte nu mai avea. Adeseori îl prindea dorul după liniştea vieţii călugăreşti, cu bucuriile ei sufleteşti şi curate, care a călcat-o în picioare. Se sbuciumă adese ori nopţi întregi în aşternut, plângând, încetul cu încetul deveni de tot nesimţitor, un om viu fără simţiri. Starea aceasta sufletească a lui era o stare firească, cum sunt de regulă , disposabile sufleteşti, după lovituri mari. Sufletele noastre impetresc în durere, devin nesimţitoare pentru present şi trecut, şi nu au ţîntă pentru viitor şi I numai câte o lovitură sguduitoare le mai poate readuce în simţiri... Starea aceasta de împetrire la Dumbravă creştea mereu. Adevărat, că din zi în zi mai puţin îl torturau amin- I tirile trecutului, în schimb însă lumea întreagă şi chiar şi persoana proprie, îi deveni indiferentă. Blasat în cugete, nu se mai gândi să-’şi facă esamenele restante. La ce îi mai erau bune şi pentru cine?! Nici la ziare nu mai lucra, doar’ numai în extremă necesitate, când nu mai avea din ce trăi. Ducea o vieaţă neregulată, chinuită de lipse, dar’ care îl lăsa indiferent, ca şi când nici nu le-ar simţi. .. Sănătatea ’i s’a zdruncinat cu de-a binele, nu se plângea însă nimănui. Deodată numai s’a răcit, dar’ nu a spus la nimenea, a bolit aşa câteva zile pe picioare. Când h.tr’o zi lonescu s’a dus să-’l cerceteze. s-a aflat zăcând fără conștientă în mijlocul chiliei, sbătându-se în dureri. ’L-a transportat într’un spital. (Va urma).